24 mai 2016

Caravanele (electorale) sunt tot mai rare, câinii latră tot mai puţin…

Suntem în a doua jumătate a campaniei electorale pentru alegerile locale din 5 iunie 2016. Nu mai e mult şi cursa pentru ocuparea jilţurilor puterii locale se apropie de ultima turnantă. În România sunt aproape 3200 de localităţi, dintre care 320 sunt oraşe, iar diferenţa o reprezintă comunele. In alegerile locale din 2012, bătăliile electorale s-au dat pentru ocuparea următoarelor funcţii de demnitate publică din teritoriu: 41 de preşedinţi de consilii judeţene, 3.180 de primari, 40.022 de consilieri locali, 1.338 de consilieri judeţeni.

O campanie electorală foarte liniştită
De o campanie electorală mai liniştită şi mai lipsită de nerv ca aceea de anul în curs (şi precum cele ce vor urma, dacă guvernanţii vor continua - şi bine vor face -, să le limiteze partidelor participante bugetele electorale şi să le interzică pomenile electorale), nu cred că am mai avut parte. Nu e nicio nenorocire că nu a mai plouat în acest mai cu gogoşi electorale, ci doar cu pietre de grindină şi stropi de apă in exces. Nu-i bai nici pentru faptul că, prin cartierele mărginaşe, câinii vagabonzi au lătrat mai puţin din cauza puţinelor caravane electorale. Foarte bine că partidele şi candidaţii lor nu mai au voie să risipească aiurea milioane de euro in campaniile electorale, foarte bine că au fost interzise găleţile cu alimente, dimpreună cu umbrelele, jachetele, brichetele şi toate pomenile electorale cu care bizonul mioritic era vânat pentru votul său, obţinut astfel perfid, prin inşelăciune şi fraudă. Poate aşa, in condiţii de „austeritate electorală”, s-o asana puţin clasa politică, printr-un vot dat de alegător cu cugetul curat, cu mai multă judecată şi cântarire a faptelor şi a ofertelor electorale ale candidaţilor. Poate odată cu un mediu electoral mai curat, vom avea „aleşi” mai aproape de electorat, mai puşi pe treabă pentru binele comunităţii pe care, candidând, se obligă să o servească trup şi suflet. 

Candidaţi la Primarie pentru faima-n meserie
Nu acelaşi „foarte bine” il putem acorda candidaţilor care nu au fost deloc vizibili, in lipsa unor afişe, meshe ori bannere lipite şi expuse pe unde vrei şi pe unde nu vrei, materiale promoţionale cu care eram obişnuiţi in campaniile electorale precedente, dar pe care legea le interzice in prezent. Veşnicii candidaţi tăcuţi, reprezentând partide ce nu apar decât o dată la patru ani, la alegeri, candidaţi ce nu au dorit să coboare in mijlocul electoratului ca măcar să-i afle durerile şi necazurile. Deşi candidaturile unor iluştri necunoscuţi intră in regula jocului democratic, am vrea totuşi să atragem atenţia asupra acelora care s-au aruncat in bătăliile pentru cucerirea Primăriei doar pentru a câştiga puţină notorietate care să le folosească in meseria pe care o practică in viaţa de toate zilele. Adică fără a crede cu tărie (din tot sufletul) că vor câştiga şi că sunt in stare să aducă mai mult bine acestei localităţi şi locuitorilor ei. Jocul de-a candidatura la „locale” a ajuns un sport naţional. Vrei să te iubească soacra şi să te privească soţia cu ochii inlăcrimaţi, iar amanta, mai languros şi mai lasciv? Candidează, omule, la Primărie, că nu contează dacă nu ajungi primar, iar in topul electoratului, nici măcar secundar, terţiar, ci chiar ultimul. Important e să participi, c-aşa-i in sport, in sportul electoral. Chiar dacă nu sună prea democratic aserţiunea următoare, ea este plină de adevăr: candidatura pentru prima demnitate publică a oraşului este o pălărie prea mare pentru unii candidaţi, care au acceptat această postură urmărind doar avantajul unui strop de notorietate in plus. Nedorind cu adevărat să se implice in conducerea Cetăţii. Iar acest lucru, in opinia noastră, poate insemna, dintr-un punct de vedere, luarea in derizoriu a funcţiilor din conducerea oraşului şi, până la urmă, in mod indirect, chiar luarea in derizoriu a oraşului in sine. Este, dacă vreţi, ca şi cum s-ar inscrie cineva la un concurs pentru ocuparea unei meserii, deşi persoana respectivă nu are habar de acea meserie. Ca şi cum cineva ar vrea sa devină managerul unei mari societăţi publice, cu aproape 33.000 de angajaţi, dar persoana cu pricina nu a condus in viaţa ei decât musafiri la plecare şi rude la tren. Municipalitatea câmpineană, credem cu tărie acest lucru, merită nişte conducători cărora să le pese cu adevărat de Câmpina. Nu zicem că cei din campaniile electorale precedente ar fi fost niste „vai de ei”, dar un plus de calitate in oferta electorală a acestor alegeri nu strica şi nu dăuna, ba chiar binele il stimula. 


Candidaţi fără programe electorale?
Am solicitat candidaţilor să ne trimită, intr-un timp scurt, platformele lor program adresate câmpinenilor cu drept de vot. Am crezut că, după mai bine de două săptămâni de la inceperea campaniei şi in condiţiile interdicţiei pomenilor electorale, candidaţii s-au aplecat toţi cu mai multă râvnă asupra problemelor ce afectează viaţa Câmpinei, in căutarea rezolvării lor, asupra proiectelor gândite a câştiga electoratul şi a ridica nivelul de trai al comunităţii locale. Unii ne-au răspuns cu promptitudine, alţii cu ceva mai puţină  solicitudine spre deloc. Nu dăm numele celor care nu ne-au băgat in seamă, fiindca nu vrem să ne acuze că le-am scăzut şansele electorale. Cele mai complete programe electorale par a fi cele prezentate de primarul in funcţie şi reprezentantul PNL, ing. Horia Tiseanu, şi de chestor (rez) Constantin Cândea, reprezentantul celei mai mari organizaţii politice locale, PSD Câmpina. Insă programe de guvernare locală interesante ne-au mai transmis şi alţi candidaţi: ing. Daniel Ioniţă (ALDE), av. Nicoleta Gherman (PSRO), ing. Ioan-Adrian Piţigoi (PMP). Toţi au atins puncte dureroase din viaţa comunităţii câmpinenilor (modernizarea infrastructurii stradale şi imobiliare, continuarea proiectului de reabilitare a reţelei de apă-canal gestionat de Hidro Prahova, reabilitarea spitalelor, a şcolilor etc), dar niciunul nu a incercat să facă o prioritizare a investiţiilor publice, in funcţie de importanţa acordată de candidat, mulţumindu-se fiecare să le impartă pe capitole sau să le prezinte pe puncte. Cu excepţia lui Horia Tiseanu şi Ioan-Adrian Pitigoi, niciunul dintre candidaţii care ne-au trimis programele nu a pomenit de vreo strategie de dezvoltare durabilă a oraşului. Vă  prezentăm in continuare cele mai interesante puncte din programele electorale primite la redacţie.

Horia Tiseanu (PNL) s-a infăţişat electoratului cu două pliante: primul cu realizările mandatului său ce tocmai se incheie, realizari deloc puţine, iar al doilea cu obiectivele de investiţii pe care şsi le-a propus pentru mandatul 2016 – 2020, dacă il va câştiga. Dacă va câştiga şi al patrulea mandat, Tiseanu va atinge un record greu de egalat, un record la care nu visau nici măcar primarii comunişti, ce se puteau alege uşor cu susţinerea partidului unic, şi cu atât mai mult primarii Câmpinei interbelice, de-ar fi să-l pomenim aici doar pe popularul primar liberal Victor Rădulescu. Tiseanu mizează şi in acest mandat pe fonduri europene, pariu care s-a dovedit a fi câştigător in mandatul trecut şi revine cu un proiect mai vechi (implementarea unui sistem video de supraveghere a intersecţiilor), dar şi cu unele mai noi pentru creşterea gradului de siguranţă  a circulaţiei pe drumurile publice (realizarea unui sens giratoriu la intersecţia Bulevardului Carol I cu str. Sondei şi Schelelor; semaforizarea intersecţiilor cu risc ridicat de producere a accidentelor: Bulevardul Culturii - str.Grivitei, Bulevardul Culturii - str.Plevnei, str.Ana Ipatescu - str.Toma Ionescu). Printre celelalte proiecte importante: infiinţarea Parcului Industrial pe terenul in suprafaţă de 15,8074 ha, situat pe Şoseaua Paltinu, nr.106; construirea, prin subprogramul derulat de Compania Naţională de Investiţii, a unei săli de sport in cadrul Şcolii Gimnaziale „Ion Câmpineanu”; combaterea alunecărilor de teren prin lucrări de investiţii pe strazile Plevnei, Păcii, Muncii, Sulfinei, precum şi prin acţiuni de impădurire a zonei Muscel (str.Siretului) şi a zonei adiacente Şoselei Paltinu.

Constantin Cândea (PSD) este cel mai important contracandidat al lui Horia Tiseanu, defavorizat însă de alegerile într-un singur tur. Pentru a nu gripa motorul dezvoltării şi pentru a nu goli şi mai mult buzunarele alegătorilor si fondurile de investiţii ale companiilor private, primul câmpinean ajuns chestor şi şef al Inspectoratului Judetean de Poliţie vrea să menţină nivelul actual al taxelor şi impozitelor locale. Candidatul social-democrat vrea, de asemenea, să construiască o parcare multifuncţională lângă Piaţa Centrală, pentru fluidizarea traficului in zona centrală. Dacă va ieşi primar, Cândea are în vedere acordarea de teren gratuit tinerilor căsătoriţi pentru construirea de locuinţe şi recuperarea clădirii Unităţii de Jandarmi, căreia îi va da un scop social. Crearea zonei metropolitane Câmpina, infiinţarea unor pieţe de cartier, dar şi a unui parc industrial, recuperarea cinematografului, infiinţarea unui centru pentru spitalizarea de o zi in cadrul Spitalului Municipal, pe care vrea să-l extindă prin construirea unui nou corp de clădire, infiinţarea unui complex sportiv la Căminul Petrol in colaborare cu Comitetul Olimpic Român, achiziţionarea stadionului Rafinăria de către municipalitate, iată câteva dintre principalele obiective ale lui Constantin Cândea, dacă va fi ales primar.

Daniel Ionita (ALDE), din poziţia de consilier municipal, a fost unul din cei mai inverşunaţi oponenţi ai primarului in funcţie la şedinţele Consiliului Local Câmpina. Nu o dată, prin luările sale de cuvânt, Ioniţă a adus, in plenul legislativului municipal, critici măsurilor promovate de şeful executivului local. Programul lui Ioniţă este bine structurat ţi chiar mai complet decât programele multor contracandidaţi. Candidatul ALDE vrea realizarea unei parcări supraetajate in zona centrală, dar şi a unor parcări mai mici in toate cartierele oraşului. Dacă va ajunge primar, el se va consulta cu specialişti ai Universităţii de Petrol şi Gaze din Ploieşti, cu cercetătorii din domeniul petrolului din Câmpina, pentru ecologizarea batalelor aparţinând Rafinăriei. De asemenea, el va unifica cele doua centre, Casa Tineretului şi Casa de Cultură, sub o singură conducere, in vederea creării unui Centru Cultural Municipal, discuţie mai veche, iniţiată încă din anul 2015 de grupul liberal din Consiliul Local (foştii săi colegi de partid) şi preluată acum de Ioniţă.

Nicoleta Gherman (PSRO – Partidul Social din România), este o figură nouă pe eşichierul politicii câmpinene. De profesie avocat, ea reprezintă partidul condus de Mircea Geoană şi mizează, probabil, pe voturile electoratului feminin pentru a câştiga Primăria Câmpina. „Votati cu inima (semnul electoral al PSRO – n.red.) şi vom fi 32.289 de primari”, este scris pe frontispiciul pliantelor electorale ale PSRO, un slogan care incearcă să lovească la coarda sensibilă a solidarităţii câmpinene, dar care s-ar putea să nu fie bine inţeles, fiindcă puţini ştiu că, potrivit recensământului din toamna lui 2011, populaţia Câmpinei a scăzut pana la 32.289 de locuitori. Mai ales că, potrivit listelor electorale, ea este mult mai mare. Programul electoral al PSRO seamănă izbitor de mult cu cel al PSD, de unde ne-am putea gândi ca Mircea Geoană nu a uitat partidul din care s-a desprins şi viceversa. Singurele puncte unde PSRO se deosebeşte cumva de PSD sunt cele privind construirea unei piste pentru biciclete şi redarea in circuitul economic sau de agrement a terenurilor ocupate de foste anexe industrial dezafectate.

Ioan-Adrian Pitigoi (PMP) este un politician cu experienţă, bifând la activ două mandate de consilier municipal. In forul deliberativ al municipalităţii s-a remarcat prin luări de poziţii apropiate când de PSD, când de PNL. Adrian Piţigoi propune o dezvoltare durabilă a oraşului in cinci puncte, primul dintre ele cam teoretizat. Candidatul PMP consideră o prioritate diversificarea serviciilor sociale (infiinţarea unui azil de bătrâni, a unui centru maternal şi a unei creşe moderne cu program prelungit). Dacă va ajunge primar, Piţigoi intenţionează ca, in maximum doi ani, să avem o parcare subterană modernă şi generoasă. De asemenea, va urmări stoparea tuturor alunecărilor de teren existente (idee prezentă şi in programele altor candidaţi), precum şi deschiderea unei staţii de compostare a deşeurilor vegetale cu fonduri europene.  

Editorial. DEZINFECTAȚI!

Cuvîntul dezinfectant, plus derivatele, este cel mai folosit în presa ultimelor săptămîni. A plesnit un buboi al corupției, indolenței, nepăsării față de om, incompetenței și finalmente prostiei naționale. Cel din sistemul de sănătate. Întrebările sunt în continuare mult mai numeroase decît răspunsurile. Țara e bolnavă, o simțim mulți și o spunem mulți. Ea trebuie, în întregime, dezinfectată. Cu cel mai puternic curățitor moral. Ceea ce vedem în această campanie electorală mizerabilă este perfect similar cu ceea ce se întîmplă în spitale. Infecția morală ucide. Din păcate, ceea ce se întîmplă cu apropiatele alegeri este similar cu a cere pacienților să-și facă singuri curățenia în saloane, și, finalmente, anestezia.
Răul? Cine poate spune cu siguranță de unde a început? Dacă un filozof contemporan făcea un portret fără rest al „omului recent”, cred că am putea vorbi la fel de bine și de un rău recent. Rău care a început imediat în iarna și primăvara lui 1990, a continuat în vara mineriadelor și distrugerea Pieței Universității ca simbol al coeziunii civice, cu respingerea Legii lustrației, punctul 8 de la Timișoara șamd. Gîndiți-vă că oamenii maturi de azi, care au 30-35 de ani, nu știu nimic despre toate aceste evenimente. Așa cum nu știi nimic despre o boală care zace, ereditar, în memoria sîngelui tău. Popor ereditar tarat… Sigur, există și oameni sănătoși. Moralmente. Numai că ei sunt prizonierii Parlamentului și troacei politico-mediatice. Nimic din sănătatea lor nu poate difuza în afară, în vreme ce virusul nesimțirii e mortal. 
Sigur, buboiul a crăpat în sănătate, pentru că acolo doare cel mai tare. Dar situații absolut similare sunt și în învățămînt, justiție sau administrație. Scandalul plagiatelor, „scriitorilor” din pușcării, academiilor „private”, eliberatoare de doctorate nu a impresionat atît de tare masa de electori. Pentru că, aparent, nu afectează nici nivelul de trai, nici construcția de autostrăzi. Complet indiferentă la faptul că Ponta a fost dovedit ca plagiator, populația e gata să aplaude furtunos reintrarea lui în politică sau acceptă fără crîcnet presiunile asupra justiției făcute de Tăriceanu încă de pe cînd era prim ministru și cerea fir direct cu procuratura. Sau malversațiunile unui parlament care este o chintesență de ilegalități. Tot ce face acesta este lovit de nulitate, cîtă vreme un referendum l-a redus la jumătate. Iar populația suportă indiferentă. Dacă nici asta nu este o maladie… 


Acum văd știrea că vreo 70 și ceva de grădinițe din București (lipsă acută de locuri, în ciuda scăderii dramatice a numărului de copii de la an la an) funcționează fără acreditare de la minister. Care le solicită (aberant!) părinților să verifice dacă respectiva grădiniță este acreditată. Zicând că nu le poate închide. 
La numai cîteva luni după apocalipsa de la Colectiv, un concert similar era cît pe  ce să se încheie cu același tip de dezastru. Autoritățile ridică din umeri și dau vina pe organizatori. Toate exemplele astea (e suficient să deschizi televizorul și lista crește ca apele primăvara) sunt dovezi a ceea ce spuneam: suntem bolnavi. Nu-mi veniți cu oameni frumoși și povești de succes. E ca și cum i-ai spune unui bolnav de cancer că are un ten superb. Cam asta fac, zilnic, radioul și televiziunea „de stat”. Ele sunt ale statului și nu ale cetățeanului (alt aspect grav al maladiei naționale) pe care statul îl ține legat legal, oferindu-i o iluzie de libertate. Singura formă autentică a acestei libertăți fiind plecarea din țară a valorilor. 
Vedem, acum, doar scandalul sfidător al dezinfectanților. El este însă doar o tușă neagră dintr-un tablou întunecat. Oamenii nu sunt, deocamdată, conștienți că mizeria din școala românească sau din politică ucide la fel de implacabil ca și infecțiile nosocomiale. Mii de politicieni mari și mici au trudit cu eficiență maximă în a ne anestezia. S-a ajuns chiar la o „teorie” pe care o auzim adesea, că nu poți fii primar fără să „iei” sau să „dai” ceva. Dacă asta este o „axiomă” a vieții noastre politice, atunci ea este expresia cea mai evidentă a infecției. 
În 1990 am avut iluzia cei mai mulți că în saloanele marelui spital care este România au venit medici pricepuți și a început dezinfecția. Că vom ieși toți, după 45 de ani de internat comunist, tineri, frumoși, curați, sănătoși. Ei însă ne-au păcălit, diluînd dezinfectantul revoluționar. Livrîndu-ne falsuri: pseudo-politicieni, pseudo-profesori, pseudo-doctori, pseudo-specialiști în orice. Boala a reizbucnit parcă și mai puternică. 2016 – febră mare, pacient necrozat.
Christian CRĂCIUN 

Preot Petru Moga: „În condiţia mea de preot paroh la Slobozia, am putut duce la înflorire un fragment din geografia şi din istoria Câmpinei, pe care acea zonă nu a avut-o niciodată”

Părintele Petru Moga este duhovnicul cu har, aşezat pe meleaguri prahovene încă din anul 1990 să orânduiască mersul bisericesc al Parohiei din cartierul Slobozia. Bun gospodar şi un om cu mare dragoste pentru cultură şi istorie, preotul Moga a făcut din locul respectiv un adevărat lăcaş de împlinire spirituală, dar şi un izvor nesecat de cunoaştere strămoşească şi înnobilare culturală. 
Pentru contribuţia adusă comunităţii, a fost distins de către autorităţile locale cu titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului, chiar acum, în prag de pensionare.



- Înainte de a fi preot, sunteţi om. Cum reuşiţi să treceţi peste încercările vieţii?
- Este imposibil să faci o asemenea despărţire. Dacă preoţia ar fi o simplă profesie, atunci aş putea opera o tăiere, dar în momentul în care devii preot, este ca o înflorire a omenescului. Nu sunt lucruri diferite, ele sunt în continuare. Deci eu nu mai am cum să mă despart de această condiţie după ce am devenit preot. Chiar dacă mă dezbrac de veşminte şi mă duc să muncesc ca un civil, aşa zicând, la încercările vieţii nu pot răspunde decât cu experienţa completă pe care o am. Nu este o experienţă de om şi una de preot. Ci o experienţă de om care are rostul de preot, şi atunci, în orice aş face, mă folosesc de acumulările pe care le am în condiţia de preot .
- Aţi simţit de mic copil chemarea lui Dumnezeu?
- N-aş putea spune... Când pui această problemă, te aştepţi la ceva spectaculos. Eu nu ţin să creez nici cea mai mică imagine cum că biografia mea ar fi ceva special. Deci, nu pot să spun că de mic copil am simţit chemarea. Nici vorbă de aşa ceva! Este, însă, adevărat că am crescut într-un mediu religios, profund religios, datorită faptului că în zona Făgăraşului, personalitatea marelui Duhovnic Arsenie Boca era proaspătă, era puternică. Părinţii mei l-au cunoscut. I-au fost foarte apropiaţi. Viaţa şi practica lor religioasă învăţată, nuanţată, calificată să zicem, de sfaturile, de influenţa unui asemenea duhovnic, de o asemenea talie ca Arsenie Boca, bineînţeles că era şi ceea ce ni se oferea nouă, copiilor. Am fost mulţi fraţi acasă şi practicam în mod firesc mersul la biserică. Cum? Otova, adică fără o înţelegere precisă. Erau experienţele de Paşti, de Crăciun... Problemele religioase devin, însă, conştiente la adolescenţă. Ele devin atunci personale şi conştiente sau conştiente din punct de vedere personal. Atunci sunt amestecate cu întrebările pe care şi le pune orice adolescent în criza lui de identitate. 
A trecut mai întâi episodul care a aparţinut părinţilor, acela de a mă îndruma să merg la Seminar după terminarea clasei a VIII-a. A trecut firesc, fără să ştiu că aş avea o chemare specială. Abia după aceea am luat hotărârea. Aceasta ţine, însă, de finalul liceului, care a fost un liceu industrial. Atunci a fost o cotitură în viaţa mea. Am renunţat la perspectiva ingineriei, chiar dacă am fost şef de promoţie al Liceului Industrial Energetic din Sibiu. M-am îndreptat spre un drum atipic, respectiv drumul de a merge către Teologie. A fost un drum foarte personal şi foarte greu din punct de vedere administrativ. Dar hotărârea aceasta a fost cotitura extraordinară în care, de fapt, m-am întâlnit cu mine însumi. 
Şi acum, după 45 de ani, când am fost la întâlnirea cu colegii de liceu, m-am putut gândi că, de fapt, mi-am ales calea cea bună. Nu m-aş fi putut împlini pe varianta de inginerie, chiar dacă sunt un om harnic şi aş fi învăţat cele ale ingineriei energetice, însă, în preoţie, eu am simţit că dincolo de învăţătură, am avut ceva în plus. Nu ştiu de când e şi cine l-a pus! Ceva care vine din lăuntru, pentru a te mula pe elementele care ţin de cult, de relaţia cu oamenii, de tematica pe care o presupune viaţa religiasă... Eu cred că nu mi-am ratat drumul simţind această chemare; am ales varianta care a putut duce la formula de maximă împlinire.
- Primii ani de preoţie au fost mai deosebiţi faţă de ultimii ani? 
- Da, au fost deosebiţi. Primii mei ani de preoţie au fost într-un sat undeva în zona Făgăraşului, pe malul drept al Oltului, în satul Şona. Au fost deosebiţi pentru că energia pe care o aveam, elanul din acea vreme nu se poate compara cu nimic din ce a urmat. Acel elan a fost pe măsura situaţiilor pe care le-am avut de rezolvat. Era un sat care şi-a alungat preotul, care nu mai practica viaţa religoasă, care era într-o cădere liberă... Deci mie mi-a trebuit o energie, o putere de dăruire şi o credinţă în valoarea pozitivă a ceea ce puteam face eu ca preot acolo, pentru oamenii aceia părăsiţi, abandonaţi din punct de vedere social. Era un sat izolat, cu experienţe de agricultură socialistă care, bineînţeles, că a fost devastatoare pentru vieţile lor şi pentru condiţia lor economică. Deci, acolo, în primii zece ani de preoţie, eu mi-am consumat nişte energii, nişte entuziasme, nişte dăruiri pe care nu le-am mai putut niciodată onora în viaţă. Am acumulat experienţă şi apoi nu m-am mai aruncat aşa, ca într-un lac în care nu ştiam dacă pot înota sau nu. Primii ani de preoţie au fost ca o aruncare într-un abis în care credeam că pot zbura, că pot pluti, că pot înota, că pot face orice. Şi mi-a reuşit destul de mult. I-am smuls pe oameni din inerţie. A fost o realizare. Ce vine după aceea, este un entuziasm dozat. Un entuziasm bine temperat. Nu calculat, ci doar mai stăpânit, pentru că aveam experienţa eşecurilor şi eram mult mai atent.
- Sunteţi în prag de pensionare. Cum credeţi că va fi viaţa dumneavoastră fără Biserică?
- Nu va fi fără Biserică pentru că noi preoţii suntem chiar obligaţi să participăm la ritmul care ar fi obligatoriu şi pentru credincioşi. Cu alte cuvinte, cel puţin o dată pe săptămână să slujim Sfânta Liturghie în condiţie preoţească, adică la Altar. Şi acest lucru, administraţia bisericească, îl rezolvă prin faptul că, în funcţie de domiciliul pe care îl avem sau de cerinţa pe care o avem, ne îmbisericeşte, adică ne destinează un altar geografic unde noi avem dreptul să slujim fără obligaţie de niciun fel din partea Parohiei, a Altarului sau a colegului. Preotul nu mai poate părăsi până la moarte experienţa cultică sau datoria de a sluji Sfânta Liturghie. Problema este administrativă! Adică, cum voi fi preot fără responsabilităţile administrative ale unei Parohii? Va fi mult mai uşor! Eu leg de perspectiva pensionării o eliberare, o eliberare de povara aceasta administrativă care este foarte greu de dus la un moment dat, când energiile fizice ale vârstei nu-ţi mai permit să faci lucrul acesta.
- Care sunt cele mai mari împliniri sufleteşti pe care le aveţi?
- Cele mai mari împliniri sufleteşti au fost legate de căsătorie, de copii, de slujirea Sfintei Liturghii în condiţia mea de preot şi de reuşita de a traduce anumite texte, de a putea întrupa în cuvânt românesc scrieri care nu au fost în limba română. Pentru mine este o mare bucurie şi o mare împlinire. De aceea, leg de pensionare nişte idealuri, nişte ţeluri care trimit şi în direcţia acesta. 
- Cine este pentru dumneavoastră Domnul Iisus Hristos?
- Mântuitorul Hristos este tema unei căutări permanente pentru mine, în condiţia Lui, de Fiinţă reală şi vie, nu de concept. El poate fi un concept, pentru mulţi oameni este o formulă, dar viaţa religioasă adevărată începe din momentul în care El este o Fiinţă vie. Ca Fiu al Lui Dumnezeu a devenit Om, adică a împărtăşit cele ale fiinţei umane, ale biografiei umane pământene, inclusiv moartea, care este experienţa prin excelenţă a omului şi a pământeanului, dar nu a rămas în moarte. El a înviat, adică şi-a scos şi trupul din condiţia aceasta pământeană, obişnuită a noastră. Înviind, El trebuie să 
fie undeva. Provocarea Creştinismului este tocmai de a-L găsi pe Mântuitorul Iisus înviat, de a putea stabili o legătură cu El, nu de a ne încadra în nişte formule care convin sau nu din punct de vedere social, ci de a putea face această experienţă  personală şi conştientă. Nu vreau să mă laud sau să spun nişte lucruri deosebite cum s-ar aştepta în presă, dar drumul acesta, pe care eu merg, nădăjduiesc, ca şi prin pensionare, să-l pot continua şi să mă pot apropia de Mântuitorul Hristos tot mai mult, de Mântuitorul Hristos Cel viu.
- De curând vi s-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Câmpina. Cum aţi primit această recunoaştere pentru toată activitatea dumneavoastră religioasă, culturală şi istorică, cu mari amprente asupra oraşului?
- Nu pot spune că am o satisfacţie personală, de nepreot, pentru că eu am lămurit la începutul dialogului nostru că nu mai poţi fi nepreot. Nu ai cum. Lucrul acesta merge până în veşnicie, adică mori cu situaţia acesta. Şi oamenii ar trebui să înţeleagă acestă condiţie. Aşa cum te botezi creştin si nu mai poţi lepăda botezul. Eşti botezat şi cu asta mergi în vecii vecilor. Titlul de Cetăţean de Onoare aş vrea să fie al condiţiei mele de preot, pentru că nu are cum să fie altfel. Eu sunt preotul paroh al Parohiei de la Slobozia, de la „Sfântul Nicolae” din Câmpina. Pe lângă comunitatea administrativă, s-a format o comunitate religioasă, vie, deosebită, cu oameni deosebiţi, cu oameni extraordinar de statornici şi dăruiţi. Ori, în condiţia de acolo, în condiţia mea de preot paroh la Slobozia, cu oamenii aceştia, am putut duce la înflorire un crâmpei din Câmpina, un fragment din geografia şi din istoria Câmpinei, pe care acea zonă nu a avut-o niciodată. Deci ea este o realitate fizică, este o realitate geografică, socială, istorică pe care eu mă bucur că autorităţile oraşului au remarcat-o şi au dat un semnal de recunoaştere a acestei realităţi prin acordarea titlului de Cetăţean de Onoare. Deci eu consider treaba acesta la pachet cu Parohia. Dacă nu e la pachet cu Parohia, nu e reală. 
Andreea Ştefan

Acţiuni de dezinsecţie pe spaţiile verzi din Câmpina

Primăria Municipiului Câmpina va efectua în perioada următoare, în funcţie de condiţiile meteorologice, acţiuni de dezinsecţie, în vederea combaterii ţânţarilor. Tratamentele se vor efectua pe domeniul public al municipiului Câmpina, vizate fiind spaţiile verzi şi parcurile, pe o suprafaţă totală de 161.731 mp. După aplicarea primului tratament, acesta va fi repetat la 2 săptămâni, pentru afectarea insectelor aflate în stadiul de larvă. 


Tratamentele aplicate se vor desfăşura respectând prevederile legale privind protecţia mediului, a sănătăţii şi a securităţii populaţiei.
Activitatea de dezinsecţie este realizată de firma SC Floricon Salub SRL, conform contractului de concesionare a serviciului de dezinsecţie, dezinfecţie şi deratizare încheiat cu municipiul Câmpina.

Consiliul Local se întruneşte în ultima şedinţă din acest mandat

Joi, 26 mai 2016, Consiliul Local Câmpina se întruneşte pentru ultima dată în acest mandat. Printre cele mai importante proiecte ce urmează a fi dezbătute în legislativul local se numără actualizarea strategiei de dezvoltare a municipiului Câmpina pentru perioada 2015 - 2020, aprobarea tarifelor aplicate pentru serviciile prestate de către Serviciul Public de Administrare a Pieţei Centrale, aprobarea regulamentului de păşunat, recoltarea masei verzi de pe pajiştile proprietatea municipiului Câmpina şi stabilirea taxelor aferente acestor activităţi, aprobarea unor reglementări referitoare la desfăşurarea activităţilor Clubului Sportiv Câmpina în sălile şi terenurile de sport şi la Bazinul Didactic de Înot, aparţinând proprietăţii publice a municipiului Câmpina, aprobarea amplasamentelor pentru desfăşurarea activităţii de comerţ stradal de lungă durată şi sezonier, precum şi angajarea Cabinetului de avocatură Elena Teodorescu pentru două speţe/ litigii legate de proiectul “Calea Dacia”, speţe în care cabinetul de avocatură va reprezenta şi apăra interesele administraţiei publice locale. 


Tot în această ultimă şedinţă din actualul mandat va mai avea loc şi ceremonia înmânării titlurilor de cetăţean de onoare, acordate în şedinţa din luna aprilie, domnilor Petru Moga şi Alin Daniel Ciupală.

In următoarele zile, se va finaliza asfaltarea Bulevardului Nicolae Bălcescu

Printr-un comunicat de presă, Primaria Câmpina anunţă că, in această săptămână, se vor realiza lucrări de modernizare a celorlalte două benzi de mers de pe Bdul Nicolae Bălcescu. Pentru ca ritmul lucrărilor sa nu fie afectat, tronsonul cuprins intre intersecţia cu strada Orizontului şi intersectia cu strada Schelelor va fi inchis parţial traficului auto, pe sensul de mers spre centrul municipiului. Pe această porţiune se vor realiza lucrări de asfaltare în cadrul proiectului de “Reabilitarea Bulevardului Nicolae Bălcescu pe tronsonul cuprins între str. Schelelor şi Sera Primăriei municipiului Câmpina”.


Prin acelaşi comunicat de presă, conducerea Primariei işi cere scuze pentru disconfortul creat şi roagă conducătorii auto să se conformeze restricţiilor temporare de circulatie, care vor fi impuse chiar de luni 23 mai.
Astfel, in perioada 23-26 mai, traficul uşor se va desfăşura pe câte o bandă, în ambele direcţii, iar traficul greu şi transportul public de persoane vor fi deviate pe următoarea rută ocolitoare: Calea Dacia – str. Câmpului – str. Sălaj – str.Petrolistului – str. Orizontului.
Va fi interzis complet accesul pe str .Orizontului, dinspre Bulevardul N. Bălcescu, nu va putea fi utilizată staţia de transport în comun din faţa complexului commercial, iar accesul în staţia OMV Petrom se va face doar dinspre Ploieşti. 

La sfârşitul săptămânii, copiii sunt aşteptaţi la Maratonul Culorilor

La sfârşitul acestei săptămâni, în zilele de 27, 28 şi 29 mai, Clubul Femina şi Librăria Diverta dau startul mai devreme Zilei Copilului şi îi invită pe cei mici la Maratonul Culorilor, un concurs de desen care are ca temă “Ziua Copilului” şi unul de pictură, cu tema “Primăvara”.
Acţiunea se va desfăşura în două locaţii: în prima zi, vineri, 27 mai, în incita Librăriei Diverta, iar în celelalte două zile, sâmbătă, 28 mai şi duminică, 29 mai, la Coffe Shop, cafeneaua din parcul de la Soldat. 
Copiii pot veni însoţiţi de părinţi ori de bunici şi trebuie să aibă la ei doar mult entuziasm şi o doză mare de fantezie, întrucât toate materialele necesare vor fi asigurate de Librăria Diverta. 
Lucrările vor fi expuse în vitrina Coffe Shop, unde vor putea primi voturi, iar miercuri, 1 iunie, cele mai bune creaţii vor fi premiate în cadrul unei ceremonii organizate la Librăria Diverta, începând cu ora 17.00. 


Noul parc de la Clubul Copiilor, un proiect inedit realizat pe bază de voluntariat

“Câmpina Verde” este un proiect prin care Asociația de Dezvoltare și Promovare a Turismului Prahova şi-a propus să reabiliteze parcul din zona Clubului Copiilor prin implicarea comunităţii locale, implicit a copiilor şi totodată să conştientizeze cetăţenii asupra necesităţii de a amenaja şi păstra spaţiile verzi în comunitatea în care trăiesc. 


După multe săptămâni de muncă făcută cu ajutorul voluntarilor, între care elevi ai Şcolii B.P. Hasdeu şi ai Colegiului Tehnic “C-tin Istrati”, dar şi membri ai Asociaţiei Pro Câmpina, proiectul a fost finalizat, astfel că de Ziua Biodiversităţii, duminică 22 mai, parcul a fost inaugurat în prezenţa unui public numeros.




Partea de inedit a acestui proiect o constituie o alee senzorială, un concept mai nou pe meleagurile noastre, care se vrea a fi soluţie terapeutică bazată pe reflexoterapie, aleea fiind alcătuită din porțiuni cu nisip de mare, diverse roci, buşteni, conuri de brad, ghinde şi fân, adunate din mai multe zone ale ţării. 


În noul parc au fost amplasate şi câteva bănci, au fost plantaţi arbori şi flori şi a fost montat un vultur din tablă, o donaţie făcută câmpinenilor de Cristina Dinu, cea care l-a şi realizat. 

Prof.univ.dr. Radu Voiosu: ”În mod normal, omul are doi creieri: unul în cap și al doilea în intestine”

Prof.univ. dr. Radu Voiosu, o somitate în medicina românească, a acordat joi, 19 aprilie, primele sale consultații în cabinetul Gastroenterologie de la SanConfind. Domnia-sa va coordona cabinetul amintit și toate serviciile medicale oferite de ultima structură dată în folosință de Centrul Medical SanConfind. De profesionalismul și afecțiunea cu care își tratează întotdeauna pacienții domnul profesor Radu Voiosu vor beneficia toți cei care îi vor trece pragul cabinetului. Și care vor găsi aici nu doar un medic eminent, pentru care bolile digestive nu mai au de multă vreme secrete, ci și un prieten atent, care poate empatiza cu orice bolnav fără speranțe pentru a-l vindeca și a-i reda încrederea în sine. La finalul primei zile de consultații, medicul Radu Voiosu (un nume predestinat, judecând după umorul său molipsitor și firea sa volubilă), ne-a vorbit despre cei doi creieri ai omului (un lucru aparent paradoxal), despre reevaluarea constipației de către medici, dar și de către pacienți, precum și despre multe alte simptome incipiente ale bolilor digestive, semne care ar trebui să ne dea de gândit și nu ne dau, dar care, în timp, tot ne dau ceva: complicații ce ne pot agrava bolile tubului digestiv, punându-ne viața în pericol. După această întâlnire fericită a vieții mele, mi-am dat seama că doctorul Radu Voiosu nu este doar o enciclopedie a gastroenterologiei, ci și o carte deschisă a dragostei pentru oameni. 


- Care sunt impresiile primei zile de lucru în cabinetul Gastroenterologie al Centrului Medical SanConfind?
Primele impresii sunt formidabile. De fapt, e a treia oară când vin aici și mă simt mereu foarte bine. Câmpinenii ar trebui să fie mândri că un concetățean al lor s-a gândit la partea cea mai importantă a vieții: la sănătate. Mai mult, a făcut o investiție exemplară și trebuie să recunosc că, deși lucrez și în alte două mari centre private, aparatura pe care am găsit-o aici, la Câmpina, este foarte performantă. Este o aparatură de ultimă generație și oriunde se va duce un câmpinean pe pământul ăsta nu va găsi un spital mai bine înzestrat. În țară, în foarte puține locuri găsești asemenea echipamente medicale; în județ, cred că niciunde. Sigur că aparatele medicale au valoarea lor, dar contează, bineînțeles, și oamenii, personalul medical. De aceea, pe viitor, trebuie să constituim o echipă care să folosească cu randament maxim și în condiții de deplină siguranță pentru pacient endoscoapele și colonoscoapele din SanConfind, aceste adevărate bijuterii ale gastroenterologiei.
- Sunteți susținătorul teoriei că omul nu ar avea un singur creier, cel din cutia craniană, ci ar mai avea un creier intestinal. Cum vine treaba asta? 
- Da, este adevărat, și pot să vă explic mai detaliat. Cercetătorii au descoperit că avem la fel de mulți neuroni de-a lungul tubului digestiv câți neuroni avem în măduva spinării. Această comparație nu este deloc o fantezie, ci este foarte potrivită. Desigur, legăturile dintre celulele nervoase sunt mai puține în aparatul digestiv. Putem spune, deci, că omul are două creiere care, în mod normal, funcționează într-o armonie deplină. La persoanele cu sindromul de intestin iritabil, de exemplu, cele două „computere“ nu se mai corelează, însă la omul sănătos, așa cum spuneam ceva mai devreme, cei doi creieri lucrează ca o reţea de computere armonizată. Dar din nefericire, la mulți pacienți această armonie se strică, iar cauzele acestei dizarmonii sunt diverse: stres, oboseală, emoții. Atunci, funcțiile armonioase ale tubului digestiv devin conștiente pentru pacient, ceea ce nu este firesc. Un om normal nu simte când mănâncă, sau când i se mișcă apa sau mâncarea prin stomac. La unii pacienți aceste fenomene devin conștiente și deranjante. Deși nu sunt grave, pentru că nu influențează durata de viață a omului nici măcar cu o secundă, ele strică totuși calitatea vieții. Bolnavii ajung să simtă zgomote în burtă de care le este rușine, pentru că și cei din jur le percep. Și nu vorbim aici de flatulență, ci doar de zgomotele care se produc în burta celor afectați. Faptul că nu mai există o armonie între cele două creiere – cel din cap și cel intestinal, este motivul pentru care omul, care altădată mânca normal şi nu simţea nimic, astăzi mănâncă şi, după zece minute, simte că îi plesneşte burta. Sau simte că a mâncat doar două linguri, dar nu o mai poate înghiţi pe a treia.


- Domnule doctor, trăim azi într-o lume plină de instabilitate - economică, socială, morală, sentimentală, care afectează existența de zi cu zi a oamenilor. În condițiile unei vieți cotidiene extrem de stresante, chiar angoasante, cât de mult a crescut incidența bolilor digestive? Se poate ajunge chiar ca bolile digestive să le depășească pe cele cardio-vasculare, care reprezintă, de câțiva ani buni, prima cauză de mortalitate a populației?
- Depinde din ce punct de vedere privim. Și astăzi tulburările gastro- intestinale sunt mai frecvente decât cele cardio-vasculare. Însă bolile cardiace sunt mai grave, ceea ce face ca ele să ducă la o mortalitate mai mare. Nu trebuie să uităm totuși că tubul digestiv găzduiește 25% din totalitatea cancerelor pe care un om le poate dezvolta. Abdomenul este un sac fără fund, din punctul ăsta de vedere. 75% din celelalte cancere sunt de piele, de oase, de sânge, de plămân, de sân, de organe genitale. Sigur că, depistate la timp, cancerele tubului digestiv sunt vindecabile. Pentru a fi depistate în faze incipiente, trebuie să se facă cercetarea pacienților înainte ca boala să devină manifestă, prin așa-numitul screening, un program special conceput în acest scop. Screening-ul este o chestie extrem de costisitoare și în nicio țară din lume nu există un program complex de screening care să epuizeze toată gama de cercetări ale tubului digestiv. Ca o precizare, trebuie să vă spun că, din acest punct de vedere, colonul este cel mai cercetat organ în gastroenterologie, deoarece poate găzdui 12% din toate cancerele tubului digestiv. Și ficatul poate dezvolta foarte multe cancere.  Cauzele pot fi de natură virală, dar putem face ciroză și din pricina faptului că ne-am obișnuit să consumăm prea multă țuică de Văleni. 
- Tot mai multe persoane se plâng de suferințele ce le sunt provocate de constipație...
- Acum patru decenii, constipația nu era un motiv de îngrijorare. Nici populația nu-i dădea atenţie, dar nici doctorul. Acum lucrurile s-au schimbat mult. Toate statisticile arată că a crescut îngrijorător numărul persoanelor constipate, iar constipația a ajuns să fie considerată o problemă și de către pacienți, și de către medici. Astăzi, sunt mult mai mulţi intelectuali decât acum 50 de ani. Intelectualul face hemoroizi, pentru că stă atât de mult pe scaun. Intelectualul nu face muncă fizică, dar face burtă. 
- La SanConfind se poate face o colonoscopie performantă?
- Da, există aici aparate de foarte bună calitate. Colonoscopia poate fi invazivă, dar și neinvazivă. Este foarte importantă cercetarea la timp a sângelui din materiile fecale. Subliniez că nu este vorba despre sângele ce poate fi văzut cu ochiul liber, ci vorbim despre așa-zisele sângerări oculte, descoperite doar prin metode de laborator. Aceste sângerări pot fi semne ale cancerului sau ale unor afecțiuni ce preced apariția cancerului.      
Centru Medical SanConfind
Consultaţii cabinet gastroenterologie
Tel. 0372.327.427 

Noaptea muzeelor cu scriitori

Câteodată încercăm să fim europeni şi ne iese! Nu e la ca cheltuirea fondurilor, unde o dăm în bară cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună. Noaptea europeană a muzeelor 2016 din 21 mai a adunat şi la Castelul Julia Hasdeu zeci şi zeci de vizitatori, dornici de socializare înăuntrul şi în prejma misterioasei construcţii, după o ploaie mai degrabă purificatoare decât enervantă. 


Dar deschiderea, pe înserat, a fost făcută de Societatea Scriitorilor Prahoveni, care a propus lansarea unui interesant volum de proză real-fiction, sub semnătura Denisei Udroiu: „11 septembrie, o zi obişnuită”. Este vorba, cum desigur v-aţi dat seama, de ziua fatidică în care au căzut turnurile gemene de la New York – Word Trade Center – au căzut. Denisa Udroiu petrecuse o lună din primăvara anului 2001 la New York şi redă impresiile uimitoarelor descoperiri din Lumea Nouă. În septembrie acelaşi an, se afla la Cambridge. Acea zi de septembrie constituie substanţa esenţială a cărţii, de fapt, un schimb multiplu de emailuri cu prieteni de pe toate meridianele. De la neîncredere sau lipsă de compasiune, la furie, la spaimă, la teorii ale complotului etc. Doar mor mii de fiinţe umane zilnic, în toate bătăliile, războaiele, atentatele, crimele pe întreaga planetă. În Somalia, în Sudan, în Afganistan, în Palestina… 


Dar, iată, din 12 septembrie vieţile tuturor s-au schimbat. Nu se vor mai vedea cu toţii la Helsinki, cum îşi doreau. Toate planurile de viitor au dispărut, alte sau niciunele le-au luat locul, vieţile tuturor au luat un curs diferit de acela preconizat. Încă nimeni nu se gândea, dar aveau să vină tot mai multe zile la fel de grele, cu atentate în chiar inima Europei, la Madrid, la Londra, la Paris, la Bruxelles… Sentimentele vor suferi schimbări dramatice, se va adăuga misterioasa criză a refugiaţilor, al Qaeda va fi înlocuită de ISIS… Lumea merge mai departe, dar nu neapărat pe drumul cel bun… Denisa Udroiu abordează cu patos şi implicare, în cea de-a treia parte a cărţii, implicaţiile politice, sociologie, psihologice ale evenimentelor din 2001, cu accent deosebit pe sindromul post-traumatic, din ce în ce mai prezent în lumea globalizată de azi şi atât de puţin cunoscut şi înţeles. 
În moderarea plină de solicitudine a directorului muzeului, dr. Jenica Tabacu, celor două duzini de spectatori le-a fost prezentat volumul de către scriitorul Florin Dochia, preşedintele Societăţii Scriitorilor Prahoveni, apoi autoarea, Denisa Udroiu, a dezvăluit câteva dintre resorturile intime care au condus-o să propună spre editare abia acum textul conceput cu mai bine de un deceniu în urmă şi a răspuns unor întrebări din public. Actriţa Cristina Lascu a citit fragmente din volum şi, apoi, a susţinut un încântător recital de poezie eminesciană. Au mai susţinut manifestarea, prin prezenţă şi comentarii pertinente, şi alţi scriitori membri ai Societăţii Scriitorilor Prahoveni, între care Codruţ Radi şi Corneliu Cubleşan. Deja, afară, în jurul castelului şi în grădină se adunaseră grupuri-grupuri de vizitatori, aşteptând ghidul care să-i conducă în călătoria pe care doreau s-o facă în lumea familiei Hasdeu. (F.F.)

Victor Rădulescu, primarul care a modernizat Câmpina

Răscolind prin biblioteca personală, am găsit un exemplar din ziarul „Curentul”, apărut la 2 mai 1937. „Curentul” - unul din cele mai importante cotidiene din perioada interbelică, condus de marele ziarist şi pamfletar Pamfil Şeicaru - apărea în format mare (dublu A3) şi avea 40 de file cu editoriale politice, actualităţi, informaţii sociale şi culturale. O întreagă foaie din numărul apărut la data de 2 mai 1937 era dedicată unui amplu reportaj cu titlul: „Câmpina după trei ani de administraţie” şi subtitlul: „Aspectul ei edilitar, social şi cultural. Ce s-a făcut pentru înfrumuseţarea ei şi cât a costat. Proiecte pentru viitor”. 
Articolul era ilustrat cu imagini de pe şantierul parcului care se amenaja pe versantul Bulevardului şi cu o imagine a Liceului de Băieţi „D. B. Ştirbey”. Apăreau de asemenea şi fotografiile avocatului Victor Rădulescu, întâi primar al Câmpinei şi ulterior deputat de Prahova şi a avocatului Ioan G. Ionescu, primarul oraşului în perioada în care Victor Rădulescu ajunsese deputat. 

Victor Rădulescu la inagurarea parcului de pe Bulevardul Elisabeta
Reportajul începe cu o prezentare şi un istoric: „Oraşul Câmpina, aşezat pe frumoasa vale a Prahovei (...) a cărui vechime se întinde dincolo de anul 1503, în care hrisoavele neguţătorilor Braşoveni îl semnalează printre târgurile şi satele româneşti cu care ei au legături (personal, am susţinut întotdeauna că urbea noastră e mult mai veche decât atestarea din 1503 – n.m.), s-a dezvoltat în ultima vreme datorită petrolului al cărui centru este. Din această cauză, pe drept cuvânt i s’a zis Câmpinei «regină a petrolului românesc sau a aurului negru». Dezvoltarea tot mai crescândă a oraşului, în toate ramurile de activitate şi ca urmare şi a populaţiei care a ajuns astăzi la aproximativ 18.000 suflete, a fost nevoie să i se adauge, datorită spiritului de prevedere şi conştiinciozitate a edililor de astăzi, sistematizarea cu anexele ei: urbanizarea şi înfrumuseţarea. În adevăr, este uşor să ne amintim că până acum câţiva ani cine trecea prin acest oraş petrolifer, era izbit de aspectul urât al trăzilor nepavate şi lipsite de trotuare, murdare din cale afară, încât se întreba unde merg veniturile din petrol ale comunei? Era prea mare contrastul între starea edilitară şi renumele lui de cel mai bogat oraş petrolifer (...) Astăzi însă s-a schimbat complet faţa acestui oraş. Venirea la cârma ţării a Partidului Liberal (...) a avut drept urmare realizarea unui vast program pe tot mandatul de patru ani. Este locul să pomenim numele energicului avocat şi deputat, d. Victor Rădulescu, şeful acestui sector politic, a cărui activitate, în toate direcţiile, a contribuit la dezvoltarea şi înfrumuseţarea oraşului, alături de colaboratorii săi din consiliul comunal, în frunte cu d. av. Ioan G. Ionescu, primarul oraşului, av. Nicu Davidescu, ajutor de primar etc. Înşiruirea realizărilor din ultimii ani, în toate domeniile (...) va duce la constatarea firească (...) că d. Victor Rădulescu pune mult interes în realizarea operelor frumoase. Este suficient să menţionăm că d-sa, de dimineaţa până seara, este găsit pe şantierele lucrărilor parcului comunal, dirijând lucrările pe care le-a iniţiat”.
Reporterul trece apoi în revistă principalele realizări din perioada 1934 – 1937. „Problema apei potabile a fost cea mai importantă. La venirea la putere a liberalilor, în noiembrie 1933, erau începute numai lucrările preliminare pentru înlocuirea conductelor cu apă. Ele au fost perfectate cu formele legale – licitaţie şi contract – şi executate apoi pe strada cea mai importantă care este şi centrul oraşului, strada Carol, ce formează şoseaua naţională Bucureşti – Sinaia – Braşov, apoi pe străzile Griviţei, Goleşti şi Bulevardul Elisabeta. După ce au fost terminate lucrările de înlocuire a conductelor cu apă, s-au început asfaltările şi pavările străzilor. S-a pavat strada Carol (cu piatră cubică din granit – n.m.) şi s-au făcut trotuare asfaltate pe majoritatea străzilor şi pe drumul care ducea spre gară. S-a făcut şi un pod de beton armat peste iazul de la linia CFR şi un trotuar între gară şi pod, deşi terenul aparţinea comunei Poiana. Pentru a face ca viaţa economică să pulseze cât mai mult, s-a căutat a se obţine permanentizarea unei unităţi militare în garnizoană şi pentru aceasta primăria a înţeles să înlesnească Ministerului Apărării Naţionale această posibilitate. Pentru Batalionul I de Infanterie uşoară, patronat de M.S. Regele Carol al II-lea, s-a început construcţia unei cazărmi. Terenul pe care construieşte, în suprafaţă de 30.000 mp, este donat de societatea petroliferă «Steaua Română», graţie spiritului de înţelegere şi dragoste ce poartă oraşului Câmpina d. Gh. Dumitrescu, directorul acestei societăţi, care a contribit şi cu bani la realizarea acestui edificiu, al cărui cost de ridică la 7 milioane lei. (Gheorghe Dumitrescu şi-a ridicat o vilă frumoasă, „Casa de Zahăr”, aflată la intersecţia Bulevardului cu strada Plevnei – n.m.)

V.Rădulescu şi comandantul Batalionului
de Infanterie la plimbare pe bulevard

Primăria a contribit cu 2 milioane lei şi Ministerul Apărării cu soldaţi tâmplari, care au lucrat la construcţie. Poziţia minunată a clădirii, lângă şoseaua naţională, face ca edificiul să contribuie la înfrumuseţarea oraşului. O realizare importantă, care a cerut multe eforturi din partea edililor, a fost amenajarea parcului comunal de pe versantul Bulevardului până la râul Prahova. Iniţiator a fost tot Victor Rădulescu, acest fiu al Câmpinei şi mare iubitor al oraşului. La început s-a procedat prin cumpărarea terenului în suprafaţă de 10 hectare, plătindu-se un milion lei. Planul parcului a fost întocmit de arhitectul peisagist belgian Pinard, care amenajase în capitală renumitul parc de pe malul parcului Herăstrău. Au fost necesare lucrări de drenare a terenului, construcţii de terase până în vale, ziduri de sprijin, electrificarea zonei şi ridicarea unor pavilioane, la această dată în parte terminate. Parcul mai este prevăzut cu plantaţii de flori şi arbuşti ce se vor pune printre gliile de iarbă aşezate pe toată panta – apoi cu străzi, terase, alei cu scări, bănci pentru odihnă şi un pavilion mai mare pentru muzică. În marginea râului Prahova se va construi un ştrand şi un restaurant de care de asemenea câmpinenii au nevoie, localitatea fiind şi staţiune climatică – ştrand care iarna va fi patinoarul sportmenilor (viitorul ştrand 2 – n.m.). Alături de ştrand se va face un lac cu peşti, nu tocmai adânc, dar suficient pentru plimbările cu bărcile”. 
Alte realizări amintite de reporter se referă la „Îmbunătăţirea reţelei electrice; s-au înlocuit stâlpii de lemn cu alţii din fier. S-au făcut diverse îmbunătăţiri la staţia de pompe de la Voila şi s-a făcut o plantaţie de pomi fructiferi, care încadra staţia de pompe şi bazinul de apă, creindu-se o mică fermă. S-a cumpărat o cisternă pentru stropit cu apă şi una pentru stropit cu păcură (străzile neasfaltate erau stropite cu păcură, pentru a se evita ridicarea prafului – n.m.). S-au construit 9 compartimente pentru hala de zarzavaturi, s-a reparat localul judecătoriei, s-a înfiinţat secţia de pompieri militari”.
Pe lângă opere edilitare, conducătorii oraşului au sprijinit şi viaţa culturală. „S-a terminat construcţia Liceului de Băieţi, realizată după planurile arhitectului prof. Socolescu. S-au înfiinţat două şcoli primare, una pe Câmpiniţa şi una în cătunul Păcuri. La aceasta din urmă, clădirea a fost donată de «Steaua Română». S-a terminat localul Şcolii de Meserii (actualele Cămine Petrol – n.m.), unde s-a amenajat secţia de tâmplărie şi cea de sculptură. S-au acordat diverse ajutoare bisericilor, studenţilor, societăţilor de binefacere (Crucea Roşie) şi Asociaţiei Sportive pentru Zbor fără Motor A.R.P.A., cumpărându-se mai multe planoare. S-au luat măsuri penru trimiterea la mare a unei colonii de copii săraci. Ajutoare la cele două spitale din oraş pentru cumpărarea de medicamente şi îmbunătăţirea clădirilor. Primăria a întreţinut 157 de copii basarabeni aduşi la Câmpina în timpul crizei din acea regiune.  S-a creat o cantină unde mănăncă zilnic 300 de copii săraci. Împroprietărirea cu locuri pentru casă, conform legii din 1922, celor care au luptat pe front pentru întregirea nemului românesc, cărora li s-a dat o suprafaţă de 500 mp gratuit pe terenul Câmpiniţa, proprietatea comunei. Pe terenurile de la Voila şi Slobozia vor fi împroprietăriţi invalizii, orfanii şi văduvele de război”.
Cel care semnează amplul documentar cu iniţialele „REP” apreciază că eforturile pentru îmbunătăţirea stării edilitare, sanitare, urbanistice şi culturale a oraşului Câmpina, „în care un Heliade Rădulescu, pictor Grigorescu, B.P. Hasdeu şi dr. Istrati şi-au găsit aici liniştea pentru realizarea operelor lor”, se datorează „energiei d. Victor Rădulescu şi colaboratorilor săi”.
Victor Rădulescu a devenit un personaj legendar în istoria oraşului Câmpina. Câmpinenii mai vârstnici povesteau că se plimba cu trăsura zilnic pe străzile principale şi dacă observa un trecător că aruncă pe jos un pachet de ţigări consumat sau alte gunoaie, cobora rapid şi îi aplica două lovituri de baston, iar apoi, după ce-l învăţa minte, ca să închidă incidentul, îi dădea o hârtie de o mie de lei, o sumă foarte importantă la acea vreme. 

V. Rădulescu cu nepotul Dinu,
la plimbare pe strada centrală
Victor Rădulescu era un om bogat, ce făcuse avere având concesiunea pentru furnizarea de cherestea societăţii «Astra Română», într-o vreme în care toate sondele din marginea oraşului erau construite din lemn. A îmbogăţit oraşul cu două clădiri frumoase, în stil neoromânesc. Una lângă actualul Liceu Forestier, dată ca zestre ginerelui său, dr. Gheorghiu şi un ansamblu de clădiri pe strada Griviţei, o vilă cu anexe pentru personal şi garaje, în care locuia cu famlia sa. Fiica sa, soţia doctorului Gheorghiu, i-a dăruit doi nepoţi, Dinu şi Vlady, amândoi terminând medicina. Vlady a plecat în America de multă vreme, iar Dinu a rămas să practice stomatologia la Câmpina, fiind renumit atât pentru inteligenţa şi umorul său, cât şi prin faptul că era un mare jucător de bridge. În memoria vechilor câmpineni, Dinu Gheorghiu a rămas cunoscut şi printr-o furtunoasă poveste de dragoste din perioada studenţiei când, îndrăgostit nebuneşte de frumoasa sa colegă Thea, i-a oferit cadou toate bijuteriile familiei. 
Am evocat figura acestui fiu al oraşului, Victor Rădulescu, necunoscut de generaţia actuală, pentru că fiind în plină campanie electorală, am vrut să ofer câmpinenilor un model de primar şi om politic care în toată activitatea sa a pus pe primul plan interesele oraşului şi nu pe cele personale. Victor Rădulescu a făcut sacrificii materiale personale pentru înfrumuseţarea Câmpinei, care din acea perioadă a început să fie numit „oraşul florilor”. 
Alin CIUPALĂ

CĂLĂTOR PRIN LUME. Oxford şi câteva din tradiţiile sale

Bine v-am regăsit, stimaţi cititori ai acestei rubrici. După o pauză de câteva săptămâni, vă invit să reluăm periplul nostru prin lume, vizitând astăzi un faimos centru universitar englez – Oxford. 
Când spui Oxford, imediat gândul te duce la celebra universitate de aici, cea mai veche din lumea anglofonă, de pe urma căreia oraşul cu peste 135.000 de locuitori trăieşte în mare parte. Câţi dintre noi, tineri fiind, nu ne-am fi dorit să devenim studenţi ai unuia dintre cele 38 de colegii ce alcătuiesc această universitate?! Dar pentru că nu a fost să fie, vă invit la o scurtă vizită de turist prin acest pitoresc oraş. 
Părăsim Londra pe M40 (autostrada 40) îndreptându-ne spre comitatul (judeţul) Oxfordshire, de care ne despart 90 km. Odată ajunşi în zona centrală, coborâm din autocar pe Beaumont Street, în apropierea celui mai vechi muzeu britanic - Ashmolean Museum (1683), ce cuprinde interesante secţiuni egiptene, islamice, chinezeşti, bogate colecţii de pictură franceză şi italiană, între care tabloul „Răstignirea” a lui Michelangelo şi stampe de Raphael, dar şi masca mortuară a lui Oliver Cromwell. Chiar în colţul străzii se află un important monument - „Memorialul Martirilor” (1843), care comemorează jertfa episcopilor Latimer, Ridley şi Cranmer, care au fost arşi pe rug în 1555 în acest loc pentru convingerile lor religioase. Privind monumentul, la baza căruia se află figurile celor trei episcopi, îmi vin în minte...

Câteva date istorice
În perioada saxonă, localitatea este una de tranzit, numită Oxenaforda. În sec. VIII apare aici Mănăstirea Sf. Frideswide - un sfânt saxon care a murit în 750 d.Hr., astăzi patronul spiritual al oraşului. Prima atestare documentară a aşezării o găsim în 912, în „Cronica ango-saxonă”. În sec. X este un important oraş de frontieră între regatele Mercia şi Wessex. Oraşul capătă anumite privilegii acordate de Henric al II-lea şi călugări din diferite ordine îşi găsesc reşedinţa aici. Odată cu apariţia universităţilor în sec. XIII, relaţiile dintre „town and gown” (orăşeni şi studenţi) devin încordate, iar în 1335, 95 de studenţi şi orăşeni sunt ucişi în timpul unei bătăi ce a implicat colegiile şi sătenii din jurul Oxfordului. În perioada războiului civil, Oxfordul îl adăposteşte pe Carol I (Charles I), după ce acesta fugise din Londra, transformând oraşul într-un centru regalist, pentru ca în timpul ciumei din 1665 – 1666, să adăpostească curtea lui Charles al II-lea. Oraşul se dezvoltă. Se construiesc canale pentru legături comerciale cu Conventry (1790) pentru transportul pe râul Tamisa, iar în anii 1840, compania de căi ferate „Western Railway” face legătura între Oxford şi Londra. La începutul sec. XX şi în continuare, apare industria tiparului, apar diverse edituri, dar şi industria automobilului, care se dezvoltă după 1920, aici fabricându-se binecunoscutele mărci Morris, industrie ce avea în anii 1970 peste 20.000 de oameni. În anii 1980 – 1990, tot aici se fabrică maşina naţională britanică Mini Morris, dar şi piese pentru BMW, astfel încât oraşul poate fi împărţit în două: oraş universitar, dar şi centru industrial. 

Univesitatea din Oxford
Este una dintre cele mai vechi din Europa, primele colegii fiind menţionate în sec. XIII: Colegiul Universităţii (1249), Balliol (1263),  Merton (1264). Ele cuprindeau facultăţi de teologie, drept, medicină sau arte liberale. Colegiile urmau modelul universitar din Paris, pentru că mulţi absolvenţi englezi ai universităţii din Paris se stabiliseră aici încă din 1167 sub protecţia lui Henric al II-lea. Aceste prime colegii au fost fondate de organizaţii religioase şi de către biserică, ce doreau să împace filozofia grecească cu teologia creştină. 


Fiind considerate colegii monastice, el erau alcătuite dintr-o capelă, un refectoriu (sală de mese) şi locuinţele studenţilor, dispuse într-un paralelipiped (the quad) având în mijloc, bineînţeles, gazon. Aşa se face că la Colegiul Creştin (1525), capela colegiului este în acelaşi timp şi catedrala oraşului. Deşi studiau religia, cursanţii nu erau deloc „uşă de biserică” şi confruntările dintre studenţi şi orăşeni erau dese, aşa cum arătam mai sus, culminând cu cea din 1335. Astăzi Universitatea este mai mult un corp administrativ, fiecare colegiu fiind independent şi alegându-şi studenţii după propriile norme. Însă, pe oricare dintre colegii l-ai frecventa, o diplomă de absolvent la Oxford reprezintă o valoroasă carte de vizită pentru un drum în viaţă.

La pas prin Oxford
Ghidurile turistice recomandă ca vizita prin Oxford să înceapă dintr-un punct central numit Carfax, unde se întâlnesc cele patru artere principale ale oraşului. Noi vom urma însă traseul pe care îl fac de obicei cu grupurile mele de turişti. Aşadar, plecăm de la picioarele Monumentului Martirilor din St. Giles Street şi după câteva sute de metri facem stânga ajungând în Broad Street (strada largă). 
Imediat pe partea stângă admirăm unul dintre cele mai vechi colegii – Balliol College (1263), fondată scoţianul John Balliol. Ca toate colegiile, clădirea este construită din piatră, pe care patina timpului şi-a pus amprenta, făcând-o din albă, gălbuie. Privind prin gard frumoasa grădină ce pare un adevărat parc, citim câteva date despre colegiu şi mergem mai departe, lăsând în partea dreaptă a străzii Muzeul „Oxford Story” (Istoria Oxfordului). 


Dacă ajungeţi vreodată aici şi timpul vă permite, vizitaţi-l şi nu veţi regreta. În interiorul slab luminat, un cărucior electric te poartă prin muzeul ce prezintă, în splendide diorame, viaţa din Oxford din cele mai vechi timpuri, imaginile fiind însoţite de jocuri de lumini şi comentarii. (Diorama este un tablou de mari dimensiuni, alcătuit din mai multe planuri, aşezat într-o sală obscură, care sub efectul unui joc de lumini, dă spectatorului impresia realităţii – DEX, p. 317)
Ne continuăm drumul pe Broad Street şi undeva aproape de o intersecţie, pe partea dreaptă, vedem clădirea rotundă de o mare frumuseţe a Sheldonian Theatre (1669), operă a marelui arhitect Christopher Wern (cel ce a proiectat şi catedrala Sf. Paul din Londra), inspirat de teatrul lui Marcellus din Roma Antică. În afară de sală de teatru şi de concerte, Sheldonian este şi locul unde se desfăşoară ceremoniile de absolvire ale colegiilor. Trecând pe lângă teatru, ajungem într-un quad, un pătrat format din clădiri, un loc în care simţim puternic amprenta istorică. Pe o latură se află Bodleian Library (Biblioteca Bodleiană) cu peste 6,5 milioane de cărţi şi de jur împrejur uşile vchilor şcoli, cu arhitectura lor medievală, deasupra cărora scrie în latină: şcoala de filozofie, şcoala de medicină, şcoala de muzică şi arte sau şcoala pentru ştiinţele naturii. Ne continuăm apoi drumul, lăsând în dreapta un alt colegiu – Brasenose College. Prin bunăvoinţa unui profesor al colegiului care tocmai ieşea, ne este permis să intrăm în curtea interioară pentru a admira quad-ul şi să vizităm sala de mese a colegiului. După ce ieşim, trecem pe lângă o clădire circulară, destul de ciudată, care nu-ţi poţi da seama ce repezintă. Aflăm că este Radcliffe Camera (1737 – 1749), folosită în trecut ca sală de lectură, astăzi un depozit uriaş de cărţi aparţinând Bibliotecii Bodleiane. 
După câţiva zeci de metri ajungem în High Street, strada principală extrem de animată, mărginită în dreapta de colegii, iar în stânga de magazine. Remarcăm librăria pe patru nivele a faimoasei edituri Oxford University Press, dar şi vitrinele ce expun la preţuri surprinzător de mari pentru noi uniforme ale diferitelor şcoli şi colegii. Mergem pe High Street până la intersecţia cu Aldate’s, facem stânga şi ne oprim în faţa vechii primării, monument de artă, transformat în muzeu al oraşului. Uşa larg deschisă ne îmbie să intrăm în interiorul asemănător unui vechi palat, cu o scară impunătoare în holul principal. Istoria oraşului ne este depănată de un profesor pensionar, acum ghid voluntar (aşa cum sunt mulţi pensionari care-şi ocupă timpul într-un mod util societăţii), foarte ataşat noii sale profesii, dornic să ne furnizeze o sumedenie de informaţii. 
Timpul ne presează şi după ce vizităm câteva încăperi îi mulţumim şi ieşim în vacarmul stăzii, îndreptându-ne  spre cel mai mare colegiu – Christ Church (biserica lui Hristos), construit în 1525 de cardinalul Wolsey. Aici, arhitectul C. Wren a construit, în 1681, Tom Tower (turnul lui Tom), parte a unei catedrale care este nu numai a colegiului, dar şi a întregului oraş. 


Pentru că şirul celor ce aşteaptă să cumpere bilete pentru vizitarea colegiului este foarte lung, iar timpul nostru limitat, ne mărginim să admirăm imensul parc ce coboară spre Tamisa şi să ne amintim că aici, Lewis Carroll (pe numele său adevărat Charles Dodgson) a scris una dintre cele mai frumoase cărţi pentru copii – Alice în Ţara Minunilor. 
Ne întoarcem spre High Street şi la intersecţia cu Corn Market (strada pieţei cu cereale), principala arteră comercială a oraşului, admirăm orologiul cu figurine din Turnul Carfax şi alături de alte sute de turişti ce sufocă intersecţia aşteptăm ora 12 pentru a vedea parada figurinelor. După cele 12 bătăi făcute pe un clopot de către două figurine, părăsim piaţa şi intrăm în zona pietonală şi extrem de aglomerată de pe Corn Market Street. 


Privim din mers vitrinele magazinelor „de firmă”, nume cunoscute în întreaga lume şi fiind ora prânzului, apreciem că avem de unde alege din numărul mare de localuri cu autoservire sau binecunoscutele Mc Donald’s şi KFC. Într-un moment de inspiraţie, părăsim artera principală căutând străzi mai mici şi mai puţin aglomerate. Aşa se face că ne trezim într-o zonă de început de secol, unde se află halele alimentare – Covered Market (piaţa acoperită). Clădirea cu ziduri din cărămidă roşie adăposteşte piaţa de carne, peşte, brânzeturi şi legume. Interiorul te transpune într-o lume veche, cu boxe destinate mărfurilor expuse, o lume departe de mall-urile zilelor noastre. Judecând după dialogurile ce le auzim în jur, cumpărătorii par vechi prieteni ai negustorilor prezenţi aici. 
Atmosfera pare decupată din romanele lui Dickens şi mă despart greu de acest loc, îndreptându-mă spre autocarul ce ne aşteaptă pe strada St. Giles, locul tradiţional al bâlciului ce are loc aici încă din sec. XII, la începutul lunii septembrie.
Se ştie că britanicii sunt foarte tradiţionalişti şi nu este de mirare că într-un oraş atât de vechi, cum este Oxfordul, unde o plimbare prin oraş înseamnă o incursiune  în istorie, tradiţiile mai noi sau mai vechi sunt întâlnite la tot pasul. Un drum prin Oxford nu este doar unul prin istorie, ci şi un bun prilej pentru a vedea cum vechiul se împleteşte cu noul. Sunt sigur că mulţi dintre dvs. au văzut în transmisii tv sau au citit despre celebra cursă nautică de pe râul Tamisa a echipajelor de skif 8+1, cursă ce are loc anual între echipajele universităţilor Oxford şi Cambridge, o tradiţie mai „nouă”, având în vedere că se apropie de 190 de ani. Câştigarea acestei curse tradiţionale reprezintă un motiv de mândrie pentru orice echipaj. Cursa este urmărită în fiecare an de milioane de telespectatori, iar cele două universităţi fac tot posibilul pentru a-şi asigura cei mai buni canotori din lume, oferindu-le acestor sportivi, asemenea universităţilor americane, burse de studiu, iar învingătorii fiind trataţi ca adevăraţi eroi.


O tradiţie ce deosebeşte Oxfordul de alte universităţi este sistemul „tutorial”, un îndrumător care va avea grijă de fiecare student. El îl va ajuta să se acomodeze mai uşor şi mai rapid cu noua sa viaţă de student, îi va planifica activitatea didactică, îi va indica bibliografia pentru proiectele sale şi va controla etapele elaborării acestora.
Străbătând agale străzile încărcate de istorie, eşti surprins de numărul mare de biciclete ce trec pe lângă tine sau pe care le vezi în zecile de parcări special amenajate. Nu este un lucru de mirare, deoarece pe lângă faptul că este cel mai comod şi mai ieftin mijloc de transport, mersul pe bicicletă, sportul în general, reprezintă o tradiţie şi un „must” (o obligaţie) a fiecărui colegiu. Pe lângă canotaj, despre care am vorbit mai sus, fiecare colegiu are echipele sale proprii de rugby, fotbal ori atleţi, toţi dorind ca prin performanţelelor să ajungă din echipa colegiilor în cea a universităţii, activitatea sportivă fiind apreciată aproape în aceeaşi măsură ca activitatea academică (de studiu).
Dacă vorbim despre tradiţiile Oxfordului, trebuie reamintită celebra confruntare ce a avut loc între studenţi şi orăşeni sau dintre „town and gown”, în anul 1345, izbucnită la o cârciumioară. Curând după aceea, clopotele Bisericii Sf. Martin (biserica orăşenilor) şi cele ale Sf. Maria (biserica studenţilor) sunau chemându-şi susţinătorii. „Bătălia” a durat trei zile şi s-a soldat cu moartea a 95 de studenţi şi orăşeni. Regele Edward al III-lea a hotărât atunci că orăşenii au fost cei vinovaţi şi l-a obligat pe primarul Oxfordului să participe la o slujbă de comemoare ţinută în fiecare an la Biserica Sf. Maria şi să plătească universităţii 40 pence (1 liră sterlină = 100 pence). Această tradiţie s-a menţinut până în 1826, timp de aproape 500 de ani.
Într-o mai veche carte de engleză – „Essential English”, a prof. C.E. Eckersley, am găsit relatările unui student la Oxford, relatări legate de tradiţiile studenţeşti de aici. Nu ştiu dacă toate mai sunt de actualitate astăzi, dar pentru parfumul epocii în care au fost trăite, vi le prezint în cele ce urmează.
Scriitorul Matthew Arnold „alinta” Oxfordul numindu-l „dulcele oraş cu clopotniţe visătoare”. Şi dacă vorbim de clopotniţe, să începem cu ziua de 1 mai, când în fiecare an, la ora şase dimineaţa, în clopotniţa capelei Colegiului Magdalen (pronunţat Maudlein), un cor format din elevi şi studenţi cânta un imn în latină, preamărind primăvara. Tradiţia aceasta vine din secolul XV şi s-a păstrat până în zilele noastre. O altă clopotniţă renumită este cea a Christ Church (Biserica lui Hristos), care este şi catedrala oraşului. Clopotul acesteia, denumit Tom Tower, bate de o sută de ori în fiecare seară la ora nouă, în memoria celor o sută de studenţi pe care colegiul (cel mai mare din Oxford) i-a avut iniţial. O altă tradiţie spune că în ziua de Crăciun, studenţii de la Queen’s College (Colegiul Reginei), se prezintă în faţa conducerii, aflată la masa de Crăciun, cu un cap fript de porc mistreţ, în amintirea unui episod din trecutul colegiului, care ar fi avut loc în secolul XVI şi aminteşte de lupta dintre un student al colegiului şi un porc mistreţ. Studentul, care tocmai citea o carte în limba greacă, pregătindu-se pentru un examen, a fost atacat de un mistreţ şi singura armă pe care o avea la îndemână era cartea, cea pe care a folosit-o îndesând-o în gura porcului zicând: „Graecum est” (asta e în greacă). Conducerea acestui colegiu este formată din 12 cadre didactice şi un conducător, în memoria lui Hristos şi a celor 12 discipoli, aşa cum a gândit în 1341 fondatorul colegiului, Robert de Eglesfield.
O altă tradiţie o reprezintă ţinuta pe care studenţii trebuie să o poarte când se prezintă la examene: un costum de culoare închisă, având pe deasupra celebra pelerină neagră - „the gowen” şi purtând pe cap acea şapcă în colţuri de care atârnă un şnur.
În mod tradiţional, în fiecare dintre ele 38 de colegii există cluburi de dezbateri pe diferite probleme, cluburi ce pregătesc prin tematica lor viitorii oameni politici. În acelaşi spirit, există numeroase societăţi, adunări, în care studenţii invită o personalitate pentru a le vorbi despre un anumit domeniu: filozofie, politică, sport etc.
În timpurile mai vechi, în fiecare colegiu existau persoane care se ocupau de păstrarea disciplinei în interiorul colegiilor. Acestea se numeau „proctori” şi aveau ca atribuţii, pe lângă păstrarea disciplinei, şi pe aceea ca studenţii să nu se afle în afara campusului după ora 24, studenţii riscând o amendă sau în cazuri mai grave chiar exmatricularea. Aceşti proctori erau ajutaţi de aşa-zişii „bulldogs”, care ar fi trebui să-i prindă pe cei ce ar fi încercat să fugă. Probabil că această tradiţie să fie depăşită astăzi, când studenţilor li se acordă o mai mare libertate.
Fiecare promoţie îşi serbează, în mod tradiţional, absolvirea la Teatrul Sheldonian, construit în 1669 de celebrul arhitect Christopher Wren, studenţii purtând acele pelerine şi şepci tradiţionale, ca şi profesorii lor. Festivitatea de absolvire este urmată de un „garden party” – o petrecere în aer liber sau de o plimbare cu un „punt” (un fel de gondolă veneţiană) pe râul Cherwell sau pe Tamisa, într-o atmosferă de nostalgie pentru toţi aceşti ani care au trecut prea repede, petrecuţi într-un oraş în care istoria te însoţeşte la fiecare pas, aşa cum am simţit şi noi în scurta noastră trecere prin „dulcele oraş cu clopotniţe visătoare”.
Alex. BLANCK

20 mai 2016

Izvoare de apă nepotabilă la Câmpina

Primăria Câmpina face cunoscut că, în urma controlului igienico-sanitar şi a expertizării cu laborator a izvoarelor publice aflate pe raza administrativ-teritorială a municipiului Câmpina, s-a constatat că APA NU ESTE BUNĂ DE BĂUT, din următoarele izvoare:
-Şipot (Izvor captat) „Lac;
-Şipot (Izvor captat) „La Blanc”;
-Şipot (Izvor captat) „Voila”.


Apa provenită, din sursele menţionate anterior, este necorespunzătoare din punct de vedere igienico-sanitar şi se interzice consumul ei, până la confirmarea potabilităţii, de către laboratorul Direcţiei de Sănătate Publică Prahova.

17 mai 2016

Cu riscul de a muri la un viitor mare cutremur, nemulțumiții din blocul A6 nu vor să se mute în blocul de necesitate

Pe terasa pe care este situată Câmpina, la 50 de metri deasupra luncilor râurilor Prahova și Doftana, orașul nostru este în afara oricărui pericol de inundații, dar nu și în afara pericolelor în cazul unui cutremur puternic. Cutremurul devastator din 4 martie 1977, cu magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, s-a soldat cu mii de morți și răniți, dar și pagube materiale de multe miliarde de dolari, la nivelul întregii țări. În România, bilanţul oficial a cuprins 1.570 de morţi şi peste 11.000 de răniţi. Cele mai mari pagube au avut loc în Capitală, în special în centrul vechi. La cutremur a pierit şi actorul Toma Caragiu, directorul teatrului din Ploieşti. Câmpina a avut și ea mult de suferit. Iar dacă nu a murit nimeni din oraș (după datele oficiale ale autorităților comuniste de atunci), și au fost doar zeci de răniți, grav sau mai puțin grav, aceasta a fost o întâmplare fericită, datorită unui mare noroc. Dar norocul nu vine însă de două ori în același loc. E UN LUCRU ȘTIUT ACEST ADEVĂR. Și după zicerile din folclorul românesc (”Norocul întâi râde, apoi plânge”, ”Norocu-i după cum și-l face omul”, ”Norocul ocolește locul unde-i sfadă și batjocură”), dar și după regulile teoriei probabilității din matematică. Pagubele materiale provocate Câmpinei de marele cutremur au fost imense, căci sute de imobile (magazine, instituții publice) și locuințe (blocuri, case) au fost total sau parțial distruse. După cutremur, a fost reconstruit centrul orașului din temelii. Dar memoria colectivă este scurtă și, se pare, mulți dintre câmpinenii de azi care au trăit acel cutremur au uitat de urmările lui nefaste. Cine nu învață din greșelile trecutului nu are viitor. Dar ce te faci că nu au un viitor liniștit nici cei care trăiesc pe lângă încăpățânații ce nu învață din greșelile istoriei care știu ei cel mai bine că ”lor nu li se poate întâmpla”. 
După 39 de ani de la cutremurul din 4 martie 1977, zece blocuri din Câmpina ar putea fi puse la pământ de un seism cu o magnitudine de peste 7 grade pe scara Richter. Dintre cele zece imobile, cel mai avariat și mai expus unui dezastru în cazul unui cutremur cu intensitatea amintită este blocul A6 de pe strada Schelelor nr. 3, cu cele patru scări ale sale: A, B, C și D.



Cutremurul din 4 martie 1977
Este posibil ca și în Câmpina să fi murit câțiva oameni din cauza cutremurului ucigător. Dacă nu în mod direct, prăbușiți sub dărâmături, măcar în mod indirect, la câteva săptămâni după aceea, în urma agravării unor boli de inimă sau ale circulației sângelui. E greu de spus și cât este valoarea exactă a pagubelor materiale, deoarece comuniștii cenzurau drastic presa vremii. Cert este că, din datele presei timpului, Prahova a avut mult de suferit. 30 de persoane au murit, pe 4 martie 1977, la Plopeni, sub dărâmăturile unui cămin de nefamiliști, prăbușit în totalitate. 


Chiar dacă presa vremii nu a consemnat date exacte despre cifra morţilor şi a pagubelor produse, toate localităţile din Prahova au fost puternic afectate de tragedie. Iar Câmpina a fost una dintre ele, fiindcă se află pe traseul principal al undei de șoc a oricărui mare cutremur produs în Vrancea, cea mai periculoasă zonă seismică a României. În seara zilei de 4 martie 1977, la ora 21.22, Câmpina s-a cutremurat, împreună cu întreaga Românie, timp de 56 de secunde dramatice, la o intensitate de 7,2 grade pe scara Richter. În Câmpina şi în toate oraşele judeţului s-a aşternut la scurt timp un peisaj apocaliptic. Clădiri dărâmate, morţi prinşi sub mormanele de moloz şi o stare de panică generală au cuprins populația imediat după seism, dar şi în zilele următoare.

Zece blocuri cu bulină roșie 
În anul 2000, în urma unor expertize minuțios efectuate, zece blocuri au fost clasificate în categoria celor cu bulină roșie, adică în pericol de a se prăbuși la un cutremur de peste 7 grade Richter. Printre ele: blocurile 6, 8 şi 10 de pe strada Mihai Eminescu (terminate în anul 1960), blocurile 38, 39, 40, 41 şi 43 de pe strada Orizontului (construite în perioada 1970 - 1972) şi blocul A6 de pe strada Schelelor, finalizat în anul 1966.


Cel mai grav avariat a fost găsit blocul A6 de pe strada Schelelor. Practic, locuitorii acestui bloc au stat mereu cu spaima în suflet, la gândul că pot muri la un cutremur mai puternic. Adică, oricând. Căci nimeni nu poate prevedea apariția cutremurelor, iar cele mai perfecționate seismografe detectează producerea iminentă a unui cutremur cu câteva zeci de secunde înainte ca acesta să se producă.  Cu timpul, spaima s-a diluat în sufletele oamenilor, de parcă le-ar fi prelucrat-o cei de la Hexi Pharma.  Astfel că, după 2000, municipalitatea câmpineană s-a confruntat cu o nouă problemă, foarte gravă - refuzul oamenilor de a permite consolidarea blocului A6, care nu doar că este încadrat în prima clasă de risc seismic, dar este și cel mai șubrezit, iar la primul mare cutremur, cu siguranță se va prăbuși. 

O ședință cu probleme
Zilele trecute, Asociația care cuprinde scările C și D ale blocului A6 a chemat oamenii la o adunare în care să fie informați despre procedura de mutare în blocul de necesitate, construit lângă Complexul Kaufland.


Imobilul este aproape gata și va fi dat în folosință pe la finele lunii august 2016. Așadar, până în august locuitorii blocului ar trebui să se mute, cu tot cu mobilă și cu instalațiile sanitare din dotare (centrale termice, boilere etc). Mulți participanți s-au scandalizat de situația creată, din care, considerau ei, au de pierdut. Cu toate că se știa, din octombrie 2013, de faptul că se va construi un bloc de necesitate cu 72 spații locative, investiție pe care au aprobat-o consilierii municipali în acea lună, și pentru care au alocat cea mai mare parte dintr-un credit bancar investițional de șase milioane de lei. Cei mai nemulțumiți nu puteau accepta să știe că apartamentele lor modernizate se vor transforma în șantier. Unii erau supărați că nu vor putea să se mute în blocul de necessitate cu toată mobila din dotare (cei cu apartamente de 3 camere vor locui în apartamente de 2 camere, din motive lesne de intuit), alții se arătau indignați de faptul că modernizările făcute la interior (placări cu gresie, faianță) vor fi deteriorate de muncitorii companiei care va reabilita și consolida blocul A6. Au fost câțiva care nu au priceput de ce nu-și pot vinde apartamentele reabilitate, imediat după finalizarea consolidărilor. Mulți au înțeles că guvernul a cheltuit multe milioane de lei pentru a realiza proiectul (documentația tehnică) și construcția blocului de necesitate, și că sumele acestea atârnă în balanță mult mai mult decât pierderile lor. Și, mai ales, că viața nu poate fi cântărită în bani. Iar într-un bloc avariat, viața lor atârnă într-un fir de ață. Conducerea primăriei speră că, în final, majoritatea va decide și că cei mai mulți proprietari de apartamente vor lua hotărârea cea mai înțeleaptă, anume părăsirea blocului A6 și mutarea în blocul de necesitate. În caz contrar, situația juridică a blocului de necesitate, care nu a fost construit cu fonduri europene, va putea să fie schimbată, iar apartamentele ar putea fi închiriate sau vândute de stat. Pericolul mortal al unui eventual cutremur de 7 grade va atârna permanent, în aceste condiții, deasupra celor care locuiesc în blocul A6, mai rău decât sabia lui Damocles.