20 februarie 2018

Preotul Ionuț Butoiu și-a lansat cartea „Luptă, rabdă și vei trăi!”

Duminică după-amiază, în Sala Praznicală a Complexului bisericesc din Slobozia, a avut loc lansarea unei cărți care, judecând după audiența extrem de numeroasă, a fost așteptată cu mult interes sau, în orice caz, a fost primită foarte bine. Aproape 250 de persoane (mai mult de jumătate stând în picioare) au venit la întâlnirea cu autorul cărții: preotul Ionuț Butoiu, care slujește la Biserica Spitalului Municipal. Strălucirea din privirile oamenilor era cea mai bună dovadă că lumea simțea că participă la un eveniment de excepție, la nașterea unei cărți deosebite, o carte plină de dragoste, de evlavie, de suferință și de simțiri profunde,  o carte-mărturisire a unui preot minunat, o carte-minune despre puterea lui Dumnezeu de a face minuni. Nemaiavând loc în sală, o mulțime de privitori erau adunați ciorchine în afara clădirii, privind cu nesaț prin geamurile imense la ce se întâmpla înăuntru. Preotul Petru Moga, moderatorul evenimentului, cel care a avut cuvântul de început, a mărturisit că nici Andrei Pleșu și nici alte personalități publice importante, care au fost fost invitate aici cu ocazia unor evenimente de seamă, nu au strâns mai mult de 120-130 de spectatori. „Ne lăudam că avem o sală îndeajuns de mare, dar observ astăzi că nu este chiar așa”, a punctat glumeț părintele Petru, dovedind că este același om spiritual pe care l-am știut mereu. 


Preotul Petru Moga, chiar și ieșit la pensie, slujește în continuare în Casa Domnului devenită model arhitectonic printre bisericile prahovene în primul rând grație lui Dumnezeu, dar și datorită osârdiei și străduințelor celui care a condus parohia de la Slobozia o viață de om. Și-apoi, se știe, adevărata slujire a lui Dumnezeu nu iese niciodată la pensie. Slujirea sacerdoțială a lui Dumnezeu nu se sfârșește decât cu sfârșitul pe acest pământ al slujitorului Domnului, cel dăruit cu sfântul har al preoției. Alături de autorul cărții, la masa din fața auditoriului, s-au mai aflat părintele Grigore Meșteroaie, actualul păstor al parohiei din Slobozia, profesorul Niculaie Meleacă (profesor de religie și istorie la Colegiul Tehnic Forestier, cel care a îngrijit și corectat textul cărții), precum și preotul Marian Ștefan, slujitor al bisericii din parohia Telega-Centru.

„O simplă nenorocire sau un  plan dumnezeiesc”

Sunt cuvintele autorului cărții, prin care preotul Ionuț Butoiu încearcă să-și explice sieși care este semnificația întâmplării care i-a schimbat viața. Cazul preotului de caritate (la momentul accidentului) din Spitalul Municipal Câmpina a fost prezentat intens în presa județeană, chiar și în cea națională. Părintele a ajuns în al doilea spital de stat al județului în 2007, pentru a alina suferințele bolnavilor și ale rudelor acestora. Un an mai târziu, pe când se afla la Costinești cu familia sa născută și nenăscută (soția era însărcinată în luna a șaptea, dar o avea în gijă și pe fetița lor de doi ani), în prima zi a sejurului la Costinești, părintelui Ionuț i s-a întâmplat un accident stupid: a căzut de pe o piatră a unui dig și și-a fracturat coloana în zona cervicală, paralizând total de la gât în jos. Dramaticul accident este povestit cu multă sensibilitate în carte, nu vrem să vă răpim din plăcerea lecturii, însă am dori să vă informăm că, după fractura cervicală și după prăbușirea sa pe fundul mării, unde a ajuns ca un corp inert, părintele a avut o revelație și a intrat în dialog cu Maica Domnului, după ce a început să se roage la Sfânta Fecioară Maria. Într-un târziu, nu știe nici el cum, a fost tras din apă și depus pe uscat, unde au început să-l năpădească durerile cele mai cumplite și vorbele oamenilor strânși în jurul său, care îl întrebau întruna ce a pățit. Medicii nu i-au dat la început nicio șansă de a trăi, apoi l-au anunțat că va rămâne paralizat toată viața. După mai multe operații chirurgicale complicate, dar reușite, după o recuperare medicală chinuitoare, cu o voinţă extraordinară, dar mai ales cu o infinită credinţă și dragoste în Dumnezeu, părintele Ionuţ şi-a revenit într-un mod absolut miraculos, în cel mai profund sens al cuvântului. Videcarea sa miraculoasă i-a șocat pe toți medicii. Din dorința fierbinte de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru că l-a binecuvântat cu un asemenea miracol, pentru a-i mulțumi Domnului că s-a născut a doua oară, părintele s-a gândit să purceadă la facerea unei lucrări plăcute lui Dumnezeu, la ridicarea unei Case a Domnului în incinta spitalului. O lucrare prin care dorea să-i mulțumească jertfelnic Celui de Sus, dar și să aducă alinare sufletească tuturor celor care aveau nevoie de ea, să panseze rănile sufletești ale pacienților spitalului, pentru ca rănile fizice pansate de către medici să se vindece mai repede.  Devenit provizoriu duhovnic al multor pacienți pe timpul spitalizării acestora, părintele Ionuț și-ar fi dorit să ajungă duhovnicul tuturor celor care i-ar fi trecut pragul capelei din curtea spitalului, pe care o vedea aievea în fiecare noapte, în fiecare vis, proiectul acesta mistuindu-i întreaga ființă, obsedându-i mintea și acaparându-i toate energiile și gândurile. Brusc, încăperea de la parterul spitalului primită de la conducerea unității, pe care o transformase în paraclis,  i se părea că devenise tot mai neîncăpătoare și tot mai nevrednică de a găzdui pacienții ca o mare cutie de rezonanță a rugilor acestora către Ceruri.  „A existat un teren în faţa instituţiei, sfinţit în anul 2001, unde, din diverse motive, nu s-a putut construi bisericuţa spitalului. În final, acest teren nu a mai putut fi folosit. Astfel, mi s-a dat un altul, în spatele spitalului, destul de îngust, de 207 metri pătraţi, din care suprafaţa construibilă va fi 80 de metri pătraţi. De fapt, o capelă de 11 pe 5, fără turlă şi fără clopot, cu 55 de metri pătraţi în interior”, avea să declare preotul Ionuţ Butoiu în primăvara lui 2012. Cu mare greutate a reușit părintele să obţină autorizaţia de construire. 


În mai multe rânduri, o parte a consilierilor municipali i-au pus bețe în roate proiectului. Dacă un investitor strategic ar fi cerut consilierilor teren pentru un proiect imobiliar mustind a „parandărăt”, ce s-ar mai fi înghesuit aleșii cârcotași să ridice mâinile până la tavan a vot pozitiv, pentru un proiect benefic ridicării standardelor civilizației materiale a comunității. Pentru civilizația spirituală mai era destul timp, mai la spate cu spiritul. Până la urmă, noul teren primit a fost sfințit de către un arhiereu, procedură absolut necesară pentru demararea lucrărilor. Un lucru deosebit, care trebuie neapărat amintit , este faptul că părintele a început demersurile de construire cu foarte puțini bani strânși, dar cu convingerea că Dumnezeu îi va trimite un ajutor de nădejde: „Ştiţi cum vreau să fac această bisericuţă? Eu nu vreau să mă duc să cer bani de la nimeni. Oamenii s-au săturat să mai dea! Au prea multe poveri financiare de biruit. Unde să dea mai întâi? Am zis că mă pun în genunchi şi mă rog la Dumnezeu, ca să trimită El pe cel care vrea să dea! Să zică finanțatorul care vine la mine că îmi dă bani din inimă, că a auzit că vreau să fac o biserică şi îmi dă şi el doi lei. Şi-l pomenesc ca ctitor toată viaţa mea! Să vină cine-o veni, dar să vină din dragoste pentru Dumnezeu. Cine are un surplus de bani în buzunar şi vrea să-l dea, e bine venit. Trebuie să vă spun că în spatele meu am, ca ajutor, şi preoţii din Câmpina. Ei sunt alături de mine. Vreau să le mulţumesc public tuturor preoţilor din Câmpina pentru că m-au susţinut cu bani. Eu nu am salariu. Şi ei s-au hotărât să-mi facă salariu numai să nu plec, pentru că trebuia să fiu numit preot în altă parte. Şi m-au luat sub aripa lor, făcând chetă lunar, pentru a avea salariu, plus că m-au susţinut şi pentru a face această biserică. Am strâns 7.000 de lei de când sunt aici, mai sunt 5.000, pentru că a trebuit să mai dau şi la proiect. Foarte puţin am dat, pentru că mi l-a făcut o doamnă arhitect, aproape pe degeaba. Orice ban pe care mi l-au dat l-am pus deoparte. Şi putem începe cu ei lucrarea”, declara optimist unui ziar local părintele Ionuț, cu puțin timp înainte de începerea lucrărilor, gândindu-se cu o imensă recunoștință ce ofrandă minunată îi va putea aduce lui Dumnezeu atunci când îi va închina bisericuța din curtea Spitalului Municipal.  
Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu sprijinul unor finanțatori, în Duminica a 8-a după Rusalii, la 26 iulie 2015, a fost târnosită biserica din incinta Spitalului Municipal Câmpina. A fost o slujbă arhierească în toată regula. Slujba de târnosire și Sfânta Liturghie au fost oficiate de către Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, dintre care amintim pe protoiereul Grigore Melnic al Protoieriei Câmpina și pe părintele Ionuț Butoiu parohul bisericii Spitalului. Bucuria duhovnicescă a sfintei slujbe a fost sporită şi de numărul mare de credincioşi prezenţi, aproximativ 1000 de persoane. La final au fost oferite distincții și diplome celor care s-au ostenit în edificarea lăcaşului de cult. Astfel, părintele paroh Ionuț Butoiu a fost ridicat la rangul de iconom stavrofor, părintele Protopop Grigore Melnic și primarul Horia Tiseanu, precum și managerul Spitalului, dr. Tiu Călin, au primit diplome de recunoștință, iar familia ctitorilor a primit distincții de onoare. Prin primăvara lui 2017, pe când se afla pe Muntele Athos, la insistențele Părintelui Iulian de la schitul românesc Prodromu, preotul Ionuț Butoriu s-a hotărât să scrie cartea întâmplării dramatice care i-a schimbat viața. A scris-o într-o noapte și o dimineață, pe un caiet studențesc. În afară de un dialog imaginar de la începutul cărții, părintele Ionuț mărturisește în fața lui Dumnezeu și a oamenilor că ceea ce va descoperi cititorul în lucrarea sa nu este rodul imaginației sale, ci se bazează pe întâmplări reale, trăite de autor și de cei apropiați. 

„Dumnezeu intervine în biografia fiecărui om”

Este una dintre ideile principale ale cuvântării părintelui Petru Moga la lansarea cărții părintelui Ionuț Butoiu. Moderatorul evenimentului, un orator apreciat, a subliniat că „părintele Ionuț și-a conturat în paginile cărții sale o experiență de viață, un lucru extrem de riscant pentru autor. Cartea lansată în mod oficial astăzi este însă de un real folos duhovnicesc. Se parcurge cu ușurință, este scrisă cu o mare sinceritate, simplu, dar impresionant, fără căutări de cine știe ce procedee stilistice. Cartea își revarsă conținutul abrupt, direct, de la inimă la inimă, să vă pregătiți și niște batistuțe, că s-ar putea să aveți nevoie de ele. Obligatoriu veți lăcrima, oricât ați fi de duri în structura dvs interioară. Notorietatea cărții s-ar putea să-l împovăreze pe autor.”
„Autorul acestei cărți nu este părintele Ionuț, ci este Dumnezeu, care a făcut posibilă această carte din dragoste pentru oameni. Lui Dumnezeu i se cuvine toată lauda pentru această carte. Iar dacă ea, cartea, îl va face pe părintele Ionuț să fie altfel decât este acum, probabil că vom putea vorbi despre o cruce harică primită de la Dumnezeu. Aceasta este o carte despre un preot autentic, de fapt, o carte despre toți preoții din România. Preoția înseamnă sacrificiu, dăruire, lacrimi de sânge. Haideți să îl onorăm pe părintele Ionuț cu câteva aplauze. […]  Cartea aceasta aș îndrăzni să spun că este o carte de teologie aplicată.  Ea răspunde la o întrebare pe care ne-am pus-o toți: ce facem atunci când suntem în primejdie de moarte? Părintele ne dă răspunsul: «Chemați-l pe Dumnezeu în ajutor». Îmi aduc aminte de expresia «Toate rănesc, ultima ucide».” Ne-am putea gîndi că ne apropiem cu fiecare secundă de moarte. Ce facem atunci, înaintea morții? Ne gândim la Dumnezeu, fără îndoială. Cartea este de lăudat, dar chiar și numai intenția de a o scrie era lăudabilă. Dumnezeu apreciază intențiile bune, chiar dacă uneori eșuăm în realizarea lor” - le-a spus celor din sală profesorul Niculaie Meleacă.


„Sunt atât de copleșit de zicerile antevorbitorilor mei, încât mă străduiesc să nu repet din ideile lor, pentru a nu fi acuzat de plagiat. Sunt copleșit și onorat de un auditoriu atât de numeros. Vă mulțumesc că ați venit într-un număr atât de mare. Probabil că o mare parte dintre dvs ați venit pentru a fi alături de mine. Mulțumesc și părinților care au găzduit acest eveniment. Nu cred că ar fi putut exista un mediu mai bun pentru lansarea cărții mele. Nu am vrut, multă vreme, să scriu această carte. Nu urmăresc nici un fel de popularitate. De vreun avantaj financiar nu mai vorbesc, că nu mi-a trecut niciodată prin gând. M-a convins Părintele Iulian, acest mare duhovnic de la Muntele Sfânt, de la schitul românesc Prodromu. Într-o seară, pe la ora 8, m-am retras într-o cameră, am aprins candela la icoana Maica Domnului, mi-am făcut rugăciunile cuvenite și apoi am luat un caiet studențesc și un pix și am început să scriu. Am scris toată noaptea și toată dimineața, până la prânz. Atâta am scris la această carte. La început scriam greu, îmi cădea pixul din mână, scriam foarte urât, nu înțelegeam nici eu ce scriam. Dar atâta timp cât Dumnezeu este cu noi și ne învață ceva, nimic nu ne poate da la o parte. Bine spunea Sfântul Pavel: Cine ne poate sta împotrivă dacă Dumnezeu este cu noi? Vreau să vă spun că îmi veneau în memorie o mulțime de date exacte. Din cauza suferinței am trăit starea omului care își dorea să moară. Cred că am gustat două secunde din iad, paralizat fiind. Atunci am considerat că această carte poate fi bună de citit pentru a-l încuraja pe omul care este deznădăjduit” - le-a mărturisit autorul sutelor de oameni veniți să îl vadă și să îl audă. 
Terminăm acest articol cu încheierea pe care a găsit-o potrivită părintele Ionuț pentru cartea sa. „Aduc mulțumiri și port recunoștință tuturor celor care mi-au fost alături, m-au susținut și sprijinit în momentele grele ale suferinței mele. Cu siguranță, mulți ar fi meritat să fie pomeniți în această carte, dar îi va pomeni Dumnezeu în Cartea Vieții”.
Adrian BRAD

Editorial. HAOS

Este cuvîntul cel mai des folosit în țară zilele acestea. Guvernul ridică din umeri. Au scăzut salarii, plata concediilor medicale, indemnizația mamelor, retribuția IT-iștilor; formularul 600 nimeni nu știe dacă se mai aplică sau nu… haos, nu-i nimic, dăm ordonanță de urgență și se îndreaptă lucrurile! Nu așa, loază, cum spune dascălul lui Caragiale. „Revoluția fiscală” trebuia gîndită în toate amănuntele, făcute proiecții, coordonate domenii, nu făcută pe genunchi cu ideea: om vedea noi cum iese, îndreptăm pe parcurs. În fond, de cîte ori recunoaște că va da o ordonanță de urgență pentru a îndrepta cutare sau cutare aspect, guvernul recunoaște implicit: am fost incompetenți sau grăbiți (sau și una și alta), am făcut cuiul gata strîmb. Domnul Tudorel Toader este rechemat de urgență din Japonia, ca să ce? – pentru că odată întors nu spune și nu face nimic (vizibil). Haos. Un ministru ne spune obraznic și competent că autostrăzile se vor da în funcțiune cînd vor fi gata. Așa, pur și simplu! Bacalaureatul, mutat pe nepregătite în februarie, scoate de la ore clasele a XII-a vreo două săptămîni, dînd peste cap orice planificare și organizarea internă a școlilor. Urmează simulările și altele, într-un semestru și așa scurt. Haos. Apropo, citeam propunerile de reformă a bacalaureatului în Franța, care merg spre creșterea dificultății acestuia. Dacă se va aproba, această reformă va intra în funcțiune din 2021, adică nu va fi introdusă peste noapte, cum i se năzare la noi nu știu cărui ministru. De la poșta română aștept o expediere care a intrat, conform actelor, în custodia ei la 1 ianuarie. Nu mi-a parvenit nici acum și nu se știe cînd se va întîmpla și nu se știe cum se poate lua legătura cu instituția, numărul de telefon furnizat pe site fiind inexistent. Haos. Trenurile, nu vă mai spun eu cum circulă, pe șosele, idem. Haos. Doamna Firea vrea să introducă taxa pentru accesul mașinilor în centrul Bucureștiului, fără să ia în considerare că asta trebuie corelat cu existența unei centuri (unii spun că ar fi necesare mai multe, 3-4 inele) funcționale, a unor parcări la marginea orașului, a unui transport în comun performant, a pistelor de biciclete etc. Haos. Statisticile ne spun că anul trecut a fost un boom al vânzărilor de mașini second hand, ca urmare a eliminării timbrului de mediu. Vreo 400.000. Și ne mirăm de ce e haos pe șosele și poluare! Un evaluator anonim dintr-o super comisie ministerială, care evaluează proiectele de cercetare, (bani mulți în joc) copiază în referatul său definiția poeziei de pe Wikipedia. Ce haos trebuie să fie în domeniu! 


Organizarea (scuze de cuvînt, nu se potrivește realității noastre cotidiene) Anului Centenarului se caracterizează prin același concept: haos. O televiziune invită pentru a o „evalua” pe doamna Laura Codruța Kovesi pe… Mitică Dragomir! Ce haos trebuie să fie în capetele oamenilor ălora! Doamna prim ministru (nu prim ministră cum vrea să introducă o profesoară haosul ideologic în gramatică) se referă injuriatoriu la autiști, dar nu s-a băgat de seamă că, în realitate, urmărea să-i atace pe parlamentarii noștri europeni care nu sînt de acord cu totalitarismul pesedist. Ceea ce excedă evident competențele și atribuțiile și legalitatea funcției domniei sale și democrația. De altfel, aproape fiecare apariție publică a doamnei devine instantaneu prilej de amuzament, într-atît este de inadecvată. Dînsa se arată oripilată că „se fac dosare penale pînă și premierului”. I s-a dat imediat exemplul (lipsă în puținătatea cunoștințelor dumisale istorice) a cel puțin doi șefi de stat: Jaques Chirac și Helmut Kohl, care au fost condamnați. Cum să nu apară haosul cu o asemenea șefă de guvern? O analiză a Agenției Bloomberg Misery Index arată că România a urcat 16 locuri în topul celor mai bolnave economii. Și mă întreb și eu ca novicele: nu cumva simptomul principal al acestei boli este tocmai creșterea economică de 7% a economiei, cu care se tot laudă guvernanții? O „creștere” haotică, cum ne atrăgea atenția însuși dl.  Isărescu. Dintr-o dată, unei alte oficialități i-a năzărit că firmele trebuie să aibă „specialiști în egalitatea de șanse”. Vreo 13.000, după o evaluare rapidă. De unde-i scoatem? Nu ar fi mai simplă insistența pe ingredientul care lipsește cel mai dramatic societății noastre: meritocrația
Am înșirat doar cîteva exemple care au strălucit în ultima săptămînă. Sigur că ele sunt mult mai multe: în sănătate, administrație, cultură, finanțe, politică, învățămînt, comerț, lume academică, politică externă etc. De unde această dezordine generalizată? Ea este provocată de un amestec indiscernabil între incompetență, prostie și ticăloșie. E greu de precizat în cazul deciziei y sau x care este proporția între cele trei componente. De exemplu, în acest haos cu salariile puterea nu are nimic de cîștigat în fond, el a apărut pur și simplu din cauza grabei și a incompetenței celor care au făcut grila. Este, de altfel, boala cronică a decidenților noștri: incapacitatea de a gîndi pe termen lung, de a evalua toate consecințele actelor, deciziilor pe care le iau. În fiecare zi ni se dezvăluie exemple, ni se spun povești despre cum se va îndrepta cutare sau cutare consecință nefericită. Întrebarea este:cum se descurcă cetățeanul obișnuit în toată această harababură legală? Răspunsul: nu se prea descurcă, blestemă înapoierea și ratarea. Îl apucă depresia, disperarea și dorul de ducă.
Christian CRĂCIUN

Finanţare de 35.000 de euro pentru start-up-uri în Câmpina şi Ploieşti

Joi, 15 februarie, la sediul Camerei de Comerţ şi Industrie Prahova a avut loc lansarea oficială a proiectului POCU “Smart Startup – Antreprenoriat Inovativ şi Sustenabil în Sud-Muntenia”, proiect co-finanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Capital Uman 2014 – 2020 şi aplicat de Camera de Comerţ şi Industrie Prahova în parteneriat cu OTP Consulting România SRL. 
Astfel, 72 de start-up-uri care vor crea 144 de noi locuri de muncă vor fi finanţate cu sume cuprinse între 34.000 – 35.000 de euro fiecare, pe o perioadă de 36 de luni (între 15.01.2018 şi 14.01.2021), iar finanţarea se va acorda exclusiv noilor firme care îşi vor desfăşura activitatea în municipiile Câmpina şi Ploieşti.


“Obiectivul general al proiectului presupune dezvoltarea spiritului antreprenorial şi generarea de locuri de muncă şi de afaceri cu profil non-agricol în regiunea Sud-Muntenia prin formare profesională, dezvoltarea de competenţe antreprenoriale şi manageriale, precum şi sprijin acordat persoanelor cu vârsta de peste 18 ani care doresc să iniţieze o activitate independentă. În cadrul acestui proiect vor beneficia de formare profesională, dezvoltare de competenţe antreprenoriale şi manageriale un număr de 570 de persoane (din care 285 de angajaţi, inclusiv persoane care desfăşoară o activitate şi 285 de şomeri şi inactivi). După elaborarea planului de afaceri vor fi selectate companiile ce vor fi înfiinţate, clasamentul făcându-se pe baza unui punctaj. În cea de-a treia etapă, vor fi finanţate 72 de IMM-uri şi vor fi create cel puţin 144 de noi locuri de muncă, având în vedere că fiecare societate nou înfiinţată trebuie să creeze minim două locuri de muncă” – se arată într-o informare a Camerei de Comerţ şi Industrie Prahova. 

Târgul Mierii 2018 – o reușită cinstită

Organizată pe ultima sută de metri cu un nou comitet de organizare (în urma demisiei fostului președinte al Asociației Apicole Valea Prahovei, Mihail Apostolescu), a 13-a ediție a Târgului Mierii a fost o reușită cinstită. Adică fără fricțiuni cu Consiliul local, fără ifose și orgolii rănite și pline de miere însângerată. În prima zi a fost mai puțină lume decât în precedentele ediții, dar nici vremea nu a fost favorabilă. Una peste alta, a fost bine.


 Au fost destui participanți, la inaugurare fiind prezenţi şi primarul Horia Tiseanu (câmpinean la a treia generație și potențial apicultor la a doua – dacă ținem cont că bunicul său avea mulți stupi și bani mulți în cont, alt cont decât cel menționat mai devreme), viceprimarul Adrian Pițigoi, senatorul Emanoil Savin (fost primar de Bușteni și amic cu Tiseanu de pe vremea când combăteau amândoi din petrolierul politic al matelotului Băsescu), un secretar din Ministerul Agriculturii căruia nu i-am reținut numele, dar care nici nu merită vreun efort în acest sens, după cât de frumos i-a fost discursul, lung cât o zi de post și încărcat cu o limbă de lemn înțepată de „rase” de albine, reprezentanți ai Consiliului local, ai Primăriei, ai Asociației Apicole Valea Prahovei (AAVP) – organizatorul de facto al evenimentului.  


La intrarea în foaierul mare al Casei Tineretului, principalul teatru de operațiuni al Târgului Mierii, o echipă medicală a Școlii Postliceale Sanitare „Louis Pasteur” oferea servicii medicale pro bono, așa cum apreciata instituție medicală câmpineană ne-a obișnuit de atâția ani. N-aveam nici pe dracul, dar m-am dus și eu să-mi verific tensiunea și glicemia: asistentele medicale și directoarea Școlii, d-na Elena Murariu, erau prea frumoase ca să nu socializez un pic cu ele. 


În rest, ce să vă mai povestesc. Conducerea AAVP a păstrat aceeași structură organizatorică, deci cu aceleași concursuri ca în precedentele trei ediții. Nu s-a riscat nimeni să mai organizeze concursul cu cine este cel mai iute mâncător de miere, cum a fost până în 2014, ca să nu cadă – Doamne, ferește – vreun concurent răpus de comă diabetică, fără ca reprezentantele de la Școala „Louis Pasteur” să aibă vreo vină în evaluarea glicemiei. Pentru că la această probă extrem de periculoasă, care a dăinuit aproape un deceniu, numai o minune a făcut ca nici un participant să nu cadă secerat după consumarea unui kilogram și jumătate de miere în 20 – 30 de secunde. Titlul de „Cel mai bun degustător de miere” a fost câștigat de un apicultor din Târgoviște, care a ghicit 15 sortimente de miere, câte au fost puse la bătaie. La Târg a participat și o delegație din Cimișlia, oraș înfrățit cu municipiul Câmpina.
Adrian BRAD

Localități din Republica Moldova se unesc simbolic cu România

I se umflă buricul fostului președinte Traian Băsescu pentru faptul că, în ultimele săptămâni, mai multe localități din Basarabia se unesc simbolic cu România. Și doar ne-a zis fostul președinte, chiar dinaintea terminării mandatului său ultim, că această unire ne-ar face mai puternici și mai respectați, că am putea să ne unim cu Basarabia într-un viitor nu prea îndepărtat, dar să începem procedurile și tratativele acum. Provincia istorică ce poartă numele Basarabilor (prima dinastie de domnitori munteni, cei care, de altfel, au și stăpânit sudul acestui teritoriu de aproape 50.000 km pătrați) a fost ruptă de la trupul țării-mumă în două rânduri: la 1812, în urma unui război ruso-turc încheiat cu Pacea de la București (noroc cu Napoleon, că pornise campania împotriva Rusiei, ca altfel, ne-ar fi luat muscalii toată Moldova), și la 23 august 1939, atunci când, în mare secret, s-a semnat un document important, dar şi controversat, respectiv Tratatul de Neagresiune Sovieto-German, cunoscut mai degrabă sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov, un document care a redefinit relaţiile germano-ruse cu puțin înainte de începerea Celui De-al Doilea Război Mondial.


 Și doar am priceput toți și de ce avea nea Traian un gând de mărire prezidențială peste Prut: se știe, vinurile Basarabiei, veche provincie românească de pe vremea descălecatului primului voievod al Moldovei venit din Maramureș, sunt foarte bune, ca să nu mai vorbim despre coniacul făcut din aceste vinuri, și el foarte apreciat. Dacă voievodul Dragoș a fost considerat „Descălecătorul”, Bogdan I, care a domnit în Moldova până în 1365, este considerat adevăratul întemeietor al statului moldovean de sine stătător, cu reședința la Baia, fiind cel care i-a asigurat prin luptă independența față de statul ungar, Dragoș fiind doar cel care reușise să înființeze o nouă entitate politico-teritorială numită Moldova, dependentă însă de Regatul Ungar. Descălecatul Moldovei reprezintă, la origine, o versiune inițială a întemeierii Țării Moldovei, asociată cu tradiția orală și cu cronicile moldovenești. Unirile simbolice de care vă vorbim sunt pecetluite, în fapt, prin documente oficiale emise de administrațiile publice ale localităților unioniste, fără aprobarea Parlamentului Moldovei. Deci din punct de vedere al dreptului public internațional, ele nu au nicio valoare. Pe pagina sa de facebook, Traian Băsescu amintește de faptul că 34 de localități de peste Prut au semnat declarații simbolice de unire cu România. A 30-a dintre ele este orașul Cimișlia, înfrățit cu Câmpina. Consiliul Local Cimișlia a semnat pe 16 februarie 2018 declarația simbolică de unire cu România. Cimișlia este primul oraș și reședință de raion care face acest lucru. Igor Dodon și-a manifestat indignarea față de acest fapt și a declarat într-o emisiune televizată că „Unirea înseamnă război civil”. Președintele Republicii Moldova, un rusofil cunoscut, a mai spus că va convoca Consiliul de Securitate, unde va aduce în discuție subiectul declarațiilor de unire cu România. Primarul orașului Cimișlia, Gheorghe Răileanu, consideră că, prin astfel de gesturi politice, nu se încalcă suveranitatea Republicii Moldova, și nici vreo lege a acestei țări aflate sub influența Federației Ruse.
Adrian BRAD

Carantina de la Spitalul Municipal continuă

Începând cu data de 13 februarie 2018, din cauza riscului crescut de infecții acute ale căilor respiratorii (situație ce se regăsește la nivelul întregii țări), conducerea Spitalului Municipal a instaurat o carantină. 


Concret, acest lucru înseamnă limitarea numărului de vizitatori la o singură persoană, care are dreptul să viziteze un pacient. De asemenea, programul de vizită s-a redus la două ore, astfel că pacienții nu pot fi vizitați decât zilnic între orele 14.30 și 16.30. Carantina se prelungește până la ameliorarea situației epidemiologice (reducerea epidemiei de gripă la nivel național).
Adrian BRAD

Plasa Câmpina în anul 1937

Anul 1937 a rãmas cunoscut în istoria interbelicã a României prin alegerile care au marcat criza democraţiei româneşti din acea vreme. Din punct de vedere economic, el aparţine unei perioade de dezvoltare care a atins punctul culminant în anul urmãtor, când s-a înregistrat cea mai mare producţie industrialã din perioada interbelicã.
În acel moment istoric, unitatea teritorial-administrativã de bazã era judeţul, împãrţit, la rândul sãu, în plãşi. Plasa Câmpina era una dintre cele 10 care alcãtuiau judeţul Prahova, învecinându-se la nord cu plasa Sinaia, la sud cu plasa Filipeşti, la est cu plasa Vãrbilãu, iar la vest cu judeţul Dâmboviţa. Ea avea 43 de sate şi o populaţie de circa 66.000 de locuitori, din care circa 18.000 în oraşul Câmpina. [1]
Principalele localitãţi rurale erau: Proviţa, Poiana Câmpina, Mãlãeşti, Bãneşti, Cornu, Şotrile, Brebu, Telega, Buştenari, Mislea, Scorţeni şi Bordeni. [2]


Pe plan economic, un rol important îl avea industria extractivã a petrolului. În acest domeniu activau societãţile: „Anglo-Petroliferã” (Scorţeni), „Cometa” (Buştenari), „Gallia” (Buştenari, Scorţeni), „Comptuar Miner” (Scorţeni), „Concordia” (Buştenari), „Coroana Românã” (Buştenari), „Craiova” (Scorţeni), „Dacia Romano Petroleum Syndicate Ltd.” (Telega), „Duplex” (Buştenari), „Foraj Lemoine” (Scorţeni), „Franco-Românã de petrol” (Câmpina), „Geta” (Buştenari), „I. R. D. P.” (Scorţeni), „Mãceş” (Bordeni), „Naţionala Minierã” (Buştenari), „Petrolmina” (Scorţeni, Telega) „Româno-Belgianã de Petrol” ( Buştenari), „Steaua-Românã” (Buştenari, Câmpina, Scorţeni), şi „Stella Petroliferã” (Buştenari). [3]
În domeniul prelucrãrii petrolului exista rafinãria „Steaua Românã” din Câmpina, care prelucra cca. 1. 400.000 tone ţitei.[4] Exploatãri de gaz natural erau la Buştenari, Câmpina şi Telega, iar la Proviţa era o carierã de marnã. [5] 
La Câmpina mai existau Atelierele mecanice centrale ale Societãţii „Steaua Românã”, o fabricã de acid sulfuric, o fabricã de tricotaje, o turnãtorie şi o piuã de aba. [6]
Mai existau o fabricã de tricotaje la Telega, o fabricã de acumulatori electrici la Mislea şi atelierul mecanic pentru repararea sculelor petroliere al Astrei Române, la Poiana Câmpina. [7]
Telega şi Poiana Câmpina erau staţiuni balneo-climaterice. În anul 1936, s-au inaugurat bãile publice construite de administraţia comunei Telega. În ziarul „Curentul”, din 17 iunie 1936, se arãta cã: „Lucrarea a fost executatã de d. Dobrescu, asociatul d-lui inginer Ciulei şi este una din clãdirile monumentale cu care judeţul nostru a fost înzestrat în ultimul timp”. [8] La Poiana Câmpina funcţionau bãi sãrate aflate pe proprietatea unui medic balneolog numit Popescu. [9]
În „Enciclopedia României”, lucrare realizatã sub conducerea lui Dimitrie Gusti, apar ca staţiuni climatice şi Câmpina şi Brebu. Astfel, Câmpina este menţionatã ca „staţiune climaticã la 430 m înãlţime, cu frumoase poziţii naturale”, iar Brebu ca „staţiune de odihnã şi recreaţie”. [10] În aceeaşi lucrare sunt trecute ca monumente istorice Mãnãstirea Brebu şi Mãnãstirea Mislea, cu specificarea cã devenise penitenciar. [11]
În vederea alegerilor din 1937, partidele politice au fãcut o intensã propagandã. Un partid care cãuta sã-şi lãrgeascã baza socialã a fost Partidul Ţãrãnesc Radical, condus de Grigore Iunian, care pãrãsise P.N.Ţ. şi era recunoscut pentru vederile sale democratice. [12] La 14 februarie 1937, la Câmpina s-a inaugurat „Casa de Sfat” a organizaţiei locale a acestui partid, în prezenţa a 50-60 de persoane şi a unor invitaţi veniţi de la Ploieşti. Gh. Niculescu Malu, preşedintele organizaţiei locale, a specificat cã aceasta a reuşit dupã numai un an de activitate sã cuprindã circa 250 de membri.  Ştefan Popescu Filiuţã, fost prefect al judeţului Prahova, l-a criticat pe deputatul liberal Victor Rãdulescu, afirmând cã acesta avea în mâinile sale conductele de gaze, apa potabilã, depozitele de lemne, iar dacã vreun cetãţean câmpinean nu-i era pe plac dãdea ordin sã i se opreascã gazele, sã i se taie lumina etc. [13] Adunarea s-a finalizat printr-o masã la restaurantul „Terasã”, dupã care s-a mers la cârciuma „Gheorghiţã Zãcãtoare”, unde s-au servit gustãri şi vin, cheltuielile fiind suportate de organizaţie. [14]
Sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voevod activa „Frontul Românesc”, organizaţie care avea un caracter naţionalist. La 21 mai 1937, în saloanele restaurantului C. Frânculescu din Câmpina a avut loc o întrunire a membrilor „Frontului Românesc” din localitate, participând şi invitaţi de la Ploieşti. În cuvântarea sa, profesorul Mihail-Corniv Panu, preşedintele filialei câmpinene, afirma cã: „suntem prima organizaţie politicã care nu urmãrim un interes personal”. Profesorul Dimitrie Ralea, vicepreşedintele organizaţiei câmpinene, susţinea cã: „În localitatea noastrã plinã de strãini şi comunişti, sunt foarte mulţi care sufleteşte sunt alãturi de noi, dar care nu se pot manifesta de frica concedierii din slujba ce ocupã”. [15]
Într-un raport al Legiunii de jandarmi Prahova se arãta cã, la 13 iunie 1937, a avut loc în comuna Telega o întrunire a P.N.Ţ. Au participat 400-450 de oameni din Telega, Buştenari, Mislea şi alte comune vecine. Au vorbit Ştefan Stroe-Petrescu, fost prefect, N. Brezeanu, fost primar al oraşului Ploieşti, Constantin Boeru, de la Câmpina şi Nicu Grecu, şeful organizaţiei din Telega. Vorbitorii au evidenţiat activitatea anterioarã a P.N.Ţ., considerând cã numai acesta poate succede P.N.L. la guvernare. S-a cerut înlãturarea cenzurii şi toţi vorbitorii „au combãtut comunismul”. [16]
Echilibrul existent între P.N.L. şi P.N.Ţ. a fost evidenţiat cu ocazia alegerilor parţiale care au avut loc în 20 de comune prahovene, în august 1937. Astfel, la Bãneşti, liberalii au obţinut 3 mandate, iar naţional-ţãrãniştii 2, la Buştenari, liberalii 2, naţional-ţãrãniştii 1, la Telega, liberalii 2, iar naţional-ţãrãniştii 3. [17]
La 3 octombrie 1937, a avut loc la Câmpina o acţiune de propagandã electoralã a P.N.L. Au participat Petre Bejan, şeful organizaţiei judeţene, G. Bondoc, prefectul judeţului Prahova, C. Ionescu-Sinaia, inspector general şcolar şi alţi fruntaşi liberali. Ei au fost întâmpinaţi la noua cazarmã construitã în oraş de cãtre deputatul Victor Rãdulescu, Ionel Ionescu, primarul oraşului şi alţi membri ai organizaţiei liberale de aici. În cadrul adunãrii ţinute la clubul Partidului Liberal, Victor Rãdulescu a solicitat  sã se renunţe la intenţia Ministerului Aerului şi Marinei de a face un aeroport militar la Câmpina, deoarece ar fi fost expropriate circa 700 de familii. [18] Petre Bejan a fãcut o prezentare a realizãrilor guvernului, relevând şi „prosperitatea edilitarã din Câmpina”. [19] A urmat, conform tradiţiei, o masã comunã pe dealul Muscel, la castelul de apã, într-un umbrar. [20]
În cadrul organizaţiei din Câmpina a Partidului Naţional Ţãrãnesc existau unele frãmântãri. Astfel, la 9 octombrie 1937, la locuinţa lui Pavel Boarfã, din strada I. C. Brãtianu, a avut loc o întrunire a membrilor P.N.Ţ. care simpatizau cu gruparea avocatului Nicu Boceanu. Din Telega au participat Nicu Grecu, şeful organizaţiei naţional-ţãrãniste din localitate şi Constantin Drãguşin, petrolist. Avocatul Boceanu l-a criticat pe Constantin Boeru, şeful organizaţiei câmpinene „care fraternizeazã cu liberalii şi nu iese din cuvântul deputatului Victor Rãdulescu”. [21] Întrunirea s-a încheiat cu o masã comunã care a durat pânã la 3 dimineaţa. İn raportul şefului comisariatului de poliţie Câmpina se arãta cã: „Pe la orele douã noaptea s-a iscat o discuţie între d-nii Ioan Oancea şi Nicu Grecu, care era sã se transforme într-o adevãratã pãruialã dacã nu interveneau ceilalţi membri şi care a contribuit la terminarea adunãrii. D-l C. Neagu a declarat la plecare, într-un cerc intim de amici, cã va reclama consiliului de rãzboi pe Ioan Oancea, pentru cã nu s-a ridicat în picioare când s-a cântat de cãtre lãutari imnul regal. Ca martor, d-l C. Neagu, îl va propune pe Nicolae Brãnişteanu, tinichigiu, care a primit cu bucurie acest lucru”. [22]
Mişcarea legionarã se afla în ascensiune şi datoritã compromiterii regimului democratic în timpul guvernãrii liberale condusã de Gheorghe Tãtãrescu. La Câmpina, legionarii au constituit o tabãrã de odihnã. Prezenţa lui C. Z. Codreanu în localitate este doveditã de un raport al Comisariatului de Poliţie, în care se arãta cã: „Legionarii sunt în continuã activitate, au spoit şopronul, au trasat şosele cu pietre spoite cu alb, pentru a nu se cãlca toatã iarba, au adus lemne şi scânduri pentru construirea de barãci pentru cazuri de ploaie, au fãcut closet, au curãţit izvoarele şi fântânile şi lucreazã acum la curãţirea parcului”. [23] Tabãra a fost desfiinţatã de autoritãţi, ceea ce a provocat protestul legionarilor. Avocatul legionar Popescu declara cã: „va veni o zi când legionarii nu vor mai asculta de nimeni şi atunci vor întrona dreptatea”. [24]
Dupã cum este cunoscut, la alegerile din 1937, nici un partid nu a reuşit  sã obţinã cele 40% din voturi, necesare pentru a avea majoritatea în Camera Deputaţilor. În ceea ce priveşte judeţul Prahova, s-au obţinut opt mandate de deputat. Patru dintre acestea aparţineau liberalilor, douã naţional-ţãrãniştilor, unul legionarilor şi unul liberalilor conduşi de Gheorghe Brãtianu. [25]
Marius ZAHARIA

Note: 
2. Ibidem; 
3. Ibidem; 
4. Arhivele Naționale Istorice Centrale, Direcția Prahova, fond Steaua Română, dosar 7/1937, f. 39; 
6. Silviu Dan Cratochvil, Monografia orașului Câmpina, 1990, p.82; 
7. http://romaniainterbelica.memoria.ro (11.07.2012); 
8. Constantin Dobrescu, Mihai Rachieru, Ion Şt. Baicu, Viața politică prahoveană 1919-1938, Documente, Scrisul prahovean-Cerașu, 2000, p. 369; 
11. Ibidem;
12. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, 1999, p. 292;
13. C. Dobrescu, M. Rachieru, I. Şt. Baicu, op. cit., p. 404;
14. Ibidem;
15. Ibidem, p. 413;
16. Arhivele Naționale Istorice Centrale, Direcția Prahova, fond Prefectura Prahova, dosar 32/1937, f. 45; 
17. C. Dobrescu, M. Rachieru, I. Şt. Baicu, op. cit. p. 419;
18. Ibidem, p. 421;
19. Ibidem;
20. Ibidem;
21. Ibidem, p. 422;
22. Ibidem;
23. Ibidem, p. 415;
24. Ibidem, p. 416;
25. Ibidem, p. 430.

BIBLIOGRAFIE
I. Izvoare
1. Arhivele Naționale Istorice Centrale, Direcția Prahova, fond Prefectura Prahova, dosar 32/1937;
2. Arhivele Naționale Istorice Centrale, Direcția Prahova, fond Steaua Română, dosar, 7/1937.
II. Documente publicate
1. Dobrescu, Constantin, Rachieru, Mihai, Baicu, Şt. Ion, Viața politică prahoveană 1919-1938, Documente, Scrisul prahovean -Cerașu, 2000.
III. Lucrări generale și studii
1. Cratochvil, Dan, Silviu, Monografia orașului Câmpina, 1990;
2. Scurtu Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, București, 1999;

Capitala ocupată

Printre multele personalităţi oarecum uitate azi se numără şi Constantin Bacalbaşa (1856-1931), care şi-a descoperit vocaţia de ziarist relativ repede, la numai 22 de ani, el renunţând la studiile de Drept pentru a se dedica unei cariere de ziarist, fiind apoi redactor principal sau colaborând la o serie de publicaţii importante în epocă. A întemeiat revista umoristică „Ghiţă Berbecul”(!), însă este recunoscut mai degrabă pentru două cărţi memorialistice: „Capitala sub ocupaţia duşmanului” (apărută în 1921) şi „Bucureştii de altă dată” (trei volume reeditate recent, în 2014, la Editura Humanitas, acoperind perioada 1871-77, 1878-84 şi 1885-88). A cochetat şi cu cariera de om politic, fiind ales deputat conservator în 1911 şi 1912, iar în 1919 a devenit preşedintele Sindicatului Ziariştilor.[1]
Readucerea lui în atenţia publicului este meritorie şi continuă cu publicarea amintirilor [2] sale din Primul Război Mondial, când a rămas în Capitala ocupată de forţele Puterilor Centrale . Nu ar fi stricat, e drept, un scurt cuvânt înainte, în care să se explice cititorului cine a fost Constantin Bacalbaşa. Precum şi în mărturia lui Vasile Cancicov [3], pe care de altfel Bacalbaşa îl menţionează atunci când a fost şi el arestat de nemţi, şi ziaristul bucureştean atestă primirea caldă de care s-a bucurat armata germană atunci când a intrat în Bucureşti, la sfârşitul lunii noiembrie 1916, după eşecul contraofensivei utopice de pe Neajlov. Miile de germani, austrieci, unguri şi chiar evrei [4] au întâmpinat cu mare bucurie venirea conaţionalilor lor, spre disperarea şi dezamăgirea românilor ne-germanofoni. „În aceste zile dureroase am avut în faţă spectacolul cel mai întristător. Am văzut multe zeci de mii de oameni ieşiţi în stradă, aclamând pe soldaţii care ne striveau, insultând cu entuziasmul lor patria care sângera. (...) Dar umilita populaţie românească sta ascunsă şi zăvorâtă, pe când în stradă ieşise toată populaţia duşmană atât de multă, din nenorocire. Nu cred că în altă ţară o populaţiune streină ar fi îndrăznit să facă atât de ofensatoare manifestaţiuni pentru ţara în care trăia. Ori în care altă ţară, această populaţiune ar fi fost pedepsită pentru necuviinţa ei. Dar poporul român este iertător”. Puţin mai departe, Bacalbaşa este mai nuanţat şi chiar filosemit, spre deosebire de Cancicov, care are câteva izbucniri complet antisemite în jurnalul său: „Am cunoscut foarte mulţi evrei duşmani ai germanilor, pe când mulţi români erau prietenii lor. Am cunoscut ziarişti evrei închişi ca ostatici, pe când ziarişti români scriau în gazetele germanilor. Am cunoscut evrei care au fost în Moldova, au luptat pe front şi s-au întors mutilaţi, pe când mulţi români s-au furişat în Bucureşti şi au rămas ascunşi sub ocupaţie. Se face, dar, o mare nedreptate când toţi evreii sunt acuzaţi că au fost agenţii şi instrumentele germanilor. Pot spune că, sub nenorocită ocupaţie,mulţi evrei au stat mai dârji decât mulţi români.”


Intrarea armatelor Puterilor Centrale în Bucureşti a făcut impresie, Capitala nemaifiind ocupată din 1848 de trupe străine (de cele otomane). Dacă trupele germane au lăsat o impresie de disciplină şi ordine („Băţoşenia trupei şi răsteala comenzilor fac impresie”), în schimb, cele austro-ungare şi turce i s-au părut nişte caricaturi de armate (cel puţin în viziunea autorului): „Ce mare deosebire între cele două armate! (cea germană şi cea austro-ungară - n.m.). Austro-ungarii se disting printr-o lăbărţare caracteristică orientalilor, se vede o armată pe care nici măcar doi ani de campanie n-au putut-o militariza pe deplin”. Iar turcii „se strecoară modeşti şi sfioşi printre trecători, niciodată nu le-am auzit glasul, niciodată o plângere nu s-a ridicat în urmă lor. Foştii noştri suverani seculari au conştiinţa sfârşitului lor ca rasă dominantă”. Bulgarilor le rezervă Bacalbaşa portretul cel mai negru (dar practic nu este memorialist român din Primul Război Mondial care să lase un altfel de portret), acuzându-i că de la intrarea în România  nu au făcut altceva decât să violeze toate femeile şi fetele întâlnite în cale şi să fure. Nu uită să menţioneze şi celebrul episod al furtului moaştelor Sfântului Dumitru de la Mitropolie (dar aveau şi bulgarii dreptatea lor, sfântul fiind la origine bulgar), ceata bulgară neajungând la Giurgiu doar pentru că maşina în care se afla sfântul s-a defectat, ei fiind ajunşi din urmă de ulanii nemţi, trimişi de Mackensen pentru a readuce racla înapoi, evitând o posibilă explozie a mâniei populare. Consilierii săi germanofili probabil că l-au avertizat să nu se joace cu pioşenia ortodoxă a maselor româneşti, care puteau îndura multe lipsuri şi rechiziţii, dar nu un asemenea afront.
Ziaristul bucureştean recompune condiţia grea, dureroasă a Capitalei sub ocupaţia germană (în principal) din Primul Război Mondial la patru ani de la evenimentele relatate, după cum mărturiseşte undeva, bazându-se pe fidelitatea memoriei, având în vedere că Bacalbaşa a încercat să documenteze regimul de ocupaţie şi jaf, strângând peste 200 de file care au fost confisacte în urma unei perchezitii la care a fost supusă casa autorului, el însuşi arestat. Bacalbaşa a fost deţinut totuşi în condiţii civilizate timp de doar o lună de zile în Hotelul Imperial. Ce diferenţă între atitudinea nemţilor din Primul Război Mondial şi faţă de cea a nemţilor din cel de-al Doilea! Alte personalităţi au fost deportate ori într-un sat din Ialomiţa ori prin Bulgaria, de care toată suflarea românească avea oroare. Portetul epocii este reprodus mult mai fidel şi în detaliu de către Vasile Cancicov, care a avut curajul să ţină un jurnal detaliat, în care a notat zilnic ceea ce se întâmplă în Vechiul Regat şi ce i se întâmpla lui personal, de aceea memoriile lui Cancicov sunt mult mai complexe şi au o forţă de penetrare mult mai mare faţă de ceea ce-şi aduce aminte Bacalbaşa. Imaginea regimului de ocupaţie la Bacalbaşa este identică celei creionate de Cancicov: nemţii, după doi ani de război au fost foare fericiţi să jefuiască aproape totul din cele două treimi de Românie ocupate în toamna lui 1916, de la alimente, petrol până la plăpumi, saltele,perne şi... clopotele bisericilor. Bacalbaşa subliniază şi corupţia regimului de ocupaţie, în ciuda aerelor de superioritate morală pe care şi le arogau nemţii (dar, să nu uităm, militarii germani erau disperaţi să trimită familiilor din ţară cât mai multe pachete cu alimente, haine etc. având în vedere lipsurile din ce în ce mai mari pe care le cunoştea Germania în urma blocadei Antantei). „Să nu se creadă că germanii s-au dat înapoi ca să câştige bani, ori pe ce cale li s-a oferit. Toată ţara ocupată era un vast câmp de exploatare. De la colonel, poate chiar de la general şi până la cel din urmă jandarm, în toate administraţiile, dar mai cu seamă la ţară, bacşişul, mita şi asocierea la afaceri veroase erau în floare”. 
Amuzant şi puţin cunoscut acum este şi faptul că germanofilii rămaşi în teritoriul ocupat, bucuroşi de înfrângerea lui Brătianu şi a regelui Ferdinand, a cărui detronare mulţi o voiau, nu erau nici ei uniţi, existând două tabere mari, cea care gravita în jurului lui Petre Carp şi cea din jurul lui Alexandru Marghiloman. Germanii au făcut tot posibilul să le împace, fără a reuşi. Aceşti germanofili priveau cu multă nerăbdare iminenta cădere a Moldovei din vara anului 1917, mai mult, împărţindu-se viitoarele beneficii: „Se împart prefecturile şi toate slujbele înalte din Moldova; germanofilii au început chiar să se certe de la pradă; la Ministerul de Interne [5] funcţionarii au primit ordinul ca să facă bugetul pentru ţara întreagă”. Mare a fost dezamăgirea când mii de răniţi germani au început să aflueze în spitalele din Capitală, o dovadă vie a aprigelor lupte care s-au dus la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Mai mult, ofiţerii germani supravieţuitori care reveneau în Bucureşti lăudau rezistenţa şi curajul trupelor române, pe care le comparau cu cele franceze, datorită artileriei, dar şi a căştilor primite din Franţa.
În vara anului 1918, situaţia a basculat dramatic şi oarecum neaşteptat, dar spre marea bucurie a celor care „au gustat” din beneficiile regimului de ocupaţie, victoriile din timpul ofensivei Aliate de 100 de zile, începută la 8 august 1918 cu bătălia de la Amiens (când au fost angajate 400 de tancuri şi 120.000 de militari britanici, din Imperiul Britanic şi Franţa) au dus la crearea unei breşe de 24 de km în liniile germane. Celelalte bătălii ce au urmat au dus la împingerea germanilor spre graniţele belgiene. Armata germană, chiar dacă ulterior s-a răspândit mitul cuţitului înfipt în spate (cei mai înfocaţi adepţi ai lui fiind chiar naziştii), era aproape de a se dezintegra şi nu avea cum să facă faţă ritmului Antantei (în fiecare zi soseau în Franţa 10.000 de militari americani care nu s-au dovedit atât de nepricepuţi precum bănuiau, cu aroganţa lor specifică, nemţii).  „După două luni de înfrângeri zilnice şi fără nici un succes, germanii din Bucureşti sunt foarte descurajaţi. S-au dus figurile lor joviale şi victorioase de până acum, le-au pierit ţănţoşia şi privirea dominatoare cu care apăreau în public. Acum se strecoară cam sfioşi pe străzi, prin localurile de consumaţie feţele lor sunt triste”. Armatele aliate spărseseră frontul din Macedonia, iar Bulgaria a acceptat armistiţiul, punându-şi teritoriul la dispoziţia anglo-francezilor. Mareşalul Mackensen, ameninţat şi de remobilizarea armatei române din Moldova, a decis să se retragă în grabă din România, spre a ajunge în Germania. „Ofiţerii germani au dispărut din circulaţie. Firmele germane au început să fie sparte, unele magazine evreieşti sunt atacate şi devastate”. Orgoliosul Mackensen nu a ajuns până departe, fiind capturat de francezii lui Franchet d’Esperey în Ungaria şi ţinut în captivitate încă un an.  
Amintirile lui Bacalbaşa, chiar dacă uneori repetitive, redundante, selective (de exemplu nu suflă un cuvânt despre cele trei uniri din 1918 şi nici nu menţionează intrarea triumfală a Regelui Ferdinand şi Reginei Maria în Bucureşti, la 1 decemrbie 1918 - dacă a asistat la ea, cu toate că, din ce scrie Cancicov, întregul popor bucureştean era pe străzi), folosind aproximări, zvonuri auzite prin târg, informaţii răspândite de ziarele germanofile, reconfirmă totuşi imaginea de ansamblu, în punctele sale esenţiale, a regimului de ocupaţie a Puterilor Centrale, dar şi informaţii preţioase despre colaboraţioniştii români şi despre numărul însemnat, poate mai mare ca la alte popoare, al cozilor de topor (au găsit bolşevici o groază, cum de s-ar fi întâmplat altfel cu nemţii?) gata oricând să profite de pe urma oricărui dezastru naţional. Judecata lor de după 1918 de către cei care înduraseră refugiul din Moldova, umilinţele şi acuzele, dar continuaseră să creadă în idealul Regatului Român extins, ne apare acum mai mult simbolică, dar dovedeşte că societatea românească interbelică avea o memorie foarte bună (spre deosebire de cea de dupa 1989), tocmai pentru că niciunul din germanofilii care s-au pus în slujba ocupantului nu a mai ocupat apoi poziţii importante (nici măcar Marghiloman).
Codruţ CONSTANTINESCU
Note:
1. Stoica, Stan (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008;
2. Capitala sub ocupaţia duşmanului 1916-1918, Editura Vremea, Colecţia Planeta Bucureşti, 2017;
4. Paradoxal este că mulţi evrei luptau şi în Armata Română, după unele surse 11% din minoritatea evreiască, procent mai mare decât cel din rândul românilor;
5. Credem că este vorba de o confuzie, fiind vorba de funcţionarii Ministerului Finanţelor.

ARTIŞTI CÂMPINENI ÎNTR-O EXPOZIȚIE DE GRUP LA PLOIEŞTI

Iubitorii de artă plastică sunt invitaţi joi, 22 februarie, ora 17.00, la Expoziţia de grup a artiştilor câmpineni Carmen Bălan, Marian Bălan, Maria Irina Bălan şi Andrei Bălan, care va fi deschisă la Galeria de Artă UAP Ploieşti până la data de  7 martie (zilnic între orele 10.00-17.00, duminică închis).
Carmen Bălan - pictor acuarelist, profesor de arte vizuale. Absolventă a Universităţii de Arte București 1981, clasa lector univ. Emilia Niculescu Petrovici, eleva lui Camil Ressu. Atentă la fluctuaţiile sensibile ale acuarelei pe suport umed pe care le exploatează cu abilitate în nuanţe evanescente şi luminoase; în uleiuri se lasă pradă expresionalismului cromatic, în combinaţii şi contraste de intensitate variabilă, la limita stridenţei, reuşind să le împace uneori în armonii de o rară calitate. 
Maria E. Bălan - grafician, ilustrator de carte, absolventă a Universităţii de Arhitectură „Ion Mincu” (2011) şi a Universităţii de Arte București (2014), secţia grafică, clasa prof. univ. Carmen Apetrei. Maria este atrasă de lucrul în xilogravură, linogravură, dar mai ales în peniţă, pană etc. pentru obţinerea unor preţiozităţi minuscule în crearea unor fiinţe hibride, la limita dintre iraţional şi grotesc, ca o ironie erasmică adresată racilelor unei societăţi etern alienate şi alienante. 
Irina Maria Petreanu Bălan - sculptor, profesor de arte vizuale, absolventă a Universităţii de Arte București (2012 - licenţa, 2014 - master), clasa prof. univ. dr. Adrian Pârvu, doctorand în sculptură. Irina se remarcă de la început ca o bună portretistă, încercând să rezolve dificultăţile sculpturii în piatră, imortalizând chipuri de femei, de prunci, în volume esenţializate ce transmit şi idei frumoase în simplitatea lor, în perpetuă căutare a esenţelor. 
Andrei E. Bălan - sculptor, absolvent al Universităţii de Arhitectură „Ion Mincu” (2007) şi a Universităţii de Arte București, clasa prof. univ. dr. Adrian Pârvu şi discipol al sculptorului Vasile Gorduz (2010). Andrei îşi structurează aria preocupărilor artistice pornind de la portretele unor personalităţi ale culturii româneşti: „M. Eminescu ”- marmură, „P. Tuţea”  - bronz, „N. Steinhardt” - piatră etc. spre figurativul simbolic transcendent (siluete subţiri şi gracile de „Eremiti”, „Cap de Înger” etc.), torsuri de o simplitate antică, arhaică, până la experimente de sorginte post-modernistă: figuri umane de fier, sudate cu piese industriale, aluzii clare la robotizarea inumană actuală.


„Această expoziţie, se structurează pe cele patru maniere diferite ale artiştilor de a aborda materia în care lucrează. De la efemeritatea acuarelei, la perenitatea uleiului, a pietrei şi lemnului pentru xilogravură, cei patru artişti au în urma lor un travaliu serios de exerciţii pregătitoare lucrului în materialul finit, foarte rar mulţumiţi de ei înşişi, într-o continuă întrecere cu ei şi între ei. Expoziţia caută să convingă publicul cunoscător de artă că lecţia maeştrilor nu poate fi uitată, ci dusă mai departe cu modestie, ataşament şi acumulări îndelungate, după exemplul acestora, cu încredere în valorile artei româneşti în context naţional şi european” - prof. dr. Christian Crăciun.

Figura savantului B. P. Hasdeu, evocată în revista «Independenţa Română»

Aflată deja în al IV-lea an de apariţie, revista lunară INDEPENDENŢA ROMÂNĂ - Independenţă prin cultură îşi continuă, cu o perseverenţă de invidiat, spre beneficiul cultural naţional, credo-ul său publicistic, articulat încă de la primul număr de către Florian Laurenţiu Stoika, Preşedintele Fundaţiei Literar-Istorie STOIKA, sub egida căreia apare, şi anume: INDEPENDENŢA ROMÂNĂ, ca periodic, îşi propune să-i adune pe români pentru a-şi apăra valorile, istoria, credinţa şi datinile lor, să fie un stindard celor care cred în perenitatea fiinţei naţiei române”.


Sub auspiciile acestui ceas aniversar e de semnalat, pentru cititorii noştri, că numărul pe februarie a.c. se deschide cu evocarea unei mari - şi dragi nouă - personalităţi a culturii române: Bogdan Petriceicu Hasdeu, de la a cărui naştere se împlinesc 180 de ani. Articolul omagial, semnat de Cleopatra Luca, este o pertinentă trecere în revistă a reperelor majore din biografia şi opera Magului de la Câmpina, şi se încheie apoteotic, însă definitoriu: „B.P. Hasdeu rămâne un titan al ştiinţei şi culturii româneşti. Se aseamănă cu predecesorul său, Dimitrie Cantemir şi cu urmaşul său, Nicolae Iorga, în privinţa prestigiului ştiinţific în ţară şi în lume pentru înălţarea poporului lor, poporul român”.
Salutăm aşadar, cu acest prilej, grupul redacţional al revistei, în frunte cu d-nul Florian Laurenţiu Stoika, urându-le viaţă lungă în făurirea măreţelor obiective asumate. La mulţi ani!
N. C. OPRESCU

Cadourile SanConfind de Ziua Femeii


(P) Centrul Medical SanConfind urează tuturor domnișoarelor și doamnelor o primăvară senină și o viaţă fericită. Cu ocazia Zilei Internaţionale a Femeii, Baza de Tratament și Recuperare Medicală SanConfind oferă un discount de 20% pentru mai multe pachete cu proceduri de relaxare, prezentate mai jos. 
Această reducere de tarife se va aplica exclusiv în perioada 1 martie - 8 martie 2018, numai dacă pachetele respective vor fi solicitate în acest interval de timp.

Detoxifierea organismului

Baie plante: 50 lei; Masaj parţial spate: 60 lei;
Saună umedă/ uscată (la alegere): 20 lei.
TOTAL (cu discount 20%): 104 lei

Răsfăţul simţurilor

Masaj general: 95 lei; Baie (aromatherapie): 50 lei.
TOTAL (cu discount 20%): 116 lei

Răsfăţul apei

Duş vichy cu masaj: 55 lei; Împachetări cu parafină pentru mâini catifelate: 15 lei
TOTAL (cu discount 20%): 56 lei

Sunetul muzicii

Baie (melo-therapie): 50 lei; Masaj parţial: 60 lei; Saună umedă/ uscată: 20 lei
TOTAL (cu discount 20%): 104 lei

13 februarie 2018

Bugetul local pe anul 2018 sub vălul „transparenţei” administraţiei Tiseanu

Proiectul bugetului din acest an al Câmpinei a ieşit din chinurile facerii şi a intrat în chinurile mediatizării. Mai bine zis, în chinurile lipsei de transparenţă şi de publicitate corespunzătoare, pe care conducerea executivului câmpinean este obligată prin lege să o realizeze, astfel încât orice câmpinean doritor să poată consulta documentul cu pricina, să-l poată citi şi înţelege, ca să priceapă cum vine chestia cu veniturile ce se vor colecta până la finalul anului şi cu cheltuielile pentru realizarea investiţiilor publice. Pe site-ul Primăriei Câmpina au fost publicate recent două documente ce vor trebui supuse dezbaterii publice. Este vorba despre lista cu investiţiile publice care se vor realiza în acest an, precum şi despre proiectul bugetului local detaliat pe veniturile prognozate a se colecta în 2018. Anunţul de pe site-ul Primăriei nu invită la dezbatere publică, un lucru deloc lăudabil pentru edilii noştri, mai ales că, din experienţa anilor precedenţi, se ştie că şi în cazul anunţării acestei dezbateri publice, nu se prezentau decât foarte puţini contribuabili câmpineni cu propuneri de îmbunătăţire a proiectului de buget local pe anul în curs. Oricum, fie din vina primarului, fie din vina altora, anul trecut investițiile publice au încremenit în peisaj. Electoratul câmpinean speră ca lucrurile să se schimbe radical în acest an.  

Veniturile prevăzute pentru 2018
Ca în fiecare an, tabelul cu veniturile este realizat în limbaj contabilicesc sec, din care cu greu se înţelege ceva. Bugetul de venituri este estimat a atinge în 2018 valoarea de 44,709 milioane de lei, cu mult sub valoarea de anul trecut: 78,72 milioane de lei. Motivul este cunoscut: o dată cu scăderea impozitului pe venit de la 16% la 10%, măsură prin care guvernanţii pesedişti de la Bucureşti vor să mai câştige încă o dată voturile bizonilor mioritici, au scăzut şi veniturile bugetelor locale, care reprezintă aproape jumătate din valoarea impozitelor pe venit. De la cotele şi sumele defalcate pe impozitul pe venit se aşteaptă sume în cuantum de 14,256 milioane lei. Impozitele şi taxele pe proprietate vor băga în vistieria câmpinenilor 12,022 milioane lei. Cei mai mulţi bani se estimează că vor veni de la impozitele şi taxele pe clădiri (8,9 milioane lei), dar nici sumele colectate din impozitele şi taxele pe terenuri nu sunt de neglijat: 2,452 milioane lei. Finanțiștii Primăriei se așteaptă ca sumele defalcate din TVA să ajungă la 11,122 milioane lei. Valoarea 7,248 milioane lei o vor atinge, se speră, sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru finanţarea cheltuielilor descentralizate la nivelul comunelor, oraşelor, municipiilor. Din taxele pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfășurarea de activități se vor strange 2,345 milioane lei, iar impozitarea veniturilor din proprietate va aduce și ea la bugetul comunității suma de 1,3 milioane lei. Proiectul bugetului local va fi dezbătut și aprobat de Consiliul Local Câmpina la mijlocul acestei luni, într-o ședință extraordinară. Anul trecut, bugetul local pe partea de venituri a fost estimat la valoarea de 78.723.800 lei, cheltuielile fiind stabilite la 89.215.800 lei. Pentru investiții s-au alocat aproximativ 12,45 milioane lei, iar pentru lucrările de reparații, circa 5,35 milioane lei. Odată cu bugetul local, au mai fost aprobate bugetele de venituri și cheltuieli ale unităților aflate în subordinea municipalității: Spitalul Municipal Câmpina, Spitalul de Psihiatrie Voila, Serviciul Public de Administrare și Exploatare a Pieței Centrale, Casa Tineretului, Casa de Cultură „Geo Bogza”, Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”, Colegiul Tehnic ,,Constantin Istrati”, Liceul Tehnologic Energetic, Colegiul Tehnic Forestier, Liceul Tehnologic Mecanic, Școala Gimnazială „B.P.Hașdeu”, Școala Gimnazială „Ion Câmpineanu”, Școala Gimnazială Centrală, Școala Gimnazială „A.I.Cuza”, Grădinița cu program prelungit nr. 9, Grădinița cu program prelungit și program normaI „Iulia Hașdeu”. De asemenea, va fi aprobat și bugetul de venituri și cheltuieli al Clubului Sportiv Câmpina.


Lista obiectivelor de investiţii pe anul 2018
Suma totală alocată investițiilor ce se vor realiza în 2018 este de aproximativ 13,2 milioane lei, cu un million mai mult decât fondurile destinate investițiilor din 2017. Dacă nu se vor colecta venituri suficiente, singura soluţie salvatoare va rămâne accesarea unui nou credit bancar investiţional, crescând astfel serios şi îngrijorător valoarea totală a creditelor bancare ce vor fi plătite de noi şi urmaşii noştri. 
Nu vom menţiona în cele ce urmează investiţiile mai puţin importante, precum echipamente şi reţele de calcul, softuri şi licenţe, multifuncţionale şi imprimante, reportofon etc. Vom insista asupra prezentării investiţiilor publice privind reabilitarea şi modernizarea infrastructurii rutiere şi nu numai. Astfel, la Muzeul Memorial „B.P.Hasdeu” se vor face noi lucrări de restaurare şi dotare care vor costa 100.000 de lei, pentru această finanţare fiind depus un proiect în vederea obţinerii de fonduri europene. 
La capitolul „Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică”, cel mai important, vor fi continuate lucrări începute în 2017 sau în anii precedenţi, cum ar fi: Reabilitare Parcul de la Soldat, care va costa 1.213.650 lei; Reparații capitale Cămin Energetic (parter și primul etaj) - 1.539.270 lei; Amenajare skate park - 500.000 lei; Amenajare teren sport Grădinița nr.5 - 295.000 lei. 


Vor fi începute şi lucrări noi: Iluminat Strada Podului - 334.000 lei; Iluminat Drumul Taberei - 294.000 lei; Sala de sport Școala Gimnazială „Ion Câmpineanu” - 100.000 lei (pentru documentaţie tehnică); Semaforizare intersecție străzile Constantin Stere şi Conductelor - 407.000 lei;  Creștere eficiență energetică Spitalul Municipal Câmpina - 350.000 lei; Extindere Cimitir Bobâlna (PUZ - plan urbanistic zonal, DTAC - documentație tehnică pentru obținerea autorizației de construire, PT - proiect tehnic, execuție) - 300.000 lei; Reabilitare Calea Doftanei - 1.000.000 lei; Modernizare Strada Bobâlna - 1.000.000 lei; Reabilitare Șoseaua Paltinu - 100.000 lei. 
De asemenea, există trei investiţii publice importante ale căror proiecte au fost depuse pentru obţinerea de fonduri europene: Creștere eficiență energetică în clădirile rezidențiale din Câmpina - 13.000 lei; Creștere eficiență energetică la Colegiul Tehnic „Constantin Istrati” - 2.000 lei; Creștere eficiență energetică Bloc 12, Strada Victoriei, nr.6 - 14.000 lei. La capitolul menţionat mai devreme sunt prevăzute şi alte cheltuieli de investiţii:  PUZ modernizare și căi de comunicații zona Muscel, Arinului, Rezervoarelor - 66.000 lei; Studiu Fezabilitate (SF) extindere rețea apă potabilă zona 21 Decembrie (Șoseaua Paltinu) - 11.900 lei;  Optimizare hartă impozitare - 17.900 lei; Concurs soluții pentru realizarea monumentului în Parcul de la Soldat (Ansamblul „Trei panouri votive” - 500.000 lei; Cadastru general (etapa I) - 100.000 lei; Îmbunătățirea infrastructurii educaționale în Școala Gimnazială „B.P. Hasdeu” - 142.800 lei; Îmbunătățirea infrastructurii educaționale prin construirea unei noi grădinițe - 142.800 lei; SF construire locuințe sociale pentru persoanele defavorizate, conform Strategiei de Dezvoltare Locală - 142.800 lei; SF modernizare străzi, conform Strategiei de Dezvoltare Locală - 142.800 lei; SF reabilitare, modernizare, extindere sistem de iluminat public - 142.800 lei; Studiu de oportunitate Parc industrial - 90.000 lei. 
De asemenea, tot la acest capitol vor fi realizate cheltuieli cu diferite dotări, mai importante fiind următoarele: Cabină post pază sediu Primărie - 20.000 lei; Cabină taxare Parcarea Centrală - 16.930 lei; Mobilier locuri de joacă - 250.000 lei; Achiziție și montaj bariere în parcările din spatele blocurilor - 23.200 lei; Barieră automată în Parcarea Centrală - 20.000 lei; Centrale termice la unitățile de învățământ și punctele de lucru ale Primăriei - 168.000 lei; Autoutilitară cu benă - 185.600 lei; Echipamente specifice protecție civilă și protecție contra incendiilor - 15.000 lei; Mașină de gătit pentru Cantină - 22.000 lei; Centrală termică și sistem de încălzire - 50.000 lei. La subcapitolul privind Protecţia mediului sunt prevăzute lucrări noi pentru colectarea apelor pluviale la intersecția străzilor Muscel, Drumul Taberei şi I.H. Rădulescu - 825.000 lei, dar şi pentru reducerea emisiilor de carbon în zonele urbane, bazată pe planurile de mobilitate urbană durabilă - 250.000 lei.
La capitolul Transporturi, sunt prinse mai multe lucrări noi: Reabilitare strada Calea Doftanei - 1.000.000 lei; Modernizare strada Bobâlna - 1.000.000 lei; Reabilitare Şoseaua Paltinu 100.000 lei. Primele două investiţii au fost de atâtea ori anunţate şi ulterior ignorate, încât câmpinenii nu mai cred ca se vor face nici dacă vor fi trecute cu cruce roşie în calendarele creştine. Totodată, în acest an edilii vor începe procedurile legale şi pentru modernizarea altor străzi, după cum urmează:  SF reabilitare și combatere inundații alee din Strada Salcâmului - 11.900 lei; SF reabilitare Strada Dealului - tronson intersecție cu Calea Doftanei - 11.900 lei; SF amenajare trotuare și scuaruri străzile Siretului și Prutului - 20.000 lei; SF parcare și acces cabinet medical Strada Griviței - 10.000 lei. De asemenea, tot la acest capitol vor fi prinse lucrări ce urmează a fi continuate, ca de exemplu: Modernizare strada Parcului - 75.000 lei; Modernizare alee din strada Romaniţei - 2.000 lei; Semaforizare intersecţie B-dul Culturii cu str.Grivitei – 950.000 lei; Semaforizare intersecţie B-dul Culturii cu str. Plevnei – 204.000 lei; Semaforizare intersecţie str. Ana Ipatescu cu str. Toma Ionescu – 352.000 lei. 
Adrian BRAD

Editorial. UNII ȘI ALȚII

De ce este semnificativă întâmplarea nefericită de la Muzeul Țăranului Român? Ea nici măcar nu spune ceva neapărat despre educația sexuală ori „civilizația” noastră, tradițională ori actuală. Ci despre lupte ideologice. Trist este că nu am citit nicăieri o relatare exactă a ceea ce s-a petrecut. Numai etichete, de o parte sau alta. Și negări de drepturi, de o parte sau alta. Și, atenție, aici liniile de fractură socială nu se suprapun cu cele politice (mult mai clare), oameni care sînt în aceeași tabără politică i-am văzut acum avînd opțiuni opuse. Rezumînd: la Muzeul Țăranului Român a avut loc proiecția unui film care „făcea elogiul” homosexualității. Întrerupt de un grup de „fanatici religioși”. Am pus în ghilimele etichetele aplicate de către tabăra opusă. Ca situația  să se complice și mai mult, a mai avut loc și o a doua proiecție, cu alt film pe aceeași temă și cu aceeași perturbare a proiecției (nu mi-e clar dacă de aceiași oameni). Vehemențele s-au accentuat de ambele părți, culmea în numele „libertății”. Unii au invocat libertatea actului artistic, ceilalți libertatea religioasă. Ambele de nediscutat. Oare? Problema, de fapt, este a spațiului. Pe care religioșii și l-au revendicat, acuzîndu-i pe ceilalți de blasfemie. Imputare inutilă, căci progresiștii, nerecunoscînd sacrul, nu pot fi bănuiți de blasfemie. Pentru ei Muzeul Țăranului sau o discotecă reprezintă strict același lucru, ei neacceptînd verticala valorii. De aici a izbucnit un potop de stereotipuri (există și aici, nu numai în ceea ce privește femeile „care nu pot deveni motostivuitor”) privind înapoierea neamului românesc, medievalismul lui, biserica ortodoxă ca dușmanul public nr. 1 etc. Ce nu spun progresiștii este că filmul a mai rulat în București, fără nici un scandal. Ba chiar au fost duși liceeni „cu clasa”. De ce au ținut difuzorii morțiș să-l proiecteze și la MȚR? O întrebare care nu poate fi ocolită. E un conflict al semnificațiilor, ei au invadat un spațiu care are o anume încărcătură de sens, ultragiind. Aș compara întîmplarea asta cu cea de la 15 ianuarie, cînd o jună poetă a ținut să „cinstească” evenimentul prin lectura unui poem asumat pornografic. În ambele cazuri lipsește ceea ce se numește bun simț, o valoare pe care modernitatea a abjurat-o ca burgheză. În numele aceleiași „libertăți de exprimare” se suprimă, de fapt, provocator, libertatea unei alte orientări, care este decretată negativă. „Un grup de extremiști religioși” s-a spus, inclusiv la radioul oficial. Cine a decis că sînt extremiști, din cîte știu violențele au lipsit cu desăvîrșire? Reacția grupării ortodoxe (atenție, a fost acuzată CoalițiapentruFamilie, care neagă orice implicare în eveniment, cum stăm cu prezumția aia de nevinovăție și cu aducerea de dovezi, doar ieșim în stradă pentru o justiție corectă?) nu mi se pare nici ea adecvată. Nu le-aș fi dat apă la moară agitatorilor, știind că tocmai pe asta scontau ca să devină și mai vizibili. Se cuvenea, cred, mult mai multă inteligență. Argumente de genul: asta e tradiția noastră, se întoarce Horia Bernea în groapă, este Apocalipsa… sînt total irelevante, pentru că militanții nu cred nici în tradiție, nici în creștinism, nici în cinstirea personalităților, cred într-o așa-zisă „toleranță” în numele căreia ne scot din istorie și din timp. 
Trăim în universuri valorice paralele și care nu comunică între ele. Asta abia este problema. Lipsa dialogului. Eu am firește, propria opțiune, pe care nu o detaliez aici, pentru că nu interesează. Este, firește, o bătălie care se dă la nivelul limbajului: penibila stângă românească a clasat imediat orice orientare conservatoare drept „extremă dreapta”. Și cu asta orice punte de dialog se suspendă, căci nu discuți cu cineva pe care inițial l-ai delegitimat. Tehnică veche, bine cunoscută în orice război ideologic. Întîmplarea de la MȚR mai dezvăluie un lucru pe care l-am scris aici de multe ori: miza luptei nu sînt deloc „toleranța”, „drepturile minorităților” șamd. Minoritățile sînt victimele unor agitatori care au cu totul altă agendă, una pur politică. Așa cum muncitorii au fost victimele comunismului care cică le apăra drepturile. Sigur că prostia ideologică fiind mai epidemică decît rujeola, găsim și la noi cazuri, precum o doamnă profesoară de la SNSPA care dorește să impună forma „prim ministră”. Violența împotriva limbajului, se știe, precedă și curge împreună cu violența directă, fizică. Cam asta anunță aceste „subtile” schimbări de paradigmă gramaticală. Ele nu sînt niciodată inocente. Dacă justificarea artistică a filmului este acceptabilă, violența unei scrisori pe care o citesc chiar acum într-o revistă de cultură nu mi se mai pare deloc inocentă. Li se cere în clar, de către semnatarii anonimi, ascunși sub sigle de ONG-uri legebetiste, finanțatorilor și colaboratorilor muzeului să facă declarații de susținere LGBT altfel… Cu alte cuvinte, cine nu e cu noi… afară! Curat libertate, toleranță, democrație, Dumnezeu să-l ierte pe Conu Fănică! Este aceasta o problemă marginală a societății românești, cariată de o mulțime de alte boli mai adînci? Corupție, prostie, incompetență, ticăloșie, orgoliu, minciună… Nu, nu este o chestiune de ignorat, pentru că, în loc să importăm din Europa valorile ei perene, ne cramponăm de chestiuni pasagere, de suprafață. 
Christian CRĂCIUN

USR s-a îmbogăţit cu încă doi câmpineni: Iulian Moreanu şi Diana Trandafir

Să ajungi membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR) nu este ca şi cum ai intra în rândurile academicienilor, dar acest moment reprezintă, din orice parte ai privi lucrurile, o realizare importantă şi un scop pentru orice om de litere. Căci nu vorbim despre orice litere, înşirate la întâmplare de autorul lor, ci de litere fericit găsite sau create pentru a naşte cuvinte meşteşugite. Nişte cuvinte care să-i facă pe cititorii cărora le sunt adresate să aibă simţiri profunde, să aibă emoţii, să se transpună într-un alt spaţiu decât acela în care se găsesc atunci cand le citesc (nu vorbim aici, desigur, despre cărţile de critică literară). Condițiile pentru a fi admis în breasla scriitorilor cu recunoaştere naţională sunt cuprinse în Statutul USR, respectiv, cel puțin trei cărți publicate și câte cel puțin două cronici pentru fiecare carte, cu menţiunea importantă că aceste cronici/ recenzii trebuie să apară „în reviste literare prestigioase (de preferinţă, revistele editate de USR) şi să fi fost semnate de critici literari de valoare recunoscută pe plan naţional.” 
Începutul anului 2018 aduce în rândurile scriitorilor consacrați numele a doi câmpineni adoptaţi de acest oraş, dar care sunt legaţi de Câmpina mai puternic decât mulţi nativi câmpineni, persoane publice notorii ce se bat mereu în piept cu cărămida virtuţilor patriotismului local şi a dragostei curate pentru Cetate. Ne referim la poeta Diana Trandafir (pseudonim al doamnei Diana Marinache, profesoară la Școala Gimnazială „Alexandru Ioan Cuza” din Câmpina) și la prozatorul Iulian Moreanu (pseudonim al domnului profesor Gheorghe Ciocodeică, profesor de ştiinţe socio-umane la Liceul Teoretic „I. L. Caragiale” din Moreni, Dâmboviţa), admiși de curând în rândurile celei mai importante asociaţii profesionale a scriitorilor români din ţară şi strănătate, care numără astăzi aproximativ 3000 de membri. Având drept precursoare Societatea Literară Română, înființată în 1877 și Societatea Scriitorilor Români, fondată în 1908, Uniunea Scriitorilor din România a fost creată în forma ei actuală în 1949. Chiar dacă proza este considerată „regina literaturii” şi notorietatea lui Iulian Moreanu pare a avea cote mai înalte, îi vom prezenta pe cei doi scriitori într-o ordine ce nu ţine cont de vreo valorizare anume, ci doar de ordinea în care am primit la redacţie informaţiile solicitate, dublată de politeţea urmaşilor lui Adam datorată fiicelor Evei.

DIANA TRANDAFIR

Aşchia nu sare departe de trunchi

Diana Trandafir este o poetă remarcabilă şi deja remarcată în breasla literaţilor români. Fiica scriitorului şi criticului literar Constantin Trandafir probează cu asupra de măsură vorba populară conform căreia „aşchia nu sare departe de trunchi”. Diana Trandafir (care a publicat şi sub alte pseudonime: Thalia Mușat, Diana Vers) este născută în 1966, la Galați, dar din 1972 s-a mutat cu familia în orașul Câmpina. A absolvit în 1988 Facultatea de Litere (pe atunci numită „de Filologie”) a Universității din București. Apoi a devenit profesor de limba și literatura română la Școala „Al. I. Cuza”, Câmpina, unde a păstorit cu entuziasm, până în ziua de azi, zeci de generații de elevi. Din anul 1991 se numără printre membrii Cercului literar „Geo Bogza”, de pe lângă Casa de Cultură cu același nume, condus de scriitorul Florin Dochia. Din 2003 este membră a „Asociaţiei Scriitorilor Costache Negri”și a Societății literare „Prietenii lui Grig (Grigore Hagiu)”, din Galaţi, iar din 2015 devine membră a Societăţii Scriitorilor Prahoveni. La finele anului 2017 a fost admisă în rândurile Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti, secţia Poezie. 


Debutul şi consacrarea
A debutat cu poezie, în 1989, în „Evenimentul social și artistic” din Câmpina, iar editorial s-a exprimat pentru prima dată în anul 1991, când a semnat sub pseudonimul Thalia Mușat (în colaborare) două romane despre dictatură și adolescenţă, ambele apărute la Editura Porto Franco, Galați: „Jurnalul unei adolescente”-1991 și „Jurnalul unei fete naive”-1992. În 1996 a îngrijit edițiile „Scrieri. Dimitrie Cantemir” (Antologie, prefață, note biografice, repere critice)”, apărută la editura Porto Franco, Galați, precum și „Mihail Sadoveanu”, la aceeași editură gălățeană. Ca poetă îi apar volumele: „Translucide” (editura Vinea, București, 2011), „Poeme cu ceasuri și flori” (editura Premier, Ploiești, 2012), „Discurs în roșu și alb” (editura Tracus Arte, București, 2013), „Orașul suspendat” (Editura Fundațiilor Culturale Libra, București), „Fiica lui Abel” ( editura „Pleiade”, Satu-Mare), toate bine primite de critica literară. În 2014 publică volumul de proză scurtă „Anonima”, apărut la editura Fundația Culturală Libra, București. De asemenea, i-au apărut texte poetice în câteva volume colective, printre care: „Primăvara poeților”, „Maratonul poeziei”, „Antologia poeților de pretutindeni”. Pe site-urile de literatură, printre care și eCreator, Diana Trandafir trimite constant cronici şi studii critice. Are colaborări la mai multe reviste literare și de cultură, cum sunt: „Porto Franco”, „Evenimentul social și artistic”, „Acolada”, „Convorbiri literare”, „Familia”, „Ateneu”, „ProSaeculum”„Revista Nouă”, „Viața Românească”, „Oglinda literară”, „Contact internațional”, „Spații culturale”, „Urmuz”, „Poem caffe” (colaborări însumând texte poetice, proză scurtă, eseuri și cronici literare). A obținut premii atât pentru poezie, cât și pentru proză: Premiul pentru proză „Marin Preda”, premiu oferit de Consiliul Județean Teleorman (proza scurtă „Nastasia”), în anul 1991; Premiul „Cartea anului”, editura Porto Franco, Galați, pentru proză (pentru cele două romane mai sus menționate), 1992; Premiul „Cartea anului”, pentru volumul „Translucide”, oferit de Biblioteca Municipală „C-tin I. Istrati”, prin sprijinul Consiliul Municipal Câmpina (poezie), 2012; Premiul pentru proză al revistei „Cafeneaua literară”, Pitești, (proza scurtă „Arahnida”), 2013; Premiul „Cartea anului” al revistei literare „Porto Franco”, Galați, pentru volumul de poeme „Discurs în roșu și alb” (poezie), 2014; Premierea la „Concursul de manuscrise” (secția poezie) organizat de Consiliul Local Câmpina, pentru volumul „Orașul suspendat”, 2015. 


Talent înnăscut şi moştenit
În devenirea ei de creatoare a versurilor cu simţiri adânci, poeta recunoaşte că pasiunea pentru literatură a moştenit-o din familie: „M-am născut și am crescut printre cărți. Nu cred că se poate scrie literatură fără vocație și asimilare bogată de cultură. Și talentul are, evident, rolul său, însă acesta trebuie cultivat, dublat de lecturi serioase și de studiu. Nu este niciun secret că pasiunea lecturii vine din familie. Tatăl meu, criticul și istoricul literar Constantin Trandafir, mi-a fost și profesor la clasă, în cei doi ani cât am urmat cursurile prestigiosului Liceu „Nicolae Grigorescu” din Câmpina, mai apoi fiind elevă a Liceului „Nichita Stănescu”, Ploiești (pe atunci numit „C.D. Gherea”), la clasa de Filologie. De la vârsta cea mai fragedă, am îndrăgit literatura, din biblioteca valoroasă a liceului câmpinean eram practic nelipsită. Din păcate, la Ploiești nu am mai regăsit aceeași atmosferă caldă, care să îmbie la reverie sau la studiu, după caz. Tot la Câmpina am debutat ca poetă-elevă (prin clasa a VIII-a), la revista editată de profesorii liceului nostru, intitulată „Ani de ucenicie”. Era o adevărată emulație culturală pe vremea aceea, în ciuda restricțiilor și cenzurii comuniste. Mai apoi, în facultate, am participat la Cenaclul Literar „Universitas” din București, condus de Mircea Martin, un critic de prim rang și un adevărat formator de tinere talente, de la care am avut enorm de învățat. Am avut noroc de profesori foarte buni la Universitate (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mihai Zamfir, Dan Grigorescu, Boris Cazacu, Ion Rotaru etc). Scrisul a venit de la sine, mai întâi cu poezii ascunse în sertar, apoi cu proza publicată imediat după studenție”, ne mărturiseşte Diana Trandafir. 

Procedura admiterii în USR
În legătură cu procedura admiterii în USR, poeta ne explică următoarele: „S-a încetățenit în lumea literelor românești ca, la fiecare început de an, USR să primească noi membri. Această recunoaștere a meritelor unor scriitori are loc pe baza unor acțiuni mai ample, ce se desfășoară pe parcursul perioadei de întocmire și îmbogățire a dosarului de participare, moment ce culminează cu întrunirea, în luna decembrie a anului precedent, a unei Comisii de Validare, la București (la sediul USR). Primind girul unui juriu acreditat, bine informat, dosarele sunt selectate atent, ținându-se cont de câteva criterii destul de stricte. La întrebarea dvs legată de criteriile selecţiei mele în USR, pot răspunde că numeroasele recunoașteri critice (ale unor critici literari cu reputaţie care mi-au apreciat cărţile) au contat la întocmirea dosarului meu pentru admitere, atât prin greutatea celor care și-au expus opiniile, cât și prin notorietatea publicațiilor literare în care au apărut articolele menţionate. Am fost primită în Uniunea Scriitorilor (Filiala Poezie, Bucureşti) pentru cărţile publicate. Un membru este primit în USR dacă scrierile lui sunt apreciate de critica literară de prim rang. Abaterile de la acest principiu, dacă sunt, sunt aşa de rare, încât nici nu se poate crede că ar exista aşa ceva.“ 

Creaţia e cea mai impunătoare selecţie
Am întrebat-o pe interlocutoarea noastră de ce românii citesc tot mai puţin şi, de asemenea, ce crede despre faptul că, înainte de 1989, scriitorul român nu putea să scrie orice, trăind mereu sub presiunea cenzurii comuniste, iar astăzi, când e liber să scrie ce vrea, apar tot mai puține cărţi valoroase. Răspunsul ei nu s-a lăsat aşteptat: „Dacă cenzura se exercită din alte motive decât valoarea estetică, consider că este o mare calamitate. Dar niciodată nu-i corect să scrii „orice”, creaţia e cea mai impunătoare selecţie. Dacă astăzi poţi să scrii „orice”, nu-i un avantaj. Acest libertinaj lasă mână liberă mai ales celor fără aptitudini literare să scrie şi, din păcate, să tipărească. Efectul este o producţie submediocră ce face rău cititului, până la a se renunţa la această nobilă îndeletnicire. Lumea citeşte tot mai puţin şi din alte pricini, independente de literatură, le știm cu toții. Condiţia scriitorului adevărat depinde de mai mulţi factori, căci în primul rând nu sunt favorabile circumstanţele. De ce astăzi românii citesc tot mai puţin?  Nu doar românii citesc din ce în ce mai puţin. Intră în această categorie mediile subculturale. Cu cât o lume se află mai puţin în relaţie cu cartea, revista, jurnalul (poezia, proza, eseul etc.), cu atât mai mult devine pasibilă de obscurantism şi necivilizaţie. Dar explicaţia ar necesita expunerea unor elemente de sociologie, psihologie, culturologie, care nu își au locul aici. Mie îmi face plăcere să cred că mergem pe drumuri care se luminează. De aceea şi scriu și voi scrie cu plăcere şi încredere în literatură.” Despre proiectele sale de viitor, poeta ne spune că „ele există, dar nu se divulgă... Am și eu o astfel de superstiție, întâlnită des în rândul scriitorilor. Cred că dacă sunt expuse public, proiectele poate că nu se vor mai împlini. Vă asigur însă că voi scrie în continuare.”

IULIAN MOREANU

Câmpina adoptă şi câştigă

Prozator profund şi deosebit de talentat, Iulian Moreanu este una dintre cele mai fericite „adopţii” de care Câmpina a avut parte în ultima vreme. Originar din Moreni, scriitorul s-a aşezat temeinic în oraşul nostru nu cu mult timp în urmă, devenindu-i locuitor permanent doar din anul 2012. Maternitatea locativă a urbei de la poalele Muscelului a fost de bun augur, de vreme ce, după stabilirea domiciliului la Câmpina, romancierul a început să scrie mult mai intens decât o făcea înainte. Dintre cele nouă cărţi care i-au văzut lumina tiparului, numai pe prima a scris-o înainte de a deveni concetăţeanul nostru. De unde se vede treaba că aşezarea dintre Prahova şi Doftana poate fi considerată un magnet pentru oamenii de litere, un teren fertil în care rodesc adesea seminţele culturii. 


Un debut ca un duş rece
„Până acum am publicat nouă cărți, după un târziu debut în volum, cu Ruleta mincinoasă, în anul 2007. Cartea aceasta a fost un veritabil duș rece care m-a trezit la realitate, după o nepermis de lungă perioadă de «tăcere», mai ales după ce primisem premiul revistei Luceafărul, împreună cu Rodian Drăgoi, Adrian Dinu Rachieru și Carmen Francesca Banciu. Inexplicabil, „tânăra speranță” care eram atunci, cum mă considerau unii critici, s-a „oprit” brusc, probabil şi din cauza unor evenimente neplăcute din biografie. O oprire inexplicabilă pentru mulți (inclusiv pentru critici literari care aveau să mă re-descopere în anii din urmă), în timp ce „colegii” mei de generație (optzeciștii), precum și alți tineri ce încă băteau la poarta afirmării literare și-au văzut cu tenacitate de drum și și-au câștigat locul în literatura română de valoare, zonă în care eu nu am mai apucat să mă așez”, ne spune cel mai prolific romancier câmpinean al ultimilor ani. 
Debutul său literar, în sens publicistic, s-a petrecut în 1981, cu proza „Focul”, în revista „Luceafărul” din 1 august 1981. Iulian Moreanu a publicat proză scurtă în multe reviste, mai importante fiind: „Luceafărul”, „Amfiteatru”, „Suplimentul literar-artistic al  Scînteii tineretului”, „Viaţa Românească”, „Argeș”, „Antares”, „Literatorul”, „Litere”, „Revista Nouă”, „Axioma”. Înainte de a ajunge câmpinean cu acte în regulă, el era deja un scriitor cunoscut, fiind inclus în „Paginiliterare.ro” - Antologia Forumului European al Revistelor Literare, ediţia a II-a, 2008, Balcic, Bulgaria (cu proza „Instant portrait” – în dublă versiune: română şi engleză). A cochetat puţin şi cu genul eseistic în „Coexistenţa – Ecouri ale volumului lui Stephen Gill” (coordonator Olimpia Iacob), Editura „Timpul”, Iaşi, 2013. 


Opera şi premiile
Cărţi publicate: „Ruleta mincinoasă” (proză scurtă) - Editura „Refacos”, Moreni, 2007; „Cerbul însetat” (proză scurtă), Editura „Premier”, Ploieşti, 2012; „Febra” (proză scurtă), Editura „Premier”, Ploieşti, 2013; „Năvala norilor” (roman), Editura „Bibliotheca”, Târgovişte, 2014;  „Neguţătorul de vise” (proză scurtă), Editura „Fundaţiei Culturale Libra”, Bucureşti, 2014;  „Povestiri cu un copil” (proză scurtă), Editura Fundației Culturale Antares, Galați, 2015; „Iarna perfectă” (proză scurtă), Editura RAFET, Râmnicu Sărat, 2015; „EXIT” (roman), Editura „Fundației Culturale Libra”, București, 2016; „Năvala norilor” (vol. II), Editura „Bibliotheca”, Târgoviște, 2017. Valoarea operei sale este oglindită şi în premiile câştigate:  Premiul de debut, pe anul 1982, al revistei „Luceafărul”; Premiul „Cartea Anului”, pentru volumul „Cerbul însetat”, 2012, acordat de Consiliul Local Câmpina, Primăria Câmpina şi Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrati”; Premiul „Cartea Anului” 2014, pentru proză -  volumul „Năvala norilor” -, acordat de Consiliul Local Câmpina şi Primăria Câmpina; Premiul „Alexandru Vlahuţă – proză scurtă”, pe anul 2012, acordat de Societatea Scriitorilor Târgovişteni, pentru volumul „Cerbul însetat”, apărut la Editura „Premier”, 2012; Premiul „Alexandru Vlahuţă – proză scurtă”, pe anul 2013, acordat de Societatea Scriitorilor Târgovişteni, pentru volumul „Febra”, apărut la Editura „Premier”, 2013; Premiul „Mircea Horia Simionescu” pentru roman, pe anul 2014, acordat de Societatea Scriitorilor Târgovișteni”, pentru romanul „Năvala norilor”, apărut la Editura „Bibliotheca”, 2014; Premiul „Alexandru Vlahuţă – proză scurtă”, pe anul 2015, acordat de Societatea Scriitorilor Târgovişteni, pentru volumul „Iarna perfectă”, apărut în anul 2015, la Editura „RAFET”; Premiul „Florica Cristoforeanu” pentru volumul „Iarna perfectă” – la cea de-a VIII-a ediție a Festivalului Internațional de creație literară „Titel Constantinescu”, organizat de Editura RAFET și Asociația Culturală „Renașterea Râmniceană”, 2015. 
Înainte de a fi primit în USR, Iulian Moreanu fusese cooptat în Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România şi în Societatea Scriitorilor Târgovişteni. 

La noi n-a existat „literatură de sertar”
„Mi-a plăcut dintotdeauna să citesc, deși până la terminarea liceului nu am avut propriu-zis o bibliotecă; citeam cărți în majoritatea lor împrumutate. În timpul liceului am înregistrat două creații la radio pentru o emisiune culturală pe care o realiza Dan Deșliu. Imediat după facultate am scris un roman şi l-am trimis la un concurs, dar nu putea apărea în epocă, din cauza tematicii. Din el am folosit o parte la începutul primului volum din Năvala norilor, iar un întreg capitol din acel roman respins a apărut acum doi ani ca proză de sine stătătoare în revista USR”, ne mărturiseşte romancierul. Legat de condiţia scriitorului de azi în comparaţie cu cea a scriitorului din comunism, Iulian Moreanu are păreri originale şi tranşante: „În comunism, scriitorul român putea să scrie ce voia, inclusiv „contra”, însă doar pentru el; eventual, să nu arate la nimeni. Ceea ce eu nu prea cred că au făcut mulți. Mai direct, eu nu cred că la noi a existat ceea ce se numește „literatură de sertar.” Bănuiesc că marea majoritate a cărților „curajoase”, tipărite după 1989 și scrise chipurile „înainte”, sunt antedatate. Dacă n-a fost așa, să fie păcatul meu!” 

Libera exprimare a dus la non-valoare
„Din păcate, după 1989 oricine poate să scrie orice, fără nici o „presiune” legată de calitate, măcar una minimă. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care nu am mai trimis nimic spre publicare, decât o proză la Literatorul. Valoarea cărților a scăzut la cote alarmante, frizând penibilul, au apărut dispute mai mult sau mai puțin serioase și nesusținute de idei, a început plata unor polițe… Și, pe acest fond de „liberă exprimare”, non-valoarea s-a extins, și s-a tot extins… și s-au înmulțit editurile care au publicat de-a valma, orice, fără nici o selecție (volume nici măcar corectate, fiind pline de tot felul de greșeli elementare), atâta timp cât „autorii” își plăteau cărțile și nu aveau nevoie de drepturi de autor (care au devenit o rara avis în cazul majorității editurilor). Legat de libertatea autorului, bine spunea Ana Blandiana în Istoria ca viitor: «A fi liber este, evident, și mai dificil decât a nu fi liber. Și, paradoxal, libertatea cuvântului diminuează importanța cuvântului; textele unui scriitor interzis sunt în mod fatal mai importante (pentru că sunt scump plătite) decât textele unui scriitor liber să spună orice îi trece prin cap». Acest citat spune multe. De ce citesc românii tot mai puțin? Să știți că și prin alte părți lucrurile stau tot cam așa, dacă nu cumva chiar mai rău. Tehnologia asta de „socializare” are, paradoxal, un  efect invers, de izolare a individului, de înstrăinare, de respingere a dialogului viu, de culegere a informației de la sursă. Nu știu, parcă cineva dorește ca oamenii să citească din ce în ce mai puțin (mă refer la cărți în general, nu doar la cărți-reper). Şi prin nu știu ce mijloace oculte realizează asta. Când aud pe cineva spunând că nu citește sau că nu-i place să citească, și o mai și spune cu gura până la urechi, mă apucă așa, o tristețe cumplită, mi-e mie o jenă teribilă, de-mi vine nu știu ce să fac, să mă refugiez în păduri. Apoi, din moment ce numărul „analfabeților structural” crește alarmant, e greu de crezut că aceștia vor mai avea „mijloacele” prin care să se apropie de o carte. Aș lăsa pe seama specialiștilor să dezbată și să explice fenomenul.  Rezolvarea problemei ține de niște decizii radicale, pe care parcă nimeni nu are curaj să le ia, ca să nu „deranjeze” pe nu știu cine de pe nu știu unde.  Închei totuși amintind de un „desuet” concept: puterea exemplului. Şi mă întreb: ce referențial cultural au tinerii noștri, începând chiar de la nivel de grădiniță și terminând cu restul structurilor școlare superioare? Nu se înțelege? Dau un indiciu: pamblică.”
Adrian BRAD