30 septembrie 2014

2 octombrie, zi de doliu pe raza municipiului Câmpina

Printr-o dipoziţie a primarului Horia Tiseanu, ziua de joi, 2 octombrie, a fost declarată zi de doliu pe raza municipiului Câmpina, în semn de respect faţă de familiile care în aceste zile îşi plâng morţii, victime ale tragicului accidentat petrecut sâmbătă, 27 septembrie, pe Drumul Naţional 1.


Toate instituţiile şi autorităţile publice, partidele politice, instituţiile de învăţământ şi cultură de pe raza municipiului Câmpina sunt obligate ca în ziua comemorării să arboreze Drapelul de Stat al României în bernă.
Aceeaşi obligaţie incumbă şi persoanelor fizice sau juridice care arborează drapelul la domiciliu, reşedinţă sau sediu.
În ziua comemorării este interzisă desfăşurarea de activităţi cultural-artistice şi sportive pe raza municipiului. 

Cronica unei morţi fără vină

Sâmbătă seara (27 septembrie), în jurul orei 21.30, am fost la un pas de sufletele, încă neridicate la cer, ale celor şase oameni ce şi-au pierdut viaţa pe asfaltul negru al drumului lor fără întoarcere. Veneam cu familia dinspre Ploieşti, pe DN1, sub impresia altei tragedii, cinematografice, al cărei subiect a fost, ca un făcut, tot un accident stupid de circulaţie şi urmările lui în viaţa unei tinere supravieţuitoare rămasă fără familie, ce nu îşi mai dorea să lupte pentru viaţă.
Încă mă mai gândeam la cât de subţire este firul vieţii şi cât de uşor trecem noi, oamenii, peste lucrurile importante, pentru a ne pierde în iluzii şi mărunţişuri cotidiene, când am văzut în faţa mea un şarpe de lumină întins pe mai bine de un kilometru, începând de la paralela 45. Am bănuit că s-a întâmplat un accident şi speram să fie ceva banal, care să ne reţină cât mai puţin din drumul spre casă. Odată cu timpul care trecea fără să înaintăm prea mult, am înţeles că este ceva grav. Şi totuşi înaintam. Şarpele se mişca alene, ca după mort şi undeva, în depărtare, se cocoşa înspre dreapta, şi-apoi iar în faţă, fără sens. Nu înţelegeam pe unde se circulă şi mai ales cum, într-o zonă de câmp. Odată ajuns la primul poliţist dirijor am oprit şi l-am întrebat, prin deschizătura geamului, dacă n-ar fi mai nimerit să aştept în afara carosabilului, decât să intru pe arătură. “Nu vă sfătuiesc. Aici este teroare şi mai durează!” - mi-a răspuns acesta. I-am urmat sfatul şi am continuat drumul prin iarbă, în paralel cu asfaltul. Zona fatidică se apropia şi odată cu ea şi sentimentul acela care îţi îngheaţă sângele în vene când treci pe lângă moarte. Atent mai mult la drum şi mai puţin la peisajul lugubru, am auzit din dreapta mea un strigăt ascuţit: “Nu te uita!” Pe bună dreptate. Printre zeci de lumini albastre şi roşii, alături de un morman de fier contorsionat, zăceau trupuri, prea multe trupuri, aliniate, ale căror suflete sunt sigur că erau încă acolo. Numai automatismele experienţei de peste 25 de ani în şoferie m-au ajutat să-mi continui drumul. Eram şocat de tabloul sinistru. În cei câţiva kilometri parcurşi, super prudent, până acasă, am gândit cu voce tare o sumedenie de reproşuri la adresa instituţiilor statului incapabile să monteze separatoare de sens într-o zonă atât de circulată şi împotriva cirezilor de idioţi ce ignoră cu desăvârşire reguli elementare de trafic. Un ceas mai târziu aveam să aflu că o mare parte dintre victime sunt din Câmpina şi că printre ele se află şi copii. Alte suflete tinere ridicate la cer, după cele două de săptămâna trecută.
Atunci când vezi în emisiunile tv de ştiri astfel de cronici negre rămâi impresionat, în funcţie de gravitate, dar treci destul de uşor peste ele, cu gândul că ţie nu ţi se poate întâmpla şi mai ales pentru faptul că nu se petrec în proximitatea universului tău. Lucrurile se schimbă însă când auzi despre o astfel de moarte violentă în jurul tău, printre cunoştinţe, prieteni, concetăţeni. Abia atunci reflectezi mai apăsat asupra cauzelor şi a consecinţelor. Aşa s-a întâmplat şi în cazul de faţă, când am auzit că oameni pe care îi cunosc au dispărut fulgerător şi fără vină. 
Cu doar o săptămână înainte de groaznica întâmplare am stat la aceeaşi masă, într-o anumită conjunctură, cu Florin Cioroba. Nicoleta Mocanu nu este nimeni alta decât femeia pe care am văzut-o că se mândrea, cu două zile înainte de tragicul sfârşit, de rezultatele la învăţătură ale fiicei rămase în viaţă, premiată de Consiliul Local într-o şedinţă festivă. Azi ei nu mai sunt, ca urmare a nebuniei unui îndrăgostit şi a neglijenţei unui sistem ros de incompetenţă şi corupţie. 
Impulsionat de amintirea acestor imagini, am căutat să pun umărul, după posibilităţile mele, în sprijinul demersului de conştientizare a politicienilor cu răspundere şi putere. Am discutat cu o seamă de parlamentari prahoveni care au promis că vor interveni pe lângă cei de la Guvern şi CNADR pentru un plan de măsuri în favoarea protejării mult mai serioase a participanţilor la trafic pe DN1. Poate că toate vorbele astea (şi aici mă refer la orice reacţie din partea clasei politice) vor aduce un plus în favoarea vieţii, astfel încât moartea concetăţenilor noşti să nu fi fost în zadar.
Dincolo de aceste mărunte încercări, am să particip la “protestul negru” iniţiat de societatea civilă câmpineană, în speranţa că o voce unită se va auzi până acolo unde urechile par a fi astupate.
Dumnezeu să le odihnească sufletele celor ce nu mai sunt!



P.S. Încă de duminică am propus autorităţilor locale să “decretăm” doliu local în semn de respect pentru cei care şi-au pierdut viaţa. Până la închiderea ediţiei, ieri după-amiază, nu am primit niciun răspuns. După ştiinţa mea, până în prezent, singura instituţie care a arborat, la iniţiativa conducătorilor săi, însemnele de doliu, este Casa Tineretului. 
Florin FRĂŢILĂ

O nouă tragedie pe DN1

Cinci câmpineni şi-au pierdut viaţa într-un accident  rutier provocat de un sinucigaş

Nici nu s-au stins bine printre câmpineni ecourile tragicului sfârşit al tinerilor Ciprian Chiţoiu şi Andrada Sobaru, decedaţi săptămâna trecută într-un accident rutier pe DN1 în zona Nistoreşti, că o altă tragedie are loc, pe acelaşi DN1, supranumit, pe bună dreptate, “drumul morţii”, tronsonul rutier pe asfaltul căruia şi-au pierdut viaţa sute de oameni în ultimii ani.


Dacă săptămâna trecută descriam cu puţine amănunte efectele dramatice ale teribilismului şi ignoranţei la volan, azi ne aflăm în situaţia de a  descrie moartea stupidă a unor oameni nevinovaţi, care au avut neşansa să se afle simultan în traficul rutier cu un individ puternic afectat emoţional şi deosebit de periculos în calitate de conducător auto.
George Dumitru (foto), un tânăr de 28 de ani din Bucureşti, a intrat pe contrasens cu un autoturism Proton şi a izbit violent un BMW în care se aflau cinci persoane, trei adulţi şi doi copii. Impactul a fost atât de violent, încât echipajele de la Ambulanţă şi cele de la Inspectoratul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă nu au putut să-şi dea seama, iniţial, de numărul victimelor.


De altfel, primul raport oficial, imediat după impact, anunţa două persoane decedate, însă ulterior, au fost găsite şase victime. Niciuna, potrivit medicilor, nu a avut nicio şansă de supravieţuire, scena de la locul accidentului fiind descrisă, atât de martori, cât şi de salvatori, ca un adevărat carnagiu.
În autoturismul BMW se aflau cinci persoane, care se întorceau acasă, la Câmpina, de la pescuit. Maşina era condusă de Robertino Gherghelaş (44 ani), iar alături de el în autoturism se mai aflau prietenul său, Florin Cioroba (40 ani), fiul acestuia, Eduard Cioroba (11 ani), Nicoleta Mocanu (38 ani) şi fiica acesteia de 19 ani, Iulia Buldan. Maşina în care se aflau circula regulamentar când a fost izbită în plin de tânărul care a decis să se sinucidă, intrând pe contrasens cu o viteză care nu a dat nicio şansă de supravieţuire persoanelor din ambele maşini (unele surse susţin că ar fi fost de 185 km la oră).


Tragedia a lăsat fără tată şi soţ familia Gherghelaş. La rândul lor, Florin Cioroba şi Nicoleta Mocanu, care urmau să se căsătorească în curând, au pierit alături de copii lor şi au lăsat fiecare în urmă câte un copil. 
George Dumitru, tânărul care a provocat tragedia, s-a sinucis pentru că suferea din dragoste. Sâmbătă a plecat spre munte, iar la un moment dat a postat pe contul său de Facebook un mesaj, însoţit de fotografii în care apare alături de o tânără, în care lăsa să se înţeleagă faptul că urmează să facă un gest extrem. “Aveţi grijă de voi, prieteni, amici, cunoştinţe! Eu mă duc într-o lume mai bună şi aveţi grijă pe cine iubiţi, să nu păţiţi la fel ca mine. Vă iubesc pe toţi! Iartă-mă, Doamne, pentru ce fac, dar aşa nu mai rezist să trăiesc!” - a fost mesajul care i-a alarmat familia şi prietenii. Aceştia au încercat să ia legătura cu el, atât pe reţeaua de socializare, cât şi la telefon, dar în zadar.
George Dumitru lucrase în ultimii ani pe vase de croazieră şi avea o situaţie materială destul de bună. Contul său de socializare este plin cu fotografii făcute în  întreaga lume. Tânărul era în concediu şi în această perioadă, mărturisesc apropiaţii, nu a dat semne că ar avea probleme în dragoste.
Gestul extrem prin care a ales să-şi ia viaţa, dar şi tregedia în care a implicat alte cinci persoane nevinovate şi familiile acestora, au provocat sute de reacţii pe site-urile de socializare. Prietenii au fost şocaţi, iar ceilalţi oameni revoltaţi.
Accidentul s-a produs pe DN1, la km 81, între Câmpina şi Băicoi, sâmbătă, 27 septembrie, în jurul orei 21.00.
Dincolo de acest tragic sfârşit care a schimbat destinele acestor familii, rămâne fără îndoială în discuţie tema siguranţei în trafic pe drumurile publice româneşti. După primele cercetări la faţa locului, autorităţile au ajuns la concluzia că impactul nimicitor ar fi avut mari şanse să fie evitat în condiţia existenţei unor separatoare de sens, atât de necesare într-o zonă intens circulată. Din păcate, o astfel de constatare nu-i mai ajută cu nimic pe cei ce nu mai sunt, însă deschide o întreagă discuţie pe tema responsabilităţii şi competenţei unor angajaţi din structurile statului (CNADR) care sunt plătiţi să răspundă de siguranţa şi buna desfăşurare a traficului rutier. Dar cum în România zilelor noastre foarte puţini îşi asumă răspunderea, sunt slabe şansele să auzim că statul va lua măsuri împotriva celor care se fac vinovaţi de nepăsare.

Societatea civilă câmpineană organizează “Protestul Negru”

Vestea dispariţiei fulgerătoare pe drumurile publice a nu mai puţin de şapte câmpineni într-o singură săptămână nu a lăsat indiferentă opinia publică locală. Încă de duminică, 28 septembrie, au apărut semnale că societatea civilă se pregăteşte de un “protest negru” împotriva indiferenţei autorităţilor statului faţă de aceste tragedii. Nucleul revoltaţilor pare să se fi închegat printre salariaţii societăţii Neptun, care au hotărât să se strângă marţi, 30 septembrie, la ora 17.00, în centrul Câmpinei, în zona Casa Cărţii. Iniţiativa s-a răspândit cu repeziciune pe site-urile de socializare, astfel încât ieri (luni, 29 septembrie) se vehicula prezenţa a aproximativ 1.000 de participanţi.
Din păcate, reacţia aproape spontană a societăţii civile câmpinene vine doar pe fondul unor tragedii şi asta spune mult.

Editorial

ANGELA  SIMILEA vs. ANDREI PLEȘU

Mare tam tam a stîrnit articolul filosofului Andrei Pleșu prin care acesta, în stilu-i casant atît de caracteristic, se arăta contrariat de susținerea pe care Radu Beligan i-a acordat-o la mitingul de lansare lui Victor Ponta. Nu voi discuta decît tangențial justificarea în sine a celor două poziții. Contrariantă a fost vehemența reacției unor „colegi de breaslă” ai actorului nonagenar care au protestat împotriva așa zisei denigrări a imaginii actorului. Și asta pentru că polemica lui Pleșu (CTP a observat cu justețe) a fost elegantă, așa cum ne-am dori să fie toate polemicile noastre. Nu neagă nici un moment puterea de simbol a personalității lui Beligan, dimpotrivă, îi atrage atenția că se cuvine să nu întineze această dimensiune prin alianțe inavuabile. Totul decent, dar ferm. Că Antena 3 l-a împroșcat de zoaie imediat pe profesorul Pleșu nu e o surpriză. Apărătorii lui Beligan ar fi trebuit să se arate oripilați și de această blasfemie, căci Pleșu este un simbol la fel ca și Beligan al creativității românești. Să te afli afiliat, fie și prin contagiune, de haznaua Antenei 3, te face să miroși urît. Inevitabil. Și aici apare nedumerirea mea. Pentru că nu i-am văzut pe niciunul dintre acești vigilenți reacționând în alte dăți: când Patapievici era scuipat în public, când Pleșu iarăși era linșat la Antene, cînd erau desființate instituții culturale șamd. Atunci au tăcut chitic, acum militează pentru dreptul democratic la exprimarea opțiunii politice. Făcîndu-se că nu înțeleg esența discuției. Omițînd strategic referințele la trecutul nu tocmai cușer al dlui Beligan în raport cu mărimile trecătoare ale veacului. Ba chiar căutînd să-i justifice ploconelile față de Ceaușescu.


Există un cuvințel revelator care a scăpat celui care a redactat scrisoarea artiștilor și care explică ireconciabilitatea pozițiilor. Anume i se reproșează lui Pleșu „radicalismul”. Și asta tocmai în numele democrației. Se ascunde în spatele acestui biet cuvînt o întreagă istorie de compromisuri mari și mici, uneori în numele „artei”, alteori pentru pricini mult mai lucrative. Intransigența (adică radicalitatea morală) nu a avut niciodată numele bun în intelighenția noastră. Cei care au încercat să o practice au sfîrșit fie la Sighet, Aiud, Pitești, Canal, fie marginalizați de campanii de presă precum aceasta. Maestrul Beligan a adresat grețoase elogii lui Ceaușescu și consoartei. Acesta e un fapt și nu poate fi nici negat, nici măcar justificat moralmente. Cei care îl apără ocolesc delicat acest amănunt. Căci imediat publicații care au o agendă ideologică foarte clară și pentru care „grupul de la Păltiniș” reprezintă tot ce-i mai rău în cultura română au sărit să-l scalpeze pe Pleșu. În scrisoarea amintită sunt folosite cuvinte grele, Pleșu fiind acuzat că „denigrează”, „terfelește” imaginea actorului. Care imagine? De ce? Pentru că îi atrage atenția că nu se face să te afișezi, să gerezi cu prestigiul tău, un om moralmente dubios. Nu de opțiuni politice este vorba aici, nu vă faceți că nu vedeți! Ci de opțiuni morale. Peste care se trece îndeobște cu un surîs complice. Bieți actori și cîntăreți care se bucurau de o excursie gratuită oferită de celebrul Antonescu (nu acesta, celălalt care a fost ministru pe la turism), sau de o sumă mizeră oferită ca pomană electorală la pensie de actualul guvern se arată ofuscați că Pleșu pune în discuție nu talentul lui Beligan, ci rectitudinea lui morală. Amestecă discret culorile în cutie. Deși cu toții contemplăm nostalgici din cînd în cînd celebrul adagio: nu de talente duce România lipsă, ci de caractere. Dintre toate disciplinele artistice probabil că teatrul este cel care injectează cel mai tare beția puterii. Poate unde el nu poate fi practicat în recluziune, cu discreție, are nevoie de un public. Dl. Beligan s-a lăsat îmbătat de posibilitatea unui recital în fața unui stadion plin. El reprezintă, din păcate, un caz dintr-o patologie întristător de bogată după 1989, al unor cărturari care îmbătrînesc urît. Bătrînii înțelepți sunt unul dintre elementele care lipsesc acut țării de azi.
P.S. Observați că nu am pus în discuție opțiunea politică a dlui. Beligan. Ponta nu e o politică, ci un individ. Dl. Beligan știe prea bine ce este acela un plagiat. Fie și numai din această cauză ar fi trebuit să aibă măcar o tresărire de îndoială. Sigur, are tot dreptul să voteze cu cine crede. Dar nu are dreptul, cum par a crede apărătorii săi de ocazie, să-mi amaneteze mie, cetățeanul amărît, viitorul prin punerea în balanță a uriașului său prestigiu în favoarea unui om moralmente compromis. Talent și morală. Ce abis le desparte!
Christian CRĂCIUN

De acum este oficial: Daniel Ioniţă a părăsit PNL în favoarea PLR

După mai multe săptămâni de tatonări şi negocieri politice, consilierul local Daniel Ioniţă şi-a anunţat oficial, în plenul ultimei şedinţe a Consiliului Local (joi, 25 septembrie) demisia din PNL şi înscrierea în PLR-ul lui Călin Popescu Tăriceanu. Astfel, Ioniţă s-a alăturat deputatului Virgil Guran, cu intenţia de a forma în cel mai scurt timp o filială a PLR la Câmpina. În urma plecării sale, PNL Câmpina rămâne cu doar trei consilieri în legislativul local, faţă de cei patru aleşi în 2012 pe listele USL.

De ce este necesar Spitalul SanConfind din Poiana Câmpina?

Un spital unic în Prahova

(Poiana) Câmpina va avea, în curând, un spital privat la standarde europene, cel mai mare din județul Prahova. Un spital privat de asemenea importanță, cu atâtea secții și specializări, nu există nici în capitala județului. Spitalul SanConfind, înființat de Centrul Medical SanConfind din Câmpina (str. Progresului nr. 20), va funcționa în fostul imobil al spitalului de la Poiana Câmpina (mulți ani, secție exterioară a Spitalului Municipal), dar nu va semăna deloc cu fostul spital desființat în 2011, atunci când, pe motiv de rentabilizare, secțiile sale (Recuperare medicală, Oftalmologie)au fost mutate la Câmpina, în incinta Spitalului Municipal. Noua unitate spitalicească va fi net superioră celei precedente, oferind servicii medicale de cea mai bună calitate. Cu ajutorul unui proiect realizat de un cunoscut cabinet de arhitectură din Paris, vechiul imobil va cunoaște schimbări profunde, cu reamenajări și extinderi de mare anvergură. Ca structură de cazare, Spitalul SanConfind va avea 66 de paturi,  alocate după cum urmează: 36 de paturi cazare continuă adulți, 13 paturi cazare continuă pediatrie, 4 paturi cazare mame plus nou-născuți, 7 paturi cazare pentru o zi, 5 paturi la ATI Bloc Operator, 1 pat ATI Bloc Nașteri. Vor exista, de asemenea, 2 săli de operații și se vor mai amenaja o sală de mici intervenții și o sală de gipsare.  Punctul forte al spitalului îl va reprezenta „Baza de Tratament Balneologic, Fiziokinetoterapeuticși de Recuperare Medicală”, o adevărată oază de sănătatate în care câmpinenii vor putea ajunge cu ușurință. În baza de tratament,care va fi dată în folosință în următoarele luni,se vor folosi apele sărate captate de la un izvor din Poiana Câmpina(comuna a fost o stațiune balneară renumită, în urmă cu un secol), precum și nămol sapropilic adus de la Techirghiol în containere speciale și conservat astfel încât să nu-și piardă proprietățile terapeutice. 



Avantajele spitalului privat

Statisticile din ultimii ani dovedesc limpede că România are nu doar o populație îmbătrânită, ci și una cu o precară stare de sănătate. Ocupăm încă primele locuri în clasamente internaționale rușinoase privind sănătatea populației, care discreditează imaginea țării în lumea civilizată. Televiziunile centrale și locale prezintă neîncetat cazurile sociale ale unor copii sau adolescenți provenind din familii sărace, care apelează la mila telespectatorilor pentru a strânge banii necesari unor operații vitale ce nu se pot face decât în străinătate. Oare nu s-ar putea face la noi astfel de operații? Sumele necesare bolnavilor ar fi mai mici și, prin urmare, s-ar strânge mai ușor, iar operațiile vitale s-ar putea face mai repede și cu un grad mai mare de reușită. Pentru că medici pricepuți și recunoscuți în lumea medicală avem, doar aparatura medicală de ultimă generație ne lipsește. Dotările spitalelor de stat cu această aparatură ultraperformantă, dar și ultracostisitoare, sunt tot mai greu de realizat, în condițiile în care încasările la bugetul de stat sunt sub așteptări, gradul mic de colectare a impozitelor fiind cauzat de recesiunea economiei românești. Spitalele private, care dețin fonduri însemnate, reușesc mult mai ușor să se doteze cu cea mai modernă și mai performantă aparatură medicală. Iar Spitalul SanConfind din Poiana Câmpina este unul dintre ele. Medicii de familie funcționează într-un sistem de tip privat, în timp ce marile spitale și clinici au rămas de stat, creându-se astfel o falie între cele două sisteme. În ultimele două decenii, s-a cheltuit enorm pentru reabilitarea unor spitale de stat vechi, complet uzate fizic și moral. Cu banii cheltuiți pentru consolidarea unui spital vechi, s-ar fi putut construi unul nou, la standarde moderne. În țările occidentale civilizate, orice cârpăceală este nefuncțională.  De aceea, spitalele cu o anumită vechime se demolează, iar în locul lor se construiesc altele noi, care să corespundă cerințelor medicinii moderne. Astfel de spitale private dotate cu aparatură ultraperformantă, care au ajuns să rezolve cazuri din ce în ce mai complicate, s-au construit în multe locuri din țară, în ultimul deceniu. Un astfel de spital va fi, nu peste mult timp,  SanConfind din Poiana Campina. Cu spații de cazare demne de un hotel cu multe stele, cu aparatură medicală ultraperformantă de ultimă generație, cu un personal medical dedicat și înalt calificat, aflat permanent în slujba pacienților. Adică atent la pacienți, iar nu la „atențiile” acestora. De aceeași grijă față de suferințele bolnavului va da dovadă și personalul auxiliar, cel al îngrijitoarelor (infirmiere, băieșițe etc), care nu vor îndrăzni să condiționeze schimbarea lenjeriei sau a pampersilor pacientului, ori alte servicii pe care trebuie să le presteze prin fișa postului, de primirea bancnotei de 10 lei. 

Câmpina va avea, în sfârșit, un aparat RMN

Spitalul SanConfind va avea o secție de Radiologie și Imagistică medicală foarte modernă, dotată cu aparate ultraperformante, pentru realizarea unor investigații medicale deosebite: RMN - rezonanță magnetică, CT - tomografii computerizate, mamografii (ecografie mamară în cabinet dedicat), osteodensitometrii, RX - radiologie convențională.Foarte valoros și important este aparatul  RMN (rezonanță magnetică nucleară), unic în zona de nord a județului (un aparat asemănător se află numai la Ploiești). Rezonanța Magnetică Nucleară este o metodă de investigații neiradiantă, drept pentru care ea are un caracter repetitiv și este indicată în scanarea diverselor segmente anatomice. În cadrul spitalului va fi oferită o gamă largă de investigații tip RMN: cerebral, sistem osteoarticular, coloană vertebrală, abdomino-pelvian. Laboratorul de imagistică va funcționa la parterul spitalului, într-o zonă distinctă și izolată de restul circuitelor, iar RMN-ul va fi amplasat într-un spațiu special amenajat. În cadrul laboratorului vor fi furnizate servicii de imagistică și radiologie pentru toate grupele de vârstă, cu sau fără substanță de contrast, pentru toate segmentele anatomice: ecografie membre, abdomen, de organ, pelvis, vasculară, ecocardiografie, ecografie + Doppler color etc. Investigațiile se vor efectua fie în regim de decontare C.A.S., în limita fondurilor care vor fi alocate lunar și cu condiția prezentării documentelor prevăzute de normele contractuale, fie prin suportarea costurilor de către pacient. Pentru realizarea investigațiilor imagistice/radiologice este necesară efectuarea unor programări. Rezultatele se vor elibera pe loc, în 30-60 de minute de la realizarea investigatiei, iar pentru CT, cu exceptia urgențelor, în maximum 20 de ore, inclusiv iconografia pe CD-rom sau pe film termic.

Biblioteca Municipală “Dr. C-tin Istrati” la a 65-a aniversare

Marţi, 23 septembrie, citadela cărţii câmpinene, Biblioteca Municipală “Dr. C.I. Istrati”, a sărbătorit 65 de ani de existenţă.
Printre oficialităţile locale prezente s-au numărat primarul Horia Tiseanu, preşedintele comisiei de cultură a Consiliului Local - Florin Frăţilă, consilierii Marian Dulă şi Viorel Bondoc, precum şi alţi oaspeţi, profesori şi numeroşi elevi.


“În acest an - a subliniat Liliana Ene - Biblioteca Municipală împlineşte 65 de ani de lectură şi informare. Cu o puternică tradiţie culturală, marcată de multe dintre personalităţile culturii româneşti, Câmpina se poate lăuda cu o primă bibliotecă publică înfiinţată încă din anul 1906 de către un comitet ce îl avea preşedinte pe Bogdan Petriceicu Hasdeu, având la bază o donaţie de 4500 de volume a domnului C.I. Istrati. Actuala bibliotecă a început să funcţioneze în anul 1949 (biblioteca căminului cultural), în 1950 (biblioteca centrală), în 1957 (biblioteca raională), în 1969 (biblioteca orăşenească), iar din 1993, Biblioteca «Dr. C.I. Istrati»”.
Expunerea documentară a fost însoţită de proiecţii adecvate cu imagini de la diverse activităţi organizate în ultimii ani, lansări de carte, întâlniri cu scriitori, concursuri pentru elevi, simpozioane.


La finalul acestui scurt istoric, Liliana Ene, directorea Bibliotecii, a prezentat asistenţei întregul personal: Mihăilescu Elena, Leotescu Lenuţa, Angheloiu Roxana şi Bocanu Eleonora şi a înmânat diploma “Cititorul anului”, împreună cu un set de cărţi, celor mai fideli prieteni ai bibliotecii: Ivan Mircea, Gheorghiu Eugen, Ludoșan Eugenia, Roșculeț Dan, Secelean Daniela, Tache Anastasia, Tudose Sergiu, Guef Andreea, Furiș Ioana și Guti Daniel.
Simpozionul, deosebit de bogat şi variat, a cuprins un program artistic pregătit de elevii Şcolii “B P. Hasdeu”, precum şi un scurt recital de rondeluri dedicat Bibliotecii la a 65-a aniversare de Ştefan Al. Saşa.
Partea a doua a manifestării a continuat cu patru lansări de carte: “Jocul fantasticului în proza lui Mircea Eliade” (autor Elena Cernica), “Pactul conversaţiei” (de Constantin Trandafir), “Năvala norilor” (de Iulian Moreanu) şi “Anonima” (de Diana Trandafir).
În paralel cu sesiunea de autografe acordate de cei patru autori, participanţii au avut prilejul să treacă în revistă expoziţiile de carte veche, carte nouă şi carte în limba engleză, să primească gratuit nr. 6 şi 7 ale Revistei “Urmuz” şi nr. 1 şi 2 ale Buletinului Informativ “Biblioteca de Câmpina”. 
Theodor MARINESCU

File de cronică

Epoca de Aur (3)

Educaţia şi cultura

Generaţia mea a început şcoala în 1947 cu portretul Regelui Mihai pe perete şi când am terminat prima clasă, în locul potretului regal se lăfăia cel al generalissimului I. V. Stalin, eliberatorul popoarelor, cum era numit. S-au petrecut în acei ani lucruri incredibile, greu de imaginat astăzi. Se prăbuşea o lume: arestări, execuţii sumare, abuzuri. Au fost nişte transformări ale societăţii româneşti de o brutalitate nemaiîntâlnită în istoria noastră. O reformă care a marcat profund învăţământul românesc pentru câteva decenii a influenţat negativ educaţia multor generaţii. Puterea proaspăt instalată lichida toate elementele de civilizaţie tradiţională românească şi le înlocuia cu cele copiate după model sovietic. În învăţământ au devenit obligatorii 7 clase elementare şi au fost desfiinţate liceele. În locul acestora, după modelul stalinist, au apărut şcoli medii cu durata de trei ani (cls. a VIII-a, a IX-a şi a X-a). În raionul Câmpina, şcolile medii care au substituit liceele de pe vremuri erau puţine, una la Sinaia, una în Câmpina. Cea din Câmpina se numea Şcoala Medie Mixtă nr. 1 (funcţiona în clădirea fostului Liceu “Barbu Dimitrie Ştirbey”, actualul Colegiu Naţional “N. Grigorescu”). 

Avea cantină şi două internate, unul pentru băieţi, unul pentru fete. Elevii interni erau din Moreni, Băicoi, Comarnic şi din satele din împrejurimi. Ca metodă pedagogică se foloseau de lucrările lui Macarenco, mare pedagog bolşevic, care în cărţile sale, “Poemul pedagogic” şi “Steaguri pe turnuri”, descria cum a reeducat copiii străzii din Rusia ruinată de războiul civil. Aparent umanist, acest sistem nu avea nimic comun cu ataşamentul pentru elevii şcoliţi, avea o serie de aspecte de mare duritate. Ca şi la Macarenco, care lucra cu foşti hoţi şi prostituate culeşi de pe stradă şi aplica uneori şi bătaia, şi în şcoala noastră se puteau întâlni fel de fel de absurdităţi. Directorul Drăgulescu, cu o sănătoasă origine socială (era cumnatul lui Ştefan Voitec, fost învăţător, ajuns un lider marcant al Partidului Comunist) făcuse din şcoala noastră un fel de cazarmă. Dimineaţa, înainte de a intra la ore, elevii aliniaţi în curte, pe clase, erau supuşi unui control sever. Băieţii erau controlaţi dacă au emblema şcolii pe mâneca hainei (pe fiecare emblemă era trecut numărul matricol al elevului), fetele dacă au părul strâns în filet sau pieptănat în codiţe. Dacă ţinuta nu era corespunzătoare, erau trimişi acasă. Regulamentul şcolii prevedea că după ora 8, elevii nu au voie să circule în oraş. Nu aveau voie la cinematograf, decât sâmbăta, la un matineu special pentru ei şi la anumite filme. Îmi amintesc că mi-a fost interzis să mergem la filmul “Roşu şi negru”, făcut după celebrul roman franţuzesc. Personalul administrativ circula pe strada principală sau pe la cinematograf şi dacă prindea un elev în flagrant, după numărul matricol îl raporta la direcţie şi urmau sancţiuni dure. Dacă ajungeai în cabinetul directorului, puteai să te alegi şi cu o chelfăneală. Pentru că autoritatea lui impunea mai mult teamă decât respect, fusese poreclit Ştabul. Măsurile disciplinare aveau sau nu efect, dar de obicei stârneau o reacţie contrară, iar cunoştinţele predate în mare parte au fost absolut inutile. Anul şcolar, ca şi în Uniunea Sovietică, era împărţit în pătrare. Sistemul de notare îl copia pe cel rusesc, cu note de la 1 la 5, iar manualele erau traduse din limba rusă. Manualul de fizică ne învăţa că cel care a descoperit motorul cu abur era mecanicul rus Ivan Polzunov, iar aparatul de radio era inventat de Popov. Cele mai năstruşnice teorii le găseam în manualul de biologie, care se numea “Bazele Darwinismului”. Acolo erau înşirate o serie de realizări ale savanţilor sovietici, care trebuiau să pună natura în slujba omului. Academicianul Lîsenko realizase un soi de grâu rezistent la secetă şi buruieni, altoind tulpini de grâu pe rădăcină de pir. Miciuri cultiva merele şi alte fructe în ţinuturile polare. Timiriazev inventase iarovizarea seminţei de grâu ca să reziste la clima aspră din Rusia. Olga Lepeşinskaia, tot academician, reuşise în laborator să creeze organisme vii complexe din celule primare. Tot ce am înşirat ţinea de domeniul fanteziei. În manualul de chimie, cel mai mare savant în domeniu era Mihail Lomonosov, căruia i se atribuia descoperirea legii conservării energiei (în natură nimic nu se pierde, totul se transformă). 
În clasa a IX-a, un an de zile se studia geografia URSS-ului, de asemenea după manualele sovietice. Pentru unele materii situaţia era şi mai complicată. Istoria României avea la bază manualul lui Mihai Roller, care începând cu Epoca Veche şi până la cea Modernă, accentua într-un mod scandalos influenţa rusească asupra dezvoltării ţărilor române (mai târziu, când lucrurile au revenit la normal, poate de remuşcare, Roller s-a sinucis). 
Pentru limba şi literatura română nu exista manual. La literatură erau studiaţi numai scriitori proletcultişti (cei care formau o nouă cultură, cultura clasei muncitoare, a proletariatului victorios). Nume care acum nu mai spun nimic erau la mare cinste. Poeţii Dan Deşliu, Eugen Frunză, Mihai Beniuc, A. Toma, Eugen Jebeleanu, Veronica Porumbacu, Maria Banuş şi mulţi alţii, care nu mai merită scoşi din uitare şi prozatorii care se inspirau din procesul colectivizării agriculturii sau din realizările înfloritoarei industrii socialiste, V. M. Galan (romanul “Bărăgan”), Ion Călugăru (romanul “Oţelul roşu”), Petru Dumitriu (“Nopţile din iunie”, “Drum fără pulbere”), Marin Preda (nuvela “Desfăşurarea”, apolozia ţăranului sărac care îşi găseşte fericirea în gospodăria agricolă colectivă) şi mulţi alţii. Aceştia, în mare parte, proveneau din scriitorii care în perioada interbelică avuseseră opinii mai apropiate de politica de stânga. Cel mai cunoscut caz a fost acela al lui Mihail Sadoveanu, care a publicat o serie de articole de slavă a realizărilor din Uniunea Sovietică, culese într-o broşură cu titlul “Lumina vine de la Răsărit”. 
În Câmpina, cultura era dirijată de un organism numit secţia raională culturală, iar învăţământul de secţia raională de învăţământ. Ca o ironie a sorţii, inspectorul şcolar se numea Dimonu, iar directoarea Casei de Cultură, tovarăşa Tufă. Inspectorul Dimonu a devenit celebru în urma unei inspecţii făcute la şcoala din Lunca Mare. Fostul cizmar, cu puţine clase de şcoală, a nimerit un învăţător de excepţie, domnul Vlad, care fusese şi ofiţer pe frontul de răsărit. Iritat de observaţiile stupide făcute de inspector, care habar n-avea de pedagogie, curajosul învăţător i-a dat o replică care a rămas memorabilă: “Tovarăşe inspector, eu am scos din şcoala asta mai mulţi elevi decât cuie ai bătut dumneata în talpă”. Tovarăşa Tufă conducea casa de cultură, care atunci era pe bulevard, unde este actuala Bibliotecă Municipală. Acolo avea şi o locuinţă confortabilă. Primul televizor din Câmpina s-a instalat la casa de cultură. Mulţi câmpineni veneau seară de seară să urmărească emisiunile. Mulţi erau tineri. Tovarăşa Tufă, ca să facă loc pentru invitaţii săi, făcea ordine adresându-se tinerilor: “Să iasă derbedeii afară!”
Cu astfel de activişti de partid raionali s-a desfăşurat viaţa culturală şi educaţia şcolară în ceea ce  s-a numit mai târziu “obsedantul deceniu” (perioada anilor ‘50, dominată de totalitarismul stalinist). 
Alin CIUPALĂ

Călător prin lume

Din Valea Regilor înapoi la Luxor şi Karnak


Debarcăm la Luxor (fosta Theba, capitala imperiului egiptean) dimineaţa, devreme şi plecăm rapid, pentru a evita căldura nimicitoare a amiezii, spre malul vestic al Nilului, unde se află Valea Regilor, Valea Reginelor, Valea Nobililor şi Valea Artizanilor sau a Muncitorilor. Părăsim malul estic al Nilului, socotit tărâmul vieţii, căci aici templele salută răsăritul soarelui şi traversăm Nilul spre malul vestic, tărâmul morţii, pentru că aici se află toate mormintele faraonilor.
Drumul trece prin sate sărăcăcioase, pline de praf, printr-o zonă unde se cultivă trestia de zahăr şi porumbul. Sunt impresionat de zecile de copii pe care-i văd străbătând distanţe lungi, cu ghiozdanele în spate, îmbrăcaţi în uniformă, mergând pe marginea şoselei către şcoala dintr-un sat.
Este din ce în ce mai cald şi deodată, în dreapta drumului, cerul se umple de baloane multicolore cu aer cald, în care sunt turişti ce survolează zona. Privim cu admiraţie, dar şi invidie, acest mod de a face turism, când două statui enorme apar în faţa noastră - “Coloşii lui Memnon”. Aceste statui de 20 m înălţime, cu picioare de 2 m lungime şi 1 m grosime, sculptate dintr-un monobloc de gresie, îl reprezintă pe Memnon, fiul mitic al lui Tithon şi al Aurorei, regi ai Egiptului şi Etiopiei, trimis de tatăl său în ajutorul Troiei asediată de greci, unde s-a acoperit de glorie ucigându-l pe Antiloqus, fiul celui mai bătrân rege grec, Nestor, dar fiind la rându-i ucis de Ahile. Statuile reprezintă tot ceea ce a mai rămas dintr-un templu al lui Amenophis al III-lea, care se spune că ar fi fost cel mai mare din Egipt. Statuile nu sunt foarte bine conservate, sunt erodate din cauza forţelor naturii. Facem obişnuitele fotografii şi ne îndreptăm spre o capodoperă - templul reginei Hatshepsut, singura femeie faraon, prezentată în unele imagini cu o barbă falsă, semnul distinctiv al monarhilor, cea care a condus o expediţie în ţinutul Punt şi a construit acest templu pentru tatăl său, Tuthmosis I. Templul a fost descoperit la jumătatea secolului al XIX-lea, iar o echipă polono-egipteană a lucrat la reconstrucţia sa din 1961. Văzut din parcarea de autocare, pare o construcţie modernă, dar în interior impresia dispare. Pe pereţii templului poţi vedea scene cu oameni la pescuit, naşterea divină a reginei şi copilăria ei, expediţia din Punt, primirea solilor egipteni de către regele din Punt. Templul se află într-o zonă deosebit de frumoasă, la poalele unor dealuri din calcar înalte de 200-300 m, locul fiind asemănător unui amfiteatru natural.
Mormintele din Valea Regilor
Imortalitatea sufletului, viaţa de apoi, erau lucruri fundamentale în credinţa egiptenilor. Faraonii se considerau nemuritori şi din acest motiv au apărut piramidele, mastabele, mormintele şi mumificarea, pentru a adăposti sufletul celui mort. În mormintele lor tăiate în stâncă, faraonii trebuiau să aibă toate cele necesare traiului în lumea veşnică. Iată de ce în morminte se puneau alimente, obiecte casnice, unelte, papirusuri, podoabe, paturi sau câte o caleaşcă, iar pereţii erau decoraţi cu scene închipuite din viaţa de apoi, de o mare frumuseţe şi diversitate. Fiecare mormânt este format, în general, din trei coridoare, o anticameră şi camera în care se află sarcofagul. Există 63 de morminte, dintre care cel mai cunoscut este cel al lui Tutankhamon.
Ajungem în această vale strâmtă, la poalele unor dealuri de 200 m înălţime şi când ieşim din autocar suntem gata să luăm foc: sunt peste 45 de grade. Luăm câte o sticlă cu apă, biletele de intrare ce ne dau posibilitatea să vizităm trei morminte (nu şi pe cel al lui Tutankhamon, pentru care se plăteşte separat) şi alegem mormântul lui Seti I, cel mai lung, având aproximativ 100 m şi 11 camere. Este în acelaşi timp cel mai împodobit şi cel mai adânc. De un interes aparte este pasajul ce reprezintă ceremonia de Deschidere a Gurii, prin care sufletul şi simţurile regelui reveneau la viaţă. Coborâm în camera mortuară şi în lipsa sarcofagului din alabastru, ce se află acum la un muzeu din Londra, admirăm bolta cerească, pe care apar constelaţiile şi diferite divinităţi. Mai vizităm un mormânt, cel al lui Ramses al VI-lea, cu un tavan minunat ce înfăţişează zeii stelari în procesiune, urmând bărcile stelare ce navighează în jos pe Nilul ceresc şi copleşiţi de căldura insuportabilă luăm un fel de “kiki car”, cu vagoane cam ruginite, ce ne duce înapoi la autocar.
Mormântul lui Tutankhamon
Spuneam că nu am vizitat mormântul lui Tutankhamon, dar am văzut la Muzeul de Egiptologie din Cairo, de mai multe ori, etajul ocupat de fabulosul tezaur descoperit în mormântul său. Mormântul acestui faraon, care a murit la vârsta de 18 ani, a fost descoperit pe 4 noiembrie 1922 de către britanicul Howard Carter, care acţiona în numele lordului Carnavon. Toate mormintele din Valea Regilor au fost jefuite de hoţii de morminte, însă acesta a fost găsit intact. În interior au fost găsite trei sarcofage, unul în interiorul celuilalt, ca o Matroşka rusească. Primul mare sarcofag era făcut din lemn aurit, cel de-al doilea la fel, dar la care s-a adăugat o pastă din pudră de sticlă, iar cel de-al treilea era făcut din aur solid. Ultimul sarcofag conţinea 200 kg de aur, avea 1,50 m lungime şi era încrustat cu lapislazuli, turcoaze şi alte pietre preţioase. Toată lumea se îmbulzeşte să admire masca faraonului din aur (32 kg) şi petre preţioase. I-au trebuit patru ani lui Carter pentru a cataloga toate obiectele găsite aici. S-a vorbit de un “blestem al faraonului”, căci majoritatea celor care au făcut parte din echipa ce a descoperit mormântul, a decedat în împrejurări mai mult sau mai puţin ciudate, mai puţin Howard Carter, care nu a fost “lovit” de acest blestem.
Templele Luxor şi Karnak
Copleşiţi de cele văzute şi învinşi de căldură ne întoarcem de pe malul vestic (tărâmul morţii), pe malul estic (tărâmul vieţii), la Luxor pentru a vizita grandiosul templu, martor tăcut al trecutului glorios, când Theba (Luxorul de azi) era măreaţa capitală a Regatului Egiptean, timp de cinci secole. Templul dedicat lui Amon Ra, zeul suprem, se află în centrul oraşului şi este foarte bine conservat, fiind de-a lungul timpului acoperit cu nisip. El a fost început de Amenophis al II-lea şi terminat de Ramses al II-lea. Poarta monumentală ce ne întâmpină la intrare, cu o lăţime de 65 m, este decorată cu basoreliefuri reprezentând scene din din campania lui Ramses al II-lea împotriva hutiţilor. În faţa porţii au fost cândva două obeliscuri de 25 m, dar astăzi mai există doar unul, în partea stângă, celălalt aflându-se în Place de la Concorde din Paris, din 1836, ceea ce l-a făcut cândva pe scriitorul francez Gustave Flaubert să exclame: “Ce plictisit trebuie să fie. Probabil că îi este dor de Nil!” De ambele părţi ale intrării se află două statui din granit de peste 15 m, reprezentându-l pe Ramses pe tron. În spatele porţii se află Marea Curte a lui Ramses al II-lea, cu coloane ce au ca ornament o floare de papirus închisă, iar între cele două şiruri de coloane sunt statui ale lui Osiris, zeul vegetaţiei şi al Duatului (lumea de dincolo). În stânga noastră vedem un lucru cu totul neobişnuit pentru un templu: Moscheea Abu Al Haggag, moschee din secolul XIII, care este şi astăzi folosită de credincioşi. Principala atracţie este Curtea Soarelui a lui Amenhotep al III-lea, înconjurată din trei părţi de coloane având capiteluri în formă de papirus, o adevărată pădure pietrificată. Ultima “cameră” pe care o vizităm este “sfânta sfintelor”, cea mai veche din templu, unde se ţinea statuia zeului Amon, “cameră” din care a mai rămas doar temelia.


Zgomotul oraşului, claxoanele, motoarele, trăsurile ce le vedem sau auzim pe lângă noi ne cheamă înapoi în lumea de azi, aşa că părăsim templul Luxor pentru a vizita templul de la Karnak, unul dintre cele mai mari temple construite vreodată.
În timpurile vechi exista o alee a sfincşilor cu cap de berbec ce unea cele două temple, alee ce poate fi văzută parţial şi astăzi. Noi alegem însă să mergem cu autocarul pe promenada oraşului, paralel cu Nilul, pentru a admira clădirea muzeului din Luxor, unul dintre cele mai bune muzee din Egipt.
Karnak se află la aproximativ 3 km de templul de la Luxor şi pentru vechii egipteni era “Ipet-Isut” (locul cel mai desăvârşit). A fost construit de-a lungul a 1500 de ani şi este format din trei temple. Templul lui Amon, zeul suprem, în mijloc, flancat de cel al lui Montu, zeul războiului şi cel al lui Mut, zeiţa războiului, reprezentată printr-un vultur. Întregul complex este impresionant, însă Marea Sală Hipostilă (a coloanelor) din templul lui Amon este uluitoare. Are o lungime de 102 m, o lăţime de 53 m şi numără 134 de coloane de 23 m înălţime, cu capiteluri în forma unei flori de papirus deschisă. Uimiţi de această “pădure” de coloane, încercăm să cuprindem cu braţele o coloană şi constatăm că avem nevoie de 13 turişti din grupul nostru pentru a face acest lucru. Sentimentul pe care îl ai este acela al unui intrus, muritor, în sala zeilor. Mergem mai departe şi trecând de cea de-a doua poartă, întâlnim obeliscul lui Hatshepsut, singura femeie faraon, de 30 m înălţime, cel mai înalt din Egipt, cioplit dintr-o singură bucată de granit. Continuăm să urmăm axul principal şi ajungem în faţa unui monument reprezentând un scarabeu enorm. Şi cum legenda spune că înconjurând scarabeul de nouă ori ţi se va îndeplini orice dorinţă, facem şi noi acest lucru, dorindu-ne sănătate, linişte, dar şi să revenim în aceste locuri. În imediata sa apropiere se află “Lacul Sacru”, de unde preoţii îşi luau apa necesară rugăciunilor şi vedem, de asemenea, templul lui Tuthmosis al III-lea, cu coloane pătrate, ce a servit cândva, la începutul epocii creştine, drept biserică.
Ne uităm la ceasul ce ne aduce înapoi la realitate şi care ne aminteşte că la ora 18.00 trebuie să fim în “convoiul” de zeci sau sute de maşini şi autocare ce părăsesc Luxorul, îndreptându-se spre staţiunile de la Marea Roşie. Cu sufletul plin şi retina suprasaturată de cele văzute, părăsim Luxorul şi ne îndreptăm spre staţiunea Hurgada pentru ultimele două zile în Egipt.
Descifrarea hieroglifelor
Descifrarea hieroglifelor a fost un mare mister, nedezlegat timp de secole, până în 1799, când căpitanul francez Douchard, supreveghind lucrările de fortificaţii ale fortului St. Julien, aflat la 4 km de orăşelul Rosetta, situat malul vestic al Nilului, a descoperit o piatră neagră, dintr-un bazalt dur, cu inscripţii în trei limbi, scrise unele sub altele. Prima dintre  inscripţii, de 14 rânduri, era “scrisă” în hieroglife, a doua, de 32 rânduri, era scrisă în demotică (de la grecescul “demos”, însemnând oameni, cu referire la scrierea oamenilor obişnuiţi), iar a treia, de 54 de rânduri, în greacă, ceea ce a permis înţelegerea textului. Descifrarea acestuia se datorează învăţaţilor Francois Champollion, francez şi englezului Thomas Young, care au început să lucreze simultan la acest lucru. Textul din greacă a fost descifrat cu uşurinţă şi s-a dovedit a fi un decret preoţesc în onoarea lui Ptolemy Epiphanes, decret ce trebuia gravat în fiecare mare templu ale Egiptului. Dintre cei doi, Champollion a folosit o metodă ştiinţifică, în timp ce Young şi-a folosit instinctul. Champollion a avut însă o contribuţie mai mare şi până la moartea sa, în 1832, a reuşit să scoată o gramatică şi un dicţionar al vechii limbi egiptene.


Astăzi, originalul Pietrei de la Rosetta poate fi văzut la British Museum din Londra, iar o copie a sa se află la Muzeul de Egiptologie din Cairo.
Aici se termină călătoria noastră prin Egipt, în josul Nilului. Am încercat în aceste trei episoade să urmez traseul pe care l-am străbătut cu grupurile de turişti şi am încercat să aduc în casele dvs. o picătură din “oceanul” egiptean. Dacă am reuşit, dumneavoastră decideţi.
Alex. Blanck
În numărul viitor: Budapesta şi podurile sale

23 septembrie 2014

Doi tineri câmpineni şi-au pierdut viaţa într-un tragic accident rutier pe DN1

Noaptea de sâmbătă, 20 septembrie, spre duminică, 21 septembrie, a fost ultima din viaţa tânărului Ciprian Chiţoiu (22 ani) şi a prietenei lui, Andrada Sobaru (19 ani), din Câmpina, care s-au stins înainte de vreme, în urma unui accident rutier care a avut loc pe DN1, în zona localităţii Nistoreşti. Lipsa de experienţă,  teribilismul şi carosabilul umed au fost motivele care au dus la cumplitul accident în care au fost implicate mai multe autoturisme. 


Potrivit declaraţiilor poliţiştilor, tânărul, aflat la volanul unui Citroen, se îndrepta spre Sinaia, pe banda a doua de mers, în momentul în care, deranjat de un alt participant la trafic, a trecut brusc pe banda întâi de mers, pentru a se reînscrie aproape imediat pe banda a doua. Manevra i-a fost fatală, pentru că a pierdut controlul volanului, acroşând un alt autoturism ce venea din sens opus. În urma impactului, Citroen-ul condus de Ciprian Chiţoiu s-a răsturnat în albia râului Prahova. Şoferul a suferit răni grave, iar medicii sosiţi la faţa locului nu au mai putut face nimic pentru el. Tânără care îl însoţea, fostă elevă a Colegiului Tehnic Forestier, a fost şi ea grav rănită, decedând în cursul zilei de duminică. Ceilalţi doi şoferi implicaţi în accident au scăpat doar cu răni uşoare. Traficul rutier a fost restricţionat în zonă temporar, iar la faţa locului s-au deplasat mai multe echipaje de intervenţie de la ISU şi Ambulanţa Prahova. 
Vestea trecerii în nefiinţă a celor doi tineri a făcut rapid înconjurul site-urilor de socializare, unde zeci de prieteni şi cunoscuţi au trimis mesaje de condoleanţe pentru familiile victimelor. 

Cuvântul care înţeapă

“Daţi-ne viitorul înapoi!”

“Give us our future back” a fost deviza scoţienilor care zilele acestea, trebuie să recunoaştem, au reprezentat un exemplu de curaj şi determinare pentru întreaga lume, în încercarea de a schimba cursul istoriei.
În urma demersului lor, am aflat cum o voce unită poate zdruncina un sistem şi că de aici înainte, niciun alt stat european nu va mai putea spune, cu lejeritate, că un referendum pentru autonomie sau independenţă este imposibil. 
Din cele întâmplate nu soarta scoţienilor mă frământă pe mine, ci forţa lor de a se opune, într-o lume desenată de puterea discreţionară a unei minorităţi. Mă gândesc cu amărăciune la neamul nostru ce-şi rabdă cu stoicism neajunsurile zi de zi, an de an, mandat de mandat. Oare nu învăţăm nimic din tot ceea ce auzim şi vedem că se întâmplă în lume?


Cu fiecare zi care trece, oraşul în care trăim se afundă tot mai mult într-un marasm economic cu efecte nocive pe termen mediu şi lung. Industria supravieţuieşte cu greu prin puţinele fabrici rămase în picioare, comerţul este mai palid ca niciodată sub talpa hipermarketurilor şi a monopolului impus de câţiva mari proprietari, serviciile trăiesc la cota de avarie, împuţinate de sărăcia cererilor direct proporţionale cu nivelul de trai, locurile de muncă dispar frenetic, obligându-i pe cei încă activi să plece în căutarea supravieţuirii, iar noi privim în tăcere cum ne fuge pământul de sub picioare. 
Dacă ar fi să facem un inventar a celor ce încă mai funcţionează în economia câmpineană, am putea constata că pe lângă cele trei - patru linii de producţie industrială se mai mişcă doar farmaciile, clinicile medicale, casele de pariuri şi amanet, magazinele second-hand, reprezentanţele de telefonie mobilă şi oarecum băncile. Fără un set de măsuri concrete, cât încă nu este prea târziu, în maxim cinci ani, populaţia oraşului va fi formată în proporţie covârşitoare din copii şi bunici.
În ultimii doi ani, am deschis această discuţie în repetate rânduri, atât în cadru instituţional, la nivel politic şi administrativ, cât şi în întâlniri particulare cu anumiţi demnitari care au promis locuri de muncă şi un management mai performant pentru oraşul în care trăim. Am cerut chiar şi o dezbatere publică, în ideea elaborării unei strategii pe termen mediu şi lung, care să răspundă la o întrebare simplă: încotro merge Câmpina din punct de vedere economic?
Nu interesează pe nimeni şi asta mă duce cu gândul la motivele unei astfel de inerţii vecină cu iresponsabilitatea.
Încă nu am identificat niciun motiv serios, în afară de cloaca pestriţă aflată la putere ce ţine piciorul pe frână. Şi-atunci mă întreb ce fel de oameni sunt aceştia şi ce urmăresc ei? Demagogi, incapabili ori marionete ce fac politică după dictare? În mare parte, da! Şi asta arată, fără dubii, direcţia în care ne îndreptăm.
Oraşul are nevoie de o altă viziune şi de oameni capabili să îşi asume implementarea unor proiecte pentru generaţiile următoare. Într-o lume în care dinamica socială şi economică se schimbă în ritm alert, nu mai este de ajuns să asfaltezi străzi, să modernizezi parcuri şi să aştepţi încasarea taxelor şi a impozitelor. Managementul urban în lumea civilizată înseamnă dezvoltarea progresivă a societăţii în toate segmentele  ei. Nu vreau să intru în detalii, pentru că aş ajunge în zone mlăştinoase de cauzalitate şi ştiu mulţi indivizi care se vor oripila odată cu devoalarea adevăratei lor feţe. Vreau doar să trag un semnal de alarmă, în mod public de data asta, pentru a urni în sfârşit lucrurile. Cu alte cuvinte, daţi-ne viitorul înapoi!
Florin FRĂŢILĂ

Editorial

DEZGROPAŢI-I PE PROFESORI!

Niciun ziarist n-a avut vreodată ideea de a participa incognito la aşa numitele Consfătuiri care au loc la fiecare început de an cu profesorii. Ar ieşi un reportaj de senzaţie despre Ţara lui Urmuz. Un neofit s-ar aştepta să fi asistat la discuţii despre rezultatele tot mai proaste la evaluări, despre creşterea galopantă a analfabetismului funcţional, despre cauzele abandonului şcolar şi ale violenţei accentuate, să facă o comparaţie între nivelul de dificultate al subiectelor de acum 15 ani şi cel de acum, despre pseudo-gratuitatea învăţămîntului românesc, despre cum sunt alcătuite programele şi manualele, despre recentele iniţiative guvernamentale în legătură cu a treia sesiune la BAC şi colegiile universitare profesionale fără BAC (cine alţii decît profesorii ar trebui întrebaţi despre aşa ceva?), despre salariile lor de mizerie, despre ce motivaţii mai are un elev de azi să înveţe şamd. Credeţi că a discutat cineva funambulesca iniţiativă cu manualele digitale? Ei aş! Deşi esenţa chestiunii: dacă asemenea bazaconii care nu există nicăieri în lume sunt într-adevăr necesare şi folositoare în formarea copilului nu a fost deloc luată în discuţie publică. V-am pierdut? Nicio grijă, nu se dezbate nimic din aceste chestiuni de specialitate strictă. Inspectorii dictează şi profesorii completează. Hîrtii. Profesorul român este îngropat sub hîrtii. Unde abia mai respiră. 


Contrar cu ceea ce se întîmplă în justiţie, aici tu trebuie să dovedeşti  că ai înfăptuit actul didactic. Practic orice ai face trebuie să fie dublat de hîrtii doveditoare. Faci o excursie, un cenaclu literar, o expoziţie de desene, o acţiune de ecologizare, o dezbatere, un concurs? Îţi trebuie un întreg dosar care „să ateste” ce ai făcut. Culmea aberaţiei este cînd conducerea şcolii îţi eliberează un act prin care adevereşte că ai făcut cutare lucru în faţa conducerii şcolii. Am ridicat din sprâncene cărunte cînd am primit o adeverinţă necerută că am lucrat la revista şcolii. Păi nu se vede revista? Primul pas în reformarea învăţămîntului ar fi o radicală de-birocratizare, o reducere cu 75% a numărului de hîrtii de completat. În aşa fel încît profesorul să aibă timp să se gîndească şi să citească. Chestii care pe diriguitorii noştri nu-i interesează deloc. Ba, cred eu, le socotesc periculoase. E suficient să vezi ce le spun alde Mazăre sau Laura Georgescu copiilor ca să înțelegi că bieţii profesori (cîţi au mai rămas credincioşi idealului clasic al umanismului şi nu au abandonat lupta producînd roboţei pentru o societate de roboţi) nu mai au nicio şansă. Spectacolul grotesc de la deschiderea anului şcolar te face să disperi de ipocrizia generală. Ni se vorbeşte de digitalizare, dar un procent substanţial dintre şcoli nu au autorizaţie sanitară, ba chiar ne-a fost arătată o învăţătoare (eu aş propune-o pentru o decoraţie) care face orele la ea în sufragerie pentru că şcoala din sat e impracticabilă. Aici e cald şi nu sunt şobolani, cum declara cu inocenţa caracteristică o fetiţă. Da, ne transformăm pe nesimţite în rozătoare de hîrtii. Cineva făcea observaţia absolut fundamentată că invenţia calculatorului (cu adjuvantul numit imprimantă sau copiator), în loc să cruţe pădurile, a dus la o explozie a consumului de hîrtie. Prin miracol, învăţămîntul românesc funcţionează încă. Dar asta se explică, pe de o parte, prin drogul numit meditaţii, adică, în fond, printr-un învăţămînt complet privatizat şi necontrolat de stat, şi, pe de altă parte, prin abnegaţia inexplicabilă şi harul unor profesori risipiţi ici şi acolo, care-şi fac datoria cu un admirabil devotament în pofida sistemului. Trebuie să acceptăm că, aici ca şi în sănătate, cultură, biserică, administraţie, lucrurile bune se fac nu pentru că sistemul funcţionează, ci doar pentru că mai există oameni care au cultul lucrului bine făcut. Din păcate, ei se răresc şi sistemul îşi acoperă nimicnicia tocmai prin calitatea unor astfel de specialişti. În interiorul şcolii, aceştia sunt sufocaţi de mediocritatea de concepţie complet opusă meritocraţiei, de salariile de subzistenţă şi de birocraţie. Unde e omul pe care trebuie să-l construiască acest sistem? Nu e!
P.S. Omul nou a putut fi văzut în acest spectacol horror care a fost lansarea plagiatorului Ponta pentru Cotroceni. De 25 de ani n-am mai văzut asemenea oribilităţi. M-am săturat de acest pseudo-orice. Dar şi de „societatea civilă” care-i tolerează orice. Toate ligile feministe care fac zarvă pe tot felul de „discriminări” reale sau imaginate tac mîlc atunci cînd apare traficantul de carne vie Mazăre, cu suita lui de amazoane, ba mai şi regretă televizual că nu a putut aduce şi minorele. O asemenea tăcere de mormînt va domni peste România, mulţi cred că asta înseamnă „pace”, „înţelegere”, „armonie”. Nu, înseamnă pur şi simplu entropia finală.
Christian CRĂCIUN      

Eveniment fotbalistic în Cupa României

FC Fortuna Poiana Câmpina - Dinamo Bucureşti

Miercuri, 24 septembrie, începând cu ora 20.30, pe stadionul “Ilie Oană” din Ploieşti, divizionara B, FC Fortuna Poiana Câmpina va întâlni în şaisprezecimile Cupei României la fotbal pe mult mai titrata echipă de liga I, Dinamo Bucureşti. 


Clubul Fortuna Poiana Câmpina anunţă că biletele pentru meci au fost puse în vânzare la stadionul “Fortuna” din Poiana Câmpina, precum şi la magazinele Vodafone, Orange, Domo ori Germanos.
Pentru spectatorii din Câmpina şi localităţile limitrofe, clubul pune la dispoziţie, în mod gratuit, autocare (plecarea la ora 18.00) în care vor putea urca doar suporterii care au bilet pentru meciul cu Dinamo.

Prim-procurorul Gheorghe Graur a fost promovat

Prim-procurorul de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpina, Gheorghe Graur, a fost promovat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, iar funcţia ocupată de acesta până în prezent a rămas vacantă. Graur a susţinut în luna mai un examen de promovare la care a obţinut calificative maxime, astfel încât începând din luna august acesta figurează ca procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.


Surse judiciare au precizat că Gheorghe Graur va asigura cu delegaţie conducerea Parchetului Câmpina pe o perioadă de şase luni, cu posibilitatea de prelungire, până la data la care Consiliul Superior al Magistraturii va organiza concurs pentru ocuparea postului vacant. 

Mai nou, PSD achiziţionează şi foşti primari

Ordonanţa migraţiei politice, recent respinsă în Camera Deputaţilor pe fondul absenteismului parlamentarilor, aduce în prim plan şi alte forme de traseism politic în beneficiul social-democraţilor. Dacă iniţial legea a fost pritocită, în principal, pentru racolarea de primari, iată că se ivesc şi situaţii în care foşti primari, cu state vechi în zona de dreapta a eşichierului politic, pe care liberalismul nu poate să-i mai încapă, se aventurează în cercul puterii din proprie iniţiativă. Unul dintre cazuri este cel al lui Nicolae Ferăstrăeru, fost viceprimar al oraşului Breaza în mandatul 2004 - 2008 şi primar în perioada 2008 - 2012, care a părăsit PDL după mai bine de 15 ani de activitate în rândurile acestei formaţiuni politice.


Surse din cadrul organizaţiei PDL Breaza ne-au declarat că opţiunea lui Ferăstrăeru nu este tocmai surprinzătoare, din moment ce la alegerile din 2012 s-a luptat la baionetă cu adversarii din USL, a pierdut alegerile şi de atunci nu are foarte multe vorbe de împărţit cu primarul liberal Răzvan Bălăşescu şi echipa acestuia.
De precizat că alături de Nicolae Ferăstrăeru, în prezent consilier local, s-a mai înscris în PSD şi Radu Mitrea, un alt consilier ajuns în legislativul local din Breaza pe listele PDL. 

PP-DD Prahova migrează în masă la UNPR

Printre aleşii locali din Prahova care au decis să schimbe partidul, după ordonanţa migraţiei politice emisă de guvernul Ponta, se numără şi foarte mulţi PP-DD-işti pe care îi regăsim în prezent atât la UNPR-iul condus de vicepremierul Gabriel Oprea, cât şi la PSD. Astfel, viceprimarul Ploieştiului, Raul Petrescu, prim-vicepreşedintele organizaţiei judeţene PP-DD - Nicolae Niculicea şi mai mulţi consilieri locali din oraşul Urlaţi şi comuna Berceni, Diana Severin (foto) - candidat al PP-DD Ploieşti pentru funcţia de primar la alegerile locale din 2012, au părăsit partidul alăturându-se astfel consilierilor judeţeni Diana Niculescu şi Cătălin Niţă, înregimentaţi cu doar o săptămână mai înainte sub steagul PSD.


La Câmpina, aleşii partidului înfiinţat de Dan Diaconescu nu dau semne de oboseală în ceea ce priveşte apartenenţa. Într-o recentă declaraţie de presă, consilierul judeţean Jenica Tabacu, liderul grupului local al PP-DD, a afirmat că nu este interesată să plece la alt partid, ceea ce ne poate duce cu gândul că şi cei patru consilieri locali - Ionuţ Piţigoi, Viorica Stănică, Luminiţa Dumitrescu şi Mihai Tifigiu - îi vor urma exemplul. Cu toate astea, ar mai fi destul timp să se răzgândească până la expirarea celor 45 de zile de mercato politic oferite de guvern. 

Prezidenţiabilul William Brânză ne spune cum stă treaba cu “ofiţerul acoperit” invocat de Băsescu

Într-o recentă emisiune televizată, prezidenţiabilul propus de Partidul Ecologist, William Brânză, le-a povestit ziariştilor cum stă treaba cu “ofiţerul acoperit” invocat de Traian Băsescu în mesajele sale publice referitoare la candidaţii din acest an pentru fotoliul de la Cotroceni. 


"Pe mine mă amuză. Poate-mi face și bine. Ca atare, nu vreau să mă disculp. Unii spuneau că am fost cu americanii, alții cu altcineva. Vorbind serios, pregătirea mea este juridică, sunt avocat. Orice candidat strânge semnături, ceea ce fac și eu și sper să le strâng până-n 23 septembrie. Dacă aș fi ofițer acoperit, în seara aceasta ar fi riscul să vină să mă ia mascații de aici, pentru că încalc legea. Orice ofițer care intră în politică și face politică intră în conflict flagrant cu statul de drept. Șeful lui are obligația în momentul acela să îl denunțe pentru că face un derapaj. În SRI există o direcție, pentru protecția Constituției. În momentul când un ofițer vine și intră în politică așa, de capul lui, în momentul ăla a încălcat legea și va fi săltat cu mascații ca orice infractor de drept comun. Dacă mă întrebați dacă am fost fost ofițer, e o altă teză. Răspunsul meu este unul pe care nimeni nu l-ar lua în seamă. Un fost ofițer, când iese din sistem, la plecare, semnează un angajament. De acela nu poți ști niciodată dacă a fost sau nu a fost. El are dreptul să divulge numai prin dispoziția CSAT. Dacă el o face de capul lui, iarăși încalcă legea. Se presupune că el a fost ofițer acoperit undeva, a fost implicat în niște lucruri serioase, plecând de la premiza că ofițerul este un model, apără Constituția, este un om moral, un om, care, cu prețul vieții își salvează țara și, culmea e că mai este și foarte puțin remunerat. Gluma e glumă și eu am cerut public domnului Traian Băsescu să spună, până când începe campania pentru alegerile prezidențiale, cine este. Ca cetățean, mă deranjează acest lucru. Când arunci o ipoteză, trebuie să o explici. Ești președintele României și acesta este un motiv de suspendare. (...) Nu am avut nicio legătură cu serviciu secret. Știți că se pleacă de la premiza ‘cine se scuză, se acuză’, eu am dat toată această teorie bazată pe date reale și concrete, pe care le găsiți și în lege. Există clar o scăpare în legea de organizare a SRI și SIE că nu pot face politică ofițerii și ofițerii acoperiți. Eu m-am oferit, cu multă amiciție, că le voi face gratuit acest amendament ca să închidem această lege, cum se introduc și actualii ofițeri și foștii ofițeri. La ora asta, foștii nu știm de ei, actualii știm" , a spus candidatul PER, William Brânză, la B1 TV (declaraţie preluată de pe www.dcnews.ro)
Aşadar, William Brânză revine în forţă în politică, dovedind că este un personaj foarte complex, din moment ce în ianuarie 2014 se legăna pe trompa unui elefant (într-o vacanţă în Africa - v. foto), pentru ca numai câteva luni mai târziu, în septembrie, să îşi anunţe candidatura la preşedinţie, abordând ulterior teme delicate cum ar fi aceea legată de statutul ofiţerilor sub acoperire.  

Câmpineanca Ana Maria Guran, în primii patru admişi la UNATC

Moştenind probabil arta oratorică de la mult mai cunoscutul său tată, deputatul Virgil Guran, Ana Maria Guran a decis să facă un pas mai departe, alegând să studieze în următorii ani arta dramatică. Astfel, tânăra a reuşit frumoasa performanţă de a intra cu a patra medie (9,20), la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, secţia Actorie, pe fondul unei acerbe concurenţe, 600 de candidaţi pentru 90 de locuri disponibile. 


Succesul tinerei actriţe nu este deloc întâmplător, dacă ţinem cont de faptul că Ana Maria a debutat deja pe marile ecrane în rolul principal dintr-un film de lung metraj, “Lumea e a mea”, ce va fi lansat în curând şi în SUA. Cu o distribuţie aproape exclusivă de actori tineri, filmul de debut al regizorului Nicolae Constantin Tănase, prezintă povestea Larisei (rol interpretat de Ana Maria), o fată de 16 ani care trăieşte într-un oraş de lângă mare. Larisa este îndrăgostită de Florin, Don Juanul liceului şi îşi doreşte cu orice preţ să ajungă cineva, într-un mediu violent, dominat de bani şi influenţă.
“Lumea e a mea” este o producţie independentă, realizată cu bani puţini şi mult entuziasm. Scenariul este scris de Raluca Mănescu, care face parte şi din echipa de producţie. Producătorii filmului sunt Tudor Giurgiu (Libra Film) și Radu Stancu (deFilm). 
Pentru că avea nevoie de interpreţi foarte apropiaţi de vârsta personajelor, regizorul a dat un anunţ pe Facebook, pentru a găsi tineri pasionaţi de film. Aşa au ajuns Ana Maria Guran şi Florin Hriţcu în rolurile principale, selectaţi fiind din sute de tineri dornici de afirmare.


„Cred că Nicolae Constantin Tănase este cea mai proaspătă nouă voce a cinemaului românesc şi am mare încredere în filmul lui de debut. E un demers curajos, aş zice chiar kamikaze, filmarea unei poveşti dificile, folosind neprofesionişti în rolurile principale şi lucrând cu o echipă restrânsă şi fără experienţă în filmul de lungmetraj. Vizionând însă primele secvenţe filmate la malul mării cred că pariul va fi câştigat şi «Lumea e a mea“ va fi marea surpriză cinematografică a anului 2014“ - Tudor Giurgiu, producător.
Filmul va fi distribuit în România de Transilvania Film, iar premiera va avea loc cel mai probabil anul viitor.

Deschiderea anului şcolar 2014-2015 la Şcoala Postliceală Sanitară “Louis Pasteur”

Noul an școlar a debutat la Şcoala Postliceală Sanitară “Louis Pasteur” cu o scurtă festivitate în care elevii din  anii II şi III, care au obţinut cele mai mari medii generale la sfârşitul anului şcolar precedent, au fost premiați. 

Cei mai buni elevi au primit diplome și cărți din partea școlii, oficiile fiind făcute de către profesorii diriginți. Elevii anului I, bobocii școlii, au făcut cunoștință cu profesorii și au fost repartizați în clase. 


D-na Elena Murariu, în calitate de președinte al Asociației Mutuale Amus France Roumanie, asociație care administrează școala, i-a felicitat pe premianţi şi i-a prezentat pe boboci, proaspeţii elevi ai instituţiei. Şcoala Postliceală  “Louis Pasteur” are în acest an şcolar 306 elevi înscrişi în cei trei ani de studii, la cele două specializări – asistent medical generalist şi asistent medical de farmacie și dispune pentru anul școlar 2014-2015 de personal didactic 100% calificat.

File de cronică - Clasa muncitoare merge în paradis

Epoca de Aur (2)

Am împrumutat acest titlu de la un film din perioada neorealismului italian, în care actorul Marcello Mastroiani interpreta rolul unui lider socialist. Socialismul preluat mai târziu de Marx şi transformat în comunism a avut multe idei utopice. Marx, în urmă cu un veac şi jumătate, în lucrarea - program “Manifestul partidului comunist”, a introdus această noţiune în deschiderea lucrării prin fraza: “O stafie bântuie prin Europa, stafia comunismului”. De la socialiştii care l-au precedat, supranumiţi acum utopici - (am avut şi în România pe Theodor Diamant, care în Prahova, la Scăieni, înfiinţase un falanster - o comunitate în care toţi membrii munceau împreună şi împărţeau în mod egal roadele) - Marx a preluat mai multe idei. În viziunea lui, în societatea socialistă, cei care munceau primeau o retribuţie corespunzătoare calităţii şi cantităţii muncii depuse, iar când se trecea la forma superioară, societatea comunistă, forma de retribuire se modifica şi se aplica principiul potrivit căruia fiecare primea un salariu potrivit cu necesităţile sale, nu cu valoarea muncii depuse.

sursa foto: www.facebook.com/grecu.marius
Am făcut această introducere ca să ne întoarcem la istoria clasei muncitoare din Câmpina şi din împrejurimi. În perioada interbelică, pe vremea marilor societăţi “Steaua Română”, “Astra Română”, “Concordia”, muncitorii aveau o situaţie care le permitea să-şi întemeieze celor de la ţară gospodării închegate, celor de la oraş o casă cu grădină în cartierele mărginaşe. Era o aşa-zisă aristrocraţie muncitorească: maiştri, chirovnici (cei care conduceau producţia sondelor din schele), muncitori cu înaltă calificare. Societăţile străine, care aveau metode moderne de producţie, au introdus o serie de avantaje pentru salariaţii lor. “Astra Română” avea o bancă la Haga şi fiecare salariat, la salariu, depunea o sumă pe care societatea o dubla. În timp, petroliştii noştri câmpineni au strâns la Haga sume considerabile, care s-au întors în ţară prin anii ‘50. Tot “Astra Română” oferea muncitorilor de la Uzina Poiana nişte condiţii pe care urmaşii nu le-au mai avut niciodată. Am cunoscut patru generaţii de meşteri din familia Mândăianu, care au lucrat pe rând în această uzină. Constantin - zidar, fiul său Ion - strungar de excepţie, băiatul acestuia, Puiu - frezor şi ultimul, care a lucrat până când uzina s-a închis, Cristi - un mecanic auto cu mâini de aur. Mă opresc puţin la Ion, pentru că el reprezintă perioada în care uzina aparţinea “Astrei Române”. Fiind unul dintre cei mai apreciaţi strungari, avea în fiecare an un ucenic care făcea practică pe lângă el (şcoala profesională dura 3 ani şi la final urma un an de practică în uzină). La finalul stagiului, ucenicul a ieşit primul pe uzină dintre colegii săi, iar maistrul a fost recompensat atunci cu o primă generoasă. Acesta şi-a chemat ucenicul, i-a înmânat plicul şi i-a spus: “Banii ăştia sunt ai tăi, tu ai muncit pentru ei”. Copilul s-a dus acasă fericit, dar când mama sa a văzut acea sumă substanţială a intrat în panică, l-a luat de mână şi a fugit cu el la uzină, crezând că banii au fost furaţi. Întâmplarea o povestea, până la bătrâneţe, cu nostalgia vremurilor trecute, copilul care ajunsese acum patron de service pe la Cornu. Printre ucenicii lui Ion Mândăianu s-a numărat şi un fost prim ministru, Constantin Dăscălescu, care de câte ori vizita uzina îşi îmbrăţişa maistrul, lăudându-se cu meseria pe care o învăţase de la acesta în tinereţe. 

sursa foto: www.facebook.com/grecu.marius
Erau atunci vremuri bune pentru toţi salariaţii uzinei, care primeau la prânz, la locul de muncă, o friptură şi o sticlă de vin. Aşa se explică faptul că în Câmpina nu au existat greve şi organizaţii de partid comuniste. Ar fi o excepţie, în anii primului război, când zona noastră, importantă pentru bogăţia ei în petrol, era sub conducerea armatei de ocupaţie germană. Muncitorii de la Atelierele Centrale ale societăţii “Steaua Română”, care avea un director german, nemulţumiţi că li se impuneau norme mari, au făcut grevă. Directorul a chemat jandarmeria germană, muncitorii au fost aliniaţi în curtea uzinei, număraţi din zece în zece, s-a format un grup de vreo 60 de persoane şi toţi au fost trimişi, ca să le vină mintea la cap, pentru o scurtă perioadă, în închisoarea Doftana.  Aceasta este singura grevă consemnată în istoria mişcării muncitoreşti câmpinene din acele timpuri. Aici nu a existat niciodată nici măcar un nucleu comunist, în schimb erau foarte puternici socialiştii, care activau în cadrul partidului social - democrat. Exista şi un important sindicat, Uniunea Muncitorilor din Petrol. Muncitorii petrolişti au ridicat, din fondurile sindicale, un sediu impunător, pe strada principală (pe locul actualelor telefoane) - “Casa Poporului”, cu club, sală de întruniri, bibliotecă, cinematograf. 
A urmat perioada anilor ‘50, când după naţionalizare, comuniştii reprezentanţi atunci de Partidul Muncitoresc Român, au încercat să-i atragă pe muncitori de partea lor. Din cei mai de jos oameni, fără şcoală şi fără calificare, au recrutat miliţieni, securişti, activişti de partid, procurori, judecători, din care puţini urmau şi nişte cursuri, facultăţi muncitoreşti cu durată de câteva luni. Au fost în Câmpina judecători şi ofiţeri de miliţie şi securitate care aveau numai patru clase primare. Muncitorii, într-o perioadă de mari restricţii, aveau cartele de alimente, echipamente de protecţie gratuite, mese calde la prânz la cantină la preţuri foarte convenabile şi mulţi au fost instalaţi în locuinţe naţionalizate de la fosta burghezie. Perioada aceasta idilică nu a durat mult timp, deoarece economia, care mergea prost, cerea eforturi mari pentru fabricile din oraş. Apăruse un sistem împrumutat de la sovietici, un titlu onorific pentru muncitorii care depăşeau norma: stahanovişti (Alexandru Stahanov, un minier rus care reuşise într-un schimb să depăşească de trei ori norma de extras cărbune). Stahanoviştii care munceau pe rupte beneficiau de mici avantaje. Copiii lor primeau burse şi intrau uşor la facultate. Munca era însă istovitoare. Se muncea în trei schimburi. Schimbul III, de la 11 la 7 dimineaţa, era cel mai epuizant, întrucât nu puteau să se odihnească niciun minut: ziua munceau acasă, noaptea în uzină. Au găsit însă şi soluţii. Un strungar, tot de la Poiana, mi-a povestit o amintire din tinereţea lui. Proaspăt angajat, trebuia să strunjească într-un oţel extrem de dur un ax care era o piesă principală pentru tractoarele cu şenile reparate în uzină. Avea o normă foarte mare pe care niciodată nu reuşea să o realizeze. Un muncitor bătrân, văzându-l necăjit, i-a oferit o soluţie: “Du-te în fundul atelierului, unde în lada în care se strâng rebuturile o să găseşti bucăţi de metal mai moale. Ia-ţi de acolo fier, strunjeşte-l şi lucrul o să meargă”. Şmecheria asta românească, care se practică şi acum, l-a salvat. El făcea norma, dar tractorul când ajungea în schelă, după o săptămână trebuia să fie întors la reparat, cu axul din nou rupt. 
În anii ‘50, clasa muncitoare era totuşi satisfăcută. Muncitorii aveau întâietate în multe domenii. Primeau credite şi îşi construiau locuinţe pe teren dat de primărie, cartela de muncă grea le asigura mai multe alimente decât primea restul populaţiei şi aveau o protecţie din partea conducerii de partid, care în cazul unor litigii la locul de muncă ori procese la tribunal le lua mereu parte. 
Treptat, treptat, această perioadă idilică s-a încheiat. În Epoca de Aur, când planul trebuia realizat cu orice preţ, condiţiile au devenit foarte aspre. Poate niciodată clasa muncitoare n-a fost asuprită ca atunci. Erau chemaţi sâmbăta şi duminica la uzină şi trebuiau să lucreze în condiţii mizere, în frig, cu mâncare puţină şi multe alte neajunsuri. Mâncarea era puţină datorită faptului că toate alimentele se exportau. Câmpina şi zonele adiacente nu aveau producţie agricolă, iar oraşul nostru semăna cu un oraş asediat. Pentru cei de la oraş, pâinea şi alimentele principale erau cartelate. Dacă un navestist ieşea de la serviciu şi voia să cumpere o pâine, nu era servit. La el în sat, avea la cooperativa sătească repartizată o raţie de 400 grame untdelemn pe lună şi 500 de grame de zahăr. Pentru aceste alimente strict necesare în familie, el trebuia să ducă, în schimb, la cooperativă nişte produse din gospodărie. În general, gestionarul le cerea să aducă ouă, însă locuitorii din satele noastre, cumpărau oăule din oraş (nu mai creşteau păsări şi animale). Stăteau la coadă ore şi ore, ca să cumpere 10 ouă când aveau noroc. Le duceau apoi la cooperativă, gestionarul le strângea câteva săptămâni, până se aduna o cantitate mai mare şi le trimitea la aprozarul din oraş. 
Uneori plecau să-şi ia pâine din Bucureşti şi aveau surpriza să fie controlaţi de jandarmeria CFR pe tren şi să li se confişte sacul cu pâine. Lucrul acesta i-a exasperat. Salariile erau convenabile, condiţiile de viaţă la sate se civilizaseră, dar lipsa cumplită de alimente devenise o povară. Alimentarele erau goale cu desăvârşire. Rând pe rând au dispărut şi cele mai puţin solicitate produse: căpăţânile de porc, peştele oceanic, stavridul, conservele. Am fost martor la o scenă petrecută în BIG-ul care era pe locul actualului Carrefour. În şirul de măcelării goale era o unitate de tip “Gospodina”. Nu se mai găseau şniţele, sarmale şi alte lucruri pretenţioase. Din stavridul acela care nu era cumpărat şi se strica în frigidere, s-a găsit o soluţie şi se făceau chiftele de peşte. Un muncitor care voia să cumpere ceva pentru acasă, a cerut  o pungă de chiftele, însă constatând că ceva nu e în regulă, a întrebat din ce sunt făcute. Când vânzătoarea i-a spus că sunt din peşte, acesta explodat. “Chiftele de peşte! Chiftele de peşte! Ceauşescu să le mănânce!” 
Au fost cazuri şi de proteste mai ample în noiembrie 1989, cu ocazia ultimului congresc PCR, Congresul al XIV-lea. Strada principală era pavoazată cu drapele, lozinci şi portrete. Un tânăr muncitor din Telega, seara, le-a dat foc la toate. În Câmpina nu au fost acţiuni atât de mari cum au fost cele de la Braşov sau cele de pe Valea Jiului, dar izolat, spontan, au fost destule manifestări împotriva regimului ceauşist. Senzaţie a făcut atunci un inginer de la Institutul de Petrol, un om deosebit, manierat, cu o activitate profesională de excepţie, care a refuzat propunerea de a fi trimis delegat la Congresul XIV PCR, motivând că el nu-l va alege pe Ceauşescu. 
Alin CIUPALĂ

Călător prin lume

Comori ale Umanităţii, salvate!

Salvarea monumentelor ce se aflau în calea apelor viitorului lac de acumulare Nasser din Egipt (lungime cca 500 km) a reprezentat un efort uriaş al întregii omeniri care, contribuind cu fonduri şi specialişti, sub coordonarea Unesco, a reuşit acest lucru. Zece temple au fost dezasamblate şi reasamblate pe un teren mai înalt, alte două au fost donate unor state (SUA şi Olanda) care au contribuit substanţial la această campanie, multe artefacte au luat drumul marilor muzee ale lumii, iar unele au rămas pe fundul lacului, aşa cum s-a întâmplat şi la noi cu vechiul oraş Orşova sau insula Ada-Kaleh, aflate pe fundul lacului de acumulare de la Porţile de Fier. Printre templele salvate, un loc aparte în ocupă templul lui Ramses al II-lea (cel Mare), unul dintre cei mai puternici faraoni, cel care a dus Egiptul pe cele mai înalte culmi ale puterii. Templul de la Abu Simbel este considerat al treilea important monument al Egiptului Antic, după Piramidele de la Giza şi Sfinx.
Am fost de multe ori în Egipt, dar la Abu Simbel am ajuns o singură dată, căci este greu de ajuns în condiţiile unei croaziere pe Nil, ce începe la Aswan. Sunt 320 km de parcurs prin deşertul nubian, este extrem de cald (peste 40 de grade) şi trebuie plecat foarte devreme, la 3-4 dimineaţa, pentru a te putea întoarce la timp pentru plecarea vasului. Dar, împreună cu 25 de temerari, plec spre Abu Simbel. Străbatem deşertul pe o panglică de asfalt între dunele de nisip ce mărginesc şoseaua, fără să întâlnim măcar un sat şi în cele din urmă ajungem în faţa “minunii”. Faţada templului este impresionantă. Ea constă în patru statui ale faraonului, fiecare având 20 m înălţime, cele mai mari statui ce au supravieţuit din Egiptul Antic, reprezentându-l pe Ramses al II-lea şezând pe tronul său, având la picioare captivi legaţi, africani şi asiatici, duşmanii săi; pe de o parte şi alta a regelui sunt statui cu Tuya, mama sa şi Nefertari, soţia sa, iar între capetele statuilor Ra, Zeul Soarelui.
Distanţa de la o ureche la alta este de 4 metri, iar linia buzelor măsoară un metru. Statuile nu sunt doar simboluri ale forţei şi măreţiei acestui faraon, ele au şi un rol funcţional, fiind şi coloane ce susţin faţada de 31 m înălţime. Templul, dedicat zeilor Amon Ra, Harmakis şi Ptah, are o lungime de 65 m, o lăţime de 38 m şi a fost construit dintr-o singură rocă. Decoraţiile zidurilor preaslăvesc gloria militară a lui Ramses al II-lea. Poetul curţii, Pentaur, a compus un lung poem epic despre expediţia lui Ramses în Siria. Poemul poate fi văzut nu doar aici, dar şi în templele de la Luxor şi Karnak. Uimitor este faptul că de două ori pe an, pe 21 martie şi pe 21 septembrie (echinocţiul de primăvară şi toamnă), când ziua este egală cu noaptea, la ora 5.58, o rază de soare pătrunde în templu şi scaldă cu lumina sa feţele lui Amon Ra şi Ramses, pentru ca după câteva minute să facă acelaşi lucru cu statuia lui Harmakis. După 20 de minute, lumina dispare fără a atinge statuia lui Ptah, care îl reprezintă pe Zeul Întunericului. Interiorul este mai puţin spectaculos, aşa că ieşim în soarele arzător pentru a admira, undeva în dreapta templului, un templu mai mic, al soţiei sale, Nefertari.
Povestea salvării templului lui Ramses al II-lea este umitoare şi arată forţa “faraonică” a omului. Dintre multe proiecte a fost ales unul suedez, care a propus tăierea templului în bucăţi şi reasamblarea sa pe un platou înalt de 90 m, aflat la 200 m de apă. O răşină specială (33 tone) a fost injectată în 17.000 de găuri pentru a consolida structura, după care monumentul a fost tăiat în 1036 de blocuri, fiecare cântărind în medie 30 de tone. Două bolţi uriaşe, din beton armat, au fost făcute şi acoperite cu nisip, pietriş şi rocă, pentru a da forma iniţială a uriaşei roci în care templul fusese săpat. 


În interiorul acestui “clopot”, el a fost reasamblat, cu grija de a avea aceeaşi poziţie pe care o avusese iniţial. Reconstrucţia “faraonică” a început pe 21 mai 1965 şi s-a încheiat în 1968. Ascultăm povestea ghidului nostru, privim lacul ce clipoceşte undeva la picioarele noastre şi ne felicităm pentru faptul că am străbătut deşertul ca să vedem această “minune” a lumii.


S-a făcut şi mai cald, şoferul ne spune că sunt 43 de grade, cumpărăm câteva suveniruri şi în răcoarea autocarului ne îndreptăm înapoi spre Aswan. Pe drum ne oprim şi luăm nişte nisip deşertic ca amintire, pentru ca după trei ore să facem o altă oprire, pentru a vedea un alt templu ce a fost salvat din calea apelor - complexul de temple Philae. Templul dedicat Zeiţei Isis, protectoarea morţilor, dar şi Zeiţa femeilor, a sexualităţii şi purităţii, este considerat unul dintre cele mai bine păstrate temple ptolomeice. Pentru a fi salvat, a fost dezasamblat şi mutat bucată cu bucată pe insula Egelika.
Lăsăm autocarul în parcare şi câteva bărci ne duc pe insula, loc sacru, unde se spune că fiecare egiptean trebuie să ajungă măcar o dată în viaţă. Sprea marea noastră plăcere şi surprindere, vedem pe insulă “Chioşcul lui Traian” sau “Patul Faraonului”, construit în timpul Împăratului Traian, în jurul anului 100. Basoreliefurile de pe zidurile laterale îl prezintă pe Traian aducând ofrande lui Isis, lui Osiris (stăpân al vegetaţiei şi al lumii de apoi) şi lui Horus (zeul războinic al soarelui). Acest “chioşc” nu face parte din templul propriu-zis, dar a devenit un simbol al insulei şi un punct de atracţie. Admirăm basoreliefurile, coloanele delicate, de o mare frumuseţe şi mammisi/ “locul de naştere”unde faraonii îşi arătau legitimitatea lor de muritori ce se trag din Horus. 
Părăsim insula cu regretul că nu putem vedea spectacolul de sunet şi lumini, reluând drumul spre Aswan, unde ne aşteaptă vasul nostru. După o scurtă odihnă, clopoţelul sună invitându-ne pe puntea superioară pentru “ceaiul de la ora 5”. Atmosferă de “Five o’clock”: lumea elegantă, parfumată, ceaiul tare şi aromat, fotoliile confortabile, toate creează o ambianţă plăcută ce stimulează discuţiile cu ceilalţi colegi de călătorie.
Vasul se desprinde uşor de la mal şi începem călătoria în aval, spre Luxor. Trecem pe lângă feluccile cu turişti sau mărfuri, pe lângă alte vase de croazieră (peste 250 pe Nil), având la provă căpitanii îmbrăcaţi în ţinută clasică egipteană (acea cămaşă lungă şi largă - galabiya şi cu turban pe cap), vedem copii ce se scaldă în apa Nilului, pentru că în partea aceasta a fluviului, în aval de “marele baraj”, nu mai există crocodili.  Salutăm felahii (ţăranii) care scot apa din fântâni cu o roată trasă de un bivol (aşa cum aveam şi eu această imagine în manualul de istorie de clasa a V-a, elev fiind), trecem pe lângă sate sărăcăcioase cu case din lut, fără uşi sau ferestre, pe lângă lanuri cu porumb, bem o ultimă ceaşcă cu ceai în lumina apusului de soare şi coborâm în cabinele noastre, să ne pregătim pentru cină şi pentru concursul “Galabiya Party”, unde va fi premiată cea mai frumoasă rochie tradiţională.
Seara este deosebit de plăcută, cu defilarea concurenţilor, pe muzică tradiţională şi galabeiy care de care mai frumoase. După ce mai zăbovim o vreme pe punte privind la luna ce se oglindeşte în apă, mergem la culcare. A doua zi ne vom trezi foarte devreme pentru a vizita templul de la Kom Ombo.
Este ora 7 dimineaţa şi vasul ancorează. Templul, situat foarte aproape de malul apei, se vede în toată splendoarea sa. Este “casa” lui Sobek, zeul cu cap de crocodil - Zeul Fertilităţii. Spre deosebire de alte temple, acesta proslăveşte doi zei: Sobek şi Horus cel Mare, cel cu cap de şoim. Templul este alcătuit din două părţi simetrice, elemente pereche şi fiecare jumătate îl cinsteşte pe unul din cei doi. Sala hipostilă (susţinută de coloane) are 8 coloane cu capiteluri în formă de lotus, bine conservate. Într-una din încăperi putem vedea pe pereţi desenele unor instrumente medicale ce serveau pentru operaţii. Şi dacă suntem în templul Zeului Crocodil, înainte de a pleca vedem o “expoziţie” cu 45 de crocodili mumificaţi.
După această scurtă oprire ne continuăm drumul spre Edfu, pentru a vizita Templul lui Horus, cel mai bine conservat şi spectaculos templu de pe malul Nilului. Pe mal ne aşteaptă trăsuri cu patru locuri, trase de nişte cai care cu greu fac faţă “obligaţiei” de a ne transporta. Traversăm un sat mic şi prăfuit, trecând pe lângă localnicii care sorb un ceai şi care ne privesc curioşi. Edfu este şi centrul regional al comerţului cu trestie de zahăr.  Templul, considerat al doilea ca importanţă după Karnak, are o lungime de 137 m şi o lăţime de 79 m. Poarta de intrare are 36 m înălţime şi este străjuită de două statui din granit negru înfăţişându-l pe Horus, sub formă de şoim. Zidul exterior, foarte bine păstrat, prezintă basoreliefuri uriaşe ale lui Horus şi Hathor (Zeiţa Bucuriei şi a Plăcerilor, reprezentată sub forma unei vaci acoperită de stele sau a unei femei cu coarne de vacă). Interesant este şi faptul că până la jumătatea secolului al XIX-lea (1860), templul a fost aproape în întregime îngropat în nisip.
Ne întoarcem în piaţă, unde trăsurile ne aşteaptă, trecând printr-un bazar zgomotos şi ajungem înapoi la vas, pentru a ne continua drumul spre Esna.
Aflat la 42 km de Luxor, Esna, astăzi un mic centru agricol, a fost în timpurile vechi capitala celei de-a treia provincii a Egiptului de Sus, numită de greci Latopolis, de la numele unui peşte sacru - Lato. În drumul nostru spre Esna, trecem printr-o ecluză ridicată de constructori români şi ne bucurăm văzând pe pereţii ei numele ţării noastre, prilej pentru a-mi aminti că noi am mai executat aici nu numai construcţii hidrotehnice, dar şi fabrici de tractoare, de ciment sau cartiere rezidenţiale.
Templul, construit în epoca ptolemeică şi romană, este unul dintre ultimele construite în Egipt. A fost dedicat Zeului Khnum, zeul cu cap de berbec, păzitorul Nilului, cel despre care se spune că a creat lumea din lut adus de la Nil. El se află în mijlocul orăşelului, cu 9 metri mai jos decât clădirile ce-l înconjoară. Cea mai importantă şi bine păstrată este sala hipostilă, care are 33 m lungime, 18 m lăţime şi conţine 24 de coloane înalte de 13,5 m, cu capiteluri având motive florale, operă a împăratului roman Claudius. Reliefurile pereţilor reprezintă scene de vânătoare, iar pe unii dintre ei se pot vedea imnuri închinate Zeului Khnum.
În drum spre vas trecem din nou printr-un bazar viu colorat şi zgomotos. Cumpărăm câteva pliante şi urcăm pe vas, înmânându-i la intrare ofiţerului de serviciu “landing cardul”, cartela de debarcare ce i se dă fiecărui turisc la părăsirea vasului şi care poate arăta că toţi turiştii sunt înapoi pe vas.
Un şuierat prelung ne anunţă plecarea vasului, noi ne pregătim pentru programul de seară, care include un concurs de dans, urmând ca mâine să ajungem la Luxor.
Alex. BLANCK
În numărul viitor: Luxor, Karnak şi Valea Regilor