25 martie 2015

Cei mai implicați și entuziaşti elevi de liceu din Câmpina devin traineri pentru colegii lor

Câmpina, 25 martie 2015. Elevii din clubul „Liderii Mileniului Trei” (LMT) vor deveni din acest semestru traineri pentru colegii lor de liceu.În urma activităților din prima parte a anului școlar, 30 de tineri au fost selecționați pentru a deveni elevi traineri, iar pe parcursul celui de-al doilea semestru vor transmite către alți liceeni cunoștințele și abilitățile deprinse ca parte a programului.


În urma evenimentului de lansare organizat marți la Câmpina, elevi de la Colegiul Național „Nicolae Grigorescu” vor susține traininguri pe subiecte care le vor fi de folos colegilor atât în viață, cât și în viitoarea carieră, dar care nu fac parte din programa clasică a școlilor, precum leadershipul, negocierea, managementul conflictelor și al diversității, spiritul civic și implicarea în comunitate sau inteligența emoțională.
Programul „TENARIS – LMT: Forța responsabilității speciale corporatiste” se desfășoară anual atât în Câmpina, cât și în Călărași și Zalău, celelalte comunități în care TenarisSilcotub are unități de producție și desfășoară proiecte de dezvoltare socială. Astfel, în total, peste 300 de elevi participă pe parcursul anului școlar la activități de educație non-formală. În primul semestru, 180 de elevi au participat la activități coordonate de profesori special instruiți; în a doua parte a anului școlar, 30 dintre ei vor trece la „catedră” și vor ajuta alți 120 de colegisă progreseze.
„De-a lungul carierei, am descoperit că e mai ușor să înveți decât să le împărtășești și altora ceea ce deja știi. Pe de altă parte, e un proces din care toți cei implicați câștigă: atât trainerul, cât și participanții. Sprijinim cluburile LMT fiindcă toți acești ani ne-au arătat că sunt un model de succes pentru dezvoltarea personală a tinerilor și un ajutor pentru aceștia în a-și defini propria identitate, drumul în viață și viitoarea carieră”, a declarat Dana Barbara, manager Resurse umane TenarisSilcotub.
A noua ediție a programului are ca temă chiar „2014-2015 – anul consacrării elevilor traineri TENARIS-LMT”. Transformarea elevilor în traineri pentru colegii lor a fost testată cu succes anul trecut, astfel încât de acum va deveni o regulă a cluburilor Liderii Mileniului Trei. „Ca trainer LMT, am avut parte de materiale interesante de predat, suport de curs foarte bine structurat, informație sintetizatăși, nu în ultimul rând, de cursanți foarte bine pregătiți și deschiși către nou. Informația ne deschide caleacătre educația non-formalăși ne oferă o direcție corectăîn viață. Personal, apreciez implicarea TenarisSilcotub în viața orașelor unde compania s-a dezvoltat!”, spune Teodor Delaport, elev-trainer de la Colegiul Național „Nicolae Grigorescu” din Câmpina.


„Am cunoscut oameni noi, am împărtășit ceea ce știu și la rândul meu am învățat – această experiență a fost una dintre cele mai benefice activități în care m-am implicat pe parcursul liceului. Îmi doresc ca, în continuare, cât mai mulți liceeni să aibă șansa de a se implica în acest program, să aibă șansa de a se dezvolta, ajutându-i în același timp pe alții”, îl completează Andrei Angelescu, elev-trainer la același liceu.
La ediția 2014 - 2015a programului Liderii Mileniului Trei din acest an mai participă liceeni de la Colegiul Național „Barbu Știrbei”, Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”, Liceul „Danubius” și Colegiul Economic– Călărași, dar și de la Colegiul Național „Silvania”, Colegiul Tehnic „Alesandru Papiu Ilarian”, Liceele Tehnologice „Mihai Viteazul” și „Voievodul Gelu”, Liceul Teoretic „Gheorghe Șincai” – Zalău.
În cele 8 ediții anterioare, programul a inclus 1.314  elevi din Zalău, Călăraşi și Câmpina.

Despre TenarisSilcotub
TenarisSilcotub este cel mai important producător român de ţevi fără sudură de diametre mici utilizate în diverse aplicaţii din industria mecanică, auto-moto, a petrolului şi a gazelor naturale, industria chimică şi petrochimică, industria energetică. Compania deţine în România unităţi de producţie la Zalău, Călăraşi și Câmpina și un centru de servicii în Ploieşti. 
Programele sale de responsabilitate socială urmăresc dezvoltarea durabilă a comunităţilor în care compania îşi desfăşoară activitatea, fiind direcţionate spre educaţie, sănătate, cultură şi artă, mediu înconjurător şi asistenţă socială.

Pentru informații suplimentare: 
Andrei Aroneț, 
PR&More
andrei.aronet@prandmore.ro
0743 15 20 18
Olivera Iezdimir
Specialist Comunicare TenarisSilcotub
oiezdimir@tenaris.com
0260-60 36 08

24 martie 2015

”Uneori, e de ajuns un singur ac pentru un tratament eficace de acupunctură”

consideră medicul chinez specialist în acupunctură, Qu Zongfeng, de la Baza de Tratament SanConfind

Acupunctura este o practică din medicina tradițională chineză în care sunt introduse ace în diferite locuri ale corpului uman pentru vindecare. Nu este dureroasă și în același timp previne și vindecă anumite boli, crește imunitatea și poate fi folosită adesea în scop terapeutic. Metoda provine din China și este tot mai răspândită în Europa. Ea se bazează pe teoria meridianelor energetice. Dacă pe traiectul lor apare un excitant prin înțepare sau presură, acest lucru poate să diminueze durerea sau să producă ameliorări ale organului lezat. Acupunctura este bazată pe metode tradiționale, însă se pare că este foarte eficientă. E considerată o medicină alternativă, nu medicină „de bază”, pentru că nu poate fi verificată foarte precis. Practica acupuncturii datează de câteva milenii în China. Practic, acupunctura de azi preia de la medicina tradițională chineză foarte multe date și procedee. Există diferite feluri de acupunctură pe glob. Medicina tradițională chineză consideră că starea naturală a corpului este sănătatea.  Principiul de funcționare este de eliminare a unor blocaje energetice dintr-un sistem de meridiane asemănător unui sistem de conducte prin stimularea unor puncte de acupunctură. Meridianele energetice alimentează organele interne și diverse zone din organism cu energie, asigurând astfel funcționarea normală. În viziunea medicinei tradiționale chineze, boala nu e cauzată de invazia unor bacterii sau virusuri, ci datorită blocajelor care pot apărea în sistemul de meridiane. Din cauza alterării fluxului de energie, zone sau organe interne devin slabe și vulnerabile la infecții. Ulterior acestor slăbiciuni, devine posibilă penetrarea în organism a microbilor. Așa se explică de ce, în condițiile expunerii la aceiași microbi, unii oameni se îmbolnavesc, iar alții nu.
La Baza de Tratament și Recuperare Medicală din Spitalul SANCONFIND, care se va inaugura pe 16 aprilie, pacienții vor fi tratați prin metodele acupuncturii de către un medic specialist chinez, sosit zilele trecute tocmai din China, unde a lucrat în cadrul uneia dintre cele mai mari companii medicale chineze. Doctorul Qu Zongfeng ne-a acordat în exclusivitate un interviu pentru a se face mai bine cunoscut cititorilor ziarului “Oglinda de azi”. 



Reporter: Domnule doctor, vă rugăm să vă prezentați în câteva cuvinte cititorilor revistei noastre.
Qu Zongfeng: Sunt născut în 1986, sunt singur la părinți, situație mai rar întâlnită în China acelor vremuri. Am urmat cursurile unei cunoscute universități din China, iar după ce am terminat facultatea, am mai urmat trei ani niște cursuri postuniversitare, la capătul cărora am reușit să devin medic specialist în acupunctură, moxibustion și masaj terapeutic chinezesc. Acesta din urmă nu seamănă prea mult cu cel clasic, european. După ce am obținut diploma de medic, am lucrat câțiva ani într-un spital municipal, într-unul din marile noastre orașe, apoi într-un cunoscut spital guvernamental, de unde am venit în Câmpina.
Rep: Ce înseamnă moxibustion?
Q.Z.: E un termen din medicina tradițională chineză ce desemnează o terapie în care se folosește așa-zisa ”moxa”, un mix format din mai multe plante medicinale dintre care se distinge pelinul. Metoda se folosește în China, dar și în Japonia, Coreea, Vietnam și Mongolia. Aceste plante se aprind ușor în așa fel încât să ardă mocnit, iar fumul degajat să ia contact cu pielea din zona afectată. Fumul poate fi folosit indirect, cu ajutorul acelor de acupunctură, sau poate intra în contact direct cu pielea pacientului prin intermediul unei cutii găurite la bază. În afară de acupunctură o sa aplic și medota moxibustion, pentru ca și câmpinenii să poată simți efectele benefice ale acestor tratamente specifice medicinei tradiționale din China.


Rep: Care sunt primele impresii despre România și despre Câmpina?
Q.Z.: E prima oară când vin în România și găsesc că țara dvs. este foarte frumoasă. Are un relief variat și armonios împărțit, din câte am citit prin cărți (că de vizitat, nu am avut timp să o vizitez, am văzut doar capitala București), un relief uniform distribuit pe toată suprafața țării. Adică o treime din suprafața României este câmpie, o treime – deal, o treime – munte. Câmpina are un farmec deosebit și niște locuitori calzi și primitori. Am început să mă obișnuiesc cu acest oraș. Am învățat și câteva cuvinte în română: da, nu, mulțumesc, cu plăcere, bună ziua, bună seara, mama, tata… Conform contractului de colaborare dintre compania mea din China și Centrul Medical SanConfind, ar trebui să lucrez aici cel puțin un an de zile, dar este posibil, datorită frumosului dvs. oraș, care îmi place foarte mult, să-mi prelungesc șederea aici încă un an sau doi. 
Rep.: Cum vi se pare Baza de Tratament Sanconfind din punct de vedere al dotărilor, al condițiilor de muncă asigurate? 
Q.Z.: Sunt sincer impresionat de ce am văzut în această Bază de Tratament. Cred că SanConfind este un spital modern și deosebit, în care orice medic și-ar dori să lucreze. 
Rep.: Cât de veche este acupunctura și cum s-a născut ea?
Q.Z.: Acupunctura este veche de două-trei mii de ani. Unii cercetători spun că ar fi chiar mult mai veche. Eu în facultate am învățat după un manual de acupunctură vechi de circa 2000 de ani. În urmă cu câteva milenii, când strămoșii mei se ocupau cu agricultura și creșterea animalelor, cu vânătoarea, pescuitul și creșterea viermilor de mătase, în timpul activităților zilnice, oamenii se mai accidentau și își provocau răni pe mâini, pe picioare sau în diferite alte zone ale corpului. Își găseau, la început, vindecarea în diferite plante medicinale, pe care le mărunțeau sau le fierbeau. Apoi au observat că, dacă se înțepau în anumite locuri de pe suprafața corpului, durerile își micșorau intensitatea sau chiar dispăreau. La început, pentru că nu existau ace, se înțepau cu vârfuri de pietre cioplite sau cu diverse cuțite, săbii. În timp, în urma a numeroase experiențe, chinezii din antichitate și-au dat seama că unele zone ale corpului uman aveau corespondențe cu alte zone ale corpului. Ba mai mult, au observat că unele zone sănătoase aveau legături cu unele zone bolnave ale corpului, reușind prin înțeparea unor puncte riguros stabilite să diminueze durerea sau chiar să vindece anumite afecțiuni. După ce au stabilit centrii energetici prin care curge energia vitală a corpului, acele puncte care, prin înțepare, au efecte benefice asupra diferitelor afecțiuni, strămoșii mei le-au unit cu ajutorul unor linii imaginare, formând așa-zisele meridiane energetice ale corpului uman.


Rep.: Acupunctura merge cu fizioterapia clasică? Ce cazuri mai deosebite ați rezolvat cu ajutorul acupuncturii?
Q.Z.: Acupunctura merge cu fizioterapia și alte metode din  recuperarea medicală clasică. De fapt, în Europa, în ultimele decenii, se folosește tot mai mult acupunctura. În China, cam 50% din populație folosește frecvent acupunctura. Este vorba despre persoanele mai în vârstă. Tinerii care lucrează, din lipsă de timp (pentru că un tratament de acupunctură, pentru a fi eficace, trebuie să conțină măcar 20-25 de ședințe, de cel puțin 30 de minute fiecare), folosesc mai rar acupunctura, tratându-se mai mult cu pastile și ceaiuri fabricate în China, pe baze naturiste. Prin acupunctură se pot trata, ameliora sau vindeca sute de afecțiuni ale omului, începând cu cele de la cap și terminând cu cele de la picioare. Eu, unul, am vindecat numeroase migrene, insomnii, afecțiuni reumatismale, dar am rezolvat și cazuri mult mai grave, cum ar fi paralizii faciale sau recuperarea rapidă a unor pacienți care au suferit accidente vasculare cerebrale (AVC). 


În activitatea pe care am desfășurat-o până în prezent, am tratat, de asemenea, afecțiuni precum: dureri cronice cauzate de afecțiuni vertebrale, artrită reumatoidă, discopatie lombară, hernie de disc, osteoporoză, artroză, spondilită anchilozantă, nevralgie, depresie, anxietate, nevroză, atrofie cerebrală, bronșită, astm, rino-sinuzită, afecțiuni renale, tulburări de imunitate, alergii. Am colegi medici în China care au tratat cu bune rezultate tumori benigne și maligne, adenom hipofizar, hipo si hipertiroidie, noduli tiroidieni, noduli mamari, disfuncții sexuale, diabet, sterilitate, adenom de prostată, gastrită, ulcer, enterocolită, sindromul colonului iritabil, steatoză hepatică, hepatită, pancreatită etc. În unele afecțiuni mai ușoare, pentru un tratament de acupunctură eficace, a fost nevoie de un singur ac aplicat cum trebuie, care a curmat durerea pacientului. SanConfind a achiziționat cele mai bune ace (argintate, de unică folosință), care mă vor ajuta foarte mult în muncă.

Așadar, cu toate că sunt destui cei care se îndoiesc de puterea tămăduitoare a acupuncturii, sunt o mulțime de cazuri care atestă că terapia are leac în multe maladii. Sau, cel puțin, ameliorează considerabil situația unor persoane cu boli grave sau incurabile. Orice s-ar spune, acupunctura câștigă tot mai mult teren în Europa și America, adică acolo unde metodele medicinei clasice păreau a-și fi cucerit poziții de nezdruncinat. În ziua de azi, oamenii aflați în suferință caută să ia cât mai puține pastile, iar acupunctura îi poate ajuta în acest sens, fiindcă nu are efecte adverse, reprezentând o modalitate de a a-ți ajuta corpul și mintea în același timp. Acupunctura este o terapie integrată unui sistem complex de tratament, cel al medicinei chineze tradiționale. Asupra energiei din corpul uman se poate interveni prin stimularea punctelor de acupunctură, localizate de-a lungul a 14 meridiane energetice. Această energie vitală înconjoară fiecare celulă a corpului. Prin urmare, cu ajutorul acupuncturii, se poate interveni pentru tratarea multor afecțiuni. Tratamentul cu acupunctură trebuie însoțit de un tratament cu plante medicinale, întrucât acupunctura acționează pentru eliminarea blocajelor energetice minore sau majore și echilibrarea sistemului energetic, iar plantele medicinale acționează la nivel organic, pentru regenerarea țesuturilor și organelor afectate.
Administrația Centrului Medical SanConfind a hotărât ca, până pe 15 aprilie 2015, medicul chinez să consulte și să trateze gratis orice pacient va apela la serviciile sale, locația unde se vor desfășura tratamentele gratuite fiind situată în incinta secției Confind de pe strada Toma Ionescu.

Editorial. MEDEN AGAN

Grecii vechi aveau printre principiile lor de bătrînă și eternă înțelepciune și pe cel citat în titlu și care înseamnă pur și simplu: nimic prea mult!  Un principiu al moderației, conform căruia nimic în exces (nici măcar binele) nu este bun. În ultima vreme, o caricatură a acestei apoftegme se face auzită tot mai tare dinspre lumea politico-mediatică, plină de interese obscure. Anume că, vezi Doamne, dacă va continua în același ritm procesul arestărilor se blochează Statul, nu va avea cine să ne mai conducă, dispărem ca unitate statală. „Se fac excese, justiția a înnebunit, nimeni nu mai are imunitate, ne pîrîm unii pe alții de nu mai știi cine are dreptate și cine vrea doar să se răzbune”. Cu alte cuvinte ne plîngem, ipocrit și stupid, de „prea multă” justiție. Dl. Tăriceanu e supărat rău pe DNA, și cere schimbarea – iar! – codului penal șamd.  Eu unul cred că mai e mult pînă departe și că nu e niciun  pericol ca mașina statului să rămînă fără șofer. Se dau de ceasul morții tolcșoiștii că de unde mai scoatem oameni competenți. „Argumentația” e cam aceeași care ni se servea (de către aceeași categorie de oameni) la începutul anilor 90 împotriva legii lustrației și a  Punctului 8 de la Timișoara. Anume că fără ei, activiștii și securiștii antrenați în regimul comunist, nu avem competențe să conducem țara. Așa că le-am oferit-o pe tavă în serii succesive de alegeri „democratice”. Iată situația unică în lume ca un ministru implicat penal să fie menținut în funcție pentru a termina un cod fiscal (al enșpelea) de către prim ministrul plagiator. Căci fără el nu s-ar fi putut. Excelentă poză de grup pentru o țară europeană.


Tot acolo la finanțe fuse pînă mai lunile trecute o duduie, numită de același plagiator evident, care recunoștea inocentă că nu a vrut să-i raporteze șefului statului nu știu ce date, ceea ce după mintea mea, oricum am lua-o, este în același timp o ticăloșie, o prostie și o chestie penală ținînd de siguranța națională. Iar acum Parlamentul are anormale atribuții juridice, decizînd el, cu majorități aranjate, că unii pot fi arestați (pentru dna. Udrea ne mobilizăm admirabil și duminica), alții nu (la dl. Șova durează pronunțarea mai bine de o săptămînă, iar UDMR-ul în ansamblu, dl. Vosganian și alții se bucură de o invidiabilă impunitate). Blocajul social cu care ne sperie oamenii interesați nu vine nicidecum din pricina numărului de arestări (care ar fi un număr optim, o medie între cei care calcă legea și funcționarea normală a mecanismului social?), ci tocmai din faptul că cei rămași nu mai știu cui să raporteze, ei nu știu pur și simplu cum funcționează un sistem normal, cu licitații cinstite și retrocedări la valoare reală și angajări numai pe bază de competențe profesionale, nu de altă natură. Sistemul s-a gripat pentru că au rămas mari găuri, s-au scurtcircuitat căi de circulație a banilor și influențelor, transpartinice și eficiente, care ridicau de zeci de ori prețul oricărei lucrări, oricărui act economico-administrativ. Nu mai avem competențe? Ce competențe au avut miniștrii sănătății care au pus pe butuci întreg sistemul sau acum Institutul Cantacuzino, în așa fel încît o pastilă produsă aici la prețul de 2 lei să fie importată acum cu 40 lei (declarația directoarei institutului)? Ce competență a avut dna. Andronescu care a distrus învățămîntul profesional și sistemul de examene, cărora vreo 3-4 miniștri se străduiesc în zadar de atunci să le facă respirație gură la gură, inima nu le mai bate? Ce competențe au avut miniștri mediului (cea mai despădurită și poluată țară), culturii (cel mai mic buget, cea mai acută lipsă de proiecte), șefii de consilii județene sau primarii, în afara aceleia de a se îmbogăți fabulos? Cred că, dacă am rade toată administrația și politica de la primarul de comună la parlament, în șase luni toată această faună bugetivoră ar putea fi înlocuită cu succes de o clasă școlită serios și mult mai onestă. Fără ca schimbarea să fie sesizată în vreun fel negativ de către cetățeanul de rînd. Eu mă uit simplu: cine se lamentează că sunt prea multe arestări, este cu siguranță implicat în marele mecanism al furăciunii naționale. Pe de altă parte, sigur că justiția își dă marele ei examen. Luptele interne care răzbat la suprafață cu pufnituri și miros de mofete dau apă la moară celor care ricanează împotriva DNA-ului, decizii surprinzătoare (Mazăre) ne pun pe gînduri. Pe scurt însă, nu există niciodată un exces de justiție. Tot o vorbă veche spune: pereat mundus, fiat justitia! Cum ar veni: chiar dacă piere lumea, dar să se facă dreptate. Ce bine ar fi dacă ar pieri lumea noastră îngipsată strîmb după decembrie 1989, spre triumful secăturilor, șarlatanilor, demagogilor, patrioților de silicon și cinicilor!
Christian CRĂCIUN

Senatorul PSD Georgică Severin a cerut modificarea Codului Penal

Senatorul Georgică Severin a declarat, printre altele, vineri 20 martie, în cadrul Consiliului Naţional al PSD, că s-a greşit în ceea ce priveşte Codul Penal “asumat al domnului Predoiu” şi a cerut juriştilor din PSD să prezinte urgent propuneri de modificare a acestuia, “fără jenă că vor ţipa unele ambasade”.
Ulterior declaraţiilor sale politice, senatorul social-democrat a fost intens criticat pe reţelele de socializare şi în mediile politice, dovadă fiind chiar postarea de pe pagina sa de Facebook, făcută în seara zilei de duminică, 22 martie, prin intermediul căreia Severin îşi explică gestul spontan de la tribuna partidului.


“Dragi prieteni,
Vineri, ascultând luările de cuvânt ale celor 4 colegi care au vorbit înaintea mea, am simțit nevoia să prezint în cadrul Consiliului Național o serie de considerații despre viitorul PSD, despre necesitatea identității doctrinare, despre noua paradigmă politică în care a intrat România. Discursul nu a fost pregătit, a fost spontan și... am fost ultimul care a luat cuvântul! Am dorit să mă refer în luarea mea de cuvânt și la necesitatea de a corecta acele prevederi din Codurile Penal și cel de Procedură Penală care au demonstrat că pot da naștere la abuzuri, la anularea controlului reciproc al puterilor în stat. Pentru că, deja, într-o parte a lumii virtuale și politice, am devenit personalizarea răului, doar pentru că mi s-a părut normal să-mi spun părerea, fără tabu-uri și sfinți, vă pun la dispoziție transcrierea discursului meu. Promit că zilele următoare voi detalia o serie de aspecte.

Transcrierea a fost distribuită de aparatul organizatoric al Consiliului Național al PSD. Discurs susținut de Georgică Severin, senator PSD, la Consiliul Național al PSD, la Palatul Parlamentului – 20.03.2015
Transcriere
Stimaţi colegi, domnule preşedinte, mă bucur foarte mult că dezbaterea merge şi pe această linie ideologică, pe ceea ce înseamnă viitorul partidului nostru şi ceea ce ne propunem noi, dar ca să putem să luăm nişte decizii corecte, trebuie să pornim de la nişte premize corecte, de la nişte date şi nişte informaţii care reflectă situaţia din ţară, din teritoriu şi, în primul rând, deşi nu sunt atât de vechi membru de partid, dar pot spune că după cinci ani mă mândresc că sunt pesedist, avem o mare valoare, o valoare care nu ţine nici de oameni, nu ţine nici de leadership, nu ţine nici de activitatea noastră. 
Marea valoare, unica, pe care până acum nu ne-a luat-o nimeni şi nu o putem pierde decât dacă vrem noi este aceea că suntem singurul partid de stânga din România. Din 1992, cum spunea domnul Rizoiu, până acum PSD-ul, în ciuda tuturor altor tentative, a reuşit să rămână singura forţă viabilă pe stânga. Şi cea mai bună dovadă în acest sens este că Partidul Democrat a părăsit stânga şi s-a dus la PPE pentru că ştia că n-are nicio şansă pe stânga lângă un partid cum este PSD-ul. 
Pornind de la această realitate, cred că cea mai mare eroare pe care am putea s-o facem ar fi să încercăm un compromis cu valorile dreptei, pentru că de data aceasta paradigma politică şi electorală s-a schimbat radical. Din 1992 până acum, dacă nu mă-nşel, PSD-ul, sub o formă sau alta, a fost totdeauna cel mai mare partid din România. Cred că doar în 2007 la europarlamentare a fost pe locul 2 ca număr de voturi, pentru că în 2008, chiar dacă a avut mandate mai puţine, a avut mai multe voturi decât celelalte partide. În aceste condiţii, noi ne-am obişnuit ca fiind cel mai mare partid să facem diverse compromisuri ideologice ca să putem să aducem lângă noi un aliat, fie că la un moment dat a fost PD-ul, fie că a fost PNL-ul, fie altcineva dintr-o anumită zonă. 
De data aceasta perioada compromisurilor, dacă ne uităm la ceea ce se întâmplă în politică, s-a încheiat. Avem două blocuri mari de dreapta şi de stânga şi, sincer, după sondaje, în momentul de faţă cred că suntem pe locul 2, deşi din punct de vedere al electoratului fidel, sigur, suntem în continuare numărul 1. Deci nu mai avem o motivaţie să încercăm compromisuri ca să atragem o dreaptă care, indiferent ce am face, ne va nega şi nu ne va recunoaşte şi asemenea discuţii le-am auzit chiar în raport cu proiectul Codului Fiscal. 
Haideţi să încercăm, fără să fim radicali, să vedem care sunt câteva valori fundamentale ale stângii pe care chiar dacă nu le putem aplica în acest moment, pentru că există o realitate economică pe care o înţelegem cu toţii, trebuie să devină proiecte viabile pentru viitorul nostru, pentru definirea noastră în raport cu stânga, pentru că într-un sistem bipolar nu contează ce ne aseamănă cu dreapta, pentru că nimeni nu ne va crede pe noi, contează ceea ce ne diferenţiază în raport cu dreapta, şi atunci, în primul rând, cred că trebuie să începem să vorbim fără jenă şi fără frică că într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat discutăm de un impozit progresiv pe venitul global, pentru că aceasta este o formă de impozit tipic de stânga şi pe care o regăsim în 23 de state europene. 
Nu trebuie să ne fie frică să spunem că dacă vrem stânga avem nevoie de sindicate puternice, de sindicate care să stea lângă noi şi să lupte alături de noi împotriva unei drepte. 
Nu trebuie să ne fie frică să spunem că dacă vrem să fim de stânga trebuie să ne uităm cu multă atenţie asupra Codului Muncii, care seamănă foarte mult cu ce a cerut AM-CHAM-ul, dar nu prea seamănă cu ceea ce cer sindicatele şi ceea ce cer electorii noştri. 
Nu trebuie să ne fie frică să spunem că în acelaşi timp noi când ne prezentăm în faţa electoratului de stânga datele statistice arată un lucru: mă bucur foarte mult să ne gândim la tineret, dar tendinţa naturală a acestei ţări, şi nu o putem noi schimba într-un viitor imediat şi chiar previzibil, este de îmbătrânire. 
Vă spun doar atât: în următorii 10-12 ani în România vor intra în sistemul de pensii cei născuţi în ’66-’68-’69, „ceauşeii”, în timp ce în sistemul de asigurări de plată vor intra de zece ori mai puţini, şi mă refer la cei născuţi în 2007-2008. Toate acestea arată că nu trebuie nicio secundă să neglijăm electoratul nostru fundamental, şi anume pensionarii, pentru că ei sunt şi fideli, şi de stânga ca mentalitate, şi au nevoie de un partid de stânga. 
Iar în final, ca să nu vă plictisesc prea mult, aş vrea foarte mult ca noi, ca un partid de stânga, să înţelegem că s-a greşit cu acel Cod Penal asumat al domnului Predoiu, iar juriştii noştri să vină cu propuneri prin care, fără jenă că vor ţipa unele ambasade sau vor striga unii deontologi apropiaţi de vechea putere, şi s-o spunem extrem de clar: avem nevoie de legi care să facă dreptate, nu răzbunare! Şi îi invit pe juriştii noştri să se aşeze pe Codul Penal şi pe Codul de Procedură Penală şi să vină cu propuneri, să le votăm, nu să spunem că dacă ne legăm de asta avem probleme. 
Trebuie să avem şi curaj!
Şi ca să închei, am o mare rugăminte: aş vrea ca partidul nostru să ştie un lucru, în România, să ne spună un lucru domnul Iohannis nouă, Partidului Social Democrat, în România se mai respectă Constituţia? Preşedintele României mai este neutru politic? Dacă da, ce-a căutat la reuniunea Partidului Popular European?
Vă mulţumesc!”

La Câmpina, noul PNL va funcţiona în clădirea vechiului PNL

Săptămâna trecută, prima şedinţă a Comitetului Local Executiv (CLEX) al PNL Câmpina, noua structură de conducere a liberalismului după fuziunea PNL şi PDL, a adus, printre altele, şi o hotărâre conform căreia sediul noului PNL va funcţiona în clădirea vechiului PNL din strada Mărăşeşti. Astfel, în urma acestei decizii, liberalii vor renunţa la sediul PDL situat pe B-dul Carol I.


Tot în şedinţa CLEX din 17 martie, PNL şi-a desemnat şi secretarii organizaţiei în persoanele lui Marian Dulă - secretar general şi Gheorghe Cazan - secretar general adjunct.
Conform recentei decizii a Consiliului Naţional PNL, Comitetul Local Executiv al liberalilor câmpineni are în componenţă 23 de membri, dintre care 16 de la PDL şi 7 de la PNL.

Florin Dochia, directorul Casei de Cultură “Geo Bogza”:

“Cultura scrisă a fost domeniul care a crescut cel mai mult, în ultimii zece ani, la Câmpina”

O cafea băută în compania unui om care te farmecă prin complexitatea eului propriu devine elixir, mai ales atunci când istorisirile sale, făcute cu mult har şi sensibilitate, îţi dau senzaţia că o enigmă este pe cale să ţi se dezvăluie. Stăm astăzi de vorbă cu Florin Dochia, directorul, scriitorul, omul, a cărui activitate, pusă în slujba semenilor, a îmbogăţit multă vreme zestrea culturală a Câmpinei şi va continua să o facă şi de aici înainte. Ajuns la momentul pensionării, exact de ziua aniversară, Florin Dochia rămâne o emblemă în stucaturile culturale citadine.  



- Cum aţi ajuns director al Casei de Cultură Municipale „Geo Bogza”?
- Am ajuns în postura de director după ce vechiul meu prieten, Constantin Radu, care nu mai este printre noi, a ieşit la pensie şi postul a fost scos la concurs. Experienţa mea în domeniu era mai veche, întrucât am fost director la Casa Municipală de Cultură Ploieşti (Palatul Culturii), între anii 1981-1992. Poate că ar mai trebui să adaug că, începând din 1967, am beneficiat de oferta culturală a Casei de Cultură câmpinene, ca elev şi apoi ca muncitor în industria câmpineană (formaţia de teatru, cenaclul literar). Revenirea la Câmpina, în 1998, a însemnat şi reluarea legăturilor cu vechii prieteni de la Casa de Cultură şi începerea unor activităţi comune cu ei în domeniul literaturii. Astfel, foarte repede, Câmpina culturală mi-a redevenit familiară. 
- Care au fost primii paşi pe care i-aţi făcut, primele proiecte?
- Proiectul meu de management cultural a pornit de la abordarea pe domenii clare a legăturilor dintre nevoile culturale ale locuitorilor şi oferta posibilă. Eram conştient că trebuie creată o armonie între cultura scrisă, cultura imaginii, cultura muzicală, cultura spectacolului şi elementele de divertisment. Accentul se pusese de prea multă vreme, nu numai la Câmpina, ci în întreaga ţară, în ultimele două decenii, pe cel din urmă, pe entertainment. Adică bucuriile superficiale, pasagere care nu lasă urme în educaţia individului. Există nenumărate studii de psihosociologie care demonstrează că supraabundenţa de divertisment creează un om unidimensional, poate chiar acela descris de Herbert Marcuse: „omul care spune da.” După ce, în 1989, am participat, din tot sufletul, la negarea unei aberaţii sociale impuse prin forţă... nu era deloc cazul, socoteam, să o schimbăm cu o altă aberaţie socială a neimplicării, a comodităţii intelectuale, a lenei spirituale, a surdinei aplicate creativităţii umane. Astfel, am (re)pus treptat în picioare şi în coordonatele potrivite secolului al XXI-lea, Cercul Literar „Geo Bogza” cu „Revista Nouă”, reluare a aceleia înfiinţate de B. P. Hasdeu în 1887; implicarea celor 12 artişti plastici profesionişti, din zona Câmpinei, în activitatea Casei de Cultură; aproape permanenţa existenţei unor expoziţii în foaierul central, pe care am reuşit să-l amenajăm după ce fusese folosit ca discotecă de manele. Am întărit relaţia cu Societatea Filarmonică din Câmpina şi cu Asociaţia „Paul Constantinescu”, vizând educaţia muzicală a publicului de toate vârstele. Am pus pe baze cvasi-profesioniste Ansamblul Folcloric „Ghiocelul”, deja cu vechime în urbe. În domeniul spectacolului, am mers pe colaborarea cu Teatrul Naţional din Bucureşti, pe lângă mai vechile legături cu Teatrul „Toma Caragiu” Ploieşti. Aşa s-a ajuns, pas cu pas, la existenţa unui curs de teatru pentru tineri şi a trupei de teatru „Mircea Albulescu”, formată din liceeni, care a câştigat cam toate concursurile la care a participat şi la existenţa unui festival al teatrelor de proiect, organizat împreună cu Asociaţia Teatru Proiect din Câmpina.
- În domeniul artelor plastice s-au făcut mai multe...
- Într-adevăr! S-au organizat şapte ediţii ale taberei de pictură „Câmpina, dragostea mea!” şi patru ediţii ale concursului de pictură „Câmpina 24h”. De asemenea, în ultimii ani, elevii de gimnaziu au fost implicaţi în concursul de pictură „Câmpinarte” care, în faza finală, a avut, practic, vreo 50 de câştigători. Să nu uit de tradiţionalul salon de artă plastică „Artfoyer” desfăşurat în luna mai a fiecărui an. De câtăva vreme avem o colaborare foarte frumoasă cu filiala Câmpina a Uniunii Artiştilor Plastici cu sediul la Alba-Iulia, condusă de Amalia Suruceanu, astfel că oferta din domeniul artelor vizuale este deosebit de bogată şi realizată cu fonduri minore, dar mai ales prin voluntariat. 
- Cred că ar trebui să revenim şi la domeniul culturii scrise.
- Cu siguranţă, şi aici, multiplicarea modurilor de manifestare şi atragerea publicului, în special al celui tânăr, au fost consistente. În afară de „Revista Nouă”, publicaţie literară de impact naţional, s-a organizat concursul de literatură „Geo Bogza”, deschis scriitorilor nedebutanţi în volum, până în 35 de ani; concursul de lectură „România, citeşte-mă!” dedicat elevilor din clasa a IV-a şi o manifestare dragă mie numită „Campania de pedagogie a lecturii”. Am ţinut cont de schimbările de paradigmă, care se petrec de mai bine de un deceniu în receptarea culturii scrise. Încă se mai măsoară accesul la cartea pe hârtie – şi acesta scade! – şi este ignorat accesul tot mai extins la textul digital, la cartea electronică, la informaţia obţinută instantaneu cu un simplu „click” sau „touch” pe unul dintre multiplele gadget-uri aflate la dispoziţia tuturor. Modificarea mijloacelor de comunicare din ultimele decenii a dus la crearea altor nevoi ale individului, nevoi care implică existenţa, în paralel cu lumea fizică, a unei lumi informaţionale virtuale, prevăzută încă de pe la jumătatea veacului trecut. Cultura scrisă a fost domeniul care a crescut cel mai mult, în ultimii zece ani, la Câmpina. Şi totul s-a făcut prin efortul voluntar al multor intelectuali locali, cărora le mulţumesc! De fapt, voluntariatul a fost regula de bază, de unde şi convingerea unora, mai slabi de înger, că actele artistice nu au valoare financiară, că transmiterea emoţiei către ceilalţi se face fără un efort cuantificabil în bani… Mare eroare, dar încă dominantă.
- Ce limite şi oportunităţi aţi întâlnit când aţi venit aici?
- Primele probleme au ţinut de slabele dotări tehnice ale spaţiilor din Casa de Cultură. Instalaţiile de iluminat ale scenei aveau o jumătate de secol, pentru ele nu se mai găseau nici piese de schimb. Instalaţia de sonorizare a sălii era, practic, inexistentă. Încă mai aveam mii de diapozitive pe celuloid, dar nu mai exista niciun aparat capabil să le poată proiecta. Exista un singur computer Pentium III, la contabilitate şi zece calculatoare Pentium I, la un curs de specialitate al Universităţii Populare. Iluminatul spaţiilor de acces, al sălii de spectacole, iluminatul de siguranţă erau la pământ. Nu mai exista sistemul de apărare în caz de incendiu. A fost nevoie de un efort financiar consistent, timp de câţiva ani, al Primăriei Câmpina, proprietarul clădirii, pentru a se ajunge la condiţii normale de desfăşurare a manifestărilor culturale. Am beneficiat şi de contribuţia generoasă a unor sponsori care au modernizat iluminatul pe holurile de acces în sala de spectacole şi au realizat zugrăvelile ornamentale din sala mică.
Au fost multiple oportunităţi, în primul rând, în colaborarea cu Biblioteca Municipală, Muzeul B. P. Hasdeu şi Muzeul „N. Grigorescu”, precum şi cu Grupul Şcolar Industrial Energetic, Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu”, Colegiul Tehnic „Constantin Istrati”, Şcoala „Ion Câmpineanu”, Şcoala „A. I. Cuza”. Dar principalele oportunităţi au fost dorinţele locuitorilor câmpineni. Aflând că se întâmplă ceva, au venit cu propuneri de activităţi, s-au apropiat de Casa de Cultură, unde puteau şi să-şi pună în valoare talentul sau abilităţile din domeniul artistic. De fapt, esenţa asta este, Casa de Cultură e a câmpinenilor. Desigur, a acelora care vor să-şi dezvolte personalitatea, care nu se lasă pradă sclaviei televizuale.
- Ce regretaţi cel mai mult în sensul că aţi fi putut face şi n-aţi făcut suficient sau deloc?
- După aproape 10 ani la Casa de Cultură, cred că mi-am realizat toate proiectele sau le-am adus într-un stadiu în care absenţa lor ar fi resimţită acut. Au fost situaţii în care, într-un an sau în altul, din motive financiare, o manifestare de tradiţie, mai veche sau mai nouă, nu s-a putut realiza. Răspunsul a fost imediat şi trist din partea celor care aşteptau să se bucure de un eveniment plastic, muzical, coregrafic sau literar. Regret că nu am reuşit să conving pe nimeni de necesitatea unei săli de expoziţie sau a unei galerii de artă. Regret că visul unor câmpineni de a avea un muzeu de istorie a oraşului este în continuare în stadiul de proiect şi nu cred că se va realiza în timpul vieţii mele. Regret că nu mai există Sala Monovici, Grădina de Vară, Casa de la oraş a prinţului Ştirbey. Regret că în peisajul câmpinean au apărut nişte monştri ai neputinţei, adică nişte clădiri nefinalizate şi nefinalizabile a căror arhitectură răneşte privirea.
- În ce fel v-a afectat sau v-a influenţat funcţia de director activitatea de scriitor?
- E greu de făcut o legătură de tip influenţă. Desigur că poziţia de director al Casei de Cultură, în condiţiile în care aici veneau 50-80 de scriitori, în fiecare an, la Galele APLER, era benefică pentru contactul cu colegii de breaslă, dar există şi reversul, care înseamnă obligaţia de a acorda un timp important activităţilor administrative şi de organizare şi mai puţin activităţilor creative. De nenumărate ori am fost organizatorul sau moderatorul unor manifestări şi nu scriitorul care se manifestă creativ. Este, de altfel, situaţia oricărui conducător al unui aşezământ cultural, care are concomitent şi preocupări artistice. Am încercat să le împac, aşa cum aţi văzul şi la Maratonul Poeziei din cadrul Taberei „Ziua Mondială a Poeziei”, sâmbătă şi duminică.
- Ce calităţi ar trebui să deţină o persoană pentru a ocupa această funcţie?
- În opinia mea, conducătorul unui aşezământ cultural trebuie să aibă patima culturii, dacă nu cumva şi pe aceea a creaţiei artistice. Nu poţi să conduci dacă eşti din afară, dacă nu pricepi fenomenele.
- Odată cu pensionarea, apare nostalgia călătoriilor culturale făcute de-a lungul anilor?
- La sfârşitul anului 2014 am avut acel sentiment al încheierii tuturor proiectelor şi al golului, totuşi senin, care se aşternea înaintea mea. Era un sentiment de împlinire, dar şi un fel de frustrare, de o senzaţie a absenţei. Am umplut-o repede cu proiecte care nu implică funcţia pe care am îndeplinit-o începând din 2005. Iar călătorii culturale, cum a fost aceea de la Iaşi, lansarea de la Târgul de Carte, vor începe din prima săptămână de pensionare: la Bucureşti, la Ploieşti, la Huşi… Prietenii mă aşteaptă!
- Ce va face Florin Dochia la pensie?
- Socotesc că am încă multe de spus din punct de vedere literar şi am şi mai multe de aflat. Sper să pot citi de zece ori mai mult decât citeam până acum, în fiecare zi. 
Andreea Ştefan

De ziua ei, poezia s-a simţit la Câmpina ca la ea acasă

Ziua Mondială a Poeziei a fost celebrată şi la Câmpina, sâmbătă, 21 martie, printr-un Maraton al Poeziei organizat de Casa de Cultură “Geo Bogza”, la care au fost invitaţi să participe scriitori din Oradea, Braşov, Sinaia, Breaza, Floreşti, Ploieşti, Bucureşti şi Câmpina. În cadrul evenimentului au avut loc lansări de carte, expoziţii de grafică şi de fotografie, dar şi multe recitaluri ale poeţilor prezenţi, toate constituindu-se într-un regal al creaţiei şi al bunului gust. 

Colecţia „Biblioteca de Câmpina”
O colecţie impresionantă de cărţi a dat culoare unui nou început, „caligrafiat” public. Un an deja apus, dar vibrant şi cu răsunet peste veacuri, şi-a pus amprenta radical asupra lumii literare. Biblioteca Municipală “Dr. C. I. Istrati” a editat, cu sprijinul Consiliului Local, pentru al doilea an consecutiv, Colecţia „Biblioteca de Câmpina”. Aceasta este destinată promovării în rândul cetăţenilor câmpineni a valorilor importante din punct de vedere cultural-artistic şi social-educativ, în special în rândul tinerilor. În această colecţie sunt publicate opere originale realizate de către autori câmpineni, antologii de texte cu valoare documentară, traduceri realizate de autori câmpineni din literatura universală, studii de istorie culturală, de etnografie şi de folclor. Prin existenţa acestei colecţii se continuă tradiţia valorificării creaţiei locale iniţiate prin demersurile înaintaşilor: Geo Bogza, Al. T. Miu, George Văleanu, Ioan Lupaşcu ş.a.
Colecţia 2014 cuprinde şapte titluri care răspund criteriilor istorice şi de valoare culturală, dar şi varietăţii manifestărilor culturale din Câmpina. Cele şapte volume sunt: Dan Rădulescu – „Regrupare posibilă” (poezie); Anastasia Tache – „Arbore de gânduri” (poezie); Maria Irimia Nicolai – „Femei în leasing” (poezie); Ion T. Şovăială – „Al. Tudor-Miu” (istorie culturală); Diana Trandafir Marinache – „Anonima” (proză); Iulian Moreanu – Neguţătorul de vise” (proză scurtă); Florin Dochia şi Liliana Ene – „Antologie de tălmăciri româneşti din poezia universală”.


Lansarea colecţiei a fost făcută de Florin Frăţilă, preşedintele Comisiei de Cultură a Consiliului Local, care a rostit câteva cuvinte introductive în opera celui care a fost publicistul Ion Şovăială: „A fost unul dintre puţinii români care au făcut gazete culturale aproape de unii singuri, fără să ceară nimic în schimb şi pentru asta trebuia să-i fim recunoscători aici, pe pământ şi nu de aici înainte, în gând, aşa cum ştim noi bine să procedăm cu toţi adevăraţii truditori ai acestui neam. În ceea ce mă priveşte, am un mare regret faţă de acest om şi anume acela de a fi întâziat să îl anunţ, cât încă trăia, că am reuşit, cu multe eforturi, să obţin fondurile necesare pentru a-i publica într-un volum, poate chiar două, valoroasa muncă din ultimii zece ani”.
Fiecare volum în parte a fost prezentat de către un critic literar sau un scriitor, între care s-au numărat Vasile Ioan Ciutacu, Maria Dobrescu, Christian Crăciun, Constantin Trandafir.
Florin Dochia şi Liliana Ene au încheiat lansarea colecţiei cu „Ars amandis poesis”, un volum care reuneşte poeme din literatura universală, publicate în limba română, în anul 2014, în revista „Urmuz”, traducerile fiind realizate de către Florin Dochia (coordonator), Liliana Ene, Elena Dinu şi Alexandra Irimia. „A fost preferată ordinea cronologică a apariţiei în revistă, uneori poemele ilustrând prezentarea artelor poetice prin mărturiile autorilor, a curentelor literare sau fiind parte a unor prezentări multilingve” - scrie în nota introductivă a volumului.


Dublă lansare de carte
Al doilea eveniment închinat poeziei a fost lansarea a două cărţi. „Oglinda sinelui” - autor Ana Hâncu, din Ploieşti, care se află la cea de-a zecea carte publicată şi „Desen pe vis”, autor Maria Calciu, din Bucureşti, cu cel de-al 14-lea volum publicat, despre care a rostit câteva cuvinte Magda Mirea, o altă talentată mânuitoare a condeiului.
„Pentru mine este un eveniment unic de fiecare dată, chiar dacă am mai fost invitată. Scriu de la 10 ani. La 14 ani eram redactor la revista „Muguri” a Liceului „Mihai Viteazul” din Ploieşti, la 19 ani a apărut prima plachetă în care eram inclusă ca şi poetă. În acele cenacluri, i-am întâlnit pe marii noştri poeţi: Marin Sorescu, pe scriitorul Marin Preda... deci fac parte din garda veche a celor care vin aici. Domnul Dochia era pe atunci directorul Palatului Culturii la Ploieşti, organiza şi atunci evenimente extraordinare, dar şi cenacluri şi, iată,  este cel care reuşeşte să ne unească de pretutindeni, până şi de la Galaţi, Oradea, Bucureşti! Orice eveniment de genul acesta este pentru mine o bucurie a sufletului. Sunt la a zecea carte publicată: cinci volume de versuri, două romane şi trei volume de proze scurte. Scriu din plăcerea de a scrie. S-a spus că scriu cu sufletul şi într-adevăr aşa fac. Romanele mele sunt mai mult psihologice decât de dragoste. Pentru mine 10 înseamnă, 10 volume de carte editate, 10 înseamnă ziua de naştere în martie, iar Maratonul Poeziei este ca o aniversare a acelui suflet tânăr care nu ţine cont de vârstă” - a mărturisit poeta Ana Hâncu.
„Sunt prima oară la Maratonul Poeziei. Mi-a povestit despre acest festival Magda Mirea, prietena mea. Am auzit vorbindu-se atât de frumos despre acest eveniment încât mi-am dorit să vin, fiind şi Ziua Internaţională a Poeziei şi sunt extrem de fericită că această zi se suprapune cu ziua mea de naştere sau invers... Trebuie să menţionez că este a treia lansare a acestui volum, într-un moment potrivit” - a declarat Maria Calciu, autoarea volumului „Desen pe vis”.



Primăvara poeţilor - „Maratonul Poeziei”
Ultima parte a manifestării culturale a fost o incursiune în lumea versurilor, incursiune exploatată la maxim, cu dăruire totală, de toţi scriitorii participanţi. 
„A fost cel mai frumos Maraton al Poeziei dintre cele trei ediţii de până acum! Au participat peste 100 de persoane, dintre care 30 au fost scriitori care au recitat din creaţiile proprii” - ne-a mărturisit directorul Casei de Cultură, poetul Florin Dochia.   
Atmosfera a fost completată de expoziţia de grafică semnată Codruţ Radi, de tablourile artiştilor plastici Mihai Boroiu şi Gabriel Dima, de picturi aparţinând patrimoniului Casei de Cultură „Geo Bogza”, de impunătorul arlechin pictat de către Lidia Nicolae şi, nu în ultimul rând, de fotografiile realizate de Ştefan Muşoiu. Din acest cadru de înaltă ţinută nu a lipsit nici muzica. Pe ritmuri cu iz vintage, Ştefan Al. Saşa, poet şi muzician, a încântat participanţii cu vocea sa caldă. 
Intrarea s-a făcut pe bază de îmbrăţişări... poetice, bineînţeles!
Andreea Ştefan

FILE DE CRONICĂ. Nostalgiile unui vechi câmpinean (2)

Când evocam, săptămâna trecută, amintiri din cartierul Câmpiniţa, am început cu casa părinţilor actorului Eusebiu Ştefănescu. Atunci nu ştiam că distinsul nostru câmpinean (cetăţean de onoare al oraşului) este grav bolnav. Acum, când a plecat să-şi întâlnească colegii de teatru şi prietenii de boemă, mă întorc cu gândul la perioada când era elev la liceul Ilie Pintilie şi când avea numeroşi prieteni în oraş. Pe atunci, acesta era îndrăgostit de o frumoasă colegă, Liliana Pleşa, una din frumuseţile liceului. În fiecare promoţie de liceeni, se detaşa prin frumuseţe şi purtare câte una din colege noastre, fiecare promoţie având steaua ei. Cei doi făceau o pereche foarte potrivită când se plimbau pe bulevardul oraşului: înalţi, frumoşi, el un pic blond rasat (în filme a jucat multe roluri de ofiţer german), ea cu trăsături de creolă. Evocându-şi într-un interviu amintirile de la Câmpina, Eusebiu Ştefănescu îi amintea pe prietenii lui de la ştrand sau prietenii lui din boema oraşului, saxofonistul Heo, Horia Nistorescu, Nelu Filcea. Îl citez cu oarecare aproximaţie: “Pentru mine, Câmpina a însemnat Jockerul, Ionică Pai, Faraonul şi alţi înotători din echipa lui Dorian, care dădeau adevărate spectacole când jucau o leapşă prin bazin”. L-am întâlnit în casa distinsei doamne Pia Crăciun (ca student la teatru a avut ani de zile un fel de prietenie amoroasă cu colega lui de an, actriţa Manuela Marinescu, descendentă din familia Crăciun), unde la un pahar de vin, a ţinut un adevărat recital, declamând zeci de poezii dintr-un mare poet, Pucă, care împreună cu graficianul Pâcă, formau o pereche celebră în lumea de noapte a Bucureştiului. 
Eusebiu Ştefănescu avea harul de a înnobila versurile pe care le recita. Când îl auzeai, înţelegeai valoarea unor poeţi care erau greu de descifrat, precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu, poeţii avangardei şi amintitul Pucă. 
Rămânem în cartierul Câmpiniţa, care împreună cu actuala stradă dr. C-tin Istrati, formau un fel de cartier rezidenţial al oraşului. Multe vile, unele cu proprietari străini, îmbogăţiţi de exploatările petrolifere (vila în care locuia familia Riki Lezza, vila Rumelë, Weber, Schmidt), cu grădini bine îngrijite, dădeau un aspect elegant străzii pe care circulau maşinile de pe şoseaua naţională. Deseori trecea prin Câmpina, dinspre Sinaia, şi Regele Mihai, care conducea o limuzină americană Lincoln Zephyr. Pia Crăciun îşi amintea cu mare satisfacţie cum, odată, la vila lor încadrată de un rozariu cu multe specii de trandafiri, s-a oprit patriarhul Miron Cristea care, aflat în drum spre Sibiu, a văzut de pe şosea această vilă cu grădina sa minunată şi însoţit de suită, s-a adresat tinerelor domnişoare Crăciun: “Am vrut să văd cine a făcut aici acest colţ de rai”. 
Vizavi de vila Crăciun (fostul Club al Pionierilor) era casa făcută de Iancu Popescu, cel care avusese litigii cu marele pictor Grigorescu. Maria Crăciun, cea mai mare dintre surori, era bună prietenă cu Lenuţa Popescu, care rămasă văduvă nu s-a mai recăsătorit şi s-a devotat creşterii şi educării copiilor săi.
Iancu Popescu a devenit erou al Primului Război Mondial, luptând pe front în celebrele bătălii de la Mărăşti şi Mărăşeşti. Firea sa războinică îl făcuse în trecut să aibă ciocniri cu negustorii evrei din Câmpina. Îmbolnăvit de tifos, a fost internat într-un spital de campanie la Răcăciuni (jud. Bacău), unde a avut ghinionul de a da peste un medic care era fiul unui negustor câmpinean, care atunci când  i s-a spus cine este bolnavul pe care era chemat să-l îngrijească, a refuzat să-l asiste şi l-a lăsat să moară cu zile. 
Coana Lenuţa, cea atât de mult admirată de pictorul Grigorescu, a rămas singură cu cinci copii. Cel mare avea 16 ani, cel mai mic 2 ani. Văduvă de război fiind, a avut însă ajutor din partea statului. Copiii au fost declaraţi orfani de război, copii ai Naţiunii Române, beneficiind de înlesniri în şcolile pe care le urmau. 
Băiatul cel mare, Nicu Popescu, a terminat liceul comercial la Ploieşti, specializându-se în contabilitate. Venit în Câmpina, l-a rugat pe vecinul său, inginerul Sava, directorul Rafinăriei, să-l angajeze undeva într-un sector tehnic, deoarece nu agrea munca de birou. Acesta, mirat că refuză să lucreze la contabilitate, care oferea o bună situaţie materială, i-a făcut o favoare şi l-a lăsat timp de şase luni să treacă prin toate sectoarele rafinăriei, ca să-şi aleagă singur un loc de muncă. Nicu Popescu s-a decis în final pentru secţia de parafină, unde destul de repede a fost promovat şef de secţie. Devenise cunoscut în tot oraşul printr-un cognomen, Popescu-Parafină, nume pe care l-au purtat după aceea mai multe generaţii din familia sa. De la el a rămas una din cele mai frumoase vile din Câmpina, aflată pe strada Mărăşeşti, unde se remarcă intrarea somptuoasă realizată de artizanul Nicolae Goage.
Următorul copil al familiei Popescu, Elisabeta (Lizica, cum îi spuneau apropiaţii), moştenise frumuseţea mamei sale. Era bună prietenă cu alte două fete, la fel de frumoase. Una care provenea dintr-o familie înstărită - Mohoceanu (aveau o casa mare pe hotar cu biserica de la brazi), cealaltă - Mândra Andronescu, purtând un nume potrivit cu frumuseţea ei de excepţie. (Prietenul meu, Traian Vasilescu, care a cunoscut-o bine, o compara cu actriţa americană Marilyn Monroe). Toate trei îşi puseseră în gând să găsească câte un soţ care să fie inginer petrolist, ca să le asigure o viaţă confortabilă. N-a fost să fie aşa pentru niciuna. Lizica avea un admirator venit din Brăila. Bun comerciant, Georgică Vasilescu închiriase de la primarul din acea perioadă interbelică, Gh. T. Iliescu, o casă spaţioasă pe strada principală (în zona pasajului de la ceas), unde a deschis un magazin de coloniale, de delicatese, căutat de protipendada oraşului. A cerut-o de soţie pe frumoasa Lizica, de care el, negustorul bogat, era foarte îndrăgostit. Având alte visuri, tânăra ezita, însă mama, coana Lenuţa Popescu, a intervenit energic: “Ia-l pe-ăsta! Are cafea, are zahăr, are ulei, găseşti la el tot ce vrei!” S-a nimerit să fie o căsnicie prosperă şi fericită, din care au rezultat doi copii: Toma Vasilescu, viitor economist şi Traian Vasilescu, inginer. 
Tânăr fiind, ca să mai scoată un ban, Traian făcea comisioane pentru tatăl său, ducând pachete clienţilor, mai ales doamnelor frumoase de atunci. Între cele de care îşi aduce aminte: profesoara Ţenescu, soţia doctorului Tuţică, soţia avocatului Valerian, a negustorului Velicu, a doctorului Grădinescu, dar şi multor alte doamne din lumea bună a oraşului. 
Nici celelalte prietene ale Lizicăi nu şi-au găsit inginerul visat. Călătorind spre Bucureşti, într-un compartiment de tren la clasa I, Elena Mohoceanu avea să cunoască un distins domn, care i s-a prezentat drept avocat Ion Gheorghe Maurer. Pentru acesta a fost un “coup de foudre” (dragoste la prima vedere) care s-a încheiat rapid cu o căsătorie. Cum vom vedea, şi Mândra Andronescu urma să aibă un destin de excepţie. 
Al treilea fiu al lui Iancu Popescu a fost Constantin, devenit preot paroh în comuna Măneşti, judeţul Prahova, unde timp de 46 de ani, împreună cu prezbitera sa, Maria, a muncit mult pentru ridicarea satului şi restaurarea aşezământului bisericesc. A avut trei copii: Adrian - inginer silvic, director multă vreme al Liceului Forestier din Câmpina; Gabriel - preot şi Iulia - asistent medical principal la Policlinica din Câmpina. Adrian Popescu este o figură bine cunoscută câmpinenilor, participând la multe activităţi ale ofiţerilor în rezervă, unde evocă interesante întâmplări din viaţa domniei sale. 
Cel care a adus multă bucurie şi cinste familiei Popescu a fost al patrulea fiu, Dumitru Popescu (în foto), ofiţer cu o carieră de excepţie. A absolvit Liceul Militar Nicolae Filipescu de la Mănăstirea Dealu (unde era înscris şi regele Mihai) şi Şcoala Militară de Artilerie din Timişoara. Între 1933 - 1935 a urmat cursurile Şcolii Superioare de Război din Bucureşti şi în paralel a terminat şi Institutul Politehnic, absolvind în 1937 Facultatea de Mecanică. A făcut parte din Comisia Militară de Supraveghere a executării comenzilor de armament la firma Skoda, în Cehoslovacia, unde a fost însoţit şi de soţia sa, fermecătoarea Mândra Andronescu, prietena din tinereţe a surorii sale.
În 1940, devenind locotenent colonel, comanda un Divizion în Regimentul 5 Artilerie Grea. La 22 iunie 1941, România, aliată cu Germania, începe războiul pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei şi ţinutului Herţa, ocupate în 1940 de armata sovietică. Dumitru a refuzat să rămână în cadrul Ministerului de Război şi a cerut să fie trimis pe front, participând la bătăliile pentru cucerirea Odessei. Întors acasă, a povestit familiei că în Odessa, împreună cu doi camarazi, a fost atacat de câteva tinere rusoaice care făceau parte din partizanii ascunşi în catacombele oraşului şi care au încercat să-i ucidă. Mulţi militari români au fost ucişi la Odessa de partizani, care au aruncat în aer şi clădirea Statului Major a armatei române, făcând multe victime. 
În localitatea Dalnik, maşina care îl ducea pe front a trecut peste o mină, incident în urma căruia Dumitru a fost rănit foarte grav. Internat într-un spital din Bucureşti, a fost bine tratat, dar a rămas cu o invaliditate, având un genunchi distrus. Un camarad, venit în vizită la spital, avea să-i provoace o mare deziluzie, spunându-i: “Mitică, îmi pare rău, dar trebuie să-ţi spun. Mândra te înşală cu ambasadorul german, baronul Von Killinger, cu care se afişează în toate localurile de noapte din oraş!” A urmat divorţul, însă cei doi soţi au rămas în bune relaţii. Mândra avea să se decurce foarte bine şi în epoca comunistă. Ajutată de doamna Elena Maurer, prietena din tinereţe, devenită acum soţie de prim ministru, a plecat la Paris, de unde şi-a adus instalaţii pentru un salon de cosmetică pe care l-a avut în cartierul bucureştean Dorobanţi.  La 70 de ani, încă strălucitoare, Mândra a sucit capul unui gestionar de magazin alimentar îmbogăţit în comerţul socialist şi au fugit împreună în Canada. Pentru eroismul său, Dumitru Popescu a fost decorat cu înalta distincţie Ordinul “Coroana României”. Este singurul din familie care nu a avut copii şi de aceea se ataşase foarte mult de nepotul său, Traian. A murit de inimă, relativ tânăr, în 1948.
Al cincilea copil al familiei Popescu, mezinul Florin, a fost cartograf la societatea Astra Română. Odată, pe când lua masa în eleganta cantină de pe Bulevard a societăţii, un coleg i-a adresat o propunere insolită: “Nu vrei să salvezi o tânără bucovineancă, de familie bună, fiica preotului Colenciuc? Dacă nu se mărită în câteva zile va fi deportată în Siberia de comenduirea rusească!” (Toţi românii fugiţi din Bucovina ocupată de ruşi erau deportaţi înapoi în Uniunea Sovietică). Florin a acceptat s-o cunoască pe Lia Colenciuc, frumoasă, distinsă, cultivată, vorbitoare de franceză şi germana şi a fost de acord. S-au căsătorit rapid şi împreună au avut o viaţă fericită. Fiul lor, Florin Popescu, a terminat Facultatea de Fizică şi a devenit profesor universitar la Instititul de Fizică Atomică de la Măgurele. Acesta, pensionar acum, are o casă de vacanţă pe Câmpiniţa, în apropiere de vatra părintească. Fiica distinsului universitar, se află în prezent în Irlanda. A dat un doctorat în astrofizică şi lucrează într-un insistut de cercetare. 
După cum am văzut, urmaşii lui Iancu Popescu au făcut parte dintre câmpinenii care şi-au construit cariere de excepţie şi cu care astăzi ne putem mândri. 
Alin CIUPALĂ

Cinematografele oraşului, ce au fost şi ce au ajuns

A fost o vreme când Câmpina avea trei săli de cinema şi o grădină de vară unde seara se proiectau filme în aer liber. Uneori, câte un film de succes era proiectat şi în sălile celor două mari cantine din oraş, a Rafinăriei şi a Uzinei Poiana. Destul de des şi în Teatrul de Vară de pe Bulevard, când nu erau spectacole, seara puteai să vizionezi un film. Toate au rămas însă de domeniul amintirilor. 
Cel mai vechi cinematograf din oraş a aparţinut familiei Monovici. Construit după primul război mondial pe Bulevardul Elisabeta, cum se numea atunci actualul Bulevard al Culturii, la colţ cu strada Plevnei, acesta avea o sală de 300 de locuri la parter, un balcon şi câteva loje încăpătoare. Interiorul era împodobit cu stucatură în stil rococo. Scena, pe care se montase un ecran pentru proiectarea filmelor, era suficient de mare ca să fie folosită şi pentru reprezentaţii teatrale. Numeroase spectacole au văzut câmpinenii în această sală, pentru că veneau aici în turneu toate teatrele din Bucureşti. George Enescu a susţinut şi el două concerte pentru câmpineni în sala Monovici. 
Proprietara cinematografului, care purta numele familiei, doamna Irina Diamandi Gheorghiu (născută Monovici), după decesul soţului, în 1943, a făcut o donaţie printr-un act autentificat de Judecătoria Câmpina. Cinematograful, care era o importantă sursă de venit, a fost trecut în proprietatea societăţii ARPA, care avea sediul pe Muscel şi organiza cursuri de zbor fără motor. De atunci, cinematograful Monovici a fost numit de câmpineni ARPA. 
De menţionat că, prin actul de donaţie, fosta proprietară cerea ca din veniturile realizate anual, ARPA să servească unui elev al liceului din Câmpina, ales dintre cei mai săraci şi merituoşi, un premiu de 5000 de lei. Cinematograful ARPA a devenit distracţia principală a câmpinenilor în anii ‘50. Îmi amintesc ce cozi se formau la casa de bilete, uneori până la stradă, când erau filme mai deosebite. Era perioada când, după ani de filme sovietice care slăveau realizările măreţei Uniuni sau eroismul armatei roşii în război, au început să vină şi filme din occident. Pentru elevi se organiza sâmbăta un matineu la ora 14.00. Era o mare bucurie pentru noi când aveam voie să mergem la film. Unele ne erau interzise. Spre exemplu, profesorii noştri nu ne-au dat voie să vedem “Roşu şi negru”, povestea de dragoste socotită de ei prea indecentă. Juca în film celebrul Gérard Philipe. Un film de mare succes, care ne-a delectat atunci, a fost muzicalul “Şapte fraţi pentru şapte mirese”.  Zdruncinată de cutremurul din ‘77, sala Monovici n-a mai fost folosită ca sală de spectacol, devenind sală de antrenament pentru echipa de box a oraşului. După 1990, clădirea (în foto) a fost demolată şi în locul ei a apărut o parcare.


În 1948, edilii de atunci au mai amenajat un cinematograf în sala de mese a cantinei Uzinei Mecanice Câmpina. După ce plecau muncitorii care serveau prânzul, tăblia meselor se rabata devenind spătarul unei canapele cu patru locuri. În faţă se aşezau două bănci lungi, pe care stăteau muncitorii când luau masa. Aspectul era destul de plăcut, dacă trecem peste mirosul de bucătărie care persista o vreme. În epoca comunistă, cinematograful era atât un instrument de cultură, cât şi de propagandă şi tocmai de aceea preţul de intrare era popular: 1 leu (cât un cornet cu seminţe). Sala avea aproximativ 200 de locuri, dar devenea neîncăpătoare când veneau filme bune. Multă lume stătea în picioare pe ambele laturi ale sale. În această sală am văzut filme celebre: Ruy-Blas, cu actorul Jean Marais foarte tânăr, în rol principal sau celebrul “Rocco şi fraţii săi”, regizat de marele Luchino Visconti, cu actorii Alain Delon, Renato Salvatori, Annie Girardot și Claudia Cardinale.


Prin anii ‘60 s-a ridicat pe strada principală un cinematograf modern, cu ecran panoramic, care a fost privatizat după 1990. Legea cerea ca toate sălile de cinematograf privatizate să-şi păstreze timp de cinci ani destinaţia iniţială. La noi nu s-a întâmplat aşa. Luată de nişte investitori, din lipsă de fonduri sau din neglijenţă, clădirea a ajuns o jalnică ruină, pe care o vedem şi astăzi. Odată cu desfiinţarea cinematografului a dispărut şi o distracţie preferată a câmpinenilor, care pe vremuri umpleau până la refuz sălile existente în oraş. 

Alin CIUPALĂ

Câmpina, petrol, oameni şi evenimente. STOICA TEODORESCU

Profesorul Stoica Teodorescu, una dintre personalităţile care au  lăsat urme adânci în istoria Câmpinei, a cercetat chirilicele principelui Ştirbey cu referire la trecutul urbei noastre şi a reuşit să pună, pentru prima data, cap la cap, istoria acestui oraş bogat în aur negru.
Paradoxal, primul monografist câmpinean este cu atât mai ignorat în vremurile noastre pe cât a fost de venerat în perioada interbelică. Este de neiertat faptul că, măcar la sărbătorile municipiului, cel ce a contribuit substanţial la cunoaşterea istoriei acestuia să nu fie pomenit nici măcar în treacăt. E drept, n-a fost autohton câmpinean, n-a locuit în localitate toată viaţa, dar Teodorescu a încercat să construiască pentru Câmpina „oglinda vie a dezvoltării istorice”. Şi a reuşit. 


Stoica Teodorescu s-a născut la 15 mai 1877, în satul Şipotu din comuna Lipăneşti, judeţul Prahova. După studiile primare (în satul natal), a absolvit Liceul „Sf. Petru şi Pavel” (Ploieşti, 1908) şi Facultatea de Litere (Universitea Bucureşti). A funcţionat ca profesor de Istorie şi Geografie în mai multe localităţi, printre care şi Câmpina (la Liceul de Băieţi “Barbu Ştirbey”, între 1919-1927). 
Deşi a fost absolvent al Facultăţii de Litere (fiind recunoscut ca un bun paleograf) pasiunea sa pentru geografie şi istorie provine de la faptul că în primii ani ai secolului trecut, la Litere era şi o secţie de Geografie, întemeiată în toamna anului 1900 de către celebrul Simion Mehedinţi, părintele geografiei moderne româneşti. 
În perioada cât a fost „câmpinean”, Stoica Teodorescu a fost printre susţinătorii activi ai înfiinţării gimnaziului în clădirea conacului familiei Ştirbey, construită în anul 1872, organizând chiar o manifestaţie, împreună cu elevii şi cu directorul Ştefan Popescu, în faţa castelului Voila, în toamna anului 1919. Aceasta a avut scop convingerea moştenitorului familiei Ştirbey, Martha de Blome, să cedeze localul din oraş pentru gimnaziu. Principesa a acceptat, iar în vechiul conac a funcţionat gimnaziul până în anul 1928, când s-a construit noul imobil. 
Cu înclinaţie spre cercetarea ştiinţifică, deopotrivă istoric şi geograf, bun cunoscător al paleografiei româno-chirilice, Stoica Teodorescu a cercetat arhivele de stat şi particulare, realizând valoroase studii şi articole. La Câmpina a publicat studiile: „Influenţa mediului geografic şi istoric asupra dezvoltării popoarelor” (1921), „Pământul şi poporul românesc. Unitatea geografică şi etnogeografică a lor ” (1923); volumele „Monografia oraşului Câmpina” (1924) şi „Monografia comunei Telega” (1926), lucrări de referinţă în studiile monografice ale vremii. În 1926, el anunţa că: „în programul lucrărilor mele va fi şi cercetarea Brebului, Comarnicului şi Brezei” (vezi Monografia comunei Telega, p. 9), însă prin mutarea sa la Ploieşti, în 1927, aceste preocupări au ieşit din planurile principale.
La Ploieşti, Teodorescu a fost profesor la Liceul „Sf. Petru şi Pavel” (azi “I. L. Caragiale”) între 1927-1947, între 1933-1938 îndeplinind şi funcţia de director. Aici a editat revista „Curierul liceului” şi Anuarul liceului din 1937. La Ploieşti a mai publicat trei lucrări cu caracter didactic: „Îndrumări educative” (1934), „Şcoala noastră secundară” (1935), „Coloniile europene şi rolulul lor în dezvoltarea popoarelor” (1936), „Istoricul Liceului Sf. Petru şi Pavel” (1939) şi numeroase articole în presa ploieşteană. În manuscris a lăsat o lucrare despre istoria meşteşugurilor şi comerţului în Prahova şi alta despre istoricul liceului de fete „Despina Doamna”. 
Ca expert paleograf, Stoica Teodorescu a colaborat şi cu primăria Câmpinei (1945) la traducerea diferitelor documente (2300 de acte pentru care a primit 150.000 lei). În 1967 a fost distins cu titlul de Profesor Emerit, iar în 1969, la 82 ani, a participat la festivităţile organizate cu ocazia semicentenarului liceului „Nicolae Grigorescu” din Câmpina, fiind singurul profesor în viaţă dintre cei ce fondaseră liceul în 1919, fiind ultima sa ieşire în public la Câmpina. A decedat în mai 1973 şi a fost  înmormântat la cimitirul „Bolovani” din Ploieşti. 
Deşi a funcţionat doar opt ani ca profesor la Câmpina, a realizat o valoroasă monografie a oraşului (1924), care a fost punct de reper aproape şapte decenii, până la cea realizată în 1990, reeditată în 2003, de Silviu Dan Cratochvil (1931-2006). Din nefericire, monografia lui Stoica Teodorescu a rămas în umbră şi uitare (ca şi autorul ei) pe nedrept, căci este o lucrare ce-şi păstrează pe deplin valoarea ştiinţifică, cu toată trecerea anilor. Fiind şi o carte rară (Biblioteca Municipală „Dr. C.I. Istrati” are doar un singur volum!), ar trebui reeditată sau măcar republicată în presa câmpineană. Hoinărind prin hăţişurile internetului, am aflat că preoţioasa monografie din 1924 se vinde cu 200 de euro!
Nicolae.Geantă

Jocurile Regionale Special Olympics, Câmpina - 2015

În cadrul proiectului “Prin sport alături de oameni” al Asociaţiei Pro Câmpina, derulat în parteneriat cu Primăria Câmpina, va avea loc ultimul eveniment al lunii martie: “Jocurile Regionale Special Olympics Câmpina 2015”, destinat copiilor cu IQ<70. Manifestarea sportivă este organizată cu mult suflet, organizaţia non-guvernamentală implicându-se intens în promovarea, susţinerea şi dezvoltarea valorilor civice, culturale, educative şi sportive ale comunităţii locale.


“Concursul destinat copiilor cu dizabilităţi urmează să se desfăşoare la Bazinul Didactic şi în sala de sport a Colegiului Naţional Nicolae Grigorescu, acestea fiind condiţiile în care se pot manifesta copiii speciali invitaţi, în conformitate cu protocolul încheiat cu Ministerul Educaţiei Naţionale. Din punct de vedere tehnic, programul este conceput de către Fundaţia Special Olympics, noi contribuind prin voluntariat, Primăria prin asigurarea bazei materiale şi Apa Talea cu necesarul de apă” ne-a declarat preşedintele Asociaţiei Pro Câmpina, Irinel Dumitraşcu.
Competiţia se va desfăşura vineri, 27 martie începând cu ora 11.00 şi va cuprinde două discipline sportive: înot şi gimnastică, iar la finalul concursurilor sportivii vor fi invitaţi să joace badminton. 
La eveniment sunt aşteptaţi să participe aproximativ 100 de copii din toată ţara, inclusiv din municipiul Câmpina.
Andreea Ştefan

17 martie 2015

EVENIMENT SPORTIV DE AMPLOARE LA BAZINUL DE ÎNOT DIN CÂMPINA

Concursul de înot Masters 25+ Memorial “Fridirich Schwing”, ediţia a III-a

La sfârşitul săptămânii trecute, Câmpina a fost gazda unui eveniment sportiv deosebit, eveniment care ia amploare de la an la an, bucurându-se de un succes remarcabil. Concursul de înot Masters 25+ Memorial “Fridirich Schwing”, ediţia a III-a, a fost organizat de către A.C.S. Contratimp şi Asociaţia Pro Câmpina, în parteneriat cu Primăria şi Consiliul Local şi S.C. Gercom Business, administrator al Bazinului Didactic din municipiu, locul în care s-a desfăşurat evenimentul. 


Înotul masters este o ramură a nataţiei care se adresează adulţilor care practică acest sport în mod regulat, atât în regim de competiţie, cât şi recreaţional, într-un cadru organizat. 
Concursul a avut două etape, desfăşurate sâmbătă şi duminică, 14 şi 15 martie şi a reunit 109 sportivi de la diferite cluburi din ţară: Toma’s Ploieşti, BSC Bucureşti, Reşiţa 07, Tribeach Braşov, Luna Braşov, Aqua Nova Galaţi, Fun Swim Bucureşti, Aqua Masters Baia Mare, Contratimp Câmpina, Petrolul Ploieşti, Masters Timişoara şi Swimming Team Bucureşti.


În afara  acestora au mai participat foarte mulţi amatori, iubitori ai înotului din toată ţara, prezenţi la mai toate reuniunile de masters, între care şi un competitor din Australia, gălăţean la origine, dar şi persoane cu vârste de peste 80 ani, printre care s-a numărat şi Anca Mitrofan. 
Din Câmpina s-au înscris doar cinci participanţi, dintre care trei sunt antrenori ai cluburilor de înot. De la eveniment nu au lipsit nume mari ale înotului românesc: Carmen Herea, antrenori emeriţi si maeştri emeriţi ai sportului precum Anca Pătrăşcoiu, Carmen Bunaciu, Tamara Costache şi Dragoş Coman, Laurenţiu Nicolescu, director DJTS Prahova, care au răspuns prezent şi cu alte ocazii la invitaţiile venite din partea Asociaţiei Pro Câmpina.


Deschiderea a fost făcută de Octavian Postolache, antrenorul de la A.C.S. Contratimp, Marian Petcu, cumnatul lui Fridirich Schwing, Felix Manta şi Irinel Dumitraşcu, preşedintele Asociaţiei Pro Câmpina. A fost ţinut şi un moment de reculegere în memoria celui care a fost Fridirich Schwing, iar înainte de startul propriu-zis al concursului, toţi participanţii au fost imortalizaţi într-o fotografie de grup.


S-a înotat individual, folosindu-se patru procedee: craul, spate, bras, fluture, masculin şi feminin, pe categorii de vârstă şi ştafeta 4/25 m pe sub apă, 4/50m liber şi 4/50m mixt, acordându-se în total 432 de medalii. În cadrul celor patru probe individuale s-au acordat 270 de medalii (aur, argint şi bronz).
Lista completă a câştigătorilor, la fiecare procedeu şi categorie de vârstă, poate fi gasită pe site-ul www.procampina.org.
Din partea familiei s-a acordat trofeul “Fridirich Schwing” şi s-a făcut premierea unor foşti sportivi antrenaţi de cel în memoria căruia a fost organizat evenimentul.
Sâmbătă seară a avut loc o cina festivă deosebită la un restaurant din oraş.
Concursul a fost finanţat parțial din fonduri private asigurate de sponsorul Tinmar Bucureşti şi a beneficiat de sprijinul Primăriei şi al Consiliului Local Câmpina, fiind prima competiţie din Calendarul Masters şi Ape Deschise 2015 al FRNMP.

Impresiile de după
„Este prima mea participare în concurs. Am fost şi anul trecut, dar nu am concurat. Este foarte frumos, tot evenimentul e deosebit. Îmi place foarte mult cum este organizat şi mai important decât atât, există foarte mulţi oameni frumoşi. Întâlnim prieteni, foarte mulţi prieteni vechi, ne facem şi prieteni noi, aproape că rămâne competiţia pe locul al doilea”. – Carmen Herea, campioană europeană la nataţie.

„Prima zi de concurs a fost excelentă. Nu o spun eu, o spun participanţii. A fost o întrunire în număr mare. În general, în competiţiile de Masters, participanţii nu sunt atât de numeroşi. Foarte mulţi independenţi, foarte mulţi amatori, în jur de 20, foarte multe cluburi prezente. În apă ne-am distrat efectiv! De fapt, de asta ne întâlnim, ca să ne distrăm, să ne mişcăm, să ne simţim bine. Au venit foşti înotători, mulţi participanţi care nu au mai înotat în competiţiile de Masters. Fridirich a fost antrenorul meu, pentru el fac toate acestea, pentru faptul că m-a crescut şi m-a îndrumat către acest sport şi o să fac o tradiţie din acest concurs, fiind deja la a III-a ediţie. Pentru Câmpina înseamnă, în primul rând, un turism sportiv. Ar trebui să luăm în calcul că au fost în jur de 120 de persoane care au venit însoţite, s-au cazat pentru două zile în Câmpina, au consumat în Câmpina, deci există turism sportiv pe care ar trebui să-l promovăm”. – Octavian Postolache, antrenor A.C.S. Contratimp

„Este o bucurie să fiu aici, printre voi. Organizarea este foarte bună şi să fiţi sănătoşi ca să puteţi continua. Aceste concursuri sunt un prilej de bucurie, pentru că ne revedem, stăm împreună, socializăm, mai depănăm amintiri şi ne facem prieteni noi”.  - Carmen Bunaciu, prima sportivă din România care a câştigat o medalie la un campionat mondial de înot.
Andreea Ştefan

Editorial. CONTROVERSA CAPITALĂ

Dl. Alex Ștefănescu este o persoană agreabilă, plină de simțul umorului și un critic literar a cărui voce contează în stabilirea ierarhiilor. Recent însă l-am auzit pronunțîndu-se într-o chestiune în care, cu tot respectul, mă aflu într-un total dezacord cu domnia sa. Mai mult, îmi permit să spun că teoria pe care a vehiculat-o este în totală contradicție chiar cu opțiunile politico-morale pe care le-a exprimat în numeroase rînduri. 
Anume, vorbind despre personalitatea lui G. Călinescu și compromisurile sale cu regimul politic, dl. Ștefănescu susține că nu era de datoria academicianului să lupte cu comunismul, că asta o putea face și portarul de la Academie. Eu cred că este exact invers: anume, e complet irelevantă, din perspectiva istorică, opțiunea moral-politică a portarului, în schimb este esențială cea a profesorului și academicianului. Văd în această opțiune a scriitorului de azi, concepție de tip „nu contează, importantă este opera” (mult vehiculată prin anii 90) tocmai explicația anomiei, derutei morale, mahalagismului, mizeriei cotidiene, analfabetismului cultural la putere, racile ale zilelor noastre pe care dl. Ștefănescu le-a criticat de numeroase ori. Tocmai pentru că luăm ca exemplu pe un Călinescu și nu pe un Nicolae Mărgineanu sau Alexandru Mironescu. Sau – și mai adânc în anonimat – Alexandru Dragomir. 
Eu cred în „teoria celor două cerneluri”, notată de Monica Lovinescu: anume că un intelectual nu poate scrie cu o cerneală capodopera literară și cu alta laude conducătorului iubit. Cele două se amestecă inevitabil. Adevărul este că G. Călinescu nu ne-a mai oferit după 1947 nicio capodoperă, ci doar probe de histrionism genialoid destul de triste în perspectivă istorică. În schimb, ne-a răpit un Model care ar fi putut să fie. Îmi displace și mie poziția după război mulți viteji se-arată, știu că aceste două atitudini s-au mai confruntat de numeroase ori cu replica: tu ce ai fi făcut în locul lui? Fals logic: Călinescu este Călinescu și tocmai înălțimea sa intelectuală unică îmi dă mie, cetățeanul anonim, dreptul melancolic de a mă întrista în fața textelor sale ignobile. 


Această „vocație a compromisului” este una dintre explicațiile pentru care vocea intelectualului umanist nu se face deloc auzită în societatea românească de azi. Din această perspectivă mă indignează teoria vehiculată de dl. Alex. Ștefănescu. Ea nu face decît să adîncească prăpastia dintre intelectuali și populație, care trăiesc în sfere perfect separate și se plîng unii de alții; primii: oamenii nu ne citesc, sunt proști și incapabili să ne înțeleagă; secunzii: intelectualii habar nu au de problemele noastre, izolați în dezbaterile lor „filosofice” și certurile lor foarte personale. Lipsa modelelor morale (puncte în jurul cărora cristalizează o structură socială solidă) de care suferim acut (avitaminoză morală) vine din această teorie pe care o vehiculează dl. Ștefănescu: alții erau datori să lupte contra comunismului. Nu e cam imorală această aruncare a poverii pe umerii celorlalți? Ca membru al unui partid istoric care a dat nu puțini martiri, ilustrul critic de azi ar fi putut fi măcar mai nuanțat în afirmații. El cauționează astfel, fără să-și dea seama și plagiatul lui Ponta și faptul că dna. Andronescu își face norma didactică pe platouri de televiziune și dejecțiile din emisiuni tv. de „divertisment” sau de „pamflet” și pocirea galopantă și ireversibilă a limbii române și distrugerea memoriei istorice sau a monumentelor de tot felul.  
Societatea românească trăiește într-un post-comunism abrutizant de care nu ne putem desprinde tocmai pentru că refuzăm să asumăm răspunderile morale. Nu există, din cîte știu, niciun text limpede în care Călinescu să se fi delimitat de un regim a cărui natură criminală era totuși atunci mai vizibilă decît astăzi. Ne-a propus în schimb utopiile arhitecturale ale lui Ioanide. Care, presupun, trăind vreo trei decenii mai târziu, ar fi admirat Casa Poporului. Eu susțin teoria că aproape tot ce este rău în societatea românească de azi provine din această stagnare între post-comunism și pre-democrație, pămînt al nimănui în care rătăcim buimaci, lipsiți de repere.  
Christian CRĂCIUN

La Câmpina, noul PNL va fi condus de o majoritate covârşitoare de PDL-işti

31 ianuarie 2015, Palatul Parlamentului, sala “Alexandru Ioan Cuza”. Consiliul Naţional de Conducere al noului PNL se întruneşte pentru a doua oară (prima dată în 2014, la congresul de fuziune) în şedinţă comună. Peste 1200 de delegaţi din PNL şi PDL, reuniţi sub sigla noului partid, care se vrea continuatorul celui înfiinţat cu 140 de ani în urmă de Brătieni.
Co-preşedinţii Alina Gorghiu şi Vasile Blaga anunţă, fără nicio altă introducere, că justiţia a pecetluit soarta vechiului PNL şi a PDL. Cele două partide au fost radiate din registrul partidelor politice. “De azi suntem un singur partid, noul PNL, unicul reprezentant al dreptei româneşti pe scena politică naţională şi în familia popularilor europeni”. Aplauzele nu acopereau însă rumoarea generalizată a vocilor mai mult sau mai puţin mulţumite. Se scria o altă pagină importantă din istoria liberalismului. 
Nu pentru asta se întrunise Consiliul Naţional. Noul partid avea nevoie de reguli, în urma cărora simbioza dintre galbeni şi portocalii să se producă fără incidente, într-un timp bine delimitat. Conducerea naţională a stabilit criterii şi structuri paritare valabile până în 2017, votate cu o majoritate covârşitoare. “Să lăsăm orgoliile de o parte, unificarea dreptei este mai importantă decât orice individ politic. Mergeţi acasă şi faceţi din noul PNL un partid puternic!” - îndemnau liderii de la înalta tribună. Aşa se încheia o întâlnire istorică a liberalilor.


Atât în Prahova, cât mai ales la Câmpina, deciziile Consiliului Naţional PNL din 31 ianuarie au fost net în defavoarea vechilor structuri liberale. La Câmpina, noul Comitet Local Executiv va cuprinde 23 de persoane, dintre care 16 de la fostul PDL (provenit din PD-ul înfiinţat în anii ’90, după revoluţie) şi 7 de la PNL (partidul care a făurit România Mare). Proporţia a fost calculată în raport cu rezultatele alegerilor europarlamentare, numărul consilierilor locali în funcţie şi a primarului în funcţie. 
Vineri, în cadrul unei şedinţe a Biroului Permanent Local, PDL şi-a desemnat cei 16 reprezentanţi în noua structură locală de conducere a partidului. Aceştia sunt următorii: Horia Tiseanu, Elena Albu, Marian Dulă, Marian Nistor, Viorel Bondoc, Monica Clinciu, Gena Preda, Daniel Telegescu, Teodor Tiseanu, Bianca Baltag, Traian Mocuţa, Bogdan Cord, Laura Perian, Ion Oprea, Constantin Bobescu şi Andrei Istrate.
În ceea ce-i priveşte pe vechii liberali, lista celor şapte ar putea fi următoarea: Dragomir Enache, Rodica Papuc, Florin Frăţilă, Gheorghe Cazan, Dan Nica, Liviu Briciu şi Adrian Dochia, Biroul Politic Local al PNL întrunindu-se pentru a lua o decizie în acest sens luni, 16 martie, după închiderea ediţiei.