26 mai 2015

Manifest civic la Câmpina

Respectul în trafic salvează vieţi

Duminică, 24 iunie, începand cu ora 15:00, arterele principale din Câmpina au fost rezervate motocicliştilor şi bicicliştilor care au participat la un marş de conştientizare civică, ce a avut ca scop responsabilizarea participanţilor la traficul rutier.  


Organizatorii  evenimentului  au fost  Asociația  Pro Câmpina, Asociaţia  Roata  de Foc, Outdoor & Bike, Asociația Caraiman Câmpina, Coffe Shop, Bicicliștii Anonimi Câmpina şi Grupul de Donații. Câmpina. 
“Mesajul pe care noi, organizatorii, l-am propus, a fost acela de «respect în trafic». Cine suntem noi, organizatorii? Un grup de iniţiativă. Oameni simpli, care din dorinţa de a se sprijini unii pe alţii, îşi manifestă spiritul civic prin organizarea de acţiuni care vin în întâmpinarea nevoilor semenilor lor, îşi dedică timpul liber şi în folosul altora, mizând pe faptul că dăruind, câştigi. De aceea au venit alături de noi mulţi motociclişti, invitaţi ai Clubului Roata de Foc, tocmai pentru a trage un semnal de alarmă în ceea ce priveşte lipsa pistelor ciclabile şi a repectului reciproc pe care trebuie să-l manifeste participanţii la trafic” - a declarat d-na Irinel Dumitraşcu, preşedintele Asociaţiei Pro Câmpina.


Această acţiune a fost propusă iniţial ca o activitate sportivă, însă s-a dovedit a fi o adevarată manifestare civică. S-au înscris 343 de motociclişti şi biciclişti, dar numărul participanţilor a fost mult mai mare, printre aceştia numărându-se copii şi persoane vârstnice care practică mersul pe bicicletă ca divertisment.
Startul a creat emoţii privitorilor. Primii au plecat motocicliştii, iar după aproximativ 15 minute şi bicicliştii. Dar nu înainte ca subcomisarul Poliţiei Rutiere Câmpina, Nicolae Anghel, să le comunice participanţilor câteva reguli pe care trebuie să le respecte în trafic. Traseul a fost următorul: Parc Soldat, Calea Doftanei, B. P. Hașdeu, I. H. Rădulescu, Siretului, Dunării, Carol l (Câmpinița), sens giratoriu Fibec, Carol I, N.Bălcescu, ETU, N. Bălcescu, OMV, Schelelor, Griviţei, Parc Sodat .


 “ Poliţia Locala  şi  Poliţia Rutiera  au fost la  înălţime. Mulţumim pe această cale forţelor de ordine implicate, inclusiv IJP Prahova, care ne-au fost alături şi au făcut în aşa fel încât această manifestare să se desfăşoare în condiţii optime şi fără evenimente neplăcute. Jos pălăria în faţa voluntarilor de la Asociaţiile Pro Câmpina, Caraiman, Grupului de Donaţii, Bicicliştii Anonimi, Bicicleta Rock and Roll şi Outdoor Bike. Manifestarea s-a bucurat si de ajutorul celor de la Cafeneaua Coffe Shop, Fibec, Mendoza şi Coral Club, precum şi  a sponsorului principal al acestui eveniment  SC LEMET SRL” - a mai spus Irinel Dumitraşcu.


La sfârşitul evenimentului a fost organizată o tombolă. Participanţii au putut câştiga diferite premii oferite de către sponsori. Premiul cel mare, care a constat într-o canapea cu două fotolii marca LEMET, a fost obţinut de motociclistul Glijin Nicolae Gabriel, din Bărcăneşti.
A fost un eveniment  impresionant, care şi-a făcut, cu siguranţă, auzit mesajul, a fost o manifestare de nota 10 atât pentru organizatori, cât şi pentru toţi cei care au participat, fie doar şi cu privirea.  
Andreea Ştefan

Editorial. DOUĂ EVENIMENTE …

Primul…nu dovedește nimic! Este vorba despre aniversarea cu mare tam-tam a constituirii PNL. „Lung prilej de vorbe…” și atît. PNL-ul de azi nu are absolut nicio legătură cu acela al Brătienilor, abuziv și insistent evocați. Distanța dintre ele este precum cea dintre România și America. Un vers celebru pe care domnii și doamnele liberale nu l-au făcut la școală (pentru că au distrus printre altele și școala) spune cam așa: Gloria străbună pe străbuni cinstește. Deci nu pe noi, care ne abordăm arogant meritele lor la rever, ca și cum alde Mihăiță Calimente, Puiu Hașotti, Tudor Barbu, Teodor Atanasiu et comp. ar fi copilărit la Florica și abia ar fi venit la congres de la un dineu cu Regina Maria. Caraghioși! – vorba unui anti-liberal de pe vremea „aceea”, de pe la noi de la Ploiești, a adevăraților „roșii” (apelativul lui Eminescu). Istoria „adevărată” o dezvăluie în doar cîteva rînduri Sebastian Lăzăroiu: „Câtă lipsă de onoare! Maeştrii nerespectării înţelegerilor de-a lungul timpului au fost liberalii. În 1992 au trădat CDR, în 2000 l-au trădat pe Constantinescu, în 2007 pe Băsescu, în 2012 pe UDMR-işti (să ne amintim că USL a semnat protocol cu ei în septembrie, dar PNL-işti s-au opus să fie luaţi în guvern), in 2014 pe PSD-iști și azi pe PDL-iști”. Scurt și cuprinzător! 
Eu cred că absența unei autentice direcții liberale în gîndirea noastră socio-politică (cel puțin în sectorul decizional) este carența noastră de calciu care ne cocoșează viitorul. Liberalii din partidul cu acest nume nu sunt decît eșalonul doi, de rezervă, al comunistoizilor PSD-iști. Legată într-un fel de aceste împăunări stupide de aniversare care n-a fost decît o însușire abuzivă de blazon este și chestiunea dublării alocației pentru copii. Politicienii noștri nu au deloc exercițiul analizei cauză – efect și nici curajul de a fi de partea adevărului nu a „poporului” („poporul” nu are totdeauna dreptate, în ciuda a ceea ce spun stîngiștii și teoreticienii populismelor de orice nuanță). 


Sentimentalul: „ce bine că familiile vor avea mai mulți bani pentru copii” ar trebui corectat cu răceala studiului socio-economico-demografic. În familiile care trăiesc numai din alocația copiilor, dublarea acesteia nu va însemna decît mai mulți bani pentru băutura unuia sau ambilor părinți. În lipsa unui sistem integrat și bine gîndit de ajutorare a familiilor sărace pe mai multe paliere (în care banii nu sunt neapărat elementul principal), nu folosește la nimic mărirea alocației. Și mai ales nu va duce, pe termen lung, la sperata creștere demografică ci dimpotrivă, la creșterea părții din populație care se vrea asistată social. Și așa avem procente incredibile din populație care nu produc, ci doar așteaptă ziua cînd poștașul distribuie ajutoarele. Dacă renunțăm la populisme ieftine, am fi văzut la televiziuni nu politicieni din toate partidele plini de miere în legătură cu intențiile lor ca „poporul” să o ducă bine. Ci economiști, sociologi, antropologi, specialiști în asistența socială etc. care să justifice dacă mărirea aceasta va avea efecte pozitive pe mai tîrziu. Parcă văd sprîncene ridicate: cum să fie rău să primești bani mai mulți? Simplu: gîndiți-vă cîte din „măririle” de salarii, burse, ajutoare etc. din ultimele decenii nu au fost destul de rapid „înghițite” de creșteri ulterioare ale prețurilor, crize financiare sau economice. Folosind aceste „măriri” ca trambuline electorale, politicienii și-au atins doar scopul lor imediat de a accede la putere. Pentru că omul ține minte: cutare mi-a mărit pensia, dar nu mai ține minte că imediat s-a scumpit benzina sau s-a devalorizat leul și, de fapt, nu s-a ales de nimic. Dacă presa și-ar îndeplini cum trebuie funcția mnemică, nu doar pe cea de drog informațional, populația s-ar întreba măcar cum de tandemul PSD – PNL are acum bani de aruncat (asta sunt!), dacă nu cumva asta se datorește hulitului, înjuratului, detestatului, bunului de spînzurat Boc (cu Băsescu în cîrcă, firește!), cel care a tăiat salariile cam cum chirurgul amputează un membru ca să nu moară pacientul. Vedem acum că în Bucureștiul păzit sanitar de legendarul Arafat,  nu avem nici măcar o saltea gonflabilă prin care să poată fi salvați cei de la etaje în caz de dezastru. Asta în așteptarea marelui cutremur. Asta e o veste bună, măcar sfîrșitul ne va fi scurt, scutit  de agonie. În timp ce ei își aprobă pe șestache alte și alte imunități.  
Christian CRĂCIUN

Pe strada Libertăţii din Câmpina se sărbătoreşte a treia ediţie a Zilei Vecinului

Duminică, 31 mai, la Campina,  va avea loc cea de-a treia ediţie a sărbătorii vecinilor buni: Ziua Vecinului. O iniţiativă a unui grup de vecini din Câmpina, de pe strada Libertăţii, micuţa sărbătoare împlineşte trei ani de la prima ediţie şi a devenit unul din cele mai aşteptate momente ale anului pentru vecinii din zonă.

Imagine de arhivă. Ziua Vecinului - 2013
“Întrucât suntem de părere că evenimentele de acest tip, care încurajează coeziunea socială si implicarea civică, pot reprezenta un model pentru societatea în care trăim, vă invităm duminică, 31 mai, începând cu ora 15.00, pe strada Libertăţii din Câmpina, pentru a lua parte la sărbătoare şi a cinsti toţi vecinii buni” - sună invitaţia lansată de organizatori.
Anul acesta va avea loc competiţia vecinilor talentaţi - supervecinii. “Dacă eşti un vecin bun şi ai cu ce te mândri (faci prăjituri bune, ai cele mai frumoase flori sau orice alt talent sau pasiune adevărată), vino şi arată tuturor de ce crezi că poţi fi un supervecin! Vom avea premii surpriză şi vei primi şi aprecierea celorlalţi vecini”. 
Pentru detalii şi sugestii, puteţi apela la tel. 0244-334.785, după ora 21:00 (d-na Mihaela Sumbasacu).

4 iunie. Spectacol-surpriză oferit de copiii Centrului Sf. Filofteia din Câmpina

"Dincolo de spectacol" - pe scena Casei de Cultură “Geo Bogza” 

Joi, 4 iunie, cu începere de la ora 19.00, publicul câmpinean este așteptat, cu emoție, la Casa de Cultură “Geo Bogza”, unde copiii și tinerii de la Centrul Sf. Filofteia vor susține o reprezentație de virtuozitate, în cadrul unui spectacol-surpriză. 
Peste 20 de copii și tineri din Centru, cu vârste cuprinse între 8 și 19 ani, vor performa în scenete de teatru, vor încânta auditoriul cu mini-recitaluri de chitară, vor dansa și vor valsa, vor cânta și vor închipui personaje și situații prin reprezentații de pantomimă.Copiii pregătesc acest spectacol-surpriză de mai bine de 3 luni, cu sprijinul instructorilor de la Centru, care le-au fost alături și i-au susținut încă din zilele în care proiectul era în fază de idee.


Reprezentația va fi una profesionistă, cu sunet și costume, iar copiii abia asteaptă ziua de 4 iunie, în care vor avea ocazia să apară în fața concitadinilor lor, cu suflet și talent. Spectacolul și seara în sine sunt rodul unui proiect prin care se dorește înlăturarea etichetelor negative aplicate copiilor instituționalizați.
“Despre calitățile copiilor din plasament lumea nu știe multe lucruri. Este și greu, deoarece nu mulți se gândesc să îi viziteze, să îi cunoască. Iar atunci când nu există informatie, apar miturile, poveștile mai degrabă neplăcute, ce pornesc de la generalizări ale unor cazuri izolate. Iată, însă, că acești copii au idei frumoase, au capacitatea de a și le pune în practică – cu atât mai mult cu cât sunt susținuți – au putere de muncă și perseverență și, nu în cele din urmă, au talent. Pe 4 iunie, copiii de la Sf. Folofteia ne așteapă să-I cunoaștem Dincolo de spectacol.” – Mihaela Gheorlan, psiholog.
Spectacolul a fost finanțat prin donații strânse pe Bursa Binelui – Campionatul de bine, inițiat de BCR, și s-a concretizat grație unui parteneriat al Fundației Romanian Angel Appeal cu Complexul de Servicii Comunitare Sf. Filofteia – Câmpina, Casa de Cultură „Geo Bogza” din Câmpina și Primăria Municipiului Câmpina.
Intrarea este liberă, iar accesul în sală se face începând cu ora 18.30.

Programul activităţilor desfăşurate la Câmpina de Ziua Copilului

Luni, 1 iunie, în centrul oraşului, între Casa Cărţii şi Hotelul Muntenia, va avea loc spectacolul dedicat Zilei Copilului, care se va desfăşura după următorul program:
- 9.30-11.00 (Clubul Copiilor Câmpina) – Muzică şi dans. 
Coordonatori Ruxandra Brezeanu şi Doina Spânu.
11.00 – 11.45 - Grupul de magicieni – partea I momente magice pentru copii
11.45 – 12.30 - Recital Adelina Creţu în interacţiune cu copiii
12.30 - 13.00 - Magicienii
13.00 – 14.00 - Recital Nico
14.00 – 15.00 - Copii Câmpina


De la ora 10.00, activităţi interactive:
- Desene pe asfalt. Clubul Copiilor.
- Ateliere clubul copiilor:  şah, creaţie confecţii
- Atelier Irma Mărgăriţoiu
- Ateliere Creaţie, coordonator Bianca Baltac
- Prezentare maşini de la Pompieri, Poliţie etc.
- Alte activităţi
Circulaţia în zonă va fi oprită între orele 6.00 şi 18.00.

Ruxandra Brezeanu, muzician: „Copiii m-au ajutat să rămân cu sufletul pur şi tânăr, exact ca al lor”

„Rămân doar un copil” este titlul unei frumoase piese, ale cărei muzică şi versurile aparţin Ruxandrei Breazeanu, muzician şi profesor de canto şi pian la Clubul Copiilor din Câmpina, coordonator al corului de copii „Micii melomani”. Din păcate, această piesă nu poate fi ascultată la niciun post de radio sau tv, însă defineşte perfect cine este Ruxandra. Un om mare cu suflet de copil, care îşi dedică timpul celor mici, îndrumându-i pe calea muzicii în cea mai frumoasă gamă, cea a iubirii şi a pasiunii de a cânta şi a-i încânta pe oameni. 
De-a lungul timpului, elevii pe care îi pregăteşte au câştigat foarte multe premii şi continuă să o facă. Despre concursurile la care au participat şi rezultatele obţinute, despre activitatea sa în plan profesional şi personal aflăm din interviul care urmează.



- Cum le stârniţi interesul copiilor, cum îi faceţi să devină receptivi şi să-şi dorească să studieze muzica?
- De cele mai multe ori copiii sunt mai întâi spectatori, ei urmăresc evoluţia celorlalţi copii, cei de pe scenă, cu ocazia diferitelor evenimente. Ulterior îşi doresc să poată şi ei cânta, de aceea, când ajung la mine, motivaţia deja există. Eu îi testez, să văd dacă au aptitudini muzicale, pentru că nu oricine poate să facă muzică. Şi urmează apoi o perioadă de muncă asiduă, al cărei rezultat îl puteţi vedea live, pe scenă. 
- Dacă un copil nu are talent, dar îşi doreşte să pătrundă în tainele pianului sau să cânte, cum procedaţi?
- Orice copil are un talent, poate fi muzical sau de altă natură. Dacă nu are datele native necesare pentru muzică, va putea deveni cel mult un bun ascultător de muzică. Dar întotdeauna îi încurajez pe copii să nu se oprească din a-şi căuta talentul, oricare ar fi acesta.
- Este greu să motivezi un copil să cânte?
- Depinde de copil, depinde de starea în care se află. Tocmai de aceea am ales să predau la Clubul Copiilor şi nu la o şcoală normală, deoarece eu lucrez cu copii motivaţi, iubitori de muzică, de competiţie, unii chiar îşi doresc o carieră muzicală.
- Cum mai decurge activitatea corului „Micii Melomani”?
- În corul pe care îl conduc a scăzut media de vârstă la aproape 5 ani, ceea ce face munca mea de profesor extrem de delicată. Lucrez cu copii cu vârste între 4-5 ani, până la 10 ani. Ne distrăm şi învăţăm, iar rezultatul îl veţi vedea pe scenă, la 1 iunie. Sper să vă placă melodiile noastre; vom cânta şi în engleză, în limba rusă, chiar şi piesa trupei Voltaj de la Eurovision. Încerc să îi îndrept spre muzica de calitate, nu doar comercială, pe care ei o aud la radio. Pe 9 iunie vom participa şi la un concurs, la care sper să facă faţă cu brio emoţiilor.


- Cum îi ajutaţi pe copii să se afirme, să-şi valorifice talentul?
- După o perioadă de învăţare, urmează, firesc, o perioadă de evaluare, care poate consta în spectacole sau concursuri, fiecare cu gradul lui de dificultate. Întotdeauna le explic copiilor că este o mare diferenţă între a cânta pentru tine, în oglindă şi a cânta pe o scenă. Afirmarea nu se poate face decât cu public, a face muzică înseamnă a dărui. De aceea îi încurajez să cânte pe scenă, să facă faţă emoţiilor, să se cunoască din ce în ce mai bine şi să evolueze, atât muzical, cât şi ca personalitate.
- Compuneţi piese pentru copii foarte frumoase. Ce vă inspiră? 
- Întotdeauna am iubit copiii şi consider că trebuie să pun şi eu umărul la educarea lor, de aceea mă implic foarte mult în relaţia cu cei pe care îi cresc. O parte din iubirea mea pentru ei transcede şi în piesele pe care le compun unora dintre ei. Eu nu compun la comandă, compun doar pentru copiii cu care ajung la un nivel de comunicare special. Doar atunci îmi pot deschide sufletul şi le pot dărui şi lor din darul meu de la Dumnezeu.
- La ce concursuri au participat copiii în ultima perioadă şi ce premii au obţinut?
- Am participat în aprilie la „Kronstadt Master Fest” cu 9 solişti şi ne-am întors cu 9 premii, dintre care trei premii I. În luna mai am participat la concursul „Flori de cântec prahovean”, unde am obţinut trofeul la categoria de vârstă 6-9 ani şi un premiu I, un premiu II şi o menţiune. O mare realizare a fost participarea la Concursul naţional de pian „Iulia Hasdeu” cu doi dintre pianiştii mei, unde am obţinut locul I pe ţară la anul I de studiu şi locul III la anul II de studiu.


- Ce urmează?
- Urmează Concursul Judeţean de Pian la Vălenii de Munte,  spectacolul extraordinar organizat cu ocazia zilei de 1 Iunie şi Concursul judeţean de muzică „Suflet de copil” organizat de Clubul Copiilor Câmpina în parteneriat cu Casa Tineretului. În vară intenţionăm să participăm şi la Concursul naţional „Bran Music Fest”.
- Ce înseamnă pentru elevii dvs. participarea la aceste festivaluri şi concursuri?
- Pentru noi toţi aceste participări înseamnă încununarea muncii noastre de luni de zile, poate chiar ani pentru unii, în scopul de a acumula experienţă şi încet-încet de a scăpa de emoţiile provocate de scenă, care uneori pot reduce mult din potenţialul copiilor.
- Ce aşteptări aveţi de la elevii dumneavoastră?
- Eu sunt un profesor de performanţă şi din această cauză sunt un profesor foarte exigent, deci aşteptările mele sunt extrem de mari  - să asculte ceea ce îi învăţ, să munceasca susţinut şi să tindem împreună spre perfecţiune. Am avut situaţii în care ţelurile noastre nu au coincis, fapt pentru care am decis să pornim pe drumuri diferite. Dar şi situaţii în care am lucrat mult timp cu unii copii, i-am crescut practic cât mai frumos şi am contribuit la educaţia lor şi formarea lor ca oameni.
- Aţi dedicat şi dedicaţi în continuare copiilor foarte multe ore din viaţa dvs. V-a schimbat în vreun fel tot acest timp petrecut în prezenţa lor?
- Da, fiecare copil îşi pune amprenta şi în toţi aceşti ani de profesorat; copiii m-au ajutat să rămân cu sufletul pur şi tânăr, exact ca al lor.
- Prin ce credeţi că vă deosebiţi de alţi profesori din domeniu?
- Nu ştiu dacă mă deosebesc, dar ştiu că am venit cu un har – cel de a ajunge la sufletul copiilor şi de a transmite foarte mult, ajungând la performanţa de a ridica valoarea acestora în foarte scurt timp. Noi funcţionăm pe iubire şi dacă se realizează o legătură de suflet între noi, transferul de informaţii se face foarte rapid.
 - La rândul dvs., aţi fost elevă, aţi trecut prin multe ore de studiu, prin „mâinile” multor profesori. Care dintre aceştia a avut cea mai semnificativă influenţă asupra dumneavoastră?
- Sunt mai mulţi profesori care mi-au influenţat viaţa, pentru că fiecare a adus ceva aparte şi a rămas într-un loc special în sufletul meu. De exemplu, Aura Urziceanu, prima mea profesoară de canto, care a şi insistat să studiez la Conservator, apoi marea profesoară de pian Stela Drăgulin, datorită căreia eu însămi am ajuns şi profesor de pian, doamna Constanţa Câmpeanu, profesoara mea de canto clasic – un om deosebit şi un profesor de excepţie şi, nu în ultimul rând, Anca Parghel, care mi-a marcat poate cel mai mult existenţa, între noi creându-se o legătură specială, făcându-mă să mă simt ca şi copilul ei.
- Înainte de a fi profesor, sunteţi muzician. Unul complet. Compuneţi, aveţi o voce deosebită, aveţi farmec şi prezenţă scenică. Ce planuri aveţi în ceea ce vă priveşte?
- Mi-am dedicat cea mai mare parte din timp elevilor mei şi nu am mai apărut în prim plan ca muzician din 2007, de la ultimul meu concert cu Anca Parghel la Club Live. Îmi doresc să susţin un concert în care să cânt cu invitaţi speciali şi pregătesc ceva inedit în centrul oraşului Câmpina, dar nu am stabilit încă toate detaliile. În momentul în care  voi avea totul clar, vă voi anunţa cu siguranţă. Vă pot spune deja că va fi un concert cu intrare liberă pentru toţi iubitorii de muzică.
- Care sunt cele mai memorabile experienţe, atât din cariera de profesor cât şi din cea de muzician?
- Ultimul concert cu Anca Parghel a fost şi ultima întâlnire cu ea. Am împărtăşit momente speciale atunci, pe care le păstrez în suflet cu sfinţenie. Îmi pare atât de rău că a plecat, ar mai fi avut atât de multe să ne înveţe şi să ne dăruiască. Mi-aş dori să rămân şi eu în amintirea copiilor mei, aşa cum ea a rămas în sufletul meu: plină de iubire, combinaţia perfectă între un muzician desăvârşit şi un om ales.
Andreea Ştefan

Ce frumos ar fi, poate, dacă...

... edilii oraşului, care sunt preocupaţi de înfrumuseţarea urbei noastre, ar lua în consideraţie şi câteva din sugestiile cuprinse în notele mele sumare. 
Bulevardul Carol I, strada principală, are plantaţi pe anumite porţiuni arbori care au crescut frumos, lucru pe care îl datorăm ultimului primar comunist, Petre Câmpeanu, care personal s-a dus la o pepinieră de lângă Bucureşti şi a adus stejari roşii. Pe partea parcului de la Milia (trebuie găsit un nume pentru parcul din centrul oraşului!), până la Liceul Forestier, nu există însă niciun arbore. Nu poţi să numeşti o stradă bulevard dacă nu are copaci plantaţi lângă rigolă. Poate ar trebui spart asfaltul din loc în loc şi făcute casete în care să se planteze arbori mai deosebiţi: platani, stejari roşii, mesteceni. Îmi imaginez cum ar arăta Bulevardul Carol cu copaci falnici pe ambele părţi şi cu bănci puse din loc în loc, pentru câmpinenii ieşiţi la plimbare. 


În partea veche a oraşului, străzile Griviţa şi Plevnei au fost în urmă cu câţiva ani modernizate. Carosabilul s-a lărgit în detrimentul trotuarelor, care au devenit înguste şi au rămas fără arborii care le înfrumuseţau. Pentru traficul auto a fost un lucru pozitiv, mai puţin însă bun pentru cei care se plimbă pe aceste străduţe liniştite, care uneori trebuie să meargă în şir indian, trotuarul fiind foarte îngust. Este aproape imposibil să se mai planteze arbori aici, însă pe strada principală, unde trotuarul este foarte larg, nu este nicio dificultate. Cele două străzi, Griviţa şi Plevnei, au devenit foarte circulate de maşini. 


Nu există treceri de pietoni, stopuri, relantisoare sau alte restricţii de viteză şi se circulă nebuneşte, motiv pentru care au fost accidente şi vor mai fi. Dacă nu eşti atent, când traversezi poţi fi lovit oricând de o maşină. Dacă s-ar pune radare, seara s-ar înregistra viteze mai mari în oraş decât pe DN1. Poate că ar fi nimerit ca serviciul de circulaţie al Poliţiei Municipale să se gândească la nişte măsuri în beneficiul tuturor participanţilor la trafic, fie el pietonal sau rutier.
O problemă este şi pe Bulevardul Culturii. Maşini puternice şi motociclete ultimul răcnet fac seara adevărate întreceri. Bulevardul, un loc deosebit, o oază de verdeaţă şi de aer curat, este sufocat şi de maşinile care parchează la societatea Electrica, la Institutul de Petrol sau la sediul Ocolului Silvic. Versantul Bulevardului, amenajat ca un parc, este străbătut de o şosea care coboară în DN1. Pentru a reda aspectul de parc liniştit al falezei care coboară spre râul Prahova, ar fi poate mai indicat ca ieşirea din oraş spre DN1 să se facă pe şoseaua care pleacă de la societatea Concordia, trece pe lângă Uzina Electrică şi ajunge la Podul lui Rache. Pentru frumuseţea locului, poate ar fi bine dacă s-ar reface fântâna de la Gura Leului, aşa cum era pe vremuri, cu un cap de leu din bronz din gura căruia ţâşnea un şuvoi de apă rece şi plăcută la gust. 


Trebuie refăcută şi scara monumentală care coboară pe terasa de la Gura Leului şi eventual mărită terasa, care nu mai are băncile mozaicate de pe vremuri. Acestea sunt probleme de urbanism pe care edilii şi arhitecţii oraşului le cunosc şi probabil că încearcă să le rezolve. O reuşită pe Bulevard este parcul pentru copii, aglomerat toată ziua, o adevărată bucurie pentru picii care stau la bloc şi nu numai. Lângă parc se remarcă şi Casa Căsătoriilor, o vilă veche restaurată foarte bine şi împodobită cu fotografii, adevărate postere cu imagini din vechiul oraş. Poate aici îşi va găsi locul şi viitorul Muzeu al oraşului. Până atunci, spaţiul generos din jur ar putea fi folosit pentru activităţi culturale. Teatrul de vară de pe Bulevard a fost demolat, dar în incinta Casei Căsătoriilor s-ar putea amenaja o mică scenă pe care trupele locale de dansuri şi actorie ar putea da seara spectacole. Am amintit de fântâna de la Gura Leului şi aş vrea să mai aduc în atenţia edililor un proiect vechi, o fântână arteziană în parcul de la Milia. Instalaţia este făcută de mult, Casa Apelor cum i se spune, mai trebuie amenajat un bazin. Poate că ar fi de folos consultarea sculptorului Alfred Dumitriu, care avea un proiect interesant pentru această fântână. 
Alin CIUPALĂ

La Brebu, s-a pus piatra de temelie pentru o nouă biserică de parohie

Săptămâna trecută, la Brebu, s-a sfinţit locul pe care se va ridica, în următorii ani, o biserică de mir: biserica Parohiei Brebu 1(sau Parohia Brebu - Mănăstire). Aceasta va fi a doua biserică ce se va construi în ultimul deceniu la Brebu, după cea din Podu Cheii. Aşa cum îi spune şi numele, parohia a funcţionat 150 de ani în lăcaşul Mănăstirii Brebu, ctitorită de voievodul Matei Basarab la mijlocul secolului al XVII-lea (în jurul anului 1640). În toamna lui 2013, a fost un adevărat scandal printre enoriaşii parohiei din centrul comunei,  generat de hotărârea Sfântului Sinod de reînfiinţare a Mănăstirii Brebu, desfiinţată în 1863, în urma secularizării averilor mănăstireşti din timpul domniei lui Al. I. Cuza. A fost un gest de reparaţie istorică în sensul învăţăturilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, care susţineau că o mănăstire căzută din rangul ei trebuie ridicată din nou la rangul avut la întemeierea sa. Până la urmă, scandalul s-a stins încet, el fiind născut şi întreţinut un timp în special de faptul că nemulţumiţii au fost mai vocali decât marea mulţime a enoriaşilor care au înţeles situaţia şi nu s-au lăsat cuprinşi de indignarea şi orgoliile unora, ci de o firească şi sănătoasă bunăvoinţă creştinească. Aproape toţi enoriaşii au mers în continuare la mănăstire, în incinta căreia s-au oficiat mereu slujbe de parohie, având încredere în promisiunea primită din partea Arhiepiscopiei Bucureştilor, că Parohia Brebu 1 va avea, în curând, o nouă biserică.  


Zilele trecute, promisiunea a început să prindă contur prin oficierea de către P.S. Episcop Vicar Timotei Prahoveanul a slujbei de sfinţire a locului pe care se va înălţa biserica parohiei, prilej cu care a fost pusă şi piatra de temelie pentru noul lăcaş de închinare de la Brebu. 
La eveniment, au participat numeroase feţe bisericeşti: oficialități din partea Arhiepiscopiei Bucureștilor (Părintele - consilier administrativ, arhimandritul Veniamin Goreanu, şi Părintele arhimandrit David Petrovici, starețul Mănăstirii Caraiman și exarh al mănăstirilor din județul Prahova), reprezentantul Protoieriei Câmpina (PC Pr Grigorie Melnic), preoții comunei Brebu (Pr Cristian Stavriu, cel care va păstori această parohie, Pr. Mihai Albu, Pr. Valentin Dima și Pr. Claudiu Antonie Coroabă), alături de care s-a aflat slujitorul Mănăstirii Brebu, ieromonahul Macarie Iftimie. Au participat, de asemenea, şi cele trei măicuţe de la Mănăstirea Brebu, în frunte cu maica stareţă Sebastiana. Nu a lipsit de la eveniment primarul Adrian Ungureanu, alături de care s-au aflat mai mulţi consilieri comunali. Dacă în urmă cu doi ani, în fața Mănăstirii Brebu se scandau cuvinte potrivnice construirii unei noi biserici de parohie, astăzi, sub oblăduirea preotului paroh Cristian Stavriu, spiritele s-au domolit, pe feţele celor 100 de mireni participanţi putându-se citi liniştea şi mulţumirea sufletească, feţele unora dintre ei fiind brăzdate de lacrimi de emoţie, bucurie şi poate chiar de pocăinţă pentru  cele petrecute după reînfiinţarea Mănăstirii Brebu. Biserica Parohiei Brebu 1 va avea  hramurile „Schimbarea la Faţă“ şi „Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica“. Pe piatra de temelie a viitoarei biserici era inscripţionat următorul text: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Dus, s-a pus temelie bisericii acesteia, în timpul arhipăstoririi Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel, cu hramul „Schimbarea la Față a Domnului” și „Sfântul Cuvios Gheorghe Starețul de la Cernica”, în anul 7523 de la zidirea lumii și după nașterea  Lui Dumnezeu Cuvântul anul 2015, luna Mai, ziua 18, de către PS. Episcop Timotei Prahoveanul, Paroh fiind P.C Preot Cristian Stavriu”.
Adrian BRAD

Parohia "Sf. Nicolae" din Slobozia, gazda unei reuşite lansări de carte

Angela Baciu. "Despre cum nu am ratat o literatură grozavă”

Atunci când un autor lansează un nou volum, dăruieşte lumii o parte din sufletul său, dezvăluie trăiri, gânduri şi impresii, contribuie la procesul cunoaşterii. Acesta este un mare privilegiu pentru toţi iubitorii de lectură şi reprezintă un mod de interconectare a oamenilor. Este o întâlnire între prieteni, în care se poate vorbi liber, aşa cum spune poeta şi publicista Angela Baciu despre fiecare lansare a celui mai nou volum de interviuri - „Despre cum nu am ratat o literatură grozavă”.
Aşa a fost şi la Câmpina, o întâlnire între prieteni, într-o zi sfântă cu dublă semnificaţie religioasă, Înălţarea Domnului şi Sfinţii Constantin şi Elena. Nici locaţia nu a fost aleasă întâmplător, evenimentul desfâşurându-se în Sala Praznicală a Parohiei „Sf. Nicolae” din cartierul Slobozia.


Părintele Petru Moga, un suflet plin de har divin şi cel care dedică o parte din timpul său pentru a organiza şi valorifica talente din aria culturală câmpineană şi nu numai, a fost primul care a luat cuvântul şi care a vorbit despre felul în care îi percepe pe scriitori, despre legătura dintre religie şi literatură prin cuvânt , despre semnificaţia acestuia atât în plan bisericesc, cât şi în plan literar.
 „Sunteţi fraţii noştri în teritoriul strădaniei. Sunteţi apropiaţii noştri, pentru că slujiţi cuvântul. Cuvântul este instrumentul nostru de lucru, iar noi, masa de credincioşi, avem o relaţie cu Dumnezeu prin cuvânt. Acolo unde sunt oameni care cultivă sensibilitatea prin cuvânt, sunt cavaleri ai cuvântului, acolo noi vă descoperim pe dumneavoastră ca fraţii noştri, ca tovarăşi pe un front pe care noi îl apărăm, aşa cum îl apăraţi şi dumneavoastră pe cel literar” - a spus Sfinţia sa.
De organizarea evenimentului s-a ocupat Monica Radu, preoteasă şi deţinătoare a trofeului “Femeia anului” pentru implicare în comunitatea vârstnicilor defavorizaţi din parohia Voila din Câmpina, trofeu acordat de către Revista “Avantaje”, de altfel o mare iubitoare a scrierilor Angelei Baciu.


„Parcurgând cartea Angelei Baciu, am găsit o mulţime de lucruri foarte interesante. Angela ne oferă o cale de intrare a omului către profunzimi. A tot bătătorit-o pentru mulţi, scriind foarte mult, transmiţându-ne experienţele altor scriitori şi făcându-le şi pentru noi mai accesibile, colecţionându-le de când scrie şi de când publică. A avut această şansă de tânără, să fie între oameni de valoare foarte devreme şi să poată să-i cunoască în mod direct şi să adune foarte mult material, deschizându-ne poarta cunoaşterii oamenilor de valoare, în felul acesta uşurându-ne şi nouă trecerea către spiritualitate” - a mărturisit Monica Radu.
„Despre cum nu am ratat o literatură grozavă” este o carte minunată, în care autoarea scoate la lumină poveştile altor oameni, personalităţi a căror viaţă scriitoricească sau personală ne este mai puţin cunoscută. „La această întâlnire între prieteni, cum îmi place mie să spun, am venit în faţa dumneavoastră cu această carte, cea de-a optsprezecea carte a mea, al patrulea volum de interviuri, carte ce a apărut la Editura Junimea din Iaşi. Aceasta este promovată începând din martie, de la Târgul de Carte „Librex” de la Iaşi şi se află într-un turneu de promovare în 24 de oraşe. Am lansat-o la Piatra Neamţ, la Iaşi, la Chişinău, la Slobozia, la Târgul de Carte „Bookfest” Bucureşti, la Ploieşti, de asemenea la Satu Mare, la Botoşani. Este difuzată prin reţelele de librării Cărtureşti. Cartea are trei capitole. Primul este intitulat „Interviuri la cafea”, interviuri realizate cu scriitori contemporani. În capitolul doi, „Îţi mai aduci aminte, Doamnă...” sunt doar câteva interviuri pe care le-am realizat cu ani în urmă, cu scriitori plecaţi în neştiut. În capitolul trei, intitulat „Aşa cum i-am cunoscut”, am început o serie de mici pastile, proză în care povestesc relaţiile de prietenie, aşa cum îmi aduc eu aminte, cu unii dintre scriitorii ce şi-au lăsat o amprentă asupra stilului meu, a felului meu de a fi şi cât de multe lucruri am învăţat de la domniile lor. La această carte am lucrat opt ani, dar este neterminată. Aşa cum am spus întotdeauna, eu nu termin nicioadată cărţile. În capitolul trei am acele scurte povestioare, iar ele se continuă în următoarea carte, de povestiri de data aceasta, ce se numeşte „Ninge la Iasnaia Poliana - întâmplări cu scriitori” şi mai am încă o carte, şi aceasta afată în curs de apariţie, intitulată „4 zile cu Nora” - a povestit autoarea.


Despre cartea Angelei Baciu a vorbit şi poetul Florin Dochia, spunând că „este o alcătuire deosebit de valoroasă, pentru că înlăuntrul ei sunt cuprinse mărturii ale unor scriitori importanţi din literatura română dintotdeauna. Este o adevărată istorie a vieţii literare româneşti de după cel de-al doilea război mondial”.  Poetul a ţinut să scoată în evidenţă faptul că prezenţa Angelei Baciu în spaţiul magic al Câmpinei a fost o reală sărbătoare.
La eveniment au participat numeroşi oameni de cultură, printre aceştia aflându-se şi criticul literar Constantin Trandafir, care a făcut cunoscut publicului faptul că Angela Baciu şi-a schimbat atitudinea faţă de poezie făcând cunoştinţă cu oameni de cultură şi de artă prin aceste interviuri. „Pentru a face un interviu, trebuie să cunoşti totul despre cel pe care îl intervievezi şi dacă îl cunoşti pe el, cunoşti şi literatura lui” - a punctat  C-tinTrandafir.


Programul lansărilor se află sub egida Zonta Club Valea Prahovei, parte a Asociaţiei Zonta International, reprezentată de Cristina Tudor, coordonatorul districtului 30 din care face parte România, în colaborare cu Revista „Avantaje”. În cadrul lansării de la Câmpina, Cristina Tudor a prezentat activitatea Asociaţiei, aceasta constând în îmbunătăţirea statutului femeilor din România şi din întreaga lume, în mediul economic, social, cultural şi educaţional, pe plan naţional şi internaţional, respectând principiul egalităţii de şanse şi recunoaşterea şi promovarea drepturilor acestora ca parte inalienabilă a drepturilor omului.
În cea de-a doua parte a manifestării, Angela Baciu a citit fragmente din interviurile cuprinse în cartea sa. A urmat o sesiune de autografe, discuţii şi fotografii. 
Andreea Ştefan

Lansare de carte la Cornu

Nicolae Cristache. „Hitler sunt eu” 

„În sfîrşit m-am simţit ca acasă!”. Aceasta a fost concluzia scriitorului Nicolae Cristache la finalul întîlnirii cu oamenii din Cornu - şi nu numai - prezenţi la cea de-a treia lansare a volumului „Hitler sunt eu/ În alai popular spre Auscwitz”. 
Aşa cum v-am informat deja, pe 15 mai a avut loc, la căminul cultural din comuna prahoveană Cornu (localitatea adoptivă a autorului), o premieră culturală: lansarea celei mai recente cărţi a scriitorului Nicolae Cristache. În afara organizatorilor - Graţiela Cîrciu, directorul Bibliotecii din Cornu şi Gabriela Dobrescu, directorul Căminului Cultural, în sala de festivităţi au fost prezenţi mai mulţi reprezentanţi ai administraţiei locale, în frunte cu primarul Cornel Nanu, precum şi fostul prefect de Prahova, Georgică Diaconu, dar şi ctitorul căminului cultural, fostul primar Gheorghe Iancu; directorul Bibilotecii Judeţene „Nicolae Iorga”, d-na Mihaela Radu; oameni de afaceri locali şi - atipic pentru astfel de evenimente - mai mulţi elevi. La prezidiu, în afara autorului, s-au aflat editorul Vasile Poenaru (coordonatorul editurii eLiteratura), profesorul de limba română Alin Vîrforeanu şi profesorul de istorie Traian Lazăr. 


Mai bine documentat şi mai profesionist decît mulţi dintre critici, profesorul Lazăr a spus, printre altele: „Ce gânduri ne poate declanşa titlul romanului «Hitler sunt eu», al prozatorului Nicolae Cristache, volum publicat la editura «eLiteratura» în 2014? Afirmaţia şocantă şi îndrăzneaţă din titlu ne poate determina să presupunem că autorul va nara întâmplări în care gândeşte şi acţionează ca Hitler, ceea ce nu e de natură să ne asigure o lectură plăcută, având în vedere reputaţia personajului. Transpunerea scriitorului în postura personajelor scrierii este o tehnică scriitoricească  obişnuită. Dar de ce să te transpui în pielea Răului? De ce să fii personajul negativ?...
Autorul conturează, ca într-o istorie romantică şi romanţată, copilăria lui Adolf (în mediul rural şi apoi urban) insistând asupra trăirilor sale imaginare cu nucleul situat în vechea mitologie germană (anglo-saxonă), în care cavalerii Mesei Rotunde, Parsifal, Lohengrin etc., încearcă să găsească Sfântul Graal şi să-l aducă regelui Arthur... Calităţile de reporter ale lui N. Cristache sunt, aici, pe deplin puse în valoare. Folosind o mare diversitate de material documentar, autorul realizează adevărate reportaje de la faţa locului, unele cu redactare amplă, sugerând anvergura acţiunii, altele cu redactare telegrafică, pentru a convinge asupra velocităţii ei. În câteva intervine şi pana de prozator, împletind relatarea acţiunii prezente, cu evocarea unor trăiri similare din trecut, când erau doar în stadiul imaginar”. 


Ce înseamnă această carte? Înseamnă o nouă „descoperire” a lui Hitler, înseamnă o interpretare unică a acestui personaj malefic, dar nu în ultimul rînd înseamnă un mesaj pe care puţini oameni ar fi avut curajul să-l rostească public, aşa cum o face Nicolae Cristache. Cu romanul „Hitler sunt eu”, autorul se desparte de drumul liniar, încearcă să mute lumea pe ambele ei picioare zicând: omul,  pentru a păşi într-un nou Ev şi a evita ambuteiajele prin care a trecut şi va mai trece, e obligat să afle cine este: adică atât demiurgul miracolelor ştiinţei, cât şi bestia care a creat camerele de gazare şi deopotrivă bombele ucigaşe de la Hiroşima şi Nagasaki. De ce  era nevoie de încă o carte despre Hitler, câtă vreme s-au scris atâtea şi atâtea cărţi şi s-au făcut atâtea şi atâtea filme? Fiindcă Hitler este paravanul după care se ascund toate celelalte crime - crimele învingătorilor; ca să fie uitate şi iertate, era nevoie de o crimă mai mare care să le întreacă pe toate: Holocaustul. În rest... aşa cum spuneam de la început, lansarea la Cornu a volumului „Hitler sunt eu” a fost un real succes. Iar în semn de omagiu, primarul Cornel Nanu i-a decernat lui Nicolae Cristache „Diploma de Excelenţă”. 
Talida COVACI

File de cronică. Amintiri rustice (1)

Moto: “Et in Arcadia ego!” (Şi eu am fost în Arcadia). 

Am împrumutat acest moto de la Odobescu, care îşi găsise şi el o Arcadie fericită (Arcadia - ţinut fabulos al mitologiei greceşti) în imensa Câmpie a Bărăganului, pe care o descrie în bijuteria literară “Pseudo Kynegeticos” – Fals tratat de vânătoare. 
Am avut o copilărie în care regăsesc acum ecouri din Amintirile lui Creangă. Viaţa în orăşelul nostru era patriarhală, curgea domol, după anumite tipicuri. Locuiam lângă cârciuma lui Odor (unde sunt actualele birouri notariale) şi am avut norocul să am pe stradă mulţi copii, tovarăşi de joacă, rămaşi mai târziu prieteni pe viaţă. Casa noastră fusese construită de un foarte bun meseriaş german, domnul Luc, care avea în fundul curţii un atelier de fierărie, o locuinţă confortabilă şi o grădină, o mică livadă cu peri altoiţi în forma literei U, tufe de agrişe şi răzoare cu rubarbă din care fiica lui, Ela, pregătea compoturi, dulceaţă şi plăcinte. La stradă ridicase o casă cu etaj, care înainta până la mijlocul trotuarului. Acolo a locuit familia mea, de prin 1939 până la demolarea întregului cartier în 1987. Dormitorul avea ferestre chiar la intersecţia străzii Ada Marinescu (cum s-a numit o lungă perioadă) cu Şoseaua Naţională care trecea prin mijlocul oraşului. Noaptea auzeam cum ţiganii care lucrau la salubritate măturau strada şi încărcau gunoiul în nişte tomberoane fixate pe două roţi enorme. Curăţenia oraşului se făcea numai noaptea, nu ca acum, când treci pe trotuar şi urmaşii celor de atunci îţi aruncă praful pe pantofi măturând. Copiii acelor vremuri se jucau pe strada neasfaltată, care devenise terenul lor de fotbal. 
Existau două echipe: strada noastră avea echipa Mărăşeşti (mulţi jucători erau de pe strada vecină: fraţii Ceptureanu, Fraţii Dima, Bombonel Gonţescu, Florin Codarcea, Horst Gotfried), iar de pe strada noastră: Mircea Lubinschi, Nenel Georgescu (fiul distinsului preot protopop Georgescu), Lili Panciu, Lucian Băleanu, Horia Chiriţă, Nicu şi Gicu Odor; eu, netalentat la sport, eram mereu rezervă. A doua echipă, Vulturul Negru, era formată din fiii lăutarilor care locuiau în căsuţe modeste vizavi de biserica de la brazi. Între ei, Florin Dragomir (viitorul compozitor cunoscut sub numele de Marcel Dragomir) şi fratele său Luca, Grigore Corniţă (ajuns mare pianist), fraţii Rădulescu, dintre care Petre, un adevărat talent, a ajuns fotbalist de divizia A şi alţii. Era stabilit un adevărat protocol. Se trimiteau provocări frumos desenate şi se fixa ziua şi ora meciului pe un platou aflat pe strada Câmpineanu, care purta numele proprietăresei, terenul Butuza. Alte jocuri tradiţionale pe vremuri erau ţurca, pititea – după regula urma scapă turma, alergatelea. 
Prin luna mai, era mare bucurie când părinţii ne dădeau voie să plecăm desculţi la joacă. De pe stradă ajungeam la Prahova, unde aveam locurile noastre de scăldat. 
Vacanţa mare îmi aducea însă o şi mai mare bucurie. Eram chemat la bunicii care locuiau în Proviţa de Sus. Mama îmi pregătea o valijoară şi venea să mă ia o căruţă, care avea instalată un fel de canapea cu arcuri (leagăn i se spunea), ca să evite cât de cât zdruncinăturile provocate de drumul plin de hârtoape. Asta a fost în primii ani, dar destul de repede am învăţat să mă duc pe jos, drumul de vreo 16 km fiind o adevărată încântare. Treceam prin Poiana, intram în Proviţa de Jos şi pe o scurtătură, pe lângă nişte izvoare cu apă sărată (“La Saramură”), ajungeam în marginea satului Proviţa de Sus. Am descoperit cu timpul şi un drum feeric, prin pădurea care începea din vârful Poienii şi cobora spre cele două Proviţe. Treceam pe lângă o baterie antiaeriană şi, după ce ieşeam dintr-o dumbravă de mesteceni, întâlneam carcasa unui reflector, un vestigiu din vremea celui de-al doilea Război Mondial. Pe drum, din loc în loc, la poarta caselor exista un fel de mică cabină din lemn, unde proprietarii lăsau pentru drumeţi o găleată cu apă proaspătă şi o cană. 
Proviţa copilăriei mele era un ţinut de basm. Eu, obişnuit cu civilizaţia oraşului, întâlneam lucruri şi obiceiuri desprinse parcă din cărţile de poveşti. Bunicul meu, Constantin Petre Măndăianu, era veteran de război. Fusese prizonier în lagărele germane în timpul Primului Război Mondial. Deprinsese acolo obiceiul meseriaşilor germani de a lucra eficient şi corect. Avea mâini de aur. Zidar la societatea Astra Română (mai păstrez şi acum ştatele de plată din care reiese că salariul era confortabil), a putut, muncind pe ruptelea, să îşi încropească o mică avere. De la fraţii săi a cumpărat părţi de moştenire şi în marginea satului, în cătunul Secături (numele nu are nimic comun cu firea oamenilor, venind de la faptul că pentru a defrişa terenul, jupuiau copacii şi îi lăsau să se usuce în picioare, secându-i se sevă) şi-a ridicat, într-o livadă întinsă pe patru pogoane, două corpuri de casă, grajduri şi acareturi: casa bătrânească cu prispă în stil tradiţional şi alături o casă tipică pentru arhitectura de munte prahoveană, beciuri cu zid de piatră, parter cu camere mari, înalte, luminoase, mansardă cu mici încăperi asemănătoare chiliilor de la mănăstire.


 La parter şi la etaj, erau balcoane mari, adevărate camere, pe trei laturi, care aveau geamlâcuri cu ferestre mici de dimensiunea unei cărţi poştale. Acoperişul cu ape abrupte se termina cu turle ca nişte săgeţi, pe care erau fixate păsărele decupate din tablă. Porţile masive din lemn de stejar aveau şi ele un acoperiş asemănător. În curte, o masă cu placă din gresie perfect tăiată şi lustruită, era locul unde se primeau musafirii. Casa era flancată de două grădiniţe pentru flori. Pe balcoane, pe o poliţă fixată la înălţimea balcoanelor, erau cultivate nişte garoafe pe care nu le-am mai întâlnit niciodată. Garoafele de ghiveci, roşii, roz sau albe, aveau lujeri care curgeau de la înălţime, lungi de peste un metru. Parfumul acelor garoafe nu l-am mai simţit la alte flori. În grădiniţe creşteau Regina Nopţii, Mixandre, Ochiul Boului, mult Flocs în diverse culori, Dalii, Tufănele. În apropiere, era o fântână adâncă. Proviţa era binecuvântată în privinţa fântânelor. În fiecare gospodărie găseai un puţ adânc, zidit din piatră, care la suprafaţă avea ghizduri de lemn şi o roată cu lanţ de care era agăţată o găleată tot din lemn. Apa rece avea un gust deosebit. 
Când am ajuns în sat, bunicul nu mai lucra, se ocupa de gospodărie. Era în perioada războiului şi se trăia greu. Noi eram evacuaţi la Proviţa, ca să scăpăm de bombardamentele care   distruseseră oraşul. Acolo am văzut prima dată şi pe aşa-zişii prieteni veniţi din Răsărit, ostaşii sovietici. O coloană masivă rătăcise drumul care trebuia să-i ducă în Ardeal şi se înfundase în sătucul nostru, unde drumul se sfârşea în izlaz. 
Bunicul mai avea acasă câteva fete tinere, necăsătorite care, speriate de zvonurile despre atrocităţile făcute de ruşi la intrarea în ţară, erau toate îmbrăcate băieţeşte şi îşi ascunseseră în cotloane zestrea pregătită pentru măritiş. Câţiva soldaţi au intrat în curte şi s-au dus la fântână, unde erau mai multe prăjini înalte aduse din pădure pentru a fi folosite când se făceau căpiţele de fân. Au luat-o pe cea mai lungă, au fixat o antenă şi pe vârful de lângă casa noastră au instalat un post de radio. Îmi răsună şi acum în ureche apelul care se auzea clar: “Alo, Moskva! Alo, Moskva!” Îndrumaţi prin radio, au plecat fără să comită vandalisme în sat, probabil şi fiindcă eram după armistiţiul încheiat în toamna anului 1944 cu Uniunea Sovietică. 
Se trăia greu atunci. Când venea tata cu o pâine, era sărbătoare. Se mâncau bucate pregătite numai din grădina pe care o aveam lângă casă. Astăzi, dieteticienii i-ar da drept exemplu pe ţăranii din Proviţa! Dimineaţa, o farfurie cu lapte cald şi mămăligă, un ou şi o felie de caş. La prânz, o ciorbă de verdeţuri, de dovleac, de fasole verde, o mâncare de cartofi sau cartofi prăjiţi scoşi atunci din pământ (Doamne, ce gust aveau!). La sărbători sau duminica, mă puneau să aleg dintre puii scoşi de mai multe cloşti un cocoşel. Grea alegere! Toţi erau foarte frumoşi şi mi se rupea inima de mila lor, dar ce gust aveau când îi găseai sub formă de friptură cu mujdei la masa de sărbătoare. Bunicul avea în faţă şi un ţoi, decorat cu stema României Mari (un dorobanţ), din care bea câteva înghiţituri de ţuică. 
Masa de prânz era un adevărat ritual. Veneau de la muncă, se spălau bine cu săpun făcut de ei în casă, se uscau cu nişte ştergare aspre de cânepă ţesută tot în casă, se aşezau la masă, se închinau şi mâncau tacticos, fără să vorbească. Dacă era nevoie, bunicul se adresa fetelor folosind pronumele de politeţe: “Dumneata” - “Dă-mi, te rog, dumneata sarea”. Pentru copii, folosea o formă mai caldă: “Adu-mi mata (sau uneori tălică, de la mătălică) o cană de apă”. Seara, doborâţi de muncă, se iuţeau să-şi termine treburile până la căderea întunericului. Cea mai mare dintre fete, stâlpul gospodăriei (pentru că rămaşi orfani de mamă de mici, crescuse singură şapte fraţi), mulgea vaca şi pregătea masa. Ţin să precizez cât erau de curaţi. Duceau în grajd o oală cu apă caldă, cu care spălau ugerul vacii. Vasele în care mulgeau laptele erau opărite zilnic cu urzici. Orăşenii de azi ar trebui să ştie că vaca este un animal extrem de curat, nu bea apă dintr-o găleată murdară şi nu se culcă decât pe un pat din coceni de porumb. 
După mulsoare, luau un tuci cu cinci până la şapte litri de lapte proaspăt; o parte era fiert şi o parte era pus la prins, ca să facă smântână. Din acesta se scotea untul. Era o joacă pentru mine, copil, să bat laptele într-un putinei de lemn până când începeau să se aleagă bucăţile de unt.  După ce era stors, era aşezat pe o frunză de viţă şi înfrumuseţat cu nişte crestături făcute cu cuţitul. Le spun mereu copiilor mei, cu regret, că niciodată nu vor şti ce gust are adevăratul unt făcut în casă. 
După masa de seara, cu brânzeturi şi lapte, toată lumea se spăla din cap până în picioare şi mergea la culcare devreme, odată cu găinile, ca să irosească gazul din lampă, care era scump. Dormeam într-un pat dublu, înfăşat în nişte cearşafuri din pânză de casă, parte din zestrea mătuşii. Capacul de la cearşaful care acoperea plapuma era o amplă broderie cu flori de mărgăritar. Dormitorul aflat la etaj avea ferestre mari, apărate de gratii masive (fiind ultima casă din sat, ne mai călcau şi hoţii) şi era scăldat în lumina de vis a lunii ce răsărea din pădurea învecinată. Pe pereţii albi, imaculaţi, erau multe carpete, care la Proviţa se numeau macaturi, iar pe jos erau întinse preşuri de lână ţesute în casă. Podeaua şi plafonul erau făcute dintr-o scândură într-o culoare naturală, uşor gălbuie. Lemnul prezent peste tot, şi în scara frumos lucrată care ducea la etaj, nu era vopsit şi răspândea o aromă care îmbălsăma toată casa. 
Alin CIUPALĂ

Călător prin lume

Dubai, între cel mai… şi cea mai… (2)

Turul oraşului
După o noapte liniştită şi un somn bun, ieşim în faţa hotelului aşteptând un taxi. În Dubai, taxiurile sunt foarte numeroase, destul de ieftine şi sunt în general conduse de indieni sau pakistanezi. Fiind atât de numeroase, aşteptarea este foarte scurtă. Găsim un şofer care vorbeşte, cât de cât, limba engleză, căruia îi spunem ce vrem să vedem şi pornim la drum. Străbatem partea centrală a oraşului, cu „zgârie-nori” de zeci de etaje; cu greu găsim două clădiri care să semene una cu alta, toate parcă înţepând cerul, construcţii extrem de îndrăzneţe. Îmi amintesc cuvintele şeicului Mohamed, cel care dând mână liberă arhitecţilor şi îndemnându-i să-şi folosească toată fantezia, spunea: „Arhitectura nu are restricţii aici”. Se construieşte pe verticală, astfel că această parte a oraşului este Manhattan-ul Dubaiului. Străzile sunt pustii, rareori vezi pietoni pe trotuarele înguste sau care lipsesc de tot, căci toată lumea circulă cu maşina (o maşină la 1,84 de locuitori, cea mai înaltă rată din lume). Abia acum am înţeles de ce noi, cei de pe Voila şi Doftanei, nu avem trotuare: primăria a înţeles că nu avem nevoie de trotuare, având în vedere numărul „mare” de maşini pe care locuitorii acestui cartier le au, făcând inutilă folosirea lor. Aferim!
Mergem de-a lungul bulevardului Şeic Zayed, având în stânga noastră metroul, care este de fapt un tren aerian care străbate oraşul dintr-un cap în altul. Părăsim zona blocurilor şi ajungem într-un cartier de locuinţe particulare, cu o arhitectură tipic arabă, vile cu un singur etaj, maximum două şi prima noastră oprire este în faţa minunii arhitectonice ce se numeşte Burj al Arab, primul hotel de şapte stele din lume şi una din emblemele Dubaiului. 


Silueta sa sub forma unei vele (pânză de corabie) este cunoscută în întreaga lume, iar privită dintr-o parte pare o yolă gata să alunece pe valurile mării. Îmbinarea între argintiu şi albastru este extrem de plăcută ochiului şi nu te mai saturi privindu-l. Facem câteva fotografii, admirăm din exterior o peşteră artificială şi o cascadă ce se află în apropierea hotelului şi plecăm mai departe spre o altă „minune” a timpurilor noastre, pe care mulţi au numit-o „a opta minune a lumii”, o insulă artificială creată de mintea şi munca omului – Insula Palmier (Palm Jumeiarh). Insula de câţiva kilometri lungime are forma unui palmier cu 17 ramuri. Aici s-au construit hoteluri de lux, vile, cluburi pentru sporturi nautice şi un parc acvatic. Mergem pe „trunchiul” palmierului admirând hoteluri ca Rixos, Sofitel sau Waldorf, dar nu putem vedea „ramurile” palmierului, ce pot fi privite doar dintr-o perspectivă aeriană (există excursii speciale cu elicopterul sau balonul cu aer cald pentru a survola insula). Ne mulţumim cu ce putem vedea şi ne întoarcem în zona centrală.

Metroul
În Dubai se circulă cu maşina, autobuzul sau metroul. Alegem o călătorie cu metroul pentru că dorim să vedem oraşul şi de la o anumită înălţime. Metroul, aşa cum arătam mai înainte, este de fapt un tren aerian cu o linie principală ce uneşte extremităţile oraşului, linia roşie şi două linii mai reduse, liniile verzi şi circulă pe o linie suspendată pe piloni, la o înălţime de aproximativ 30 m, intrând sub pământ – ca metroul nostru – doar pe distanţa a trei staţii. Preţul unui bilet este conform cu zona de călătorie; cu cât zona este mai îndepărtată, cu atât costul este mai mare. Staţiile sunt mici şi practice, având scări rulante şi bară de sprijin din aluminiu cu leduri pentru a le lumina, iar peste tot domneşte o curăţenie exemplară. 


Din Dubai Mall, o pasarelă traversează marile bulevarde şi ne duce în 20 de minute, cu ajutorul trotuarelor mobile, către staţia de metrou cu acelaşi nume. Pe peron, pe un panou, suntem informaţi că viitorul tren ajunge în 4 minute, succesiunea între trenuri fiind de numai 5 minute. Trenul este alcătuit din patru-cinci rame (vagoane), extrem de curate. Anunţurile se fac în arabă şi engleză, în timp ce pe un mic ecran apare în aceleaşi limbi numele staţiei următoare. Îndată ce urcăm în vagon, un bărbat se oferă să-i acorde locul soţiei mele, gest care se repetă în toate călătoriile noastre cu metroul. Am mers până la un capăt de linie; mai rămăseserăm în tren doar eu şi cu soţia şi priveam surprinşi vagoanele goale: nicio hârtie, niciun bilet, pungă sau altă urmă „umană” în ele. La capăt de linie, doi angajaţi curăţau cu un mop podelele. 

Pârtia de schi
Şi dacă tot călătorim cu metroul, ne hotărâm să vizităm o altă „minune” a Dubaiului – pârtia de schi. Aceasta se află în cel de-al doilea mall ca mărime din Dubai – Mall of The Emirates (Mall-ul Emiratelor), primul mare mall construit aici. Coborâm la staţia cu acelaşi nume; o altă pasarelă peste străzile cartierului ne conduce în interior, iar obişnuitele indicatoare ne ghidează spre pârtia de schi. În drum, admirăm sutele de magazine ale diferitelor firme de toate genurile, cu preţuri pe măsură, care ne amintesc că Dubaiul este a zecea cea mai scumpă destinaţie din lume. 


Sunt peste 33 de grade Celsius afară, dar în interior temperatura este plăcută, răcoroasă. Pârtia de schi este de fapt o mică staţiune de iarnă, compusă dintr-o pârtie de schi, un patinoar pentru cei mici, o mică pârtie de bob cu două culoare şi peste tot zăpadă, la o temperatură constantă de -2 grade. Întreaga „staţiune” este separată de mall prin pereţi de sticlă ce-ţi dau posibilitatea să priveşti ce se întâmplă acolo. Cei ce intră în această „staţiune de iarnă” primesc echipament adecvat: costum, schiuri sau patine, clăpari sau ghete. Pârtia în sine, atât cât pot eu vedea din spatele unui perete de sticlă, seamănă cu ultima parte a pârtiei de pe Clăbucet din Predeal, de la ieşirea din pădure până în faţa cabanei Clăbucet. Admirăm schiorii, facem câteva poze şi ne întoarcem spre centrul oraşului, deşi este greu de spus care este acesta. Noi am ales piaţa Emaar din faţa clădirii de 828 m – Burj Khalifa. 

Burj Khalifa
Coborâm la staţia Dubai Mall şi ne aşezăm pe o bancă în faţa acestei minunăţii, o săgeată argintie strălucind în lumina apusului de soare ce pare a „înţepa” cerul albastru. Forma sa este inspirată de o floare a deşertului - hymenocallis şi la construcţia sa au lucrat peste 30 de societăţi internaţionale, cu muncitori din o sută de ţări. Se fac excursii speciale pentru vizitarea sa; una dintre ele te poate duce contra unei sume de 150 de dirhami (aproximativ 45 de dolari) până la etajul 124, cu un lift ce urcă cu 10 metri pe secundă, acolo unde se află o platformă de observaţie cu o vedere largă a întregului Dubai. 


Alte excursii oferă un cocktail în acelaşi hotel sau o cină romantică. Noi preferăm să aşteptăm înserarea pentru a vedea cum arată atât piaţa, cât şi Burj Khalifa luminate. Şi nu regretăm! Tulpinile palmierilor ce străjuiesc marile bulevarde sunt îmbrăcate în lumini, leduri albe ce oferă o imagine feerică. Jocurile de culori ale fântânilor din faţa clădirii, ce urcă şi coboară, asociate cu felul în care clădirile din jur sunt luminate, te fac să zăboveşti cât mai mult în acest minunat loc. 

Acvariul, zoo şi lumea subacvatică
Nu poţi spune că ai vizitat Dubaiul fără să fi făcut o vizită la acvariul şi grădina zoo subacvatică din interiorul Mall Dubai-ului. Este dimineaţa devreme, ne aşezăm la o coadă ce măsoară deja peste 50 m şi intrăm în această lume extraordinară printr-un tunel din plexiglas, gros de 750 mm, lung de 48 m, lat de 32,88 m şi înalt de 8,3 m, înconjurat din trei părţi de apă şi de animale marine, situat la baza uriaşului rezervor de 10 milioane de litri de apă. Acvariul conţine 33.000 de animale marine din 140 de specii. Pe lângă noi înoată peşti, uriaşe pisici de mare, caracatiţe sau rachini mai mari sau maimici. 


De aici urcăm la etaj în ceea ce se numeşte grădina zoo subacvatică şi admirăm, printre altele, pinguini, broaşte ţestoase de diferite mărimi, stele de mare sau un leu de mare. Atracţia incontestabilă o reprezintă „regele crocodil”, lung de 5 m, cu un cap cântărind 150 kg şi un corp de 750 kg, ce mai poate creşte în următorii 50 ani. Amatorii de aventură pot înota cu rechinii într-o cuşcă specială sau se pot scufunda cu ei. Noi, mai „domestici”, preferăm o barcă cu fundul de sticlă, din care admirăm încă o dată această minunată faună submarină ce defilează pe sub noi. 

Proiecte de viitor
Încântaţi de cele văzute, părăsim mall-ul ce se întinde pe 55 de hectare, cât 50 de terenuri de fotbal (în 2012 a fost vizitat de 65 de milioane de oameni) şi ieşim afară la viaţa trepidantă a oraşului. Peste tot se construieşte. Se construieşte zi şi noapte, pe verticală, în trei schimburi, oraşul fiind un adevărat şantier. Cea mai vizitată locaţie turistică din lume, cea în care veniturile din turism le depăşesc pe cele din petrol (cei ce au urechi să audă şi cap să gândească!) nu se opreşte aici. Proiectele de viitor sunt uimitoare. Construirea turnului Dubai City Tower, înalt de 2 km, având 400 de etaje, Dynamic Towers – bloc de 420 m, cu 80 de etaje, fiecare rotindu-se independent unul faţă de celălalt, Insulele Deira – patru insule artificiale asemănătoare Insulei Palmieruului, care vor mări zestrea de pământ smuls mării cu 40 km şi 20 de km de plajă, insulă menită să fie o destinaţie turistică de vârf. 


Se construieşte The Falcon City of Wonders – Insula Minunilor în formă de Şoim, un nou cartier de locuinţe în care vor putea fi văzute replici în miniatură ale piramidelor de la Giza (Egipt), Turnul Eiffel (Paris), Turnul din Pisa (Italia) sau Taj Mahal (India). Se va construi un nou aeroport de 56 km, care să poată primi 120 de milioane de pasageri pe an, dublând actualul aeroport, care în 2013 a primit 70,4 milioane de pasageri din 142 de destinaţii, 70 de ţări şi 6 continente. Nu sunt vise sau doar planuri, ci lucruri concrete la care se lucrează deja, unele având ca termen 2016, urmând ca în 2020 Emiratele să găzduiască Expoziţia Mondială. 
La toate acestea se adaugă grija pentru programele educaţionale, menite să formeze tinerii necesari pentru ocuparea poziţiile manageriale, care astăzi sunt în mare parte ocupate de expatriaţi (cetăţeni străini). Totul făcut cu cap, cu grija pentru ziua de mâine şi pentru cea care va urma. 
Părăsim Dubaiul plecând spre Arabia Saudită, cu impresii excelente despre ceea ce se poate realiza într-un termen scurt, de către un emirat mic de la care am avea atât de multe de învăţat. 
Alex. Blanck
În nr. viitor: Arabia Saudită, între religie şi petrol

Aici, prima parte: http://ziaruloglinda.blogspot.ro/2015/05/calator-prin-lume_19.html

19 mai 2015

Descinderi şi percheziţii la Câmpina, după arestarea lui Ion Manea, primarul din Valea Doftanei

Vizat de autorităţi, omul de afaceri basarabean Grigore Şincariuc susţine că nu are nicio legătură cu acest caz:
„Vrem să investim 200 de milioane de euro la Valea Doftanei şi primim numai beţe în roate!”

Pe 13 mai, procurorii de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova şi poliţişti de la Biroul Antifraudă din cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie au efectuat percheziţii la Primăria comunei Valea Doftanei şi la domiciliul primarului Ion Manea. Ulterior, acesta a fost reţinut pentru 24 de ore, însă magistraţii Tribunalului Prahova au decis, a doua zi, arestarea preventivă pentru 30 de zile. În perioada 2012-2014, se pare că acesta ar fi favorizat o societate comercială privată, care dezvoltă un proiect pentru construirea unei staţiuni turistice. Acuzaţiile care i s-ar aduce primarului Ion Manea ar fi de abuz în serviciu şi două fapte de instigare la fals intelectual pentru obţinerea de foloase necuvenite. 
Acestea nu au fost însă singurele descinderi din acea zi. S-au făcut percheziţii la alte două locaţii, aparţinând cetăţeanului român de origine basarabeana Grigore Şincariuc, respectiv la locuinţa acestuia din Câmpina şi la sediul firmei sale, Reinvest RQM Brebu. 

În urma celor întâmplate, am vrut să aflăm şi un punct de vedere din partea  lui Grigore Şincariuc, omul de afaceri suspicionat de autorităţi că ar fi fost favorizat de primarul Ion Manea:  
„SC Reinvest RQM SRL este o societate românească în care sunt doi asociaţi, un cetăţean român şi un cetăţean ucrainian. Noi avem un proiect în judeţul Prahova, în comuna Valea Doftanei. L-am pornit din 2007 şi constă în realizarea unui resort turistic, cu o capacitate de 3000 de locuri, investiţia fiind de aproximativ 200 de milioane de euro. Noi credem că o să aibă un efect foarte important şi la nivel naţional, pentru că se vor crea 1500 de locuri de muncă. În 2010, am primit aviz favorabil de la Consiliul Judeţean, iar acum nu pot să prezint actele pentru că toate sunt luate, în urma percheziţiilor. Au luat absolut tot la Ploieşti, la Poliţie. Eu nu eram acasă şi nici la Brebu. Pe strada Plevnei, la domiciliu, era soţia mea, la Brebu, la sediul firmei, era tata. La 6.00 dimineaţa au făcut percheziţii în două locuri odată. Mi-au confiscat toate actele de proprietate ale firmei, toate studiile, calculator, absolut tot ce e legat de firmă şi acum cred că urmează să ne cheme, pentru că au fost şi avocaţii din partea noastră. S-a făcut totul legal, oamenii s-au purtat frumos. Apoi am văzut în presă nişte mizerii cu care nu avem nicio legătură. Bineînţeles, trebuie să zic „mersi” că m-au făcut şi tânăr de 30 de ani, iar eu am 36. Plus de asta, nu sunt rus, sunt român. De ce mă acuză că am legături cu mafia rusă?! Eu de zece ani de zile m-am stabilit în România, am doi copii care sunt născuţi aici, la spitalul din Câmpina, un băiat de 10 ani şi o fetiţă de 5 ani. Nu văd legătura! Sunt român basarabean. Eu am venit la tata, el fiind stabilit de mult la Brebu, mi-a plăcut zona şi ne-am stabilit aici. Sunt cetăţean român şi sunt mândru de asta, sunt prahovean şi vreau să fac în zona asta ceva frumos. 
Nouă judeţul ne-a dat sprijin. Cred însă că problema e aici, local se întâmplă ceva. Avem avizul de la Consiliul Judeţean, avizul de la doamna Iatan, arhitect şef pe judeţ... Aici în zonă nu poţi să obţii nimic, nicio hârtie, nimic, nimic... nici de la actualul primar, nici de la fostul.
Tot timpul am mers pe calea legală, cu număr de înregistrare pentru tot ce am solicitat. Nu avem litigii, nu avem reclamaţii, nu avem datorii la stat ca firmă, nu am avut niciodată probleme de genul acesta. Noi nu am luat nimic, niciun centimetru de teren din localitate, în concesiune, n-am luat nimic de la Primărie. Noi am cumpărat în jur de 150 de hectare numai de la oameni privaţi. Nu ne-a favorizat cu nimic nici fostul, nici actualul primar. Ne tot luptăm să realizăm ceea ce ne-am propus. Cu două săptămâni în urmă, am depus documentaţia ca să obţin autorizaţia pentru a putea trage 9 km de curent, pe investiţia proprie a firmei şi suntem, aşa, legaţi... Când facem un pas, avem beţe în roate, când mai facem un pas, la fel! Investiţia este privată, fără fonduri europene. Eu ştiu că în ţară, la ora actuală, este o problemă, este o criză, într-adevăr, economică şi în plus e o problemă şi cu locurile de muncă în zona noastră, Câmpina, Valea Doftanei, Brebu, împrejurimi. Avem foarte multe întreprinderi care la ora actuală se închid. De aceea  credem că este în beneficiul tuturor ca acest proiect să funcţioneze. În schimb ni se pun numai piedici! Noi, din 2010, am rezervat energie electrică, am plătit 3 miliarde de lei vechi pentru rezervarea acesteia, am montat contorul, s-a făcut lucrarea. Fostul primar ne-a dat autorizaţia să tragem curent până sus şi pe urmă Primăria s-a trezit că nu a avut drum. Ne-au dat autorizaţia pentru un drum forestier, după care a început fostul primar demersurile, fiind necesară o Hotărâre de Guvern pentru ca un drum forestier să treacă în drum comunal. Primarul actual a continuat treaba asta şi a reuşit să transfere drumul prin HG nr.180/2014. Fiind totul în regulă cu drumul, acum am cerut, pentru a doua oară, bineînţeles cu adresă, cu număr de înregistrare, dosar la Primărie, oficial totul, să obţinem autorizaţia ca să tragem curentul, să începem anul acesta organizarea de şantier. Noi am efectuat toate studiile pe teren, pe zonă. Institutul Geologic şi Hidrologic a făcut studiile pentru firma noastră. Oficial, avem tot. Site-ul nostru, www.zanoaga.com, există de trei ani de zile şi avem 1.800.000 de vizitatori deja. E o staţiune care încă nu există, dar vizitatori sunt deja pe site”. 


Întrebat dacă are duşmani sau dacă planurile sale incomodează pe cineva, Grigore Şincariuc a mai declarat: “Eu nu ştiu dacă cineva a vrut să-mi facă rău. Ieri am cumpărat un ziar de la Bucureşti şi am văzut ceva, o problemă cu mafia lemnului... Nu ştiu ce se întâmplă! Poate ei sunt contra! Însă noi, ca să facem un proiect de resort turistic, nu trebuie să defrişăm niciun copac. Noi l-am creat pe un gol alpin, care e împrejmuit cu pădure. Din contră, trebuie să mai plantăm copaci în proiectul nostru. Guvernul se plimbă prin alte ţări, caută investitori privaţi, dar noi ce sprijin avem? Noi suntem aici din 2007, staţiunea trebuia în aceşti ani să fie făcută deja! Am vrut să facem anul acesta organizarea de şantier. Să tragem curentul în sus, să forăm apa şi de la anul să începem construirea primului hotel, pentru o mie de turişti zilnic. Automat s-ar fi creat primele 600 de locuri de muncă. 
Per total, staţiunea o să deţină vreo 11 hoteluri, baze de tratamente, locuri pentru distracţie, hoteluri cu serviciu all-inclusive, vor fi multe agremente pentru copii, pentru bătrâni. Vrem să creem o staţiune în care fiecare membru al familiei, bătrân, copil,  tânăr, să aibă o ocupaţie, să fie mulţumit. Am vrut să aducem nişte branduri bune în zonă. Românul duce bani din ţară în Bulgaria, în Austria, în Turcia, în sensul că preferă să-şi petreacă concediile, vacanţele în străinătate. Momentan, în România au rămas doar două domenii care mai pot fi dezvoltate: agricultura şi turismul. Industria a dispărut treptat din zona noastră şi vedem ce se întâmplă, oamenii nu mai au de lucru. 
Simt că am ajuns la limita răbdării, după opt ani de zile de în care m-am zbătut să fac ceva durabil! Nu am furat nici terenul, că e al nostru, cumpărat, nu furăm nici hotelurile care vor fi construite, acestea vor rămâne pentru România şi cu toate astea suntem hărţuiţi în felul acesta. Sunt multe exemple de investitori care vin, stau un an, doi în ţară şi apoi pleacă. Şi Guvernul zice: haideţi să aducem, să chemăm pe cineva! Noi suntem aici, dar nu suntem lăsaţi să ne dezvoltăm. Vrem să investim 200 de milioane de euro la Valea Doftanei şi primim numai beţe în roate! Dacă rezultatul ar fi pozitiv, eu mâine aş începe treaba. Am depus dosarul pentru autorizaţie cu două săptămâni în urmă. Avem număr de înregistrare, avem proiectul depus la Primnărie, avem absolut tot. Toţi banii alocaţi sunt din buzunarele noastre, sunt bani privaţi.
De 10 ani de zile stau aici în zonă, cred că mă cunoaşte multă lume. Ca persoană fizică am ajutat în comuna Brebu, am susţinut şi fotbalul, am fost la case de copii orfani, am sprijinit tot timpul, pentru că îmi place zona, îmi plac oamenii, natura, dar nu mai înţeleg nimic din ce se întâmplă!  Este important ca lumea să ştie cine suntem şi ce vrem să facem. Noi nu cerem nimic de la nimeni, nu am venit cu propuneri ilegale, vrem doar să pornim proiectul să creem locuri de muncă, să ne facem treaba”.
Dincolo de toate aceste percheziţii, arestări şi declaraţii va rămâne valabil doar verdictul justiţiei, care mai devreme sau mai târziu va scoate adevărul la lumină.
Andreea Ştefan

Editorial. CINE SE ASEAMĂNĂ…

În mod normal nu aș fi acordat atenție întîmplării cu Julio Iglesias jr. de la Antena 3 via Gâdea, cum nu acord atenție mulțimii de rebuturi morale care se perindă pe ecranele noastre. Numai că pătărania respectivă are o semnificație mai gravă și, din cînd în cînd, analistul media, ca și doctorul, trebuie să înlăture puroiul. Rezum pentru cei care n-au fost pe recepție: invitat într-o emisiune, cîntărețului spaniol i s-a propus de către maestrul Gâdea să învețe cîteva expresii românești printre care „jos Băsescu”. Cînd și-au dat seama cum au fost manipulați, reprezentanții artistului au publicat un comunicat foarte contondent și aud că s-a anulat și concertul. Cine crede că e vorba numai de o glumă (proastă) se află în eroare. Antena 3 ar trebui de urgență închisă tocmai în numele apărării democrației. Întreaga ei politică editorială este, în limbajul strategilor politici, o foarte periculoasă vulnerabilitate a siguranței naționale. Isteriile pe care le creează, falsele subiecte pe care le propagă sunt căi clasice de manipulare și parte a unui război informațional în care e limpede de partea cui sunt dacă ne gîndim cine a fost Varanul. Ceea ce este îngrijorător, semn negru al subdezvoltării noastre civice, este tocmai audiența de care se bucură acest post, explicabilă prin gradul redus de alfabetizare și culturalizare al unei populații aruncate direct din pre-modernitate în post-modernitate. Să nu uităm că pentru dl. Ponta, Gâdea și ceilalți caporali de serviciu sunt ziariști și Antena 3 este un post tv excelent, care îi oferă o insistentă prezență mediatică. Cine se aseamănă, se adună! 


Plagiatorul cinic este el însuși un pericol la integritatea țării. Întreaga anomalie a societății românești, lipită strîmb după fractura din 89, se reflectă perfect în acest post în care minciuna nu este dibace, insinuantă, ci violentă, grobiană, pentru a disloca o populație mancurtizată fără rest de propaganda comunistă care a reușit să edifice „omul nou”. Chestiunea Iglesias ne pune din nou într-o postură internațională de toată jena. Și nu sunt de vină nici rușii, nici americanii, ci doar  limitările sufletului nostru pe care atîta ne place să-l lăudăm. Pe mine nu mă înfioră mutanții care coboară comunicarea publică în aceste abisuri de nesimțire, ci valurile de populație care le acordă credit. Încă după alegerile din toamna trecută scriam că oamenii aceștia vor rămîne fixați în „jos Băsescu” pentru că nu știu altceva. „Gluma” asta penibilă a omului nevinovat pentru numele pe care-l poartă arată doar un nivel de inteligență cu totul precar și, în consecință, credința sa că  și telespectatorii săi au același nivel de inteligență. Slăbiciunea statului nostru ni se arată perfect într-o asemenea oglindă întîmplătoare: politizarea aberantă a CNA-ului l-a transformat într-o fantoșă, toate abnormitățile la limita legii se pot lăfăi în voie pe ecrane. Chiar în numărul trecut scriam despre decăderea pînă la starea comatoasă a presei românești. Acest „fapt divers” este o ilustrare perfectă a mizeriei sale morale. Cum se explică această sporire tumorală a minciunii, ticăloșiei, manipulării ordinare? Scepticismul cel mai negru te cuprinde cînd faci „revista presei”. O țară în care Antena 3 este lider de audiență nu are viitor și nu merită să aibă un viitor. Bine, aud replica, dar toate țările au ticăloși și inculți. De acord, dar nicăieri ăștia nu ocupă prim planul și nu fixează agenda publică. Vă închipuiți un Gâdea sau un Badea la BBC? Doamne ferește! Iar această presă de mercenari ignari îl susține veselă pe dl. Ponta cu ai săi corupți…și este firește susținută de aceștia. Este reciprocitatea fatală a societății românești: un mediu social profund bolnav din punct de vedere moral în care se reproduce perfect infecția bacteriană politico-mediatică, îmbolnăvind și mai rău noi segmente ale corpului social. De unde luăm penicilina morală și cine ne vor fi doctorii?
Christian CRĂCIUN

Clasată în primele nouă dintre cele 200 înscrise la concursul de informatică ACSL All Star Contest, echipa CADON pleacă în America cu gândul să câştige marele premiu

Sunt tineri şi pasionaţi de informatică. Sunt dornici să-şi clădească un viitor frumos din munca lor, conştienţi că pentru a realiza ceea ce-ţi propui este nevoie de multe ore de studiu, de aprofundare a cunoştinţelor  şi de încredere în forţele proprii. Rareş Dumitrică, Victor Alexandru, Denis Cărăuş, Cătălin Oancea şi Gabriel Năstase sunt cei cinci tineri de la Liceul Tehnologic Energetic din Câmpina care vor participa la concursul internaţional de informatică ACSL All Star Contest ce va începe în data 23 mai la Liceul Timber Creek HS, Orlando, Florida din Statele Unite ale Americii. Informaticienii, elevi în clasa a XI-a s-au constituit într-o echipă solidă, numită CADON, titulatură  ce reprezintă, de fapt, iniţialele numelor de familie ale fiecărui membru. Şi cum orice performanţă are o istorie, am vrut să aflăm cum s-a născut pasiunea lor pentru informatică, un domeniu complex ce evoluează pe zi ce trece: Rareş: - „La mine totul a început  din copilărie, cand, alături de vărul meu, am descoperit pentru prima dată calculatorul şi nesfârşitul spaţiu virtual. Aşa  am început să învăţ lucruri noi, programe, jocuri şi am găsit o lume fascinantă”. În cazul lui Victor, pasiunea pentru calculatoare a început în clasa a VII-a, sub îndrumarea profesorului de informatică: ”Am avut şansa să lucrez foarte mult, cu profesorul, la informatică  în şcoala generală şi de aici pasiunea şi ulterior profilul de specialitate din liceu.” 


Fiecare dintre ei are propria poveste strâns legată de curiozitatea din copilărie, îndrăzneala de a explora şi visul de a participa cu propria gândire la evoluţia umanităţii. Au aflat despre acest concurs în timpul anului şcolar, de la Victor, cel care a şi propus înfiinţarea echipei.  A urmat  înscrierea pe cheltuiala liceului.  După  patru runde preliminare de calificare, în perioada decembrie 2014 – aprilie 2015, tinerii au fost invitaţi la finala din SUA. Bucurie fără margini! Nu se aşteptau la o asemenea reuşită. Denisa Stoicescu, profesorul coordonator, este mandră de performanţa lor: „E prima oară când merg cu elevii la un concurs internaţional. Este o competiţie dificilă, pentru că programarea nu este la îndemâna oricui. Se lipeşte de puţini, dar printre aceşti puţini suntem şi noi. Iniţiativa a venit din partea lor şi sunt mândră că au ajuns aici. Odată cu această reuşită au deschis o poartă către o altă lume, pentru că au ocazia să vadă cum e la un liceu din America, cum învaţă copiii de-acolo, deci este o oportunitate deosebită”. 
 Elevii câmpineni vor concura cu elevi din întreaga lume. Echipa CADON s-a clasat pe locul 9 (192 puncte din 200) şi face parte din grupul select al celor 15 echipe calificate dintr-un total de 200 înscrise. 
Susţinerea materială pentru transport, casă şi masă a venit în primă fază din partea părinţilor, aceştia reuşind să strânga în jur de 2000 de euro din fonduri proprii şi încă aproximativ 3000 de euro din sponsorizări. Sume insuficiente, însă, pentru a face posibilă  o deplasare costisitoare în SUA. În aceste condiţii, sprijinul venit din partea autorităţilor locale (Consiliului Local a aprobat finanţarea cu suma de 33.000 de lei, din fonduri publice) a făcut diferenţa.
Echipa CADON speră să se întoarcă acasă cu premiul cel mare şi astfel să le mulţumească tuturor celor ce au avut încredere în ei. Şi noi le urăm succes şi indiferent de rezultatul pe care-l vor obţine, suntem mândri de performanţa lor. 

Gânduri înaintea plecării
„O să dăm tot ce putem pentru acest concurs. Vreau să venim cu premiul I şi să ajungem cât mai departe posibil. În plan personal, este o mare realizare. O să continui ceea ce am început acum şi la facultate şi sper într-un viitor de succes.” – Rareş Dumitrică
„Sper ca acest concurs să-mi dea şansa să pot să mă înscriu la o facultate din SUA sau din Marea Britanie, Suedia...” – Victor Alexandru
„Odată cu acest concurs sper să mi se deschidă căi pentru viitor. Pentru mine e o mare realizare. Peste câţiva ani mă văd programator de succes, neapărat.” – Denis Cărăuş
„Concursul acesta înseamnă foarte mult pentru  mine. Este o şansă pentru un viitor strălucit. Mergem acolo şi sperăm să venim cu trofeul.  Experienţa asta o să ne ajute foarte mult pe viitor.” – Cătălin Oancea
„Pentru mine acest concurs a reprezentat un mod de a învăţa lucruri noi, de a pune în practică ceea ce am învăţat, de a-mi crea propriul drum spre o carieră de succes, iar peste câţiva ani mă văd programator.” -  Gabriel Năstase
Andreea Ştefan