29 ianuarie 2015

Fără venituri şi fără un acoperiş deasupra capului, o familie se zbate să ia viaţa de la capăt

Familia Andreescu, formată din soţii Dorel şi Mihaela, băiatul lor Bogdan, în vârstă de 21 de ani şi bunica Elisabeta, trăieşte de o bună bucată de vreme la limita supravieţuirii.
Necazul lor a început atunci când Dorel şi Mihaela, care locuiau împreună cu fiul lor în Bucureşti, într-o garsonieră închiriată din cartierul Militari, pentru care aveau un contract valabil până în luna aprilie 2014, au fost anunţaţi de proprietar în luna februarie că trebuie să părăsească locuinţa, întrucât aceasta urmează să fie vândută.
Vestea, venită în scurt, i-a luat pe nepregătite şi, neavând la cine să apeleze, şi-au făcut bagajele şi la sfârşitul lunii februarie 2014 au venit la Câmpina, unde bunica Elisabeta locuia, tot cu chirie, într-un apartament.
S-au descurcat cum au putut până în luna noiembrie, când gravele probleme de sănătate, care l-au ţinut pe Dorel internat în repetate rânduri, au atras după ele conecedierea acestuia de la Radet Bucureşti, unde lucra de 35 de ani. 
Cum sursa unui venit sigur dispăruse, se bazau acum pe cei 500 de lei ai soţiei, pensionată pe caz de boală şi pe pensia buncii Elisabeta. Cum veniturile nu erau suficiente, nu a durat mult până când au început problemele şi familia Andreescu a rămas restantă la plata utilităţilor. 
Apartamentul din Câmpina, în care locuiau, este proprietatea unui domn stabilit în Canada, care a împuternicit o rudă să se ocupe de administrarea acestuia. Deşi familia Andreescu a încercat să-i explice femeii, ruda proprietarului, situaţia nefericită prin care trece, nu a găsit  înţelegere. I-au propus acesteia plata datoriilor eşalonat, însă această variantă nu a fost acceptată, la decizie contribuind şi preşedintele asociaţiei de proprietari, care a refuzat să le înlesnească plata în rate. Astfel că la jumătatea lunii decembrie 2014, când toată lumea se pregătea de venirea sărbătorilor, familia Andreescu era avertizată că dacă nu-şi achită datoriile, va fi dată afară din casă. 
La începutul lui 2015 au fost vizitaţi de administratorul apartamentului şi de preşedintele asociaţiei de proprietari şi înştiinţaţi că trebuie să să părăsească locuinţa până la data de 7 ianuarie, indiferent dacă îşi plătesc sau nu datoriile. 
Ger afară, ger în suflete... Familia Andreescu îşi face din nou bagajele şi părăseşte apartamentul. Televizorul, computerul băiatului, actele personale ale familiei şi alte bunuri au fost duse de Dorel la o cunoştinţă, coleg de navetă, care s-a arătat dispus să le ţină până când aceştia vor găsi un loc în care să se stabilească.
Pe 7 ianuarie au părăsit apartamentul. De atunci şi până în prezent au dormit fiecare pe unde a găsit. Bunica dintr-o casă în alta, Dorel prin spital, iar Mihaela şi Bogdan într-o cămăruţă pentru care plătesc o chirie nu foarte mare. 
Când i-am întâlnit pe Dorel şi pe bunica Elisabeta erau nemâncaţi de două zile. Bunica plângea întruna, iar bărbatul, desfigurat de disperare, avea tensiunea foarte mare şi era în pragul unui nou atac de panică.  „Simt că nu mai pot! Nu ştim ce să mai facem, la cine să mai apelăm ca să ieşim din acest impas!” – repetă încontinuu bătrâna. 


La necazul lor s-a mai adăugat unul: pe sistem nervos, băiatul a intrat în depresie şi s-a îmbolnăvit de psoriazis.
Ca şi cum destinul acestei familii ar fi intrat într-o zodie neagră,  problemele au continuat. În tot acest timp scurs de la începutul anului, Dorel a căutat o soluţie de a-şi aduce familia sub acelaşi acoperiş. Pe 15 ianuarie, şi-a contactat fostul coleg de serviciu, spunându-i că doreşte să-şi recupereze bunurile lăsate în grijă. A primit încuviinţarea de a merge să le ridice de la locuinţa acestuia, unde se afla o mătuşă, întrucât omul nu se afla acasă. 
Culmea ironiei avea s-o afle Dorel în momentul în care, ajuns la apartamentul colegului, a fost întâmpinat la uşă de aceeaşi doamnă care se ocupa de administrarea apartamentului din care fuseseră evacuaţi. Însoţită şi de această dată de preşedintele asociaţiei, femeia a refuzat să-i înapoieze lui Dorel bunurile până când acesta nu îşi plăteşte datoriile. 
În ziua următoare, Dorel l-a contactat din nou telefonic pe colegul său, însă acesta nu i-a mai răspuns: „Mi-a trimis doar două mesaje, care se refereau la faptul că atâta timp cât nu îmi achit datoriile, nu voi primi niciun bun. În aceeaşi zi, am mers la Poliţie şi am depus o plângere împotriva lui. Pe 21 ianuarie, în urma plângerii, am fost chemaţi eu, mama, doamna S. şi preşedintele asociaţiei pentru declaraţii” – ne-a povestit Dorel. În urma audierii, la care colegul lui Dorel nu s-a prezentat, s-a stabilit că acesta este obligat să returneze bunurile familiei Andreescu. În acelaşi timp, părţile au ajuns la o înţelegere, astfel încât plata datoriei să se facă imediat ce  aceştia intră în posesia unor bani. 
Pentru ca acest lucru să se întâmple, Dorel şi fiul său au nevoie urgent de un loc de muncă şi de un acoperiş deasupra capului. 
Familia Andreescu nu este prima şi din păcate nici ultima care, printr-un concurs nefericit de împrejurări, rămâne pe drumuri. Stă în puterea noastră să punem umărul şi să-i ajutăm cum putem să-şi găsească liniştea şi să ia viaţa de la capăt. 
Pe Dorel îl găsiţi la numărul de telefon 0785.725.093. 

27 ianuarie 2015

Şcoala câmpineană de teatru la o nouă reprezentaţie: “Făt Frumos din Lacrimă”

Premieră de excepţie a Teatrului „Mircea Albulescu” din Câmpina. „Făt-Frumos din lacrimă”, basmul în proză scris de Mihai Eminescu a prins viaţă pe scena Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza”, sâmbătă seara. Responsabili pentru acest minunat act de cultură sunt membrii şcolii câmpinene de teatru, elevi Liceelor Tehnologic Energetic, Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu” şi Colegiul Tehnic Forestier, coordonaţi de profesorii Tomi Cristin şi Ovidiu Cuncea – actori la Teatrul Naţional Bucureşti , care sunt totodată şi regizorii piesei.


Spectacolul este rodul muncii de câteva luni a şcolii câmpinene de teatru care funcţionează de aproape doi ani la Casa de Cultură. Proiectul cultural a fost iniţiat de Adrian Dochia, preşedintele Asociaţiei “Teatrul Proiect” şi de Florin Frăţilă, preşedintele Comisiei de Cultură din cadrul Consiliului Local. 
În deschidere au vorbit Adrian Dochia, preşedintele Asociaţiei “Teatrul Proiect” şi cei doi  regizori, de la care am aflat că premiera trebuia să aibă loc pe 15 ianuarie, de ziua lui Mihai Eminescu, însă spectacolul nu a putut fi gata la timp. 


Regizat într-o manieră modernă, spectacolul a ţinut firul poveştii şi a scos în evidenţă originalitatea, avântul de exprimare totală şi dăruire al tuturor celor care au pus suflet în realizarea sa, interpretarea tinerilor actori amatori stârnind ropote de aplauze. După această premieră, piesa va fi jucată pe multe scene din ţară şi va fi înscrisă la diverse concursuri de specialitate, toţi cei implicaţi sperând să repete figura frumoasă pe care au făcut-o anul trecut cu piesa „Soacra cu trei nurori”, care a obţinut numeroase premii.
“Am asistat la încă o zi frumoasă a culturii locale. Şcoala câmpineană de teatru continuă să ne demonstreze şi în acest an talentul tinerilor săi cursanţi, în exclusivitate elevi de liceu. Pentru mine este o bucurie să-i văd pe aceşti tineri pasionaţi de arta dramatică şi să înţeleg că o bună parte din ei se gândesc să meargă mai departe în cariera actoricească. Avem deja exemple din anii trecuţi, foşti cursanţi care au intrat la Universitatea de Teatru. Asta înseamnă că noi toţi, cei care am iniţiat acest proiect cultural, ne-am atins scopul şi anume acela de a le oferi tinerilor o şansă în plus să-şi urmeze visul. Ţin să le mulţumesc în primul rând lui Adrian Dochia, sufletul a tot ceea ce se întâmplă, profesorilor, elevilor şi în special maestrului Mircea Albulescu, prezent şi în această zi la teatrul ce-i poartă numele” - ne-a declarat Florin Frăţilă la finalul reprezentaţiei.


La rândul său, Adrian Dochia, a declarat:  „Vreau să ajungem să-i facem pe copii să îşi dorească să joace în piese de teatru. Cursul de actorie, care durează aproximativ şase luni, beneficiază şi anul acesta de fonduri alocate de la bugetul local şi este gratuit, fiind aşteptaţi să participe toţi copiii interesaţi să descopere tainele actoriei. Dorim să mai organizăm o seară de teatru, cu cele două piese cuplate, la care să fie prezente toate liceele şi în felul acesta să-i determinăm pe elevi să participe la cursuri”. 
Andreea Ştefan

Cuvântul care înţeapă

AŞA STAU LUCRURILE

După aproape trei ani de administraţie locală pot să afirm, fără să greşesc, că ştiu bine tot ce se întâmplă în oraşul nostru şi mai cu seamă cunosc în amănunt labirintul intereselor şi dezintereselor conducătorilor săi. Nu suntem pe un drum bun, chiar dacă din afară gardul se vede frumos vopsit.
În ultima scriitură de acum două săptămâni am vorbit despre cultura locală, atingând cu precădere câteva aspecte pozitive şi negative legate de programul manifestărilor pentru anul 2015, finanţate din bugetul public.
Azi a venit rândul sportului sau mai concret al cazului legat de investiţia publică “teren cu suprafaţă sintetică” de la “căminele Petrol”. Am auzit şi am văzut în ultima vreme multe comentarii, interpretări şi dezinformări cu privire la acest proiect unic de infrastructură sportivă în istoria post-decembristă a oraşului. Despre el vorbesc cunoscători ai fenomenului, necunoscători şi rău intenţionaţi, fiecare sub imperiul propriului interes, puţin apropiat de cel general. 


Încă de la început, în anul 2012, proiectul a fost ţinta tuturor “tălpilor” posibile şi a insinuărilor nefondate, numai pentru faptul că iniţiatorii săi liberali, eu şi V. Guran, am cerut imperios modernizarea bazelor sportive câmpinene. Nou veniţi în administraţie, îi deranjam cu pretenţiile noastre atât pe aliaţii de atunci din USL, cât şi pe opozanţii din PDL, care nu aveau niciun chef să ridice mingea la fileu unor competitori politici de pe urma cărora pătimiseră în anul electoral abia încheiat. Cu toate acestea, în urma unor negocieri politice dure, am obţinut finanţarea pentru primul proiect (avem în plan şi altele: sala sporturilor, modernizarea infrastructurii şcolare etc.) - terenul cu suprafaţă sintetică de la căminele Petrol.
Înainte de a povesti mai departe, vă propun un arc peste timp, pentru o cât mai bună înţelegere a ceea ce ne-a împins în această muncă de Sisif. Iată ce scriam în 20 iulie 2010 despre baza sportivă ce face obiectul discuţiilor de azi:
“Duminică, zeci de copii cu vârste cuprinse între 9 şi 12 ani, însoţiţi de părinţii lor, veniţi din mai multe zone ale judeţului, au participat la cupa pentru fotbal juvenil  organizată de Club Sportiv Municipal Câmpina la „baza sportivă“ din incinta Grupului Şcolar Petrol, eveniment dedicat memoriei celui care a fost cunoscutul antrenorul Gică Ionescu.  Am văzut acolo oameni care iubesc sportul, de la organizatori până la spectatori. Am văzut dorinţa de a le arăta copiilor un drum în viaţă. Am văzut părinţi mândri. Am văzut copii cu lacrimi în ochi, care simţiseră gustul înfrângerii.  Am văzut viitoarele caractere călite în bătălia sportivă. Totul într-un peisaj dezolant, rupt parcă din epoca medievală, unde veselia copiilor şi culorile vii ale tricourilor contrastau dureros cu cenuşiul unui teren de pământ, cu imaginea unei tribune care stă să cadă... 
Mi-a fost ruşine să văd copiii schimbându-şi hainele în ploaie, mi-a fost ruşine să aud glezne fragede trosnind în gropile unui teren desfundat, mi-a fost ruşine să aud comentarii ironice de genul „mai bine jucam pe maidan“ din partea oficialilor altor localităţi!!! Am fost, însă, mândru să aud aprecieri la adresa sportivilor noştri, care nu au făcut Câmpina de râs.
Am plecat de acolo cu gândul la mulţi dintre netrebnicii care vremelnic au ajuns în funcţii administrative de conducere şi care, de ani de zile, se ascund în spatele bordurilor,  al asfaltului şi a te miri căror concerte, instalaţii, hore, balcoane înflorite, cheltuind miliarde, în timp ce educaţia, sportul, cultura sunt înghiţite iremediabil de malaxoarele asfaltatorilor care ar turna bituum, dacă ar putea, şi peste mormintele mamelor lor, pentru câţiva arginţi din banul public. 
Despre ce baze sportive, proiecte culturale educaţionale ori şcolare să vorbim, dacă marionetele publice ar fi în stare să facă sensuri giratorii şi pe calea ferată numai să îşi mulţumească stăpânii?! 
Aceşti oameni ai deşertăciunilor vor învăţa, poate, într-o zi, că viitorul copiilor nu se clădeşte cu borduri şi asfalt pe străzile unor efemeri alegători, ci cu baze sportive şi programe educaţionale şi culturale, care să transforme individul de mâine în cel ce nu mai schimbă un vot pentru un litru de ulei şi un kilogram de zahăr”.
Aşadar, încă de atunci am pornit cu gândul de a intra în politică şi administraţie pentru a schimba faţa îmbătrânită a sportului câmpinean.
La începutul lui 2013, după luni de zile de insistenţe şi negocieri, au demarat procedurile legale de atribuire a acestei lucrări publice şi odată cu ele un adevărat calvar. Au urmat alte luni în care s-au întocmit, cu viteza melcului, documentaţiile necesare şi în care s-au găsit ofertanţi cu expertiză în astfel de investiţii. Vara trecea şi proiectul era încă blocat între proceduri, hârtii şi formalităţi. Nimeni nu se grăbea şi mai mult de atât se simţeau tot mai apăsat “tălpile”. Abia toamna, târziu, s-au desţelenit lucrurile, atunci când vremea devenea potrivnică unor asemenea lucrări. Peste toate astea aveam să constatăm curând că proiectantul angajat să ofere soluţii constructorului era un novice şi asta a fost bomboana pe colivă. Anul 2013 se încheia fără nimic concret. Ba, mai mult, prin presă se vehiculau tot felul de zvonuri, dovedite ulterior a fi fost nefondate, cum că anumiţi lideri liberali ar avea strânse legături cu firma constructoare.
În primăvara lui 2014 au început, în sfârşit, lucrările şi odată cu ele o întreagă nebunie. Mergeam aproape zilnic să văd cum se mişcă treaba. În scurt timp au reînceput problemele. Constructorul nu se înţelegea cu proiectantul, responsabilii din Primărie erau de o cerbicie nemaiîntâlnită în relaţia cu proiectantul şi constructorul, lucrările trenau nejustificat. N-a mai trecut mult până la un adevărat scandal între cele trei părţi şi până la abandonarea lucrărilor. Zilele treceau şi în locul terenului cu suprafaţă sintetică, unde să zburde copiii, era doar o zonă de război, cu utilaje grele şi mormane de pământ din loc în loc. Atunci nu mai credeam că se va realiza vreodată minunăţia de azi! Am intervenit la toţi factorii de răspundere - primar, viceprimar, deputat - dar proiectul intrase parcă într-o zodie neagră. Între timp se producea cutremurul politic din USL şi apele îşi ieşeau din matcă. Eu am rămas la PNL, Guran a ales reformatorii, susţinerea politică a proiectului se clătina, spre bucuria multor făţarnici. Deznodământul îl cunoaştem cu toţii: cu mult mai târziu decât trebuia, terenul există, este un bun câştigat pentru comunitate şi nu pot decât să le mulţumesc celor care au pus umărul la realizarea sa.
Odiseea acestui edificiu era însă departe de a se fi încheiat. Imediat după terminarea lucrărilor, înainte de a fi dat în folosinţă, am vrut să reglementez ceea ce ţinea de administrare, reguli de funcţionare şi utilizare. În acest sens am lucrat mai bine de o lună la un regulament, absolut necesar pentru ca noua bază sportivă să poată fi folosită de oricine doreşte să facă sport şi mai ales de tineri şi copii. Am conceput acel document în principal cu gândul la copiii oraşului (parte dintre ei fiind aceia despre care scriam în 2010) şi am cerut ca ei, doar ei, să nu plătească accesul pe un teren construit cu miliarde de lei din banii comunităţii. De aici au început interminabile discuţii şi au apărut inevitabilele “tălpi”. Regulamentul meu nu era bun, pentru că odată aprobat rămânea făcut de mine, ceea ce era de neconceput pentru mulţi politicieni. Nici în acest condiţii nu am renunţat şi am supus aprobării în Consiliul Local documentul, din dorinţa de a da cât mai grabnic în folosinţă bunul public atât de aşteptat. Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Regulamentul a fost respins de majoritatea colegilor din Consiliul Local şi nici până în ziua de azi terenul nu poate fi folosit. Înţeleg că altcineva se pregăteşte azi să propună o altă formă de regulament, ce seamănă izbitor cu al meu. E bine şi aşa, numai să se rezolve odată!
Între timp, merg mai departe, cerând executivului administraţiei locale să introducă în bugetul public din acest an continuarea lucrărilor şi anume construirea unor noi tribune, prevăzute cu spaţii destinate activităţilor sportive. Cred cu tărie că avem obligaţia să terminăm ce am început şi eventual să continuăm cu alte proiecte necesare sportului câmpinean.
Am vrut să ştiţi toate acestea pentru că dincolo de ceea ce se vede şi se aude pe la colţuri în oraşul ăsta există şi o importantă parte nevăzută, esenţă a eşecurilor într-o comunitate ce ar putea să fie mai mult decât este.
Florin FRĂŢILĂ

Editorial. ANTIRETORICA

Până mai ieri, poporul era împărțit violent între „probăsiști” și „antibăsiști”. Odată cu dispariția din scenă a personajului incomod, ambele tabere s-au văzut, paradoxal, lipsite de reper. Televiziuni și comentatori, incapabile de adaptare la realitate, tot mai toacă subiectul inutil Băsescu, fie și prin înlocuitori gen Udrea sau Boc. Asta și pentru că pe Iohannis, vorba lui Caragiale, „nu ai de unde să-l apuci”, nu se încadrează în criteriile de apreciere cu care am fost obișnuiți. Este anticarismatic prin excelență, și mă grăbesc să spun că asta mi se pare o calitate. Adică instituie o nouă etapă în politica noastră, îmi amintesc de anii 90, cînd funcționarele aveau pe birou poza lui Petre Roman, alături de cea a copiilor. Președintele de azi este la antipodul acestui tip de politician. Are un perfect discurs de lemn, o prezență publică extrem de discretă (prea discretă, spun unii), este la antipodul spectacolului pe care îl îndrăgesc atîția. Într-o epocă în care substanța politicii este înlocuită de comunicare (comunicarea e totul ne învață strategii de imagine), acest stil antiretoric poate fi un pariu. Rămâne ca faptele să dovedească dacă va cîștiga acest pariu în fața unei populații pentru care ceea ce se spune la televizor este literă de evanghelie. Poate fi un contrast bine venit față de frazeologia de șabloane din care este constituit discursul public al politicienilor noștri. 


Cei care îl stăpînesc mai bine sunt împinși în față, să reprezinte partidele  în talk-showuri. De exemplu, cînd se discută cazul vreunui corupt abia înhățat, imediat este pusă placa: să așteptăm să se pronunțe justiția, prezumția de nevinovăție și alte aberații care nu au de-a face cu esența chestiunii care este una morală, înainte de a fi una penală. Exemplară este, din acest punct de vedere dna. Andronescu. O urmăream cum deslușește misterul cazului Greblă și mi se părea stupefiant cum unui profesor universitar îi poate lipsi atît de decisiv criteriul moral. Apropo de pro și anti, fiecare caz din acestea care apar aproape în fiecare zi îi dau dreptate, din păcate pentru societatea noastră, lui Băsescu, neobosit a atrage atenția de cît de profunde sunt metastazele corupției. Ca și în fața multor altor cazuri similare, evidențele sunt acoperite cu voalul gingaș de vorbe meșteșugite despre justiție. După cum tot o evidență este și cea pe care corectitudinea politică o respinge: cel mai corupt partid este PSD-ul, inclusiv  prin tentaculele sale din alte partide și instituții. Sau poate în cazul său se vede cel mai bine, tocmai pentru că a acaparat toate pîrghiile puterii, de la toate nivelurile. Un alt tip de retorică adoptă nocivul dr. Ponta.  Este foarte unsuros în toate referirile la Iohannis, afirmă cu aplomb că pe el l-au votat vreo 5 milioane de oameni, ceea ce este încă o minciună din seria sa practic fără sfîrșit. Ca prim ministru pe el nu l-a votat nimeni, votul de la prezidențiale e cu totul altă ciorbă. Vorbește despre unire și despre liniște doar ca să spună că el trebuie să rămână la putere pînă la capăt. Dar a primit un avertisment discret de la președinte, care a spus clar că își dorește un alt guvern. Marea problemă a președintelui este că liberalii nu prea au cum să formeze un guvern care să nu fie un Ponta 6 fără Ponta. Adică tot cu oamenii Rețelei. Nași plus fini de clanuri. Să-i  vedem iar pe Blaga și oamenii săi? Pe dna Gorghiu, clientă fidelă a Antenei 3? Pe fidelii lui Fenichiu? Atunci, sincer, îl prefer pe dl. Ponta, măcar el e cunoscut. Cum să faci apoi depesedizare pînă la nivelele cele mai de jos, fără a o înlocui cu o la fel de nocivă penelizare? Singurătatea de la Cotroceni e cumplită. În plus, dl. președinte nu are nicio perioadă de grație. Contextul politic și economic e total defavorabil, nu are timp de construcții elaborate. Criza euro și a francului, recrudescența terorismului, cu un foarte prost răspuns european, triumful stîngii anarhice, previzibil azi în Grecia și cu mare capacitate de răspîndire pe tot continentul, războiul de la granițele României, tot mai fierbinte, fragilitatea mișcării pro românești în republica Moldova, extremismul maghiar din exterior și din interior, declinul demografic și cultural (da, îl percep ca pe o amenințare directă la siguranța națională, o vulnerabilitate cum spun cei de meserie), iată doar cîteva dintre provocările la care retorica tăcută a președintelui trebuie să răspundă. Nu e sprijinit cu adevărat de nici un partid relevant, iar vremea soluțiilor imorale provizorii - dar s-a văzut cît de tenace  - pare a fi trecut. Tonul face muzica și ar trebui să ascultăm cu atenție glasul noilor păsări din parcul Cotroceni.  
Christian CRĂCIUN

Târg cu produse tradiţionale, expoziţie de păsări, animale exotice şi porumbei la Casa Tineretului

În perioada 30 ianuarie - 1 februarie 2015, Casa Tineretului va fi gazda expoziţiei anuale de păsări de curte, păsări ornamentale, iepuri, porumbei, păsări şi animale exotice, organizată de Asociația Pleșuva din Comarnic, precum şi a unei expoziţii de porumbei, organizată de Uniunea Columbofililor Profesioniști, filiala Prahova. 
Taxa de intrare va fi de 5 lei pentru fiecare expoziție, doar copiii beneficiind de gratuitate. 


În curtea Casei Tineretului va fi organizat un târg cu produse tradiţionale, la care vor expune producători din judeţ. 
Evenimentul se va desfăşura după următorul program: vineri, 30 ianuarie (deschiderea oficială) - orele 12:00 – 20:00 ; sâmbătă, 31 ianuarie: orele 09:00 – 20:00; duminică, 1 februarie - orele: 09:00 – 14:00.

Licitaţie cu strigare la Piaţă

Miercuri, 4 februarie, la sediul Serviciul Public de Administrare și Exploatare a Pieței Centrale va avea loc o licitație publică destinată închirierii unor amplasamente pentru comercializare în Piața Centrală, precum şi o licitaţie pentru închirierea provizorie a 5 căsuțe. Licitația se adresează societăților comerciale, iar prețul de pornire este de 6,6 lei/mp/zi (fără TVA). Cei interesaţi pot achiziţiona caietul de sarcini contra sumei de 50 de lei.


Licitația va fi cu strigare, pentru următoarele amplasamente: 
-închirierea a 8 amplasamente pentru comercializare legume-zarzavat;
-închirierea a 3 amplasamente pentru comercializare legume-fructe;
-închirierea a 2 amplasamente pentru comercializare flori.

Jenica Tabacu, preşedinte interimar al PPDD Prahova

La începutul acestui an, Jenica Tabacu a fost desemnată de Biroul Național de Coordonare al PPDD să preia conducerea interimară a organizaţiei judeţene Prahova. Numirea vine după demiterea din această funcţie a Gabrielei-Lola Anghel, petrecută la sfârşitul anului trecut. 


La sfârşitul săptămânii trecute, fostul președinte al organizației județene  anunţa printr-un comunicat de presă că a predat puterea: “Astăzi, 23 ianuarie 2015, la sediul Cabinetului Parlamentar Deputat Gabriela Anghel a avut loc o întâlnire între deputatul de Prahova Gabriela Anghel, fost preşedinte PP-DD Prahova, şi doamna Jenica Tabacu, actual preşedinte interimar al organizaţiei judeţene a PP-DD, în cadrul căreia s-au predat toate dosarele organizaţiilor din judeţ precum şi ştampila. Doamna deputat Gabriela Anghel mulţumeşte tuturor pentru colaborarea fructuoasă, care a dus la rezultate peste media partidului în ultimele două runde de alegeri”.

Lidia Nicolae, artist plastic: “Generaţia actuală este mult mai receptivă la frumos, la artă, la natură”

Pornind de la desen, încă din fragedă copilărie şi valorificându-şi calităţile artistice neîncetat, Lidia Nicolae a îmbogăţit lumea artei câmpinene şi nu numai prin stilul său impenetrabil, misterios, dar plin de culoare. Incită şi excită mintea privitorului şi îl provoacă să treacă dincolo de gândurile banale, îl obligă la o pasiune sălbatică pentru propria-i aţintire către absolut. În acelaşi timp, Lidia Nicolae este şi profa de desen, apreciată de elevii săi pentru naturaleţea şi dezinvoltura cu care îi dirijează să descopere taina unei tuşe sau a unei linii. Artistul şi profesorul este tema interviului de faţă cu Lidia Nicolae.

- Lucrările dvs. au ilustrat volumul de poezii „Orb pe mare” semnat de Florin Dochia. A fost o provocare pentru dvs.? 
- La început m-am speriat pentru că mi s-a spus să fac 33 de desene (33 de poeme). Ulterior, mi s-a spus că sunt 53 de desene şi cum timpul nu mi-a fost favorabil, nu am reuşit să fac decât zece şi asta în măsura în care eram presată că trebuie să iasă cartea. În final, am ajuns la concluzia că zece desene sunt suficiente, plus două pentru coperte. Pentru coperta faţă, m-am gândit la Odiseea lui Ulise şi m-am axat foarte mult pe mesajul din titlul cărţii. Am desenat un liliac care se dirijează după sunete, aşezat într-un pantof modern. Semnificaţia, toţi suntem în derivă. El este pe mare, ca noi toţi de altfel.
- Credeţi că faceţi parte dintr-un curent artistic?
- Nu. Acum fiecare lucrează ce vrea, îşi alege un anumit mod de exprimare, fie că se aliniază unui curent sau nu.
- Majoritatea artiştilor plastici se îndreaptă către învăţământ. De ce credeţi că persistă acest fenomen?
- Nu este obligatoriu. Am colegi care nu au aderat la acest sistem de a subzista. Dar pentru că nu se poate trăi din artă, este o alternativă. Şi marii artişti, Ilfoveanu, Câlţea sunt profesori universitari. Poţi s-o faci din necesitate sau din plăcerea de a învăţa pe alţii ceea ce ştii tu.
- De câţi ani sunteţi cadru didactic? Sunt atraşi elevii de orele de desen? Cum le captaţi atenţia pentru frumos?
- Sunt profesor de vreo 18 – 19 ani. Generaţia actuală este mult mai receptivă la frumos, la artă, la natură. Copiii sunt foarte talentaţi. Mi s-a întâmplat să mi se ceară să pregătesc copii de 6-7 ani. Părinţii sunt mai  interesaţi, pentru că au acces la mult mai multă informaţie, la cultură, în general. Sigur că există clase care sunt mai receptive, altele mai puţin, dar copiilor le place ora de educaţie plastică, mai ales că le pun să asculte muzică, ca ambient. S-a întâmplat chiar să nu realizăm când s-a terminat ora.


- Cum se împacă artistul Lidia Nicolae cu profesorul Lidia Nicolae?
- Intervine o uzură psihică nemaipomenită. Sunt şase ore pe care le petrec zilnic la şcoală, uneori fără satisfacţie. În rest, ca să pot să lucrez, îmi trebuie vacanţă. Trebuie să fiu liniştită mental. Pe de altă parte, nu poţi să creezi tot timpul. Ai nevoie de o anumită stare, deşi, de multe ori, am lucrat bine şi sub presiunea stresului.
- Pe lângă orele predate în şcoli, desfăşuraţi o altă activitate la Casa de Cultură „Geo Bogza”. Despre ce este vorba?
- Mă ocup de un curs de pictură. S-ar putea să continuu şi anul acesta, prin bunăvoinţa Consiliului Local şi  a Casei de Cultură, care pun la dispoziţie spaţiul pentru desfăşurarea acestuia. Pot veni copii de la 6-7 ani, în fiecare vineri, de la ora 9.00 la ora 15.00. Cursul este gratuit şi, mai nou, sala este zugrăvită şi oferă  condiţii bune pentru o astfel de activitate.
- Ce proiecte aveţi în perioada următoare?
- Am atâtea planuri, că am podul plin! Deocamdată aştept să se facă frumos afară. Eu iarna nu funcţionez la cote maxime! Sunt născută vara! 
Andreea Ştefan

Pe 24 ianuarie, la Câmpina, poezia s-a unit cu grafica

Dublă lansare de carte şi o expoziţie de grafică, toate în dimineaţa zilei de 24 ianuarie, ziua Unirii Principatelor Române. Sala „Constantin Radu” din incinta Casei de Cultură „Geo Bogza” s-a transformat într-un real templu al poeziei, clădit din interioare de oameni binecuvântaţi cu talent şi brodate cu sentimente adunate şi sedimentate de-a lungul timpului.
Poeţii Florin Dochia şi Laurenţiu-Ciprian Tudor şi artistul plastic Lidia Nicolae au fost, de această dată, cei care au scris o nouă pagină în viaţa culturii câmpinene, în cadrul unui eveniment organizat de  Cenaclul literar „Geo Bogza” Câmpina şi Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov.


Cuvântul de deschidere i-a aparţinut lui Florin Dochia şi a debutat cu un moment de reculegere: „Vreau să fiţi convinşi că împreună cu noi, aici, se află şi Gherasim Rusu Togan!”
„Orb pe mare”, prima carte lansată, este semnată de Florin Dochia şi conţine în mare parte poezii de dragoste. Născut la Câmpina, autor de poezii şi alte texte semnificative, având studii de jurnalism, Florin Dochia a debutat târziu în volum. Este conducătorul publicaţiilor culturale „Revista Nouă” şi „Urmuz”. Săptămâna trecută, poetului i-a fost decernat un premiu pentru poezie de către revista „Dunărea de Jos” din Galaţi, condusă de poeta Florina Zaharia. Cartea „Orb pe mare" a fost prezentată de criticii literari Mioara Bahna şi Constantin Trandafir. Directorul Editurii Premier din Ploieşti, Marian Ruscu, a spus despre „Orb pe mare” că este „cea mai autentică poezie de dragoste nebanalizată din ultimii 20 de ani” şi că această carte este mai bună decât toate celelalte scrise până acum de poetul Florin Dochia. „Este cea mai nouă carte a mea din anul 2014. Este trăirea experienţei unei călătorii interioare care să descifreze misterul emoţiei. Desigur, misterul emoţiei rămâne indescifrabil şi de asta el poate fi transmis cititorului. Cartea este dedicată tuturor prinţeselor îndrăgostite din lumea care ne înconjoară” - a mărturisit autorul. 


A doua carte lansată - „Nervi” - este un volum de poezii aşternute pe hârtie de poetul braşovean Laurenţiu-Ciprian Tudor. Acesta s-a născut în Braşov, la 27 septembrie 1973. Este licenţiat în Sociologie şi are un masterat în Psihologie. De-a lungul timpului a publicat numeroase eseuri şi articole în reviste şi ziare. În anul 2003 debutează în poezie. Alături de un grup de prieteni, iniţiază în anul 2007 proiectul cultural “Caii verzi de pe pereţi”, pe care îl coordonează şi în prezent. Scriitorul Daniel Drăgan, Adrian Munteanu - poet, actor şi un „sonetist de excepţie” şi Cătălin Stanciu - psiholog au fost cei care au vorbit despre „Nervii” lui Laurenţiu-Ciprian Tudor. „Cartea a apărut în decembrie anul trecut. Am reuşit să o lansez la Braşov şi vreau să o lansez în fiecare lună în alt oraş. Am încercat să mă apropii de poezia tânără de astăzi, mai nervoasă, mai agresivă, mai directă. La Câmpina am venit cu mare drag. M-a onorat faptul că dl. Dochia a vrut să facem unirea aceasta poetică. Sper ca poezia mea să placă celor care vor ajunge la ea” - a spus Laurenţiu-Ciprian Tudor.
În cadrul evenimentului, actorul Adrian Munteanu a recitat câte o poezie din fiecare volum, iar cei doi poeţi au susţinut câte un scurt recital. Pentru a da efervescenţă evenimentului, poetul şi epigramistul Ştefan Al. Saşa a dat citire ultimelor două catrene scrise special pentru această dublă lansare. Bineînţeles că acestea se numesc simplu „Orb pe mare” şi „Nervi” şi au fost un deliciu cultural pentru toată lumea.


În foaierul mare al Casei de Cultură au fost expuse cele 12 desene (10 de interior şi cele 2 coperţi), în mărime naturală, ce însoţesc poeziile poetului Florin Dochia. Acestea au fost realizate de către artistul plastic Lidia Nicolae şi sunt puse spre vânzare, având preţul de 400 de lei. Evenimentul a adunat importanţi oameni de cultură, consilieri locali şi directori de instituţii şi a fost o binecuvântare pentru spiritul tuturor celor prezenţi.
Andreea Ştefan 

Întâlnire de suflet pentru suflet la Club Femina

“Sufletul se vindecă? Avem nevoie de psihoterapie? Dacă da, atunci când? Este diferenţă între psihic şi suflet? Psihodrama, un exerciţiu de autocunoaştere şi vindecare”. Aceasta a fost tema care a constituit baza întâlnirii din această lună a membrelor Clubului Femina. Dezbaterea a fost coordonată de psihologul Diana Avram şi s-a desfăşurat la sfârşitul săptămânii trecute în incinta Casei de Cultură „Geo Bogza”.
Consistenţa subiectului ales a creat o mare de emoţii printre doamnele şi domnişoarele prezente, femei extraordinare de altfel, cu poveşti de viaţă desprinse parcă dintre coperţile unor cărţi, femei puternice, care indiferent de profesia lor, de statutul lor social, ştiu ce vor de la viaţă, ştiu că indiferent cât este de greu, orice problemă are o rezolvare. 


În cele peste două ore, participantele la „şedinţa de terapie în grup” au fost provocate de către psihologul Diana Avram la dialog şi invitate printr-un joc cu zaruri la o dezvăluire a identităţii lăuntrice, lucru pe care, în general, evităm să-l facem chiar faţă de noi înşine.
Participarea la starea de sănătate a sufletului este, probabil, cel mai important lucru pe care îl poate face omul în viaţa lui. „S-a întâmplat pentru a treia oară să avem un gen de discuţii despre suflet, despre trăirile noastre şi să atingem subiecte delicate. Şi vreau să spun că de fiecare dată am încheiat aceste întâlniri cu o stare de spirit bună. Viaţa ne oferă atât de multe posibilităţi pentru a ne simţi bine, a trăi bine, încât putem să trecem peste faptul că sufletul are cicatrici” – a mărturisit emoţionată Irinel Dumitraşcu, preşedintele Asociaţiei ProCâmpina, în cadrul căreia activează şi Clubul Femina. 
Clubul Femina a fost înfiinţat de către Asociaţia Pro Câmpina în 2012 şi are ca scop principal promovarea femeii în societatea câmpineană. Doamnele şi domnişoarele interesate pot afla amănunte accesând pagina de web: http://www.clubul-femina.procampina.org
Andreea Ştefan

Roboții pentru medicina recuperatorie – o premieră pentru Câmpina

Robotul medical „Reo Go”, pentru recuperarea mâinilor, vă așteaptă la Baza de Tratament a Spitalului SanConfind

„Baza de Tratament Balneologic, Fiziokinetoterapeutic și de Recuperare Medicală” din cadrul Spitalului SanConfind Poiana Câmpina, printre cele mai dotate unități de balneologie și recuperare medicală din țară, este o adevărată oază de sănătatate realizată la standarde europene. Această primă secție a spitalului va fi dată în funcțiune în următoarele săptămâni și va avea o structură și dotări de invidiat: cabinete de consultaţii, laser terapeutic, echipamente medicale specializate pentru fizioterapie prin metoda deep-oscillation (atracție electrostatică și frecare), electroterapie (prin diferite forme de curent electric - galvanic, de joasă frecvenţă, de medie frecvenţă -, ultrasunete, microunde și unde scurte, radiații infraroșii și ultraviolete, magnetoterapie), kinetoterapie (gimnastică medicală), acupunctură și tehnici din medicina tradițională chineză, terapia durerii, spații speciale rezervate pacienților care doresc masaj, împachetări cu nămol de Techirghiol sau cu parafină, saună uscată şi umedă, săli pentru balneohidroterapie cu apă sărată de la istoricele izvoare ale comunei Poiana Câmpina, precum şi dispozitive ultramoderne pentru recuperarea robotizată a mâinilor şi a picioarelor (copii şi adulţi).
Conducerea spitalului a achiziționat pentru Baza de Tratament aparate, dispozitive și echipamente dintre cele mai moderne și mai performante, de la cei mai buni producători mondiali de aparatură medicală. Printre acestea se evidențiază roboții medicali „Reo Go” și „Reo Ambulator”, produși de cunoscuta firmă Motorika și utilizați cu rezultate uimitoare în recuperarea medicală a pacienților care au suferit grave afecțiuni ale membrelor superioare și inferioare. Motorika este lider mondial în realizarea de roboți  medicali pentru rezolvarea nevoilor terapeutice ale pacienţilor care suferă de diferite afecţiuni neurologice, inclusiv accidente vasculare cerebrale (AVC), traumatisme cerebrale, leziuni ale coloanei vertebrale, precum şi disfuncţii post-chirurgicale. În cadrul unor interviuri cu dl. Ioan Simion, președintele companiei Confind, cea care finanțează Spitalului SanConfind, în ziarul ”Oglinda de azi” au apărut, acum câteva luni, prezentări generale ale celor două dispozitive robotizate. Revenim cu prezentările celor doi roboți medicali cu totul speciali, îmbogățite cu descrierea unor elemente definitorii ale tehnologiilor revoluționare care stau la baza funcționării acestora, precum și a procedeelor de folosire optimă a celor două aparate extrem de performante. În acest număr vom vorbi despre robotul medical „Reo Go” pentru recuperarea medicală a membrelor superioare.

“Reo Go” – viața ta, în mâinile tale
Echipamentul robotizat “Reo Go”(79 kg greutate, 900 mm înălțime, 1010 mm lungime și 580 mm lățime), poate fi conectat la internet şi dispune de mânere multiple pentru toate cerinţele pacientului. S-au făcut evaluări clinice ale terapiei „Reo Go” în SUA, Japonia, Italia, Germania şi Israel pe un total combinat de peste 350 de pacienţi care au suferit accidente vasculare cerebrale subacute şi cronice. S-au tras următoarele concluzii: tratamentul este sigur, fără efecte secundare și e potrivit pentru o gamă largă de pacienţi cu ACV; după câteva ședințe se obţin îmbunătăţiri semnificative care se menţin în timp; se obţine o îmbunătăţire considerabilă a mişcării la nivel de umăr, cot, antebraţ. În final, satisfacțiile pacienților au fost totale. Sistemul de recuperare robotic „Reo Go” are în spate un software de management al terapiei, versatil şi uşor de folosit, care este proiectat pentru a optimiza rezultatele în fiecare şedinţă de terapie şi pentru fiecare pacient. Sistemul permite terapeuţilor să personalizeze tipurile de exerciţii, modul de interacţiune şi numărul de repetări per sesiune, ceea ce aduce beneficii pacientului şi oferă o recuperare locomotorie superioară. Pentru acest robot medical extraordinar, cei de la Motorika au găsit un slogan comercial foarte inspirat și percutant: “Your life, in your hands” („Viața ta, în mâinile tale”).



Un sistem robotizat și computerizat care face minuni
Sistemul robotizat și computerizat „Reo Go” permite exerciții tridimensionale pentru îmbunătățirea și dezvoltarea capacității funcționale a membrelor superioare și se  adresează pacienților cu deficiențe subacute sau cronice. Sistemul poate fi folosit în trei moduri distincte: activ, pasiv și interactiv (activo - pasiv). Există dispozitive pentru fixarea membrului superior al pacientului, suporți și chingi de fixare pentru brat și antebraț, pentru pacienți cu membre flasce sau spastice. Interfața grafică integrată în sistem are caracteristici deosebite: o grafică intuitivă, bazată pe pictograme, care permite interacțiunea ușoară a pacientului cu sistemul (inclusiv pentru cei cu deficiențe severe); un ecran tactil de mari dimensiuni care permite pacientului un feedback optim în timpul terapiei recuperatorii; difuzoare încorporate pentru feed-back acustic. Computerul integrat este prevăzut cu resurse tehnice care să permită rularea programului grafic terapeutic (conexiuni externe pentru exportul de date, conectarea la Internet etc.). Scaunul pacientului este reglabil pentru a ușura fixarea și manipularea acestuia în timpul tratamentului. Sistemul „Reo Go” este prevăzut cu un software dedicat recuperării medicale robotizate cu posibilitatea de up-gradare ulterioară. Interfața software-ului va fi vizualizată pe ecranul integrat al sistemului robotizat. Aplicația permite vizualizarea în timp real a mișcărilor unității dinamice și, prin urmare, oferă în timp real pacientului și terapeutului feed-back-ul primit de la sistemul robotizat, permițând astfel monitorizarea și controlarea performanțelor exercițiului. Aplicația oferă posibilitatea modificării/ ajustării parametrilor de lucru: viteza, amplitudinea și forța de mobilizare a membrului superior al pacientului, numărul de repetiții, precum și selectarea tipului de mișcare – în plan sau în spațiu. 
Programul permite trei moduri fundamentale de operare în timpul sesiunilor de antrenament: modul pasiv – pacientul va fi asistat în mod activ de către sistemul robotizat (brațul pacientului va urma o anumită traiectorie predefinită, prin așa-numita mișcare pasivă); modul activo-pasiv – pacientul va inițializa singur mișcarea până la un anumit prag de forță, urmând apoi ca sistemul să-i continue mișcarea până la punctul intermediar/ final al exercițiului terapeutic; modul activ – pacientul va conduce singur mișcarea, în mod activ. 
Practic, cele trei moduri fundamentale de operare ale terapiei graduale „Reo Go” primesc mai multe nuanțări, corespunzător etapelor parcurse de pacient și progreselor înregistrate, astfel încât, în realitate, terapeutul trebuie să ia în considerare cinci moduri de funcționare ale robotului medical, ce vor fi prezentate în continuare. De asemenea, softul calculatorului permite determinarea, în mod activ și pasiv, a gradului de mobilitate al brațului pacientului prin determinarea amplitudinii fiecărei mișcări, atât în plan, cât și în spațiu. Sistemul „ReoGo” oferă, de asemenea, două mecanisme de oprire de urgență. Oprirea de urgență de către terapeut se face cu ajutorul unui buton tip “ciupercă” situat pe panoul frontal. Oprirea de urgență a robotului medical de către pacient se face prin intermediul unui cablu cu lungime ajustabilă, conectat la un comutator magnetic de siguranță, cablu care poate fi tras în cazuri extreme. Cablul este situat pe partea frontală a unității centrale și este înfășurat de obicei în jurul încheieturii antebrațului sănătos al pacientului.

Un robot medical prietenos
Terapia „Reo Go” este extrem de prietenoasă cu pacienții. Ea oferă pacientului avantaje de neegalat, precum jocuri captivante şi funcţionale, dar și o bază variată de exerciţii menite să îmbunătăţească tipul mişcării, forţa musculară, tonusul muscular, uniformitatea şi precizia mişcărilor. Pe de altă parte, terapia „Reo Go” oferă şi terapeutului multiple avantaje: o interfaţă intuitivă; control deplin în proiectarea şi implementarea noilor exerciţii, în funcţie de fiecare pacient; colectarea datelor şi raportarea progresului terapeutic; feed-back detaliat și în timp real cu privire la progresele obţinute; monitorizarea şi urmărirea calităţii mişcării; posibilitatea de a salva rapoartele şi graficele sub formă de fişiere. Terapia „Reo Go”, adaptată în funcţie de starea clinică a fiecărui pacient, are cinci moduri de funcţionare care acoperă toate etapele recuperatorii, de la modul “total pasiv” la cel “activ”. Cele cinci proceduri pot fi descrise după cum urmează: modul „asistat” – pacientul este pasiv, iar mişcările sunt executate de către robot; modul „iniţiere” – pacientul este parţial pasiv şi trebuie să iniţieze mişcarea; modul „iniţiere graduală” – pacientul este parţial pasiv şi trebuie să iniţieze mişcarea pas cu pas; modul „urmărire asistată” – pacientul trebuie să aplice o forţă continuă pentru atingerea ţintei; modul „liber” – pacientul conduce în mod activ mişcarea. Cele cinci moduri „Reo Go”, exercițiile și jocurile terapeutice pot fi ajustate în funcție de nevoile fiecărui pacient. Robotul medical are o memorie considerabilă, putând stoca un număr imens de exerciţii fizice. El are din fabricație setată o bază variată de exerciţii pentru diferite obiective de recuperare. Terapeuţii pot selecta un exerciţiu individual sau un set de exerciţii ajustate, în funcţie de fiecare pacient. De asemenea, terapeuţii pot înregistra un nou exerciţiu, dacă este necesar. Pentru a creşte motivaţia pacienţilor şi pentru a-i ajuta în îndeplinirea optimă a sarcinilor de zi cu zi, „Reo Go” oferă un set variat de jocuri captivante şi eficiente. Jocurile includ exerciţii de tipul “Prinde şi dă drumul”, pentru mâini şi degete. Fiecare joc cuprinde trei niveluri de dificultate, menite să asigure o recuperare progresivă.

Revoluţia „Reo Go” în recuperarea medicală a mâinilor
După cum se vede, acest robot revoluţionar este o minune tehnică menită să ajute la recuperarea braţelor multor pacienţi cu ACV, cu traumatisme cerebrale, leziuni de coloană vertebrală, cu mâini rupte în accidente etc. Sportivii care au suferit operaţii complexe sau cei cu afecţiuni cronice vor constitui, cu siguranţă, pacienţii ce vor beneficia din plin de prezenţa acestui echipament de ultimă generaţie în secţia de Recuperare Medicală a Spitalului SanConfind. Combinând o platformă de recuperare inovatoare şi originală, asistată robotic, cu înţelegerea în profunzime a recuperării neurologice, „Reo Go” introduce pentru prima dată o schimbare de paradigmă în domeniul recuperării medicale: îmbunătăţeşte rezultatele procesului de recuperare şi tratament, incluzând până la de 10 ori mai multe repetări per şedinţă decât în cazul unui tratament non-robotizat; urmează în mod dinamic procesul de recuperare cu ajutorul a cinci moduri de operare care cresc treptat greutatea şi complexitatea mişcării; acoperă un spectru larg ce include atât pacienţi din zona subacută, cât şi pacienţi cronici; creşte motivaţia pacientului prin utilizarea unor exerciţii extrem de eficiente şi a unor jocuri captivante adaptate la capacitatea funcţională a pacientului; conduce la o mai bună gestionare a terapiei printr-o evaluare corectă şi o riguroasă analiză a progresului; permite planificarea personalizată a şedinţelor, sporind astfel eficacitatea tratamentului. 


Platforma de terapie „ReoGo”, alcătuită din unitatea principală (robotul medical propriu-zis), aplicatia SW ReoRunner (instalată în calculatorul intern al sistemului) și diferite accesorii, reprezintă un sistem computerizat bazat pe robotica medicală de ultimă generație, dedicat reinstruirii pacienților cu limitări motorii care se recuperează după un AVC sau alte afecțiuni neuromusculare. Sistemul ReoGo al companiei americane Motorika este un dispozitiv care oferă exerciții de recuperare medicală privind măsurarea, evaluarea și creșterea puterii mușchilor, precum și optimizarea gamei de mișcări ale articulațiilor, mișcări special concepute pentru a preveni redoarea și anchiloza articulară. Scopul final: refacerea sau îmbunătățirea capacităților funcționale ale membrelor superioare. Sistemul ReoGo este unic datorită capacității sale de a oferi o soluție tehnologică eficientă și versatilă pentru terapia membrelor superioare, spre deosebire de metodele tradiționale de terapie manuală care sunt limitate la utilizarea dispozitivelor mecanice greoaie. Terapia „Reo Go” combină activități intensive de instruire (prezentate în timp real pe un ecran de mari dimensiuni, printr-un afișaj grafic prietenos pentru utilizator), cu software-ul intuitiv pentru terapeuți și pentru pacienți. 

Călător prin lume

Salzburg, oraşul lui Mozart

Anul trecut, în ultima ediţie de dinainte de Crăciun, ne-am despărţit urându-ne La Mulţi Ani în Piaţa Primăriei din Viena, la Târgul de Crăciun. Astăzi, pentru prima călătorie din acest an, vă invit să vizităm împreună un oraş deosebit, amplasat într-un cadru natural pitoresc - Salzburg. Situat în vestul Austriei, în apropierea graniţei cu Germania, la poalele Alpilor austrieci, Salzburgul, cu peste 150.000 de locuitori, este unul dintre cele mai vizitate oraşe din Austria. Râul Salzach, care străbate oraşul cu apele sale albicioase şi năvalnice, ne duce cu gândul înapoi la minele de sare (salz = sare) din timpul romanilor, de unde şi originea numelui oraşului şi a râului, o dovadă în plus a legăturilor cu romanii, ce au ocupat această parte a ţării în anul 15 î.Hr.



Puţină istorie
Salzburgul este întemeiat în anul 700 de către episcopul Rupert, cel ce va fi sanctificat şi va deveni Sfântul Rupert şi este atestat documentar în 755. În 996, împăratul Otto al III-lea îl declară târg şi îi dă dreptul de a bate monedă proprie. Este ars până în temelii din ordinul împăratului Fr. Barbarossa în 1167 şi este reconstruit între 1177 - 1200. Devine oraş episcopal în sec. XIII, iar în 1481 este oraş imperial. Prima universitate este înfiinţată aici în 1623, pentru ca în 1756, pe 27 ianuarie, adică astăzi, să se nască W. A. Mozart. Din 1816, oraşul este alipit definitiv Austriei. Doi ani mai târziu, în biserica Sf. Nicolae, se cântă pentru prima oară unul dintre cele mai frumoase colinde din preajma Crăciunului, unul pe care sunt sigur că şi dvs. l-aţi auzit sau fredonat “Stille nacht - meilige nacht”/ “Noapte liniştită, noapte sfântă”, compus de Joseph Mohr şi Franz Gruber. Din păcate, un nou incendiu devastează oraşul, care îşi revine cu greu până în 1860, când împăratul Franz Joseph I deschide calea ferată Viena - Salzburg şi Munchen - Salzburg, ceea ce aduce revigorarea economică a oraşului şi  deschiderea autostrăzii alpine spre Grossglocker, în 1935, care va permite dezvoltarea turistică a zonei. În 1938 oraşul este ocupat de trupele germane, pentru a fi eliberat în 1945 de către trupele americane. Partea veche a oraşului este decretată de către UNESCO, din 1997, moştenire culturală mondială. 
După această scurtă trecere prin istoria oraşului, vă invit să străbatem împreună acest fermecător oraş, în care se îmbină fericit vechiul şi noul, cu străzi înguste şi pitoreşti ca într-o poveste, cu biserici magnifice, dar şi săli de spectacole unde au loc, începând din 1920, celebrele festivaluri muzicale anuale. 

Castelul şi grădinile Mirabell
Periplul nostru începe de undeva din apropierea acestor grădini, ce reprezintă un “must” (cerinţă obligatorie) pentru oricine vizitează oraşul. Autocarul ne lasă pe o stradă laterală şi pleacă mai departe, neavând voie să staţioneze în această zonă centrală, în timp ce noi traversăm un bulevard larg, circulat de maşini, autobuze şi troleibuze, pentru a intra printr-o poartă laterală în grădina Castelului Mirabell, clădire ce adăposteşte astăzi primăria şi unde la etajul I, într-o splendidă sală de marmură, se află salonul de căsătorii. Castelul ascunde o interesantă poveste de dragoste, arătând ce poate face un om pentru iubita sa. Este vorba despre arhiepiscopul Wolf Dietrich, care nu credea în celibat şi care  ordonă, în 1606, construirea unui castel pentru iubita sa Salomea, care la rându-i, răspunzându-i pentru dragostea sa, îi dăruieşte zece copii. Biserica catolică dezaprobă această relaţie, Dietrich fuge din Salzburg, este prins şi întemniţat în fortăreaţa ce domină şi astăzi oraşul, unde moare în 1617. Iubita sa, Salomea, este izgonită din oraş, iar notabilităţile oraşului se gândesc să şteargă această “pată neagră” din istoria oraşului şi redenumesc castelul, ce purta numele de Alteman, în Mirabell. Castelul nu impresionează decât prin istoria sa, fiind o construcţie barocă, simplă, pătrăţoasă. Grădinile, în schimb, sunt minunate. 


Probabil că cei ce au văzut, cu ani în urmă, filmul “Sunetul muzicii” îşi amintesc de această grădină, multe scene fiind filmate aici. Verdele gazonului, albul statuilor şi al aleilor, fântânile arteziene, totul creează un cadru odihnitor, relaxant, plăcut ochiului. Ieşind din primărie, ne oprim pentru fotografii în faţa “Fântânii Pegas”, înfăţişând mitologicul cal înaripat şi apoi intrăm în “Grădina cu pitici”, unde ne întâmpină 11 pitici din piatră, în diferite ipostaze. Revenim apoi în grădina principală, ce are în centrul ei o fântână arteziană înconjurată de patru statui mari reprezentând elemente din natură, flancată în dreapta de “Grădina japoneză” şi în stânga de sera grădinii botanice. Părăsim grădinile Mirabell şi, trecând pe lângă Teatrul de Păpuşi, ajungem într-o piaţă mică - Makart, iar în faţa noastră, într-o clădire galbenă cu un singur etaj, se află una dintre cele două case memoriale Mozart, cea în care marele compozitor şi pianist şi-a petrecut copilăria. Trecem pe lângă o altă casă memorială, cea a marelui dirijor Herbert von Karajan, având în grădina din faţa casei o statuie a acestuia, casa fiind locul în care marele dirijor şi-a petrecut ultimii ani din viaţă. 

Oraşul vechi
Pe unul din podurile peste râul Salzach intrăm în oraşul vechi, de un pitoresc greu de descris, ajungând imediat ce am trecut podul Mozart în “Uliţa Grânelor”, centru istoric şi comercial al oraşului vechi. Te trezeşti într-o lume din basmele copilăriei: o uliţă îngustă, cu magazine stânga - dreapta, atârnând în faţa lor plăcuţe din fier forjat cu numele magazinelor şi reprezentând profilul lor, datând din Evul Mediu, curţi interioare mici, pline de mister, care s-au transformat de-a lungul timpului în străduţe - ganguri - de legătură cu alte străzi. Oameni practici, localnicii au transformat aceste ganguri în mici artere comerciale de un pitoresc deosebit. Ne oprim în faţa clădirii galbene cu ferestre albe de la nr. 9, casa în care s-a născut astăzi, 27 ianuarie, cu 259 de ani în urmă, la ora 8 seara, Wolfgang Amadeus. Facem obişnuitele fotografii, admirăm firmele acelea diferite, vitrinele frumos împodobite şi trecând pe lângă turnul cu ceas al vechii primării, intrăm în piaţa centrală a oraşului, veche de secole, unde vara poţi cumpăra tot felul de fructe şi legume, piaţă care iarna se transformă în “Târgul de Crăciun” renumit în întreaga Europă. Multe tonete oferă obiecte de artizanat, mici amintiri din Salzburg, pe care neapărat trebuie să fie imprimată şi figura lui Mozart. Cumpărăm şi noi câteva pentru cei de acasă şi făcând stânga pentru a ajunge la “Domul” din Salzburg, centrul oraşului vechi. 


O biserică din timpul lui Rupert este extinsă în sec. VIII şi XII, devenind cel mai mare Dom romanic din regiunea vorbitoare de limbă germană. În 1598, un incendiu îi distruge cupola centrală şi biserica este dărâmată. Reconstruită în 1614, sanctificată în 1628, catedrala este terminată în 1655. Interiorul este impresionant prin sobrietatea sa rece, albul stâlpilor şi cupola Domului. Aici a fost botezat Mozart, în cristelniţa ce se află în faţa altarului, iar copil fiind adesea a cântat la orga aflată aici, în dreapta altarului. 


În larga piaţă creată prin construcţia catedralei vedem staţia de pornire a trenuleţului, care din 1892 duce turiştii spre fortăreaţa Hohensalzburg, ce domină această parte a oraşului. Construcţia acesteia a început în 1077, când arhiepiscopul Gebhardt, care îl susţinuse pe Papa Grigore al VII-lea în lupta pentru tron, împotriva regelui Henrich al IV-lea, temându-se de răzbunarea acestuia din urmă, construieşte această fortăreaţă. Un alt arhiepiscop, Leonhard de Keutschach, care locuieşte aici tot din motive de siguranţă personală, extinde clădirea centrală şi amenajează somptuoase camere princiare, pentru ca în 1861 împăratul Franz Joseph să clădească cetatea Hohensalzburg. O atenţie deosebită merită camerele princiare, cu sala aurită, cu coloane de marmuă şi o bibliotecă impresionantă. 


Coborâm în acelaşi trenuleţ cu cremalieră şi odată ajunşi jos ne îndreptăm spre Piaţa Mozart, ce are în mijlocul ei statuia în mărime naturală a fiului oraşului. Poate vă mai amintiţi că acum un an, un controversat bust al regizorului Sergiu Nicolaescu a stârnit multe discuţii, spunându-se că bustul respectiv ar semăna cu oricine în afară de Sergiu Nicolaescu. Ei bine, acelaşi lucru se poate spune şi despre statuia lui Mozart, construită în 1842, despre care specialiştii sunt de părere că nu ar avea nimic în comun cu marele compozitor. Nefiind specialişti, nu ne rămâne decât să-i aducem un omagiu compozitorului, pentru ceea ce a compus. 
Părăsim piaţa prin aceleaşi străduţe de poveste, admirăm unele magazine care, deşi este vară, expun podoabe pentru pomul de Crăciun de o rară frumuseţe, ieşim pe malul râului şi ne îndreptăm spre autocarul nostru, care ne va duce mai departe prin Europa.
Am petrecut o dimineaţă plină în acest oraş al muzicii, al festivalurilor, dar şi punct de plecare spre minunatele sale împrejurimi - un oraş fermecător, liniştit, care îţi rămâne mult timp întipărit în memorie. Nu degeaba marele umanist german Alex. Humboldt spunea: “Zonele Salzburg, Napoli şi Constantinopole sunt cele mai frumoase din lume”.
Alex. BLANCK
În nr. viitor: Florenţa - un muzeu în aer liber

20 ianuarie 2015

Gabriel Sitaru, sculptor: “În Câmpina, lucrările de sculptură sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire”

Simboluri, semne, graţie, spiritualitate, emoţie, meditaţie sunt câteva dintre cuvintele care exprimă vastitatea creatoare a sculptorului câmpinean Gabriel Sitaru. Membru al Uniunii Ariştilor Plastici, filiala Bucureşti, cu expoziţii personale la activ şi nu numai, cu lucrări în colecţii particulare în România şi în străinătate, artistul este într-o permanentă conexiune cu poezia, versurile lui Nichita Stănescu fiind sevă inspiraţională în operele sculptorului, cu trăsături definitorii.
„Imaginaţia fecundă, meşteşugul subtil, materialele amalgamate inteligent, formele dezinvolte, toate pornesc de la versurile marelui poet. De la „părul cu chip” al Dorei (ultima soţie a poetului) şi „Copacul Gică”, arbore legendar situat în curtea interioară a blocului din Piaţa Amzei unde a locuit Nichita, până la „Îndoirea luminii” şi „Roşu vertical”, metaforele poetice îşi găsesc o subtilă corespondenţă în parabolele plastice ale sculptorului Gabriel Sitaru” - scria poetul Florin Sicoe. 


- Domnule Sitaru, ce stil de artă vă caracterizează? 
- Gradul de civilizaţie la care a ajuns omenirea astăzi se datorează în mare măsură artei. Din timpuri străvechi ne-au rămas semne ale culturii la care ne raportăm şi astăzi; arta rupestră din peşteri, scrieri vechi, temple, catedrale. Pentru mine, arta înseamnă muzica, poezia vieţii trăită la superlativ. Sunt adeptul oricărei manifestări artistice cu condiţia să fie autentică şi de bun gust. Când spui artă, când spui cultură, gândul te trimite la ceva frumos. Din păcate, semenii zilelor noastre merg cu paşi repezi în direcţia opusă. Dostoievski are o remarcă foarte concludentă în acest sens. „Dacă frumosul nu va salva omenirea, ar fi fost singurul care ar fi putut să o facă.” Depinde numai de noi de ce parte a baricadei ne situăm. Modul meu de exprimare în artă este sculptura. Am fost fascinat de opera lui Michelangelo, de modelajul lui Rodin care a constituit o răscruce în sculptură, dar a venit Brâncuşi care a revoluţionat din temelii viziunea asupra sculpturii. Sculptorul de idei determină privitorul să-şi pună întrebări. Brâncuşi, părintele sculpturii moderne, spunea despre lucrările sale „Priviţi-le până când le vedeţi!”. Personal am abordat sculptura pe mai toată gama ei, şi ca exprimare artistică, dar şi ca materiale (lucrez cu materiale „sănătoase” care se pretează la sculptură). Cu predilecţie sunt atras de stilul modern, axat foarte mult pe simbol, cu trimiteri spre abstract. Privindu-mi lucrările, iubitorul de artă este nevoit să gândească, şi de ce nu, să se instruiască pentru a înţelege. 
- Când aţi realizat prima sculptură?
- M-am născut la ţară, într-o familie de oameni modeşti, dar cu o conduită morală ireproşabilă. Nu putem da vina pe alţii sau pe soartă pentru nerealizarea anumitor aspiraţii. Depinde de fiecare ce parametri vor să atingă în viaţă. De sculptură am devenit conştient destul de târziu. Asemenea seminţei care nu încolţeşte până nu găseşte terenul fertil, aşa şi eu aveam chemarea, dar am conştientizat-o când am avut acces la albume, când am început să vizitez muzee, când am început să mă instruiesc în domeniu. Spun aici că cititul de literatură, indiferent din ce domeniu, contribuie enorm la cristalizarea unei culturi generale fundamentale. Aşa am ajuns la concluzia că viaţa mea nu ar avea sens dacă nu m-aş dedica trup şi suflet pasiunii care mă obsedează. Lucram la Institutul de Cercetări Petrol şi Gaze, unde am avut norocul să întâlnesc nişte oameni care cochetau cu sculptura. Tot aici mi-am confecţionat singur scule adecvate pentru pasiunea mea, tot aici am găsit şi câteva bucăţi de marmură. După un model de nimfă, turnat în bronz, am realizat prima mea „operă de artă” în marmură, cu unghiuţe, cu firişoare de păr. Aducerea aminte acum mă face să zâmbesc cu nostalgie de naivitatea mea de atunci.     


- Cariera d-voastră este lungă şi plină de evenimente. Ce a influenţat evoluţia dumneavoastră ca sculptor?
- Sunt un tip introspect. Nu-mi place să fac valuri în jurul meu fără acoperire. Când încă eram angajat la Institut am început să-mi construiesc o casă destul de deosebită pentru acea perioadă, pe care cu mici excepţii am executat-o cu forţe proprii. Tot atunci urmam cursurile Universităţii Populare de Artă din Ploieşti, dar în cea mai mare parte sunt un autodidact în materie de sculptură. Eram atât de convins că voi reuşi în ceva ce mi-am propus, încât nu acceptam sub nicio formă eşecul. M-am ghidat după dictonul că „Soarta ajută pe cei îndrăzneţi”, cu toate că eram un timid prin excelenţă. Având un fond bun prin educaţie, am devenit conştient că prin ceea ce m-am angajat să fac, sunt formator de opinii şi am nişte responsabilităţi în acest sens. Se spune că pe frontonul oracolului din Delphi stătea scris „Totul e permis”, dar pe partea cealaltă scria „Nimic prea mult”. Ar trebui să luăm aminte, mai ales că în ziua de azi foarte multă lume vrea să şocheze, să parvină fără niciun fel de scrupul. Toată lumea merge la grandomanie şi noi românii am intrat în Cartea Recordurilor cu cel mai lung cârnat. Din păcate se întâmplă acelaşi lucru şi în domeniul artei, unde îşi fac loc tot mai asiduu impostura, prostul gust, pornografia. S-a pierdut orice urmă de decenţă, de bun simţ!
- Ce relaţie este între arta dumneavoastră şi natură?
- „Copil fiind păduri cutreieram.” Născându-mă la ţară, am avut privilegiul unei copilării deosebite, nu lipsită de greutăţi, dar prin inconştienţa copilăriei totul era al meu. Pot spune că am avut parte de o natură aproape virgină la confluenţa a două păduri, Piatra şi Gâlma, prin care hălăduiam cât era ziua de lungă. Am natura în sânge. Actualmente am răscumpărat o parte din pământul obţinut de bunicul patern, unde am planuri măreţe în privinţa pasiunii mele. În arta plastică natura a jucat şi joacă un rol primordial. Întâlnim la tot pasul mijloace de inspiraţie care să ne faciliteze crearea unei lucrări de artă. Cine are ochi de văzut, vede. Totul e de la natură pentru natură. Consider că o lucrare de sculptură trebuie concepută de asemenea manieră încât să se integreze în spaţiul natural ca şi când era acolo de o veşnicie, ca parte integrantă. 
- Ce rol joacă arta în spaţiul public în general şi în cel câmpinean, în special?
- Rolul unei lucrări de artă plastică într-un spaţiu public este de a înnobila, de a da frumuseţe şi excepţie unei localităţi. Ea trebuie concepută în aşa fel încât să-i facă pe locuitorii unei aşezări să se mândrească cu ea. Consider că aceştia chiar au dreptul de a decide ce le place să le fie amplasat în localităţi. Din punctul de vedere al sculptorului, o lucrare de artă trebuie să intre în armonie cu ambientul şi să transmită un mesaj, un sentiment privitorului. În Câmpina lucrările de sculptură „sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire”. Se invocă lipsa fondurilor necesare. Eu cred că mai degrabă este dezinteres - sau interes? S-au asfaltat străzi, s-au schimbat borduri, se fac canalizări, foarte bine! Într-un oraş, ca să arate curat şi civilizat, este nevoie incontestabil de toate acestea, dar domnilor edili, domnilor răspunzători în ale culturii, aplecaţi-vă puţin mai mult şi spre latura spirituală, spre sufletul câmpinenilor. Se cheltuiesc sume uriaşe de la bugetul local pentru nişte spectacole de luat ochii mulţimii, spectacole care înseamnă aflare în treabă. S-au alocat 100.000 lei (1 miliard – bani vechi) numai pentru noaptea de revelion, când dai unei formaţii sau unui cântăreţ zeci de mii de lei pentru câteva cântece, nu mi se pare ceva decent. Nu mi se pare decent nici să aloci de la buget numai 2000 de lei pentru un act de cultură autentic care constă în reuniunea artiştilor plastici câmpineni o dată pe an, unde expun ultimele lor creaţii în care investesc bani din bugetul personal. Acest eveniment, numit Salonul Artfoyer, nu a mai avut loc în anul 2014. Vreau un răspuns autorizat. Ce destinaţie au luat acei amărâţi de 2000 lei alocaţi acestei manifestări? Am venit cu o iniţiativă, dintr-o experienţă proprie, către Primăria Câmpina, care avea ca scop confecţionarea şi amplasarea unor lucrări de sculptură pe raza oraşului, lucrări executate de sculptori, membri ai Uniunii Artiştilor Plastici din România. Am depus în acest sens un proiect pilot care consta în realizarea unei sculpturi din piatră cu înălţimea de 2,5 m, care ar fi necesitat numai 9000 de lei, dintre care numai materialele costau peste 7500 lei. Aceasta urma să fie amplasată în municipiu, într-un loc adecvat. Proiectul a fost respins fără nicio explicaţie. 
- Aspectele legate de munca d-voastră implică solid şi gol, timp şi spaţiu, interior şi exterior, greutate şi imponderabilitate. Cum le armonizaţi? 
- Îndeletnicirea de sculptor necesită un volum de muncă considerabil. Pe lângă acumulare intelectuală, aici este nevoie şi de muncă fizică efectiv, de foarte multă îndemânare, de foarte mult meşteşug pe care eu, din fericire, le-am deprins de timpuriu din treburile gospodăreşti de la ţară. Sculptura monumentală, sculptura de exterior, pe lângă un mesaj, o idee pe care trebuie să le transmită celui ce o privesc, depinde foarte mult de amplasarea în spaţiu, de ambient. Sculptura mică sau de interior este destinată decorării, înfrumuseţării unui spaţiu public (muzee, bănci), dar şi a unei locuinţe. În acest fel spaţiul respectiv se personalizează. O lucrare de artă expusă într-o încăpere are menirea de a lumina locuinţa, de a aduce relaxarea şi liniştea de care avem tot mai multă nevoie în această societate în alergare disperată… spre ce?! Sunt adeptul obiectului de sculptură realizat cât mai simplu, din care ideea să fie cât mai evidentă, să sară pe privitor. Un obiect de artă este cât mai reuşit este atunci când artistul face o alegere fericită a materialului, când prelucrarea tehnică e cât mai izbutită, când forma intră în dialog, în comuniune cu ideea, atunci artistul a reuşit să creeze o operă de artă. 
- Care este cea mai frumoasă experienţă a d-voastră ca artist?
- Orice ieşire în public în domeniul meu de activitate îmi crează o trăire, o stare deosebită. Pregătirea unei expoziţii pe o temă bine aleasă necesită timp de gândire, muncă fizică, uneori până la epuizare, care poate dura ani de zile. Entuziasmul, febrilitatea pregătirii unui astfel de eveniment, nu mă lasă să conştientizez neajunsurile. Abia la final, la vernisarea expoziţiei, am o senzaţie de gol, de rupere a ceva din mine, de dezgolire sufletească. Se spune că timpul le aşează pe toate. După o perioadă de reculegere iau totul de la capăt.
- Ce vă place să faceţi când nu lucraţi?
- Să citesc pentru a ţine, cât de cât, pasul cu realitatea. Abia aştept să vină căldura, să mă retrag la Piatra, în cătunul meu de provenienţă, sub peticul meu de cer, aşa cum l-a botezat prietenul meu Ion Şovăială care, din păcate, a plecat prea devreme la Ceruri, unde să-mi amenajez oaza mea de linişte şi creaţie, unde privesc nemărginirea orizontului visând la viitoare proiecte, dintre care nu ştiu câte se pot materializa în aceste timpuri tulburi.
- La ce lucraţi acum şi ce v-aţi propus să realizaţi în viitor?
- De ceva timp pregătesc o expoziţie dedicată părţii nevăzute a fiinţei umane, preocuparea obsedantă de milenii, a omenirii. Deocamdată nu spun mai mult. Atunci când va fi vernisajul, te invit să discutăm cu obiectul muncii în faţă. Pentru că suntem la început de an, le doresc câmpinenilor numai bine şi i-aş sfătui să se implice atât cât pot în treburile oraşului nostru. Să sperăm că până la urmă frumosul va avea câştig de cauză. De asemenea, doresc să-l felicit pe dl. Florin Frăţilă pentru articolul intitulat “ÎNAINTE DE TOATE”, publicat la rubrica “Cuvântul care înţeapă” în  numărul anterior al publicaţiei.
Andreea ŞTEFAN

Editorial. SFORĂITURI…

Și a fost Ziua Culturii… Evenimentul în sine nu este o idee rea, dar modul lui de punere în aplicare… Multe vorbe, puține fapte. Formalism cît încape, oficialități pline de importanța misiei lor, cuvîntări de lemn nefasonat și… cam atît. Hotărît lucru: nu avem știința de a sărbători cu sinceritate. Despre ce am fi putut vorbi de ziua asta: despre faptul că procentul culturii la PIB s-a dublat în timpul crizei, în timp ce toate celelalte scădeau dramatic iar alocațiile bugetare au rămas tot la zero virgulă ceva. Cultura produce bani, nu consumă bani, cum cred mulți. Despre colapsul învățămîntului, miile de localități fără bibliotecă, de orașe fără librărie, despre creșterea galopantă a analfabetismului. Despre pericolul de prăbușirea la primul cutremur a Muzeului Național de Istorie, de care a vorbit chiar dl. Președinte. Despre avertismentul Directorului Muzeului Național de Artă că și acesta s-ar putea să dispară în ritmul în care se fac „retrocedările”, multe extrem de suspecte. Despre faptul că revistele literare nu mai au cititori. Despre tirajele de carte insignifiante. Despre faptul că practic în fiecare zi dispare pe întinsul frumoasei noastre patrii un monument de arhitectură, despre faptul că toate canalele media sunt de propagare a întunericului sau nesemnificativului.


Sărbătorind cultura, sărbătorim, în principiu, identitatea națională. Care nu are unde fi găsită în altă parte. Lipsa de articulare a politicii culturale este un atentat la această identitate. Despre ce ar fi trebuit să putem tăcea de această zi? Despre scandalul Premiului Național de Poezie? Despre (nomina odiosa) „scriitori” de o tîmpenie cosmică, dar căutați de televiziuni pentru scandal, care expun puținătatea minții lor vorbind despre „demodarea” lui Eminescu. Mai ales n-am fi vrut să vorbim despre invitarea plagiatorului șef de către Academie la celebrarea Poetului. Să nu mi se spună că este o chestiune de protocol. Dacă inițiativa a aparținut Academiei, e o dovadă de jalnic servilism. Dacă a aparținut guvernului, el putea fi foarte ferm și politicos refuzat. Nici măcar în public. Ce puteau pierde venerabilii? Privilegiile?  În mod ciudat, am avut ca popor mai mult curaj și demnitate chiar în epoca seacă a ceaușismului decît acum, cînd nu mai sunt pericole evidente. Acel legendar „aiasta nu se poate, majestate” ține de esența chiar a culturii: de verticala și tăria coloanei vertebrale morale. E de făcut o deosebire culturală între juridic și etic. Să nu se ascundă academicienii (precum politrucii din parlament) după un legalism formal, că Ponta e nevinovat juridic. Academia e un simbol național, ea nu poate primi în incinta ei oficial pe cineva suspectat de însușire frauduloasă de titluri academice. Punct. (Cînd scriam aceste note amare, îl văd pe primul ministru și consoarta, în loja regală, flancîndu-le  pe Altețe la un concert aniversar, zîmbind ambetat. Jalnic, păcat!) Că președintele a ales să spună o frază splendidă din Eminescu mi se pare un gest plin de miez. Că presa n-a avut „instrumentul” reglat pentru a înțelege semnificația profundă, era de așteptat. Presa e încă în epoca Băsescu, tot caută subtexte ascunse. Mesajul era însă la vedere: „A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate sau un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat”. Corecții politic – de la noi și chiar din Germania  - au sărit că ar fi o trunchiere de text. Atît cît e, textul e însă de citit, tocmai că e împotriva naționalismului (nu e un merit, un privilegiu), și pentru atît de actualul patriotism civic: datorie pentru orice cetățean. Nu e mai simplu așa? Într-o țară în care a-ți face datoria la locul tău e o rara avis, un astfel de îndemn e de meditat. Eminescu xenofob? Mai xenofob ca Schopenhauer? Ca Nietzsche? Hai să fim serioși! Mi se va face întîmpinarea că abonamentele pentru festivalul Enescu la Ateneu s-au vândut on line în mai puțin de un minut și cele la sala Palatului în mai puțin de zece minute. Eu aș răspunde că Bucureștiul e singura capitală europeană care nu are o sală de concerte adecvată. Sau v-aș îndemna să sondați candidații la Bac de anul acesta, cîți au auzit de Enescu (nu cîți l-au ascultat, asta e altceva). Veți avea o imagine mai exactă a culturii române. E bine că avem melomani. Dar prăpastia între ei (puținii care umplu o sală ca Ateneul) și restul nu poate fi umplută cu vorbe goale despre măreția noastră culturală. Prăpastia asta se umple cu sfertodocți, cu politicieni agramați, cu arhitecți de vile cu turnulețe, poeți ai secrețiilor organice, muzicieni de tipsie și inculți mîndri de incultura lor. Nu am adus vorba și de Eminescu, el ne traversează singurătatea de la an la an mai singur și mai trist. De ziua culturii române un sforăit de plictis a străbătut dinspre toată oficialitatea. O zi de îmbrăcat în negru. 
Christian CRĂCIUN

Un tren numit adolescenţă: de la agonie la extaz şi înapoi

ADOLESCÉNȚĂ s. f. Perioadă a vieții omului cuprinsă între vârsta pubertății și cea adultă, în care are loc maturizarea treptată a funcțiunilor fizice și psihice ale organismului. 

Unul dintre capitolele cele mai încărcate de emoţii şi sentimente din viaţa unui om este adolescenţa, care face trecerea către perioada de tinereţe, în care ne pregătim să devenim “oameni mari” în toate sensurile posibile ale cuvântului. Adolescenţii, aceste suflete rebele care refuză  să se conformeze regulilor impuse de societate, familie sau şcoală, fac obiectul articolului de faţă. 
În zilele noastre, tinerii din categoria de vârstă la care ne referim se încadrează în aceleaşi tipare, indiferent de mediul din care provin. Nebunia gadget-urilor de ultimă generaţie, a vestimentaţiei care să respecte ultimele tendinţe, a coafurilor în trend, a unghiilor care de care mai ascuţite/ pictate/ îmbulinate, a maşinilor performante i-a cuprins pe toţi, fie ei din mediul rural sau urban. 
Factorul de echilibru în zbuciumata viaţă a unui adolescent este familia. Părinţii au rolul de a-i mobiliza, de a-i motiva şi de a-i susţine în momentele cheie. 
În acest context, am cerut unor liceeni câmpineni  aflaţi în clase terminale câteva păreri legate de problemele cotidiene cu care se confruntă, începând de la familie şi terminând cu anturajul.  


Andrada G.: ”Unii adolescenţi nu au o relaţie prea bună cu familia, însă sunt şi tineri care îşi organizează sfera de activităţi prin ceea ce au învăţat de la părinţii lor”.
Elena B.: „La şcoală vin de plăcere, dar niciodată nu m-am înţeles cu profesorii. Este mai greu, pentru că şi eu sunt dificilă şi un profesor nu o să-ţi fie niciodată prieten. Aştept să termin mai repede şi să merg la facultate.”
Miruna M.: „Viaţa virtuală e contagioasă. Odată ce începi să stai pe o reţea de socializare, ţi se pare totul din ce în ce mai interesant. Am încercat să-mi dezactivez contul, dar nu am reuşit. Simţeam că mă plictisesc! Stau 4-5 ore pe zi şi mai stau noaptea”. 
Rareş Ş.: „Anturajul te poate ajuta în viaţă, dar poate şi să te strice. mult. Depinde cu ce fel de persoane umbli. Pe mine m-a ajutat să mă integrez în societate, m-a ajutat foarte mult în diverse situaţii şi mi-a arătat când am greşit.”
Un alt factor important în formarea adultului de mâine este profesorul, motiv pentru care am cerut şi opinia unui cadru didactic cu experienţă. Astfel, am stat de vorbă cu dl. Stan Sârbu, directorul Liceului Tehnologic Energetic: “Generaţiile actuale sunt mai informate decât cele anterioare, însă nu şi-au dezvoltat proporţional şi capacităţile individuale de a pune în acţiune comportamentală informaţia. Şi aici responsabil este actul educativ la nivel de familie în principal. În mod secundar, şcolii îi revine responsabilitatea să modeleze personalitatea generaţiei „net”. Tentaţia unei părţi a tinerilor este să caute în exclusivitate componenta ludică a actului didactic, a lecţiei (gluma, jocul, distracţia, veselia) şi ignoră efortul, concentrarea, autoritatea didactică. Fără să supralicitez autoritarismul didactic, cred că acesta trebuie să fie în echilibru cu componenta relaxantă ce aduce bucuria participării. Efortul de cunoaştere nu este uşor de acceptat, dar este necesar pentru personalităţi puternice, consecvente cu sine şi cu normele sociale. Orice exces, fie de autoritate, fie de libertate absolută, este dăunător.” 
În loc de concluzie, fără să generalizăm şi fără să fi intrat în multe alte probleme importante specifice aceste vârstei delicate, cum ar fi tentaţia alcoolului, a tutunului, sexului şi chiar a drogurilor, am putea spune doar că în lumea tot mai grăbită în care trăim, adolescenţa pierde tot mai mult teren din puţinul rămas între copilărie şi maturitate. 
Andreea Ştefan

Anxietatea şi depresia la adolescenţi
Starea de sine emoţională şi socială la adolescenţi afectează considerabil sănătatea fizică şi este un factor decisiv în dezvoltarea unui stil de viaţă sănătos şi în realizarea performanţelor academice.
Pentru mult timp, fricile şi anxietăţile tinerilor nu au fost luate în serios de lumea medicală, părinţii fiind sfătuiţi să le ignore pentru că „vor trece cu vârsta”. Realitatea contrazice această opinie şi, mai mult decât atât, tulburările de anxietate manifestate în copilărie continuă la vârsta adultă.
Conceptualizarea anxietăţii la copii, adolescenţi şi adulţi este un model triadic, care implică prezenţa reacţiilor fiziologice (dureri de cap şi stomac, transpiraţii, dificultăţi în respiraţie, pusee de căldură sau frig, ameţeală, tremor, tensiune musculară, distresul cognitiv şi subiectiv) şi răspunsul comportamental (plâns, agăţarea de părinţi, comportamente opozante, refuz şcolar, evitarea situaţiilor care produc anxietate).
Anxietatea la adolescenţi se manifestă cu o simptomatologie complexă şi uneori suprapusă cu diferite forme – de la anxietatea de separare şi socială, la anxietatea generalizată, atacurile de panică, fobiile specifice, tulburările obsesiv-compulsive şi de stres post traumatic.
Aş vrea să aduc în discuţie şi un alt subiect, cel al depresiei şi să demolez miturile care încă mai circulă, şi anume „depresia este un moft pentru cei bogaţi şi răsfăţaţi”, „adolescenţii sunt oricum capricioşi”. De fapt, depresia este o tulburare care afectează sentimentele, comportamentul, gândurile şi condiţia fizică a unui adolescent. Depresia poate avea mai multe cauze şi se manifestă clinic prin simptome: emoţionale (tristeţe, iritabilitate, plictiseală), comportamentale (plâns, evitarea anturajului, agitaţie), fizice (tulburări de somn, de apetit, oboseală, modificări ale greutăţii corporale) şi gânduri depresive (lipsă de concentrare, pierderea interesului, idei de moarte sau sinucidere). Indiferent de cauză, depresia poate reveni şi în condiţii de stres. Mulţi adolescenţi gândesc negativ despre ei înşişi, despre ceilalţi şi despre viitor.
În cazul tulburărilor de anxietate, terapia cognitiv-comportamentală este forma de intervenţie psihosocială cu cel mai ridicat nivel de eficacitate şi cuprinde intervenţii atât pentru adolescenţi cât si pentru părinţi. În cazul formelor severe şi a unor comorbidităţi se recomandă asocierea psihoterapiei cu tratamentul medicamentos.
În cazul depresiilor, terapia cuprinde: terapia cognitiv-comportamentală, cea interpersonală şi medicaţia antidepresivă. Prima evaluare care trebuie făcută unui adolescent depresiv este cea referitoare la riscul pentru sinucidere.
Psihoeducaţia se adresează atât adolescentului cât şi părinţilor, care, împreună cu specialistul fac educaţie în lupta contra depresiei.
Prietenii tinerilor cu depresie au frecvent şi ei tulburări asemănătoare şi acest lucru întăreşte atitudinile depresive şi încurajează actele antisociale.
O relaţie bună cu şcoala şi aşteptări realiste ale părinţilor referitoare la performanţele academice ale adolescentului sunt factori protectori împotriva depresiei. Medicaţia antidepresivă pentru adolescenţi trebuie monitorizată de medic şi familie. 
Terapia cognitiv-comportamentală este eficientă în depresia adolescentului, întrerupând cercul de gândire negativă, dispoziţie depresivă şi comportament maladaptiv.
Restructurarea cognitivă (pacientul devine conştient de distorsiunile negative şi învaţă să le contracareze), activarea comportamentală (angajarea în activităţi recompensatoare), rezolvarea de probleme, reglarea emoţională, relaxarea şi antrenamentul pentru abilităţi sociale ajută la îmbunătăţirea calităţii vieţii tânărului afectat.
Dr. Renata-Beatrice Iosifescu
medic primar psihiatrie; doctor în ştiinţe medicale