22 august 2017

Câmpina Open MTB cu motoarele turate la maxim! Valoarea premiilor de anul acesta depăşeşte 7.000 de euro

Anul acesta, cea de-a şasea ediţie a competiţiei CÂMPINA OPEN MTB – RACE FOR AUTISM are loc la data de 2 septembrie 2017. Intrecerea este un eveniment sportiv care are scopul de a încuraja un stil de viaţă sănătos, dar şi de a promova municipiul Câmpina şi împrejurimile sale. Competiţia are şi o componentă caritabilă, în sensul că sumele rezultate din taxele de participare vor fi utilizate pentru proiecte în beneficiul copiilor cu autism, derulate de Fundaţia Romanian Angel Appeal.
Recent, cei peste 200 de voluntari ai Câmpina Open MTB au finalizat lucrările de amenajare a traseului, au ecologizat și remarcat traseul pentru competiția ce se va desfăşura sâmbătă, 2 septembrie. Activitățile s-au desfășurat pe durata unei săptămâni, timp în care au fost ecologizați cei aproximativ 20 de km de traseu, au fost săpate și construite patru treceri în zonele cu alunecări de teren din pădure și au fost refăcute marcajele.


Cu două săptămâni înaintea startului, mai mult de jumătate din locuri sunt ocupate, iar înscrierile rămân deschise pe site-ul www.campina-mtb.ro până la data de 30 august (ora 23:00). Taxa de participare este 80 de lei pentru junori și adulți, respectiv 30 de lei pentru copii, urmând ca cei care optează să se înscrie în ziua evenimentului să plătească o taxă de 100 de lei, indiferent de categorie.„Am strâns în cinci zile de ecologizare aproximativ 100 de saci cu gunoi de toate felurile. Am îndepărtat obstacolele ce puteau fi periculoase pentru bicicliști și am amenajat cât am putut de bine treceri în zonele afectate de alunecările de teren. Ne așteptăm să mai avem treabă și înaintea concursului, așa că am planificat încă doua ture de ecologizare în 30 și 31 august” - spune Adela Tarpan, coordonator al evenimentului.
Pe traseu vor fi amplasate anul acesta patru puncte de alimentare, vor fi voluntari poziționați în zonele periculoase pentru a-i atenționa pe participanți, vor exista puncte de monitorizare și arbitraj și vor fi prezenți asistenți medicali care vor oferi primul ajutor premedical în cazul accidentărilor. De asemenea, o bună parte din voluntarii de anul acesta au finalizat cursurile de ajutor premedical oferit gratuit de organizatori și partenerii acestora.
Valoarea premiilor de anul acesta pentru toate categoriile, incluzând tombolele de la finalul evenimentului, depășește 7000 de euro, dintre care aproximativ 30% reprezintă premiile acordate în bani câștigătorilor. 
Evenimentul este susținut de OMV Petrom, Lemet, Lidl, Gatorade, Regina Maria, Bergenbier, Autoklass, Algida, BGS, BikeXpert, Ambulanta de Biciclete, Shimano, Angelli, Garmin, Himalaya Adventure, SCOTT, Dr. Oetker, Soceram, Sloop, CityHunt, Asociatia Spitalului Voila, Ideal, RadioAmatori Campina, Cannodale, Floricon, Fundația Dr. Dinu și Fablab.

113 ani de la întemeierea Şcolii de Maiştri Sondori şi Rafinori - Casa cu Grifoni din Câmpina - prima şcoală de profil din lume

Prahova 2017 - Capitala Mondială a Petrolului. 160 de ani de industrie petrolieră în România (1857 – 2017)

Seria manifestărilor „Prahova 2017 – Capitala Mondială a Petrolului”, începută încă din luna aprilie, la Ploieşti, continuă azi şi la Câmpina cu seminarul dedicat întemeierii în anul 1904 a Şcolii de Maiştri Sondori şi Rafinori – Casa cu Grifoni din Câmpina – prima şcoală de profil din lume. 


Evenimentul, organizat cu sprijinul Primăriei şi Consiliului Local Câmpina, va avea loc începând cu ora 11.00 la Casa Tineretului şi va cuprinde alocuţiunile prorectorului Universităţii de Petrol şi Gaze, prof.dr.ing. Mihail Minescu, preşedintele comitetului de organizare al proiectului „Prahova 2017 – Capitala Mondială a Petrolului”, a dr.ing. Magdalena Banu – cercetător la Muzeul Petrolului din Ploieşti şi a seniorului cercetător ştiinţific Vasile Badiu, va continua cu dezvelirea plăcii care evocă înfiinţarea primei schele petroliere din România, amplasată pe instalaţia de pompare din faţa Casei Tineretului şi se va încheia cu înmânarea de diplome/ medalii.



Proiectul amintit, rod al colaborării dintre UPG Ploieşti, Consiliul Judeţean Prahova, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, Societatea Cultural-Istorică „Mihai Viteazul”, Fundaţia „C-tin Stere”, a debutat în aprilie anul curent la Ploieşti cu prezentarea publică a monumentului dedicat fraţilor Mehedinţeanu, fondatori în anul 1857 ai primei rafinării de petrol din lume la Ploieşti, a continuat în luna mai, la Bucureşti, cu evenimentul dedicat primei capitale din lume iluminată cu petrol lampant în anul 1857 – organizat în colaborare cu Primăria municipiului Bucureşti şi Academia Română, pentru ca în lunile iunie şi iulie, la Constanţa şi respectiv Telega, să aibă loc ceremonia dezvelirii unei plăci aniversare închinate academicianului Anghel Saligny, proiectantul „Staţiei de petrol” şi a rezervoarelor pentru produse petroliere din portul Constanţa şi respectiv a unei plăci închinate aceluiaşi, proiectantul primei conducte de transport al petrolului între Buştenari – Băicoi – Ploieşti – Cernavodă – Constanţa. 
Conform programului, manifestările se vor încheia la Ploieşti, când în lunile septembrie şi octombrie vor avea loc evenimente dedicate aniversării a 60 de ani de la înfiinţarea Muzeului Petrolului, aniversării a 50 de ani de învăţământ universitar la Ploieşti (1967 – înfiinţarea Institutului de Petrol şi Gaze); lansarea volumului „Petrolul românesc” şi lansarea concursului de proiecte pentru Monumentul Petroliştilor.
(foto: www.imagoromaniae.ro)

Editorial. COLIV(i)A NAȚIONALĂ

S-a făcut multă gălăgie în legătură cu felul în care s-a comemorat Bătălia de la Mărășești, s-a speculat despre dimensiunea colivei sau a faptului că Președintele a fost alături de Dragnea & Tăriceanu & Oprișan, personaje absolut toxice ale politicii noastre. Să observ mai întîi că ritualul creștinesc al colivei pentru pomenirea morților nu are nicio legătură cu dimensiunea colivei. Faptul că s-a rîs de micimea ei denotă doar puținătatea de gîndire a unui jurnalism obișnuit să reducă totul la derizoriu. Cît despre asocierea de personaje… sigur că e regretabilă. Dar numai într-un singur sens: în acela că asemenea ipochimeni nu ar avea ce căuta ca reprezentanți oficiali ai unui stat european. Asocierea nu poate fi imputată președintelui, care este prins în rigidități oficiale în care pare a se simți foarte bine. Mai degrabă ar trebui să ne întrebăm asupra responsabilității celor care i-au adus în funcții oficiale pe Dragnea et comp. votîndu-i plebiscitar, asupra responsabilității jurnaliștilor care tot mai popularizează basmul cu Tăriceanu cel mai bun prim ministru (se pare că a fost cel care a lăsat cea mai mare gaură în buget), a responsabilității oamenilor legii care fac scăpați tot felul de indivizi cu mari probleme penale. Toți ăștia au făcut ca ceremonia să nu aibă nimic solemn, de celebrare, ci ceva trist – parodic, eu cel puțin așa am resimțit-o. 
Pe de o parte, avem o incapacitate „genetică” de a sărbători ceva, orice, de la o victorie sportivă la o zi de naștere, de la o premiere la școală la premierea unor artiști sau la ziua națională. Nu știu de ce, toate astea au ceva nefiresc, de încropeală căznită, exagerînd fie în plus, fie în minus. Lipsesc și imaginația regizorală, dar și firescul trăirii, sărbătoririi. În acest context am privit scenele de la mausoleul Mărășești. Nu discut reportajele publicate de un site de investigații, cu bețivii satelor aduși de primari „harnici” pentru a „face numărul” de asistenți (și asistați social, îmi vine să zic) la ceremonie. Această Românie mizeră moral și ebrietată este cel mai profund afront la adresa celor jertfiți în 1917. Nu pentru ea s-au luptat aceia. La acest nivel de jos am ajuns. Toate aceste „sărbători”, ale steagului, imnului, limbii române, zilei naționale, eroilor ș.a.m.d. nu sînt decît ipocrizii. Palme. 


Nu știm să ne cinstim eroii. Disperarea care se face deja simțită în legătură cu Centenarul Marii Unirii, deruta oficialităților și a mediilor cultural academice care nu știu cum să pregătească acest moment istoric vin tocmai din această lipsă de viziune și, în cele din urmă, a unității. Istoria recentă, adică cea post-ceaușistă, nu a făcut decît să erodeze în toate domeniile elementele de coeziune și identitate națională. Așa am ajuns să sărbătorim Unirea mai dezuniți decît oricînd în istorie. De la acel prim 1 Decembrie post-ceaușist, cînd oamenii lui Iliescu îl huiduiau pe Coposu dez-unirea s-a accentuat. Sau să avem un minister „al culturii și identității naționale” într-un moment în care nimeni nu mai dă doi bani pe cultură, în sensul înalt al cuvîntului, iar identitatea e prezentată ca un concept periculos politic. Dezarticularea actuală a țării s-a văzut cu limpezime la ceremonia de la Mărășești. Iar obrăznicia unui Kelemen Hunor profită din plin de această dezarticulare. Sigur, nu le putem cere maghiarilor să se bucure de 1 Decembrie, ar fi absurd. Dar le putem cere să păstreze o tăcere politicos-diplomatică, în calitate de cetățeni ai unui stat. Mai ales că declarația dlui. Hunor, care vorbește de „înfrîngere”, are un puternic caracter revanșist. Mai ales că nu s-a discutat niciodată serios protecția pe care UDMR o acordă corupților din sînul ei, cu nimic deosebită de a celorlalte partide „românești”. Adăugînd ca pătură de protejare și mitul minoritar: orice acuzație de corupție a transpusă automat în registrul etnic și prezentată ca un atac la adresa minorității maghiare. Corupția nu are sînge, nici identitate etnică. De aceea nu văd de ce n-am cere UDMR să se dezbare de corupții ei, la fel cum cerem asta PSD-ului sau PNL-ului sau tuturor celorlalte partide. Dar asta nu are legătură cu 1917, ci cu 2017. Unul din cei mai sălcii ani ai istoriei noastre recente. Și nu datorită secetei. Nici măcar faptul că nu avem autostrăzi (nu există o explicație rațională, economică pentru asta, numai una moral – psihologică, deloc favorabilă nouă) nu este cel mai grav. Rîdem de halucinațiile pedagogice ale ministrului de la învățămînt, ne isterizăm într-un București tot mai urîțit și aglomerat de o administrație ineptă, ni se pare că problemele justiției sau plagiatele îi privesc numai pe „ei”, n-au nicio treabă cu necazurile noastre cotidiene, dar nu ne dăm seama că toate astea ne amputează cu fiecare zi o porție de viitor. Asta e într-adevăr grav. Plecații din țară nu sînt cifre statistice, sînt însuși viitorul nostru transformat în parastas. Parodia ceremonială de la  Mărășești a fost o piesă minimalistă a unui neam care și-a abolit istoria pentru că i s-a urît de viitor. 
Christian CRĂCIUN

Profesorul Alexandru Blanck a împlinit recent 80 de ani: „Câmpina trebuie să fie marea noastră familie”

În comunism, capitala județului nu a fost niciodată prea receptivă la problemele Câmpinei, mai ales că legea nici nu impunea acest lucru. Mă gândesc, desigur, doar la solicitudinea de care poate ar fi trebuit să dea dovadă reprezentanții administrației municipiului Ploiești în relațiile instituționale cu reprezentanții administrației câmpinene. Cum să spun, așa, ca de la o soră mai mare la o soră mai mică. Nu ne așteptam la prea multă larghețe, nu ne-am bazat niciodată pe mizericordia fruntașilor politici și administrativi ploieșteni, dar orișicât... Nu putem uita, noi, cei mai în vârstă, că înainte de 1989 fondurile de dezvoltare nu ajungeau la Câmpina în sume cu prea multe zerouri, fiindcă toate investițiile din Ploiești erau prioritare. Nici că pe fotbaliștii talentați de la Poiana Câmpina îi lua Petrolul Ploiești (cu arcanul și cu intervenții politice), nici că Liceul „Nicolae Grigorescu” nu trebuia să ajungă înaintea marilor licee ploieștene, și nici că... ce să mai vorbim, scriem ș.a.m.d. Ce mai tura-vura, tot ce era mai bun (capital uman sau economic), trebuia să ajungă de la Câmpina la Ploiești, mereu în același unic sens. Un fel de subordonare politico-administrativă nedreaptă, construită pe criterii injuste care subordonau toate domeniile vieții sociale, economice, culturale, sportive și care or mai fi fost atinse în acele vremuri comuniste de ”robia ploieșteană”. Puține întâmplări bune (cu fapte deosebite și oameni minunați) ne-au venit dinspre Ploiești. Printre acestea, la loc de frunte, întâmplarea care a făcut ca pe meleagurile câmpinene să se așeze, în 1965, tânărul ploieștean Alexandru Blanck, proaspăt absolvent al Facultății de limba engleză din Universitatea București. Mare pierdere pentru ploieșteni și mare câștig pentru câmpineni, din mijlocul cărora primul profesor de engleză al orașului nostru din perioada comunistă avea să se ridice semeț și să se implice cu mult devotament în viața Cetății Câmpina, pe care a slujit-o cu credință prin toate faptele sale; nu puține și nu lipsite de importanță. Zilele trecute, profesorul Alexandru Blanck a împlinit 80 de ani, dintre care, mai mult de o jumătate de secol în slujba Câmpinei și a câmpinenilor. Interviul de mai jos se vrea a fi o urare frumoasă dedicată celui care și-a iubit cu patimă orașul adoptiv, infinit mai mult decât orașul său natal, de parcă ar fi fost câmpinean la a șaptea generație. O urare de viață lungă, și mai lungă, cu sănătate și împliniri, pentru cel care este unul dintre cetățenii de onoare ai Câmpinei, fiindcă a știut să fie un bun cetățean în multiple activități: profesor de engleză renumit, gazetar și editor respectat, traducător, artist amator, polisportiv talentat (campion județean la volei și tenis de masă), lider sindical al învățământului câmpinean ș.a. 


- V-aș fi solicitat să vă prezentați în câteva cuvinte cititorilor noștri, dar fiindcă sunteți foarte cunoscut, mă gândesc că ar fi mai potrivită o altă formulare. Ce trebuie să știe câmpinenii despre dvs.? Ce fațete nevăzute ale omului Alexandru Blanck ascunde profesorul Alexandru Blanck?
- M-am născut acum 80 de ani la Ploiești, unde am și copilărit și am urmat liceul. Facultatea am făcut-o la București. Nici mie nu-mi vine să cred că au trecut atâția ani, mai ales că nu simt în mod deosebit povara celor opt decenii, iar după mine, vârsta este cea pe care o simți, nu cea din cartea de identitate. În 1965 am terminat facultatea și am venit la Câmpina prin repartiție guvernamentală. Eram decis să nu stau deloc în acest oraș, dar până la urmă pașii nu m-au mai purtat pe alte meleaguri, decât poate numai în concedii, de unde reveneam mereu cu plăcere în Câmpina, orașul care m-a adoptat și m-a format ca om al cetății și al semenilor mei. Dumnezeu a vrut ca destinul meu să fie în totalitate unul câmpinean, și privind retrospectiv, acum, la 80 de ani, nu pot să nu-i mulțumesc lui Dumnezeu că m-a făcut câmpinean. Am venit la Câmpina după un sezon în care lucrasem pe Litoral și urma să fiu angajat la Oficiul Național de Turism (cum se numea pe atunci Ministerul Turismului). Venisem ca să spun că nu mă voi prezenta la post, întrucât trebuia să lucrez la ONT. Țin minte că am venit pe 22 octombrie 1965, era o zi de toamnă frumoasă. Mi-a plăcut orașul, pe care atunci îl descopeream cu adevărat. Mi-a plăcut felul în care m-a primit direcțiunea școlii unde fusesem repartizat. Mi-au plăcut oamenii din oraș, pe care i-am simțit din prima clipă calzi, primitori. Mi-au plăcut frumusețile naturale ale orașului, aflat pe o terasă între două râuri, înconjurat de multe păduri și dealuri. În scurt timp, mi-am schimbat planurile și, la insistențele directorului Școlii generale nr. 2 (azi, Școala Centrală), am promis că voi reveni la postul repartizat. M-au fermecat frumusețile orașului, dar și una din frumoasele orașului, Lelia, viitoarea mea soție, cea care a avut rolul determinant în rămânerea mea la Câmpina. Am făcut naveta aproape doi ani, după care m-am căsătorit cu iubita mea Lelia și am primit o locuință. În decembrie 2016, am sărbătorit 50 de ani de căsnicie, ”nunta de aur”, cum se zice. Am fost primul profesor de limba engleză din Câmpina, din perioada comunistă, și prin mâinile mele au trecut mulți elevi care au devenit ulterior profesori de engleză foarte buni. La vreo doi ani după mine, a venit si al doilea profesor de engleză al orașului. Am predat cel mai mult la Școala 2 și la Liceul Grigorescu. În 1981 am fost numit director al Școlii nr. 2, funcție pe care am deținut-o două mandate, până în iunie 1989, cu câteva luni înainte de Revoluție. Nu am fost doar dascăl și director de școală, fiindcă am deținut mulți ani și funcția de președinte al Sindicatului Învățământ din Câmpina. Am înființat o formație culturală a acestui sindicat, în care aveam un cor, o trupă de teatru de amatori, o brigadă artistică, soliști de muzică ușoară și muzică populară. Existau în acele timpuri concursuri culturale între sindicate, la care participam cu succes. Am fost textier, dar și interpret în brigada artistică. Mi-a plăcut tot ce am făcut în viață, nu am făcut nimic care să îmi displacă. Imediat după Revoluția din Decembrie, am tradus împreună cu soția mea și cu fiul meu vreo șase-șapte cărți importante, din engleză în română. Am fost redactor al ziarului Valea Prahovei, care a apărut în perioada 1991 – 1993. Am făcut și sport de performanță. Am fost în lotul naționalei studențești de volei, am jucat și tenis de masă, sport la care am fost multiplu campion județean. Am jucat volei și în Câmpina, la echipa Electrica, cu care am câștigat de multe ori campionatul județean. Mi-a plăcut să mă implic în viața comunității, în toate domeniile în care mă pricepeam. Am fost și consilier municipal, între 1996 și 2000, fiind implicat și în fenomenul politic. Am fost președintele PSDR Câmpina (lider național era Sergiu Cunescu), unul dintre cele trei partide istorice din România. Din partea PSDR am participat în iunie 2000 la alegerile pentru Primăria Câmpinei. Împreună cu soția mea, o femeie deosebită, am un băiat Andi, cu care ne mândrim, care lucrează la o multinațională în București. Avem și un nepoțel pe care îl iubim nespus, care la toamnă va merge la școală. Vă spun sincer, dacă ar fi să aleg din nou, aș da iarăși Ploieștiul pe Câmpina. 
- Într-o perioadă în care limba rusă era la mare putere, ați popularizat cu succes limba engleză prin școlile în care ați predat. Din cauza englezei, cea mai importantă limbă a Occidentului capitalist, ați avut cumva parte de un tratament special din partea organelor Securității Statului?
- Până în anii 1960, rusa era limba de bază în învățământul românesc. În școli se studia nu doar limba rusă, ci și istoria și geografia Uniunii Sovietice, precum și istoria PCUS (partidul comunist al URSS). Apoi, încet-încet, după mijlocul anilor 1960, limbile străine din Occident au căpătat o importanță tot mai mare. Nu-i mai puțin adevărat că noi, profesorii de engleză și franceză, eram considerați spioni ai țărilor capitaliste din Vest, ai imperialismului capitalist atât de criticat de ideologii comunismului. Probleme am întâmpinat la studierea documentației pentru lucrarea necesară în vederea obținerii gradului I didactic, pentru că trebuia să cercetez prin cărțile din Biblioteca Americană de la București. Cel care răspundea din partea Securității de Școala nr. 2 m-a sfătuit să nu mă mai duc la Biblioteca Americană, ”că este mai bine așa, tovarășe”. L-am ascultat și am realizat lucrarea cu informațiile pe care le obținusem până atunci.


- Care este secretul longevității dvs.? Este un clișeu, dar n-am cum să evit această întrebare.
- Am ajuns la această vârstă venerabilă și datorită faptului că am dus o viață fără excese, dar și datorită soției mele, care mi-a înseninat mereu anii petrecuți împreună, ajutându-mă să trec mai ușor peste greutățile vieții. Secretul longevității mele constă în viața de familie armonioasă pe care am trăit-o, în permanenta activitate în care am fost angrenat, dar și în faptul că am avut, cum am spus mai devreme, o viață echilibrată, fără excese. Pentru fiecare zi pe care am trăit-o i-am mulțumit lui Dumnezeu (ceea ce am făcut și fac în fiecare seară). Apoi, trebuie să le mulțumesc părinților mei pentru că mi-au dat viață și pentru tot ce m-au învățat, astfel încât să fiu pregătit să înfrunt viața. Îi mulțumesc, de asemenea, și soției mele, care mi-a înseninat mereu viața, dar și copilului nostru, care ne-a făcut adesea să ne simțim cei mai mândri părinți din lume. Desigur, profilul meu sănătos nu se putea obține fără sporturile pe care le-am practicat. Aș mai adăuga la toate acestea faptul că mi-a plăcut întotdeauna să fiu activ, nu contează în ce domeniu, dar să nu mă las copleșit de inactivitate. Eu nu am avut vacanță niciodată, fiindcă în timpul vacanțelor lucram pe Litoral sau altundeva, ca ghid. Și după ce m-am pensionat, am căutat să fiu activ. Am predat engleza la Școala de Poliție și la Școala Centrală până în urmă cu patru ani. Pănă acum cinci ani, când am avut probleme de sănătate de natură cardiacă, nu am luat niciun medicament.
- Cum era Litoralul românesc în anii 1960 – 1970, când erați dvs. ghid?
- Încă din studenție am lucrat ca ghid pe Litoral. Pe vremea aceea, încărcarea cu turiști era de 100%, astfel că pentru a obține o cameră pentru familia mea trebuia să intervin pe la directorul-general al stațiunii. Era celebru Barul Melody din Mamaia, dar și alte baruri și restaurante. După 1985, Litoralul a început să decadă, fiindcă Securitatea era tot mai activă în supravegherea străinilor, iar aceștia au început să nu mai vină în România. 
- Ați avut multe generații de elevi pe mână. Cum erau elevii anilor 1970-1980 în comparație cu cei din zilele noastre?
- Eu nu pot vorbi decât despre limba engleză. Azi elevii care vor să învețe engleza o pot face mai ușor, pentru că au la dispoziție multe materiale. Au și o altă motivație, deoarece mulți intenționează să plece din România după terminarea studiilor, iar afară te poți descurca aproape în orice țară cu limba engleză. Înainte de 1989, era mai dificil pentru elevi să învețe engleza, mai ales că aveau puține cărți la dispoziție, dar și atunci cine era dornic să învețe temeinic această limbă o putea face cu succes, dacă avea înclinații și era perseverent. Astăzi, s-a căzut cumva în cealaltă extremă, fiindcă mulți elevi citesc cărți în limba engleză pe tablete sau pe laptopuri, dar plăcerea de a citi o carte tipărită nu poate fi înlocuită de nicio tehnologie modernă, de niciun suport electronic. Foșnetul paginilor, mirosul de hărtie și de cerneală tipografică nu pot fi înlocuite cu nimic care să le semene.
- Pentru tot ce ați făcut pentru Câmpina, administraţia locală v-a acordat titlul de cetățean de onoare.
- Da, în 2008 mi s-a acordat titlul de cetățean de onoare al Câmpinei. Am fost printre primii profesori care au primit această distincție, ce mă onorează și mă motivează în continuare să promovez, după puterile mele, imaginea orașului în țară și în lume, în excursiile organizate de agențiile de turism cu care colaborez, în calitate de ghid. Chiar și la pensie, mă gândesc mereu cum i-ar fi mai bine orașului meu, inspirat și de călătoriile mele prin străinătate, unde am vizitat sute de orașe din aproape 60 de țări de pe toate continentele. Dragostea de Câmpina nu iese niciodată la pensie.
- Ce sfat ați da câmpinenilor de azi și de mâine?
- Să rămână aceiași oameni pe care eu i-am cunoscut și alături de care eu am trăit, încă din 1965. Adică o viață de om trăită printre alte zeci de mii de vieți de oameni frumoși. Iar edililor de azi și de mâine le doresc să țină la oraș la fel de mult pe cât țin la propriile familii. Să se gândească foarte bine la fiecare investiție publică, la avantajele și fondurile necesare acesteia, fiindcă au privilegiul de a fi edili într-un oraș atât de dăruit de Dumnezeu, încât merită să se învârtă după soare. Iar asta fiindcă, în opinia mea, și cred cu tărie că nu este doar a mea, pentru toți câmpinenii adevărați, Câmpina trebuie să fie marea noastră familie. 
Adrian BRAD

Ioan Radu, elev la Colegiul „Nicolae Grigorescu”, a câștigat premiul II la Olimpiada națională de geografie: „Fiecare om, prin alegerile și faptele sale, își influențează singur drumul vieții”

În ciclul „Olimpicii cu care ne mândrim”, continuăm astăzi prezentarea elevilor câmpineni care s-au evidențiat în mod deosebit, în anul școlar trecut, la olimpiadele naționale la care au participat, cu Ioan Radu, actualmente elev în clasa a X-a la Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”. Ioan a câștigat premiul II la faza națională a ultimei olimpiade de geografie. 
Despre el am mai scris în urmă cu un an, atunci când termina ciclul gimnazial, ca şef de promoţie, cu nota 10, o performanţă urmată la scurt timp de o alta, aceea de a obţine la examenul de Evaluare Naţională tot nota 10, fiind primul intrat la instituţia şcolară în care studiază azi.


- Pentru început, te rog să ne spui câteva cuvinte despre tine.
- Mă numesc Ioan Radu, am 16 ani, locuiesc în Câmpina și sunt elev la Colegiul Național „Nicolae Grigorescu” în clasa a X-a D, profil științe sociale. Am urmat cursurile primare și gimnaziale la același colegiu. Pasiunea mea principală este lectura. Prefer cărți de călătorie sau de istorie, dar îmi plac și alte genuri, precum fantasy. De asemenea, îmi place să călătoresc și să practic diferite sporturi. În privința studiilor superioare, doresc să rămân în țară.
- Numește și caracterizează profesorul/ profesoara care te-a pregătit pentru Olimpiada de geografie.
- Cel care m-a pregătit este domnul Mihai Alecu, pe care îl am ca profesor încă din clasa a cincea. Mereu m-a pregătit foarte bine și m-a încurajat să îmi depășesc limitele. Este dedicat profesiei sale, reușind să prezinte informația într-un mod clar, concis și plăcut. De multe ori și-a luat din timpul său liber pentru a mă pregăti și mereu a avut încredere în mine. De aceea, îi mulțumesc pentru tot.
- Cum a fost la Olimpiada națională de geografie – 2017?
- În acest an, Olimpiada Națională de Geografie a avut loc la Oradea, un oraș foarte frumos și plin de viață. Am fost cazați într-un hotel din centrul orașului, la scurtă distanță de colegiul unde urmau să aibă loc probele, precum și de minunatul centru istoric al orașului. Olimpiada a constat în două probe: cea teoretică, care ne-a testat cunoștințele dobândite în clasa a noua, și cea practică, unde a trebuit să aplicăm materia clasei a noua pe realitățile județului Bihor, după ce, cu o zi înainte, am fost în anumite puncte de observație ale județului și am ascultat informațiile despre ele. Pe lângă momentele de competiție am avut și momente de relaxare: un tur al punctelor turistice importante ale oraşului Oradea, o excursie la Meziad și la Beiuș, o seară festivă de adio. Am întâlnit prieteni vechi și am legat prietenii noi. Toate acestea alcătuiesc o experiență unică și de neuitat, culminând cu câștigarea premiului II.
- Geografia este materia ta preferată sau ai mai multe materii pe care le iubești în egală măsură?
- Pe lângă geografie iubesc la fel de mult istoria. Sunt două domenii în strânsă legătură, cu o vastă cantitate de informații, prin care aflăm mai multe despre ceea ce am fost și ceea ce suntem, ce a fost și ce este în jurul nostru. Cunoscutul filosof Immanuel Kant considera că geografia clasifică lucrurile după loc, pe când istoria le clasifică după timp. 
- Când ai simțit că ești atras spre geografie și cine sau ce te-a influențat în acest sens?
- Când eram mic, îndrăgeam să mă uit pe atlase și hărți, precum și la drapelele statelor. Mai târziu, citind romanele lui Jules Verne, cu acțiune în toate colțurile lumii, pasiunea mea pentru geografie a crescut. Din clasa a cincea, de când am început să studiez geografia cu domnul profesor Alecu, am reușit să descopăr nenumărate informații. De asemenea, părinții m-au susținut dintotdeauna și le mulțumesc cu această ocazie pentru sprijinul oferit.
- Geografia este întrucâtva înrudită cu astrologia, sau cel puțin în sistemul românesc preuniversitar, la orele de geografie, elevilor li se vorbește și despre planetele Sistemului Solar, mișcarea acestora, influențele Lunii asupra Pământului etc. Crezi că alinierea într-un anumit fel a planetelor din sistemul nostru solar ar putea influența viața pământenilor, în funcție de zodiile acestora?
- Astrologia a apărut odată cu vechile civilizații ale omenirii: mayașii, chinezii, babilonienii etc. Aceștia acordau o mare importanță astrologiei, asociind cerul și astrele cu zeitățile (planetele Sistemului Solar poartă numele zeilor romani) și credeau că mișcarea astrelor pe cer influențează viața oamenilor, prezicând viitorul și personalitatea acestora. Asemenea tradiții și credințe s-au perpetuat de-a lungul secolelor. Revoluția științifică a demonstrat însă că acestea nu au nicio valabilitate științifică. Personal, eu nu cred că mișcarea astrelor poate influența viața oamenilor. Consider că fiecare om, prin alegerile și faptele sale, își influențează singur drumul vieții.
- Cum se formează mareele, fluxul și refluxul? Vorbește-ne, te rog, și despre mareea atmosferică. 
- Mareea reprezintă o mișcare a apelor din mări și oceane. Aceasta se manifestă prin flux și reflux. Fluxul constă în ridicarea nivelului apei și înaintarea acesteia spre uscat, unde invadează plaja și gurile de vărsare ale râurilor. Refluxul este opusul acestuia, când apa se retrage, iar suprafețele invadate redevin uscate. Fluxul durează 6 ore, iar refluxul tot 6 ore, rezultând astfel un ciclu de 12 ore, care are loc de două ori pe zi. Mareea este o consecință directă a atracției gravitaționale a Lunii și Soarelui. Mareea atmosferică este un fenomen asemănător, ce se produce în atmosfera Pământului. Constă în variația periodică a presiunii atmosferice, datorată variației zilnice a temperaturii și a atracției Soarelui, având două maxime și două minime într-un interval de timp de 24 de ore.
- Chiar dacă geografia nu este punctul meu forte, după știința mea, viața pe Terra a apărut și datorită unei poziții fericite a planetei noastre față de astrul central: nici prea departe de Soare, astfel încât Pământul nu este acoperit de ghețuri veșnice, nici prea aproape de Soare, caz în care planeta ar fi fost pârjolită de călduri insuportabile. Crezi că într-o asemenea poziție favorabilă precum cea a Pământului s-ar putea găsi și alte planete din galaxia noastră sau din celelalte galaxii cosmice? 
- În jurul fiecărei stele există o anumita zonă, numită zona locuibilă. Aceasta distanță față de stea, care diferă în funcție de tipul stelei, este optimă pentru existența apei, astfel încât planeta să fie favorabilă apariției vieții. De când acest concept a fost realizat în 1953, s-au descoperit foarte multe planete asemănătoare ca mărime și ca distanță față de stea cu Pământul. Însă aceasta nu înseamnă că existența apei și, implicit, a vieții este obligatorie. S-au descoperit și planete fără apă, chiar dacă asemănătoare Pământului, ca mărime, și comune ca alcătuire. Descoperirea unei planete pe care să existe apă va dura mult timp și va cere multă muncă și mult studiu din partea cercetătorilor și astronomilor. Este imposibil ca în imensitatea Universului să nu existe alte corpuri cerești cu apă și forme de viață.
- Dacă există viață pe alte planete, cu siguranță există și extratereștri, fapt dovedit deja prin multe probe (fotografii, mărturii, filme) de la mijlocul secolului trecut încoace. Crezi că primele vizite extraterestre vizibile s-au produs după 1945 și pentru că le-am atras atenția extratereștrilor prin bombele atomice de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și efectele acestora asupra Pământului?
- Într-adevăr, bombele atomice, revoluționara invenție de la jumătatea secolului XX, au avut un mare efect asupra Pământului, iar faptul că marile puteri precum SUA sau URSS au continuat să testeze bombe din ce în ce mai puternice poate fi unul dintre motivele acestor vizite vizibile. Însă se presupune că extratereștrii ar fi vizitat mult mai devreme planeta. Unele teorii spun că Marile Piramide, Liniile Nazca sau Statuile din Insula Paștelui au fost realizate cu ajutor extraterestru. Dar orice vizită de dinaintea apariției aparatului de fotografiat nu a putut fi păstrată sau dovedită.
- Nu-s bolnav de scenarită SF, dar crezi că planeta este în pericol de a fi cucerită, mai devreme sau mai târziu, de populații ale unor planete îndepărtate, mult mai evaluate decât noi? Avem noroc că sunt mai inteligenți și mai toleranți decât noi, și de aceea nu ne-au cucerit, sau norocul nostru vine de la faptul că nu ne-au cercetat îndeajuns înainte de a ne extermina, ori de la prea uriașele depărtări pe care sunt obligați să le străbată până să ajungă pe Pământ?
- Momentan, nu se știe aproape nimic despre civilizații extraterestre în afară de ocazionalele întâlniri întâmplate pe Pământ. Nu cred într-o cucerire a planetei, ci într-o întâlnire pașnică între civilizații. Cea mai mare problemă este distanța ce trebuie parcursă. Acea civilizație extraterestră ar trebui să fie extrem de dezvoltată, deoarece umanitatea nu a ajuns în punctul de a călători în spațiu, deși a avut o dezvoltare fulgerătoare în ultimele secole. Probabil, într-un timp îndepărtat o întâlnire de acest gen se va întâmpla. Omenirea va fi atunci şi mai avansată.
- Care sunt, după tine, cei mai mari trei geografi ai lumii și prin ce s-au făcut remarcați? 
- Mari geografi au existat încă din Antichitate. Unul dintre aceștia a fost Eratostene, care este considerat fondatorul geografiei, el însuși creând denumirea aceasa, de la cuvintele „geo” și „graphein” („pământ” și „scriere”). A fost primul care a măsurat circumferința Pământului, cu o marjă de eroare de doar 2%, axa Pământului. El a inventat conceptele de latitudine și longitudine și a realizat o hartă a lumii cunoscute în acel moment. Alexander von Humboldt este considerat unul dintre cei mai mari oameni de știință. La începutul secolului XIX, a explorat mari părți din America de Sud, Mexic, Cuba, SUA, precum și din Rusia, reușind să adune o cantitate impresionantă de informații despre floră, faună, popoare și istoria acestora. A pus bazele geografiei moderne, iar tipurile sale de clasificare sunt folosite și astăzi. Roald Amundsen a fost primul care a ajuns la Polul Sud în 1911. A participat la expediția navei Belgica în Antarctica împreună cu Emil Racoviță, a reușit să traverseze Pasajul Nordic (legătura dintre Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific) din Oceanul Arctic, unde a studiat clima, a cartografiat țărmurile și a intrat în contact cu triburile de inuiți. Tot el a atins Polul Nord la bordul unui zeppelin. A fost unul din cei mai mari exploratori și geografi ai zonelor polare. 
Adrian BRAD

Acuarela, între efemer şi etern. Expoziţie Carmen Bălan în strada Maramureş

Vineri, 18 august, într-o sală deschisă pe strada Maramureş din Câmpina, la nr. 9, a avut loc vernisajul unei expoziţii de pictură şi grafică aparţinând cunoscutei artiste plastice Carmen Bălan. Expoziţia conţine acuarele în tehnica tradiţională japoneză, realizate pe suport umed. 


Mai multe amănunte privind procesul de execuţie am aflat chiar de la autoarea lucrărilor: „Este o tehnică majoră, care necesită siguranţă şi experimente îndelungate. Eu pictez cu stânga, deci cu inima. Ca să îmbini inima cu mintea este nevoie de o concentrare a sentimentelor ce ţi le inspiră natura, cu gândirea fulgurantă, în vederea imortalizării unui moment irepetabil: un asfinţit, o înserare, un chip de copil îmbujorat care doarme, un zâmbet de femeie cu maramă, valurile mării etc. Ceea ce face interesantă tehnica acuarelei este versatilitatea sa incredibilă, capacitatea de a crea permanent noi forme. Lucrul este emoţionant, chiar stresant, pentru că trebuie realizat în fracţiuni de secundă, nu permite corecţii sau ezitări, este ca şi cum un fulger de gând este încremenit în timp şi transformat în culoare. Pentru a-şi păstra prospeţimea, culoarea nu poate fi forţată să facă ce vrea ea. Hârtia fiind umedă, trebuie să ştii dinainte cât să pigmentezi mai intens pentru a determina culoarea să migreze unde vrei tu. Sunt foarte importante calitatea culorilor, a hârtiei (realizată manual) şi a pensulelor din păr de zibelină sau veveriţă. Hârtia trebuie să fie naturală, fără înălbitori, din fibră de bumbac pură. De asemenea, se poate deplasa suportul pe care stă hârtia pentru a determina culoarea să migreze fără suprapuneri succesive de pigment. Ca întotdeauna, în pictură trebuie să ştii când să te opreşti pentru a-i păstra prospeţimea şi spontaneitatea. Acuarelele aparţin clipei irepetabile şi necesită o concentrare maximă de inteligenţă, gândire şi observaţie, mai dificilă aş zice decât pictura în ulei. Cu toate acestea, experienţa mea plastică de 35 de ani a concretizat această expoziţie de circa 60 de lucrări”.
Sala de expoziţii din strada Maramureş nr. 9 este deschisă tuturor iubitorilor de artă şi artiştilor plastici care vor să-şi expună lucrările într-un cadru plăcut, de adevărată galerie de artă, în care pot avea loc serate muzicale, lansări de carte, manifestări cultural-artistice.
Expoziţia va fi deschisă până la data de 15 septembrie. 

Atelier de vară dedicat preşcolarilor din Plaiu Câmpinei

În perioada  28 iulie - 14 august 2017,  la Grădiniţa cu Program Normal din Plaiu Câmpinei, structură a Şcolii Gimnaziale a comunei Şotrile, s-au desfăşurat activităţi de voluntariat în cadrul  proiectului „Ateliere de vară - Şotron” derulat de Asociaţia „OvidiuRo”. Prin aceste activităţi s-a dorit implicarea unor preşcolari de pe raza comunei Şotrile, care provin din medii defavorizate, astfel ca aceştia să beneficieze de educaţie timpurie de calitate, pentru a preveni abandonul şcolar care este, din păcate, în creştere în rândul copiilor săraci. 


Activităţile de voluntariat au fost coordonate de o echipă formată din: Oana Elena Constantin - educatoare la Grădiniţa cu Program Normal Plaiu Câmpinei - Şotrile, Marcela Iordache - educatoare la Grădiniţa cu Program Prelungit  „Sf. Mucenic Mina” din Ploieşti,  Ioana Grădinaru - educatoare la Grădiniţia cu Program Normal  Vistieru - Şotrile şi Maria Dobrescu - directorul Şcolii Gimnaziale din comuna Şotrile.


De-a lungul celor 12 zile, în care s-au desfăşurat diverse activităţi menite să-i atragă pe cei mici, au participat 20 de preşcolari şi părinţii acestora. Zilnic, copiii au primit mâncare şi obiecte pentru igiena personală, iar la finalul atelierelor, micuţii au primit din partea d-nei director ghiozdane, jucării şi dulciuri, iar din partea organizaţiei implicate în derularea proiectului, cărţi şi diplome.
„Astfel de activităţi au un impact major în rândul copiilor, dovadă fiind prezenţa lor în număr mare şi ar fi necesar să se desfăşoare în şcoli şi grădiniţe în fiecare vacanţă de vară. Trebuie doar să-ţi doreşti să fii voluntar”, ne-a declarat prof. Maria Dobrescu. 

08 august 2017

Editorial. IDEI ȘI FANATICI

Nu mai trebuie demonstrat în ce măsură astăzi, în era proliferării cancerigene a „informației” (voi explica ghilimelele), ideile conduc lumea. Le mai spunem și manipulare și toată lumea caută să se „vaccineze” împotriva acestei boli. Nu-mi fac iluzii, nu cred că există vaccin, doar unii sîntem mai vulnerabili, alții au ceva anticorpi. Noua ordine a poliției ideologice mondiale elimină, de exemplu, pronumele de gen masculin sau feminin, în favoarea unuia „neutru”. Prostie, ar spune un om cu bun simț. Numai că însuși bunul simț este incriminat cel mai abitir. El a fost eliminat din componența umanului. Bunul simț îți spune că există, deosebiți, bărbați și femei? Ideea la modă îți spune că nu există deosebire de gen. Ideologia abolește însăși biologia și sexul devine ceva convențional, pe care ţi-l alegi și îl schimbi la fel cum îți alegi ținuta de dimineață. Există un fanatism bine atestat istoric al „ideii unice” („teme-te de omul unei singure cărți” spunea Toma d’Aquino) care a făcut sute de milioane de victime. 
Acum trăim în epoca post-fanatică a unui fanatism „open minds”. Adică un fanatism lax, al acceptării a orice, în numele „deschiderii minții”. Nu vă iluzionați, și acesta va face cel puțin tot atîtea victime. Ne spune bunul simț că o familie este compusă (biologic) din tată (sex masculin, penis), mamă (sex feminin, vagin) și copii rezultați în urma unui act sexual? De ce trebuie să fac aceste precizări ridicole? Pentru că vine fanaticul „toleranței” (e oximoronul vremii noastre) și îmi spune că familia e orice altceva, numai asta nu, că „schema” de mai sus e perimată, retrogradă, fascistă, bigotă, medievală etc. Iar dacă jocul genetic te-a dotat cu testicule sau cu sîni, nu-i nimic, asta este un mic inconvenient care se poate schimba la fel de ușor cum îți schimbi culoarea părului. Că neo fanatismul „tolerant” are o fundamentală dimensiune politică nu mai trebuie demonstrat aproape. Iată, spre ilustrare, pe unul dintre siteurile cele mai serioase dintre noi, următoarele afirmații. „Or, tocmai de aceea, referendumul e un pericol și semnul unui eșec politic: ordinea și pacea internă trebuie restaurate astfel încît să nu se ajungă la alegeri atît de dureroase. Căci referendumurile există doar pentru acele situații de urgență, în care politicienii nu își pot asuma singuri viitorul. Aceasta nu e o astfel de situație și nici nu trebuie să devină una”. 


Dacă luăm de bună teza democratului autor, Elveția este o țară eșuată politic, detestabilă pentru că apelează insistent la referendumuri pe tot felul de subiecte, iar situația familiei din România nu ar trebui decisă de populație într-o consultare publică (au, ce treabă are populația cu familia și cu sexul?), ci strict de către politicienii noștri, adevărate exemple de inteligență, cultură, discernămînt, clarviziune și profesionalism, după cum bine știm. Este vorba evident în citatul nostru, nu am vrut să precizez dinainte, de proiectatul referendum în chestiunea definirii corecte a familiei. Teza expusă de autor arată în toată nuditatea ei hidoșenia fanatismului care, sub voalul toleranței își ascunde anti-democratismul și propensiunea dictatorială. Fraza de mai sus se poate traduce cam așa: voi prostimea e periculos să decideți într-o chestiune atît de complicată cum e familia, asta o hotărîm noi, elita auto decretată cu minți deschise, voi nu aveți decît să vă supuneți, sub pedeapsa de a fi (deocamdată numai) ostracizați. 
E foarte ciudată ura asta a susținătorilor democrației împotriva referendumului, una dintre formele cele mai simple și clare ale acesteia. Am văzut săptămîna asta un filmuleț de animație cam pentru vîrsta 8-10 ani, despre dragostea dintre doi băieți. Atenție, nu prietenia: hai, ne împrietenim și să mergem să batem mingea sau să ne dăm cu rolele, ci dragostea, inimioara care (săraca!) bate și e sfîșiată. Iată cum, sub masca generoasă a toleranței, se induc copiilor idei. „Că voi egalitate, dar nu pentru căței”. Acum aproape două veacuri, la începuturile democrației românești, fabulistul surprindea candid ambivalența limbajului demagogic. Acum, la apusul democrației, regăsim (de ce nu mă mir?) aceeași stare. „Masele” au devenit mult prea periculoase pentru democrație, ea trebuie lăsată în seama „experților”, „tehnicienilor”, „specialiștilor în comunicare”, cu alte cuvinte a ideologilor care proclamă unghiul sub care trebuie deschise mințile. Nu noi decidem, noi suntem prostimea, decid ei. Sofistic pînă la marginile putinței, autorul citatului de la care am pornit aruncă în aer amenințarea unei sciziuni sociale grave dacă se face referendumul. Cu alte cuvinte: ori acceptați ce zicem noi, ori se lasă cu război civil. Cam asta înseamnă toleranța, așa cum o proclamă „mințile deschise”. Eu aș prefera minți cu discernămînt…
Christian CRĂCIUN

Câmpina şi Rafinăria «Steaua Română» văzute prin ochii lui Geo Bogza

1934. Rafinăria din Câmpina. O secvenţă citadin-industrială interbelică în liniile câtorva tablouri suprarealiste parcă, dar totuşi de viaţă reală, adevărată.
„O privire..., de pildă, de pe dealul de la nord, ne-o dezvăluie (...) tentaculară şi fumegândă”. „Curtea e vastă, imensă, câteva sute de oameni care, ca furnicile într-un muşuroi, se văd alergând acolo, în curtea Rafinăriei”. 
„Cele două coşuri de cărămidă, proiectate pe fundalul mereu schimbător al norilor, parcă s-ar afla într-o necontentită călătorie. O dungă subţire de fum se ridică tot timpul din ele, ca din măruntaiele unor vulcani. Înşirate pe lângă ziduri, rezervoarele metalice de capacităţi fabuloase. În centru, instalaţiile în care se rafinează ţiţeiul; un conglomerat de cazane, de tuburi, de ţevi şi scări în spirală. Dedesubt ard focuri năpraznice. Ţiţeiul fierbe, duduie, înnebuneşte. E frumos. Câţiva oameni, cu capul gol, cu mânecile cămăşilor sumese, conduc tot infernul acesta. O singură greşeală, o singură neatenţie şi rafinăria sare în aer. Seara se aprind lumini. O constelaţie de licurici, când priveşti din depărtare. Într-un punct, un abur alb, uşor roşiatic se ridică în aer din cine ştie ce ţeavă al cărei robinet n-a fost bine închis. Rafinăria a intrat în noapte”. 
„Dacă te apropii şi mergi pe lângă ziduri, se aud dinăuntru zgomote ciudate, ca dintr-un submarin. Deasupra, strălucesc miile de stele. Câteodată un gâfâit enorm străbate tăcerea nopţii. E o locomotivă care urcă din gară, cu garnitura. Lumini roşii şi verzi. Abia se zăresc siluetele cilindrice ale vagoanelor cisternă. Locomotiva s-a oprit. Se aud strigăte răguşite. Începe încărcarea. În partea de nord a rafinăriei sunt zeci de linii de garaj. Din chiar inima ei pornesc şinele de fier ca nişte şerpi strălucitori. Pornesc asupra pământului, să-l înconjoare. Merg în noapte, prin întuneric, adânc, spre oraşele Europei. Ajung. Pătrund în ele, în somnul şi respiraţia lor continentală. La capătul de aici, hornurile rafinăriei fumegă tot timpul”.
„În rafinărie, focurile ard ziua şi noaptea. Se rafinează tot timpul. Prin hornurile care de aici par de-a dreptul gigantice, urcă valuri neîntrerupte de fum. În rezervoarele enorme, înşirate pe lângă ziduri, se strânge tot ţiţeiul pe care, de pe toate dealurile dimprejur, sute de sonde îl sug din măruntaiele pământului. E negru, spumos, năvalnic. Pompele îl iau în primire; îl trec prin nenumărate conducte, îl fierb, îl chinuie, storc din el tot ce se poate stoarce: benzina, parafina, petrolul lampant, până ce nu mai rămân decât reziduurile ale căror miros greoi invadează străzile Câmpinei. În dreptul fiecărui grup de cazane avertizează o firmă cu «Pericole». Pericol să fumezi, pericol să pui mâna, pericol să te apropii, pericol de a fi carbonizat, pericol de moarte. Pericol de a arunca rafinăria în aer. Şi totuşi printre aceste mii de pericole, oamenii se strecoară, închid şi deschid ventile, supraveghează mersul năpraznic al maşinilor. Dar această îndrăzneală este atât de extenuantă încât seara, pe scările în spirală, coboară năuciţi de căldură, de zgomot, de prea marea încordare a nervilor”. 
„La poartă, un ceas electric măsoară trecerea vremii. Arătătoarele negre se mişcă sub geam ca nişte păianjeni. Noaptea, cadranul e luminat. Într-o parte şi alta a ceasului începe zidul de beton al Rainăriei. E nesfârşit. Peste drum, pe toată lungimea lui, mici, pipernicite, locuinţele lucrătorilor. În partea aceea locul e mai jos decât nivelul străzii, încât par aşezate într-o groapă”. 
„Rafinăria e zidită chiar în oraş. Aici, cele două entităţi... fabrica şi locuinţele lucrătorilor stau faţă în faţă. Astfel fiind, ceasul enorm din poarta rafinăriei pare că priveşte ca un ciclop spre locuinţele lucrătorilor şi le supraveghează viaţa. El le conduce odihna, somnul, visele. Arătătoare negre înscriu în interiorul cadranului destinul câtorva mii de oameni. Viaţa tuturor e legată de mersul hipnotic al arătătoarelor pe cadran. În clipa în care arată orele schimbului, de zi sau de noapte, o sirenă începe să geamă pe acoperişul rafinăriei. Dar şi înainte de aceste ore, ceasul face să izbucnească semnale de alarmă în creierul lucrătorilor. Când arătătoarele ating o cifră cu rost fatal în viaţa lor, fără să-i fi trezit nimeni, sar deodată din somn. Ceasul de la poarta rafinăriei sfredeleşte inima oamenilor, întrerupe înghiţitura de pâine la jumătate, frânge în două un gând început, paralizează mâna întinsă să mângâie...”. 
„Cu mult înainte de mugetul sirenei, de pe toate străzile încep să apară lucrători mergând întins, neliniştit, căutând cu toţii din ochi cadranul ceasului. Când acesta i-a văzut, când au ajuns sub privirile lui severe şi le-a spus: «Bine, bine, nu sunteţi în întârziere», răsuflă uşuraţi. Dar porţile nu s-au deschis încă. Pe stradă, în faţa lor, aşteaptă câteva sute de lucrători. De partea cealaltă, o cârciumă cu mesele murdare, neocupate. Înşirate în lungul trotuarului, câteva femei bătrâne de la ţară. Au întins pe jos basmale pe care au format grămezi simetrice cu fructele sezonului: 10, 15 cireşe, câteva prune, două-trei mere. Un leu grămăjoara. Cumpără băieţii tineri, ucenicii. Lucrătorii se grăbesc să fumeze ultima iarbă adânc, cu sete. Înăuntru nu mai e voie. Mai mult decât într-o pulberărie, în acest lăcaş al benzinei nu e voie. Sirena scoate geamătul ei prelung peste întreg oraşul. Oamenii din faţa fabricii sting ţigările. Poarta se deschide larg, îi înghite pe toţi. În stradă au rămas doar vânzătoarele de fructe moţăind lângă marfa lor prăfuită, copii mai mici de 12 ani care nu sunt primiţi ucenici şi nevestele lucrătorilor ieşite după cumpărături. Jumătate de litru de untură, de doi lei boia, de cinci lei zahăr, o sută de grame de griş. În astfel de cantităţi cumpără de la băcănia promiscuă din colţ, nevestele lucrătorilor celei mai mari rafinării din Europa. Numai cele tinere de tot mai au o urmă de cochetărie, o fustă mai roşie, o buclă de păr potrivită în oglindă, un mers feminin. Celelalte, cu mâinile mari, împreunate peste pântec, cu buzele strânse, lipite amarnic, cu câte doi trei copii de o şchioapă ţinându-se de poalele lor şi mâncând din ochi borcanele cu bomboane, abia lasă să se audă un: «De doi lei arpacaş»”
(Geo Bogza, „Rafinăria din Câmpina” în volumul de reportaje „Lumea petrolului”, 1934).

1934. Într-o lume reală a vieţii petrolifere a vremii, „Câmpina - scrie tânărul Geo Bogza - se înscrie într-o hartă geografică şi morală, de forma unui romb, incluzând în celelalte puncte extreme ale sale Ploieştiul, Ceptura şi Gura Ocniţei, unghiul de nord al acesteia. Aici înăuntrul său – continuă acesta – se nasc, trăiesc şi mor iluziile, escrocheriile, întreprinderile petrolifere (...) se zbate toată viaţa petrolului de la prima lovitură de târnăcop pe locul unde se va pune o nouă sondă, până la tentacularele rafinării cu coşurile fumegânde. Înăuntrul acestui romb sunt situate toate punctele strategice din marea şi imorala lui bătălie!” 
„În unghiul de nord al rombului petrolifer e aşezată Câmpina. Pe lângă Ploieştii analfabeţi şi destrăbălaţi, Câmpina e catolica, iezuita vieţii petrolifere. Aici totul se petrece cu bunăvoinţă, cu smerenie, cu respect. Lucrătorul trebuie să fie respectuos din cap până în picioare, respectuos până în măduva oaselor atunci când vreo nulitate birocratică trece pe lângă el. Iar atunci când trece directorul trebuie să îngheţe de respect. Respect când i se taie din salariu, respect când e amendat, respect când e dat afară. Respect când moare de foame. Nicăieri ca la Câmpina, n-am văzut mai mulţi imbecili preocupaţi de respectul ce li se datorează”. 
(Geo Bogza, „Harta geografică şi morală a industriei petrolifere”, în volumul de reportaje „Lumea petrolului”, 1934).
Ion T. ŞOVĂIALĂ

(Din volumul “Câmpina, pagini dintr-o posibilă istorie în date, oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvenţe de viaţă”, lăsat în manuscris de cel care a fost Ion T. Şovăială, regretat avocat şi publicist).

Prizonieri de război din Prahova la Spassk 99

Masivul volum [1] prezintă mai multe liste, aparent fără sfârşit, preluate din Arhiva de Stat a regiunii Karaganda, doar cu prizonierii de război care au trăit, muncit, murit sau doar trecut printr-unul din nenumăratele lagăre unde au fost repartizaţi prizonierii de război români capturaţi de Uniunea Sovietică de-a lungul perioadei 22 iunie 1941 - septembrie 1944. Lagărul Spassk 99 din Kazahstan rămâne însă unul din cele mai mari lagăre unde au fost trimişi militarii români, având în vedere că în perioada 1941-1950 s-au perindat pe aici 7.847 de prizonieri de război (cam cât un întreg orăşel de dimensiunea Bustenilor). Însă în regiunea Karaganda se mai aflau alte două mari lagăre care nu au fost (încă) cercetate: Djezkazgan şi Balhas. Până la urmă nici numărul exact al prizonierilor de război români în URSS nu este stabilit, chiar şi sursele sovietice oferă mai multe variante de lucru, de la una minimală, de numai 187.367 până la 236.420. Un sfert de milion de oameni este o cifră mult mai rezonabilă, având în vedere şi numărul de militari care nu au ajuns niciodată în lagăre pentru a li se stabili identitatea şi a fi preluaţi de administraţia penitenciară sovietică, murind în timpul marşurilor istovitoare sau în vagoanele suprapopulate.

Provenienţa prizonierilor de război din judeţul Prahova care au ajuns în acest lagăr mare din Karaganda este una destul de echilibrată, aproape toate localităţile fiind reprezentate. Însă se impun câteva precizări preliminarii. Birocraţia lagărului este interesată de soarta deţinutului doar atât timp cât el trăieşte sau moare în interiorul lagărului, odată transferat, urma lui se pierde în hăţişul Gulagului sovietic (structura în care au fost vărsaţi prizonierii de război, GUPVI fiind calchiată după cea a GULAGULUI). În multe din listele publicate în volum este specificat, în cadrul rubricii „locul naşteri”, doar judeţul (57 trecuţi cu menţiunea jud. Prahova- o dată apare şi forma sa slavizată Prahovo, iar altundeva se specifică „fostul judeţ Prahova”, ceea ce denotă gradul de aproximare utilizat de sovietici care nu cunoşteau încă prea bine România). Cei mai mult provin din Ploieşti, fireşte, având în vedere că era şi este oraşul cel mai populat (17 din care trei au decedat în perioada 1942-43 când sistemul de detenţie sovietic a suferit pierderile cele mai mari, unul din ploieşteni fiind capturat în Caucaz – apare şi un anume Saba Iosif născut în 1927, civil, ajuns în lagăr la o vârstă destul de fragedă, 15-17 ani). În altă listă mai detaliată apar alţi doi ploieşteni (Ferenţ Ion şi Marinescu Gheorghe) ambii capturaţi în timpul ofensivei sovietice de la Cotul Donului din noiembrie 1942.
 În mod ciudat, având în vedere că cel de al doilea oraş prahovean ca populaţie era Câmpina, în listele cu cei aproximativ 7.000 de prizonieri de război români din lagărul Spassk 99 apare doar un anume Stoica Vasile Vasilievici (remarcăm moda rusească de a indica patronimul), născut în 1917 în Câmpina, judeţul Prahova, provincia Moldova (?) care a fost luat prizonier în iulie 1941 la Edineţ, în timpul luptelor pentru dezrobirea Basarabiei şi care a decedat la 27 august 1942, după doar un an de captivitate sovietică. Pe o altă lista am regăsit un anume Radu Emil Gheorghe cu menţiunea „Câmpia, România” ceea ce dat fiind necunoaşterea sovietică ar putea fi de fapt Câmpina.
 Aproape toate localităţile din Prahova şi-au trimis, vrând nevrând, fiii în lagărul Spassk 99 din Kazahstan: Filipeştii de Pădure (1), Comarnic (1, decedat în 1942), Telega (4, doi transferaţi, altul transferat la spital şi ultimul decedat în 1941) Chiojdeanca (1 transferat), Starchiojd (1), Blejoi (1), Buda (1 decedat) Slănic (1), Drăgăneasa, acum sat în com. Proviţa de Jos (1), Ceraşu (1), Bucov (1), Boldeşti-Scăeni (1), Târgşoru-Nou acum sat în Ariceştii Rahtivani (1 decedat 1942), Slon, sat în comuna Ceraşu  (1 decedat în 1942), Brazi (1), Urlaţi (un caporal), Apostolache (1), Şoimari (1), Băneşti (4, unul murind în 1946), Albeşti (1 căzut în captivitate la 25 august 1944 lângă Bacău), Văleni (2, Ciobanu Ghe. Ion născut în 1915 soldat, decedat în 1945 şi Gheorghe Mihai Ion, caporal, luat prizonier în cleştele de la Kleţkaia, după spargerea frontului de sovietici în zona Stalingradului - a se vedea memoriile lui Radu Mărculescu), Vărbilău (1), Floreşti (1), Tomşani (1), Mizil (1), Proviţa de Sus (un sergent), Azuga (1), Ciorani (1), Adâncata (1) Diţeşti, sat în com. Filipeştii de Pădure (1 decedat în 1942), Fîntînele (1), Păuleşti (1). 
În mod sigur numărul prahovenilor care au trecut doar prin Spassk 99 este mai mare având în vedere carenţele şi necunoaşterea sovieticilor. Având în vedere că nu ştim (deocamdată) câţi ofiţeri au fost luaţi prizonieri de sovietici, până când nu se va studia şi arhiva lagărului de la Oranski, aceştia fiind separaţi imediat de restul trupei pentru a nu o mai putea influenţa şi organiza, totuşi studiind nenumăratele liste cu prizonieri am remarcat faptul că o proporţie însemnată din militarii români ajunşi la Spassk 99 originari din Prahova aveau grade inferioare (sergenţi, sergenţi majori, plutonieri sau fruntaşi) această realitate explicându-se şi prin gradul de alfabetizare din Prahova care era mult mai mare, judeţul fiind industrializat şi urbanizat (cel puţin pentru standardele anilor 1930-40) faţă de alte judeţe agricole şi sărace ale României Mari. Iar sergenţii trebuiau să ştie neapărat să citească (ordinele). Nu ştim ce s-a ales de cele mai multe destine prahovene din lagărul Spassk 99 deoarece fie nu se oferă informaţii mai detaliate, fie prizonierii au fost transferaţi (dar asta nu înseamnă că au scăpat de la moarte) unii fiind eliberaţi în final. Toţi cei care au murit au făcut-o la scurt timp după ce au ajuns în prizonierat în cumpliţii ani 1942-43 când prizonierii de război au fost puşi la munci grele, în condiţii groaznice (suprapopularea barăcilor) fiind foarte prost hrăniţi.


Listele cu numele miilor de oameni care au trăit, uneori au supravieţuit, dar sigur s-au chinuit şi au murit, ascund tragediile care au avut loc şi în cadrul lagărului Spassk 99 a cărui populaţie a fost sensibil egală cu a unui oraş de mărime medie, indiferent care a fost fluctuaţia deţinuţilor (locul celor morţi şi îngropaţi în morminte comune, la grămadă, abia acoperiţi cu 20-30 cm de pământ iar iarna cu un strat subţire de zăpadă, pământul fiind îngheţat bocnă, fiind luat de alte transferuri din alte lagăre). Relevant este şi că după 1950 regimul sovietic a înfiinţat exact în aceste locuri un tancodrom ca şi cum nu ar fi găsit suficient spaţiu în imensa şi deşertificata RSS Kazahă! Sperăm ca efortul Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Republica Moldova care a derulat proiectul Expediţiile Memoriei să continue laborioasa muncă, oferind informaţii relevante despre alte lagăre pe unde au trecut şi  murit români, în ciuda faptului că efortul este unul supraomenesc având în vedere amploarea sistemului Gulagului sovietic [2] (considerând Gulagul la nivel generic, cu toate subdiviziunile şi nuanţele represiunii staliniste).
 Codruţ CONSTATINESCU




[1] Spassk 99. O istorie a prizonierilor de război români din Kazahstan în documente, Nurlan Dulatbekov, Octavian Ţîcu, Silviu Miloiu, Editura Eikon, Bucureşti, 2016 – 601 pagini.
[2] Pentru o imagine de ansamblu se poate consulta Viaţa şi moartea în Gulag, Editura Vremea, Bucureşti, 2016.

01 august 2017

Bugetarilor din Primăria Câmpina li s-au umflat lefurile

Remunerația este cantitatea de bani plătită în schimbul muncii prestate și principala formă de plată asupra căreia se concentrează angajatul și angajatorul atunci când negociază contractul de muncă. În antichitate, una dintre formele timpurii de remunerație era sarea (cuvântul ”sarea” este moștenit din latină: - sal, salis). Din latină vine și cuvântul salariu, căci la romani salarium era o sumă de bani dată soldaților ca să-și cumpere sare pentru a-și conserva rația în zilele în care ea era abundentă în carne. După ultimele măriri salariale extrem de generoase ale bugetarilor din primăriile patriei, nu știm exact câtă sare își vor putea cumpăra aceștia cu banii primiți, dar știm cu siguranță că cetățenii solicitanți de servicii publice oferite de administrațiile locale ar merita să fie tratați mult mai frumos de către angajații primăriilor, un tratament potrivit cu dodoloațele lefuri ale slujbașilor la stat, mărite recent cu multe zeci de procente. Legislația muncii promovată de guvernarea social-democrată din perioada 2001 – 2004 era sensibil avantajoasă pentru angajat în multe privințe (Codul Muncii din 2003 stă mărturie în acest sens), dar guvernul Năstase și Parlamentul României din acei ani tot nu au reușit să rezolve marea solicitare a confederațiilor naționale sindicale, și anume aprobarea unei legi a salarizării unitare a personalului bugetar. Conducerile unor confederații sindicale au mușcat din momelile politicienilor din fruntea statului și au lăsat-o mai moale cu urmărirea acestui deziderat, mulțumindu-se cu locuri călduțe și moi pentru dosurile unor lideri sindicali naționali, ajunși, peste noapte, parlamentari. Din 2009, a urmat guvernarea pedelistă, care a tăiat și spânzurat în domeniul dreptului muncii și al asigurărilor sociale. Băsescu și ciracii lui au tăiat salariile și pensiile, spânzurând, în același timp, și avantajele angajaților din Codul muncii 2003, la presiunea organizațiilor patronale și a mai multor camere de comerț occidentale. După un deceniu și jumătate, PSD, ajuns iarăși la putere, încearcă din nou o redistribuire a avuției naționale (recte, a bugetului național), către cât mai mulți români. Cât de bine și-au făcut temele liderii PSD (mai exact, cât calcul economic și cât calcul politicianist conțin aceste teme, cu care au câștigat ultimele alegeri parlamentare), rămâne de văzut.Un lucru însă este cert: tot mai mulți specialiști (lideri din Opoziție, dar și finanțișrti independenți) susțin cu tărie că toate aceste creșteri senzaționale ale salariilor bugetarilor (cele din administrațiile publice locale, dar și cele care vor urma), ar trebui să aibă la bază o productivitate a muncii bazată pe criterii economice obiective. Eu nu sunt finanțist, dar pentru că am prieteni în Primărie pe care nu vreau să-i supăr, mă gândesc și zic direct: bine că s-au mărit, că erau tare mici salariile bugetarilor din Primăria Câmpina, dar pe baza acestor salarii mărite să se construiască o nouă productivitate a muncii cu cetățeanul, care să fie servit prompt și politicos, să nu mai fie lăsat să aștepte ore întregi țintuit pe lângă ușile birourilor precum o statuie stradală, astfel încât să plece acasă mai senin de cât a venit la Primărie și cu toate problemele sale rezolvate. Câmpineanul contribuabil va trebui servit într-o manieră mai mult decât decentă (sunt excluse, desigur, hachițele și toanele de tot felul ale solicitanților), pentru că și salariile bugetarilor din Primăria Câmpina sunt mai mult decât decente. Nu pot să nu-i pomenesc aici pe primii doi demnitari ai municipiului, chiar dacă primarul și viceprimarul nu sunt salarizați, ci indemnizați, dar cu indemnizații aproape dublate printr-un recent act normativ: Legea-cadru nr. 153 din 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Iar cum, în prezent, indemnizaţia unui consilier local reprezintă 5% din valoarea brută a indemnizației primarului, avem mari și întemeiate așteptări și de la aleșii noștri din legislativul municipal, pe care i-am vrea mai activi și mai curați. Mai ales că actuala majoritate parlamentară condusă de PSD intenționează să le umple și lor buzunarele cu gologani. Se pregătesc pentru umflarea buzunarelor proprii polițiștii (naționali), dar și alte categorii de bugetari. Să fie oare toate aceste spectaculoase măriri salariale semne că politicienii care conduc azi România se pregătesc de pe acum pentru alegerile din 2020, așa cum se aude dintr-un zvon tot mai credibil? Să ne ferească Dumnezeu. Să ne ferească pe noi, dar și pe ei… 

Încercări eșuate în salarizarea unitară a bugetarilor
În anul 2009, guvenul PDL condus de Emil Boc a reușit să treacă prin Parlament Legea salarizării unitare a bugetarilor, o lege intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2010, dar care nu s-a putut aplica din cauza multor inadvertențe și ambiguități. Legea prevedea ca raportul dintre salariul minim pe economie și cel mai mare salariu din sistemul bugetar să fie de maximum 1 la 12, unde 12 era nivelul salarial al președintelui României. La data intrării în vigoare a legii cu pricina, președintele României câștiga 9 salarii minime. Principalul scop declarat al legii salarizării din 2010 era eliminarea discrepanțelor salariale din sistemul bugetar, unde cele mai mari salarii ajungeau la aproape 15.000 de lei pe lună, însă tocmai discrepanțele uriașe dintre salariile din sistemul bugetar au fost cele care au făcut aproape imposibilă aplicarea legii în următorii ani. Principiul de bază al acelei legi era că salariile mari vor fi înghețate, în timp ce salariile aflate în partea inferioară a grilei vor crește, astfel încât să se ajungă la un raport care să plaseze fiecare funcție din sistemul bugetar pe grila de 1 la 12. Legea mai prevedea ca ponderea din Produsul Intern Brut (PIB) a cheltuielilor cu salariile bugetarilor să fie redusă progresiv de la 9,4% în 2009 - la 8,7% în 2010, la 8,16% în 2011, la 7,88% în 2012, la 7,58% în 2013, la 7,34% în 2014 și la 7% pentru 2015 și anii următori. De asemenea, salariul minim prevăzut în legea de salarizare unitară urma să crească după 2010 doar dacă numărul de angajați va fi redus astfel încât să permită respectarea țintelor anuale privind ponderea cheltuielilor de personal în PIB. Puternic contestată de sindicatele din sistemul public, această lege a salarizării unitare a bugetarilor a eșuat.  

Legea-cadru nr. 153 din 2017
Camera Deputaţilor a adoptat, la începutul lunii iunie 2017, în calitate de for decizional, cu 188 de voturi „pentru”, 28 de voturi „împotrivă” şi 47 de abţineri, proiectul de lege privind salarizarea personalului bugetar. Legea-cadru nr. 153 din 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice este în conformitate cu programul de guvernare aprobat de Parlamentul României şi prevede o creştere etapizată a salariilor bugetarilor cu 56 la sută, pe o anvelopă bugetară de 32 de miliarde de lei până în 2020, şi de 43 de miliarde de lei până în 2022. ”La baza piramidei salariale, creşterile sunt de peste 100 la sută, ajungând şi la 300 la sută, cum este cazul în apărare, dar scad în vârf, acolo unde unele salarii erau atât de mari încât disproporţia nu putea fi corectată nici măcar la nivelul anului 2022”, a declarat ministrul Muncii, Lia Vasilescu, după aprobarea legii de către Parlamentul României, asigurând că salariile celor din vârful piramidei bugetarilor vor scădea. ”Vreau să vă spun că cei aflaţi în vârful piramidei, de exemplu miniştrii, preşedintele României, conducerea Camerei Deputaţilor şi Senatului scad”, a mai spus ministrul Muncii. Pentru că la dezbaterea Legii salarizării în plenul Camerei Deputaților nu au fost prezenți premierul (de atunci) Sorin Grindeanu şi nici ministrul de Finanţe, Viorel Ştefan, reprezentanții Opoziției au considerat că cele două absențe reprezintă o confirmare a faptului că legea nu este sustenabilă. La rândul său, Liviu Dragnea, președintele PSD și al Camerei Deputaților, a declarat următoarele: „Dincolo de dezbaterile şi criticile publice absolut necesare, ne-am confruntat cu mişcări, unele coordonate, care au încercat să împiedice adoptarea acestei legi. Mă bucur că am reuşit să depăşim aceste obstacole şi la final Parlamentul să reuşească să adopte o lege atât de importantă. […] România avea una dintre cele mai mici anvelope salariale, fapt care creştea presiunea socială în mod firesc şi care menţinea economia la nivelul unei economii de consum. Legea salarizării unitare este o lege a demnităţii românilor care, la fel ca ceilalţi cetăţeni europeni, trebuie să fie plătiţi echitabili pentru munca lor. Prin această lege, România tinde să iasă din zona economiilor atractive numai pentru că are forţă de muncă ieftină şi intră în zona economiilor atractive pentru forţă de muncă bine calificată la nivel European.” Unii reprezentanți ai Opoziției au considerat că legea respectivă poate avea un efect pozitiv dacă va diminua deficitul de la fondul de pensii. Pentru că sursa de venit la fondul de pensii de stat este CAS, care se pune pe salarii.

Domeniul de aplicare a Legii 153/2017
Dispozițiile Legii 153/2017 se aplică:
- personalului din autorități și instituții publice, respectiv Parlamentul, Administrația Prezidențială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, unitățile teritoriale, autorități ale administrației publice locale, alte autorități publice, autorități administrative autonome, precum și instituțiile din subordinea acestora, finanțate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale;
- personalului din autorități și instituții publice finanțate din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale;
- personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii;
- persoanelor care sunt conducători ai unor instituții publice în temeiul unui contract, altul decât contractul individual de muncă;
- persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică.
Dispozițiile legii nu se aplică personalului din Banca Națională a României, Autoritatea de Supraveghere Financiară, Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei și Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații. Intră în categoria personalului din sectorul bugetar personalul încadrat pe baza contractului individual de muncă, personalul care ocupă funcții de demnitate publică numite sau alese și personalul care ocupă funcții asimilate funcțiilor de demnitate publică, magistrații, precum și personalul care beneficiază de statute speciale, inclusiv funcționarii publici și funcționarii publici cu statut special.

Salarizarea funcționarilor publici după 2010
În salarizarea funcționarilor publici după 2010, s-a pus problema beneficierii salarizării la nivelulmaxim al funcției/gradului. În vechea legislaţie (OUG nr. 6/2007), până în 2010 (Legea nr. 330/2009), salariul de bază al funcţionarilor publici se stabilea în funcţie de categorie, de clasă (studii medii sau superioare), grad profesional al funcţiei publice (asistent, principal sau superior) şi trepte de salarizare (câte trei pentru fiecare grad profesional). După 2010, s-a ajuns la o situație juridică complicată pentru funcționarii publici prin noul sistem de salarizare. Potrivit legislaţiei anterioare, salariul de bază al funcţionarilor publici se stabileşte în funcţie de categorie, de clasă (studii medii sau superioare), grad profesional al funcţiei publice (asistent, principal sau superior) şi gradaţii de vechime. Prin trecerea la noul sistem de salarizare, au dispărut treptele de salarizare şi, implicit,  mecanismul de promovare în aceste trepte, drept pentru care s-a creat o inechitate salarială între funcţionarii publici. Unii au rămas cu treapta a II-a sau a III-a fără perspectivă de promovare la treapta a I-a, alţii au promovat în gradul profesional următor, fiind salarizat la nivelul treptei a III-a aferentă respectivului grad profesional. Pentru rezolvarea acestei inechităţi a fost emisă Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea OUG nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015 cu următorul articol de interes pentru speţa descrisă: ”Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.” În ceea ce priveşte instituţiile la care se aplică, articolul a fost interpretat diferit de către mai multe instanţe judecătoreşti şi ministere. Curtea Constituţională a apreciat că este corect constituţional să existe excepţii pentru anumite categorii profesionale, pentru care legiuitorul a considerat oportună acordarea unor creşteri salariale şi că aceste excepţii sunt instituite în considerarea statutului profesional al acestor categorii şi, prin urmare, au o justificare obiectivă şi rezonabilă, deoarece legiuitorul are libertatea de a reglementa atât salarizarea în sistemul public, cât şi creşterile salariale pentru o anumită categorie de personal plătit din fondurile publice. În 2016, reprezentanţii ministerului muncii au convenit cu liderii sindicatelor din sectorul administraţiei publice ca prin OUG (adoptată sub nr. 20/2016) să fie soluţionată această inechitate. Pentru că erau interpretări diferite şi de această dată, Ministerul Muncii a venit cu răspunsuri precizări, ulterior adoptând OUG nr. 43/2016.


Hotărârea nr. 9 din 21 iulie 2017 a Consiliului Local Câmpina
Legea 153/2017 a stabilit că  indemnizația primarilor unor municipii asemănătoare cu Câmpina (populația între 20.001 și 50.000 de locuitori) are coeficientul 6,5 (este de 6,5 ori mai mare decât salariul minim brut la nivelul economiei naționale). Așadar, salariul primarului nostru va fi  9.425 lei (valoare brută), iar cea a viceprimarului a fost stabilită la 7.975 lei (brut). Pentru a pune în aplicare prevederile Legii nr. 153/2017, primarul Horia Tiseanu a inițiat, în ultima ședință a legislativului municipal, la finalul lunii trecute, un proiect de hotărâre privind stabilirea salariilor de bază pentru funcționarii publici și personalul contractual din cadrul Aparatului de specialitate al primarului municipiului Câmpina, precum și din serviciile publice subordonate. Inițiativa edilului a fost aprobată cu unanimitate de voturi, așa cum toată lumea se aștepta. De asemenea, la ședința de joi, 27 iulie, Consiliul Local Câmpina a aprobat și noile salarii ale polițiștilor locali, Poliția Locală fiind o direcție în subordinea direct a primarului orașului. Și polițiștii locali au salarii mult mai mari decât cele de avute până acum. Cu o vechime corespunzătoare, salariul maxim brut al secretarului municipiului poate atinge valoarea 7903 lei, iar al arhitectului-șef sau al unui director executiv din Primărie, 7656 de lei. Un șef de serviciu poate ajunge la un salariu brut de 6641 de lei, iar un șef de birou, la 6380 lei. Cel mai mic salariu îl va avea, desigur, un muncitor necalificat, care va câștiga oricum maximum 1784, deci cu mai mult de 300 de lei peste salariul minim brut pe economie. Salariul de bază brut se stabilește înmulțind coeficienții de ierarhizare cu salariul minim brut pe țară, care în prezent este de 1.450 lei. La acest salariu de bază se adaugă și sporurile existente în administrația locală. Salariile de bază din tabelele aprobate de consilieri sunt prevăzute sunt pentru gradația 0. Salariile de bază pentru gradațiile 1 - 5 vor fi desigur mai mari, ele determinându-se prin majorarea salariilor de bază pentru gradația 0 conform prevederilor art.10 din Legea - cadru nr.153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Polițiștii locali debutanți vor avea salarii de bază cuprinse între 2.741 lei și 3.031 lei, în timp ce un polițist local principal va ajunge până la 3.524 lei salariu de bază, iar un polițist local superior - 4.089 lei. În motivarea proiectului său de hotărâre, Horia Tiseanu evidențiază faptul că, în cadrul aparatului său de specialitate, există diferențe salariale care variază în intervalul 15,4% - 30% pentru funcțiile de conducere, respectiv 18% - 28%, la funcțiile de execuție. Necesitatea alinierii salariilor din Primăria Câmpina la prevederile Legii 153/2017 a fost impusă și de situația identificata la nivelul altor UAT, pentru care a fost sesizată Curtea Constituțională și soluționată printr-o decizie a acesteia. La aceasta aliniere s-a aplicat o majorare de cca 30% la functia de consilier superior, gradatia 5, care este functia de executie cu cel mai inalt nivel al complexitatii si responsabilitatii muncii, fiind determinat coeficientul de ierarhizare. Pornind de la acest coeficient s-au stabilit coeficientii pentru celelalte functii de executie, pe grade profesionale. De asemenea, tot de la acest coeficient s-au determinat si coeficientii pentru functiile de conducere, astfel incat sa se diferentieze de cele de executie, dupa cum urmeaza: 25% pentru şef birou, 30% pentru şef serviciu, 50% pentru director, iar pentru Secretarul UAT-ului s-a aplicat procentul identificat in prezent de 3,23%, faţăa de directori. Pentru aprecierea dvs. asupra acestui rationament, aceste procente reprezinta de fapt indemnizatia de conducere care se acorda inainte de aparitia Legii nr.285/2010 cand acest drept a fost inclus in salariul de baza si implicit a fost eliminate ca procent. Ceea ce se impune a fi precizat este ca, in conformitate cu prevederile legii, nivelul veniturilor salariale se stabilesc fara a se depasi nivelul indemnizatiei lunare a functiei de viceprimar. Mai este de retinut ca niciun salariat nu depaseste indemnizatia viceprimarului UAT-ului, conform dispozitiilor legale. In raport de prevederile art.8 din Legea nr.l53/2017, care reglementeaza criteriile de performanta generale ce pot influenta nivelul salariului in procedura de evaluare, pentru fiecare functie in parte a fost propus un coeficient de ierarhizare minim si un maxim.
Conform prevederilor art.38 din Legea nr.l53/2017, dispozițiile acestui act normativ se aplică etapizat și în funcție de familia ocupațională în care este încadrat personalul angajat în serviciile publice din subordine. Din acest motiv, primarul nu a inclus în proiectul său de hotărâre mai multe instituții subordinate Consiliului Local: Serviciul Public de Administrare și Exploatare a Pieței Centrale Agroalimentare, Casa Tineretului, Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza” , Muzeul Memorial „B.P.Hasdeu”, Biblioteca Municipală „C.I.Istrati”. De asemenea, nu sunt inclusi asistenții personali, Creșa, Centrul rezidențial de asistență socială și cabinetele medicale, pentru toate fiind prevăzute grile distincte în lege. Pentru aceste instituții, dispozițiile Legii 153/2017 se vor aplica etapizat, începând cu 1 ianuarie 2018. Odată cu aceste majorări salariale, cheltuielile de personal se vor suplimenta cu 858.000 lei la nivelul lucrătorilor din Primărie, în această sumă intrând și cei 228.000 lei destinați Poliției Locale.
Să sperăm că, datorită noilor salarii, relația funcționarilor din Primărie cu cetățenii solicitanți va fi mult mai bună decât în trecut.
Adrian BRAD

Editorial. UN SFERT DE ORĂ

La multe popoare există acel sentiment numit Selbsthass, ură de sine. Opus „excepționalismului” românesc, necrezînd nicio clipă că România este altfel și întrebîndu-mă (după vorba unui minunat antropolog de azi) de ce este astfel, cred că ura de sine a atins la noi, în ultimele decenii, dimensiuni necomune. Rari oameni care să-și urască obîrșia ca Românii. Cînd doi-trei români stau de vorbă, ei vor sfîrși, într-un fel sau altul, prin evocarea a tot ce este îngrozitor la noi și prin acel fatidic: la noi ca la nimenea. În același timp, fac tot ce se poate pentru a distruge ultimele ecouri al României vertebrate. Clădiri, monumente, peisaje, documente, memorii orale, bogății naturale și simbolice, totul este distrus cu frenezie. Rațiunile sînt diferite, nu numai analfabetismul și incultura au această propensiune, cunosc mulți oameni cu pregătire universitară normală și care, în numele unui „progresism” ce pentru ei se traduce prin sintagma „lumea civilizată”, își închipuie că trebuie să abolească sau, măcar, să ignore ca definitiv rămase în desuetudine, tradițiile. Suspendați, noi ceilalți ne prăbușim în gol.


Pentru că și săptămîna din urmă și-a dat în petic, să citez doar (din nou! E inepuizabil!) cazul inimaginabilului ministru al învățămîntului. Mă întreb cum comunică domnia sa cu delegațiile din străinătate. Este evidentă, din toate aparițiile sale publice, lipsa oricărei idei și a-gramaticalitatea enunțării. Pustietatea absolută a ideii. Ca să mă pun în poziția celor citați cîteva rînduri mai sus: în nicio țară europeană un asemenea individ nu ar sta ca ministru al învățămîntului mai mult de un sfert de oră. Spre binele organismului național și statal. Trăim în majoritate o stare absolut schizoidă: ne urîm profund ca națiune, dar nu acceptăm nicio critică justificată exterioară. Ne lipsește complet noțiunea de bine comun. Pot eu să intru la semafor primul pe șina de tramvai și să-mi bat joc de restul de „proști” blocînd intersecția? Pot, pentru că urăsc! Pot eu să fur tot, de la păduri la titluri universitare, de la vagoane de tren la terenuri, de la petrolul țării la banii pentru medicamente, și în același timp, să-mi proclam sus și tare „dragostea” pentru „țărișoară”, „grija” pentru „oamenii sărmani”. 
Zilele trecute s-a sinucis unul dintre supraviețuitorii de la Colectiv. Pentru că ura generalizată i-a infectat mortal sufletul. Și exact cînd este o noapte de doliu pentru cei pieriți în dezastru. Dau acum de un citat pe care îl reproduc dintr-un articol al profesorului Nicolae Manolescu, citatul e din 1923: „Acum de ce încep economiile de la carte și artă? Pentru că omul politic român este un imbecil, barbar și anticultural. Cine ar fi dispus să nu mă creadă să binevoiască a asculta discursurile «parlamentare» sau a citi articolele de gazetă ale oamenilor noștri politici. Cum să ceri simpatie pentru artă și cultură unor oameni care nu sunt în stare să închege o frază, care nu se pot ridica o clipă deasupra meschinelor interese și intrigi de culise?” Nu, din fericire pentru el, autorul, Liviu Rebreanu, n-a apucat să-i cunoască pe domnii Daea, Pop, Ponta, Firea, Olguța, Tudose, Carmen, Ana Birchall, scl. (n-am greșit, toți sînt niște domni, perfect acoperiți de caracterizarea romancierului – care nu a scris Ultima noapte de dragoste,  cum crede ultima persoană enumerată). Cît trebuie să te urăști ca popor pentru a vota așa reprezentanți? Sau cît trebuie să te urăști ca popor ca să nu votezi alternative la acest tip uman? Alternative există. Totdeauna. 
Citesc o cifră – neoficială, tocmai de aceea cu mari șanse de autenticitate – că zilnic vreo 400 de români părăsesc țara. Adică vreo 150.000 anual. E cea mai tare formă de sinucidere colectivă pe care acest popor a cunoscut-o în istoria lui zbuciumată. Cu mari șanse de reușită. O formă tăcută, neexprimată în teorii sofisticate, dar cu atît mai expresivă și mai eficientă. În ritmul acesta, dispărem senini pînă la sfîrșitul secolului. A fost ziua imnului. Nu există stat european în care să șocheze o atît de acută disonanță între starea națiunii și conținutul imnului (realitate anacronică, ținînd de „stupidul secol XIX”, cum spunea Leon Daudet, și nu de filosofia politică a secolului XXI). Nici măcar cam rasista și belicoasa Marseilleză. Pentru noi, starea de deșteptare (nu a fi treaz, ci a fi deștept ar vrea să însemne asta) e tot ce poate fi mai îndepărtat. Coloana vertebrală a identității: limba, cultura, învățămîntul, istoria, tradiția a fost grav fracturată. Îmi vine să spun: nu mai cumpărați rachete, avioane de ultim tip șamd. Nu mai e nevoie de ele, de vreme ce vor zbura peste o țară deșertică. Trăim un ultim sfert de oră istorică. Optimiștii mă vor contrazice. Dar un neam care are asemenea conducători și care votează frenetic asemenea conducători (ce e mai jos, la nivel județean sau local nu mai vorbesc) nu mai are altceva de făcut decît să se uite la ceas. Așteptînd sfîrșitul sau avionul spre cine știe unde…
Christian CRĂCIUN