25 noiembrie 2014

Vinovată că şi-a dorit un trai mai bun pentru copilul ei

Drama unei tinere din Bobolia care se zbate între viaţă şi moarte într-un spital din Germania

“În viaţă trebuie să fii lucid şi prevăzător. Prietenia unora este mare cât un cal troian. Abia aşteaptă să le primeşti darul ca mai apoi să-ţi intre sub piele şi să devii victima lor.” – Ionuţ Caragea

Acest citat conturează perfect povestea cutremurătoare pe care urmează să o citiţi. 
Mulţi dintre noi nu suntem străini de poveştile unor tinere fete plecate în străinătate pentru a lucra cinstit, care sunt  păcălite şi obligate să se prostitueze. Tot mai multe femei cad victime traficului de fiinţe umane, sunt umilite, exploatate şi tratate ca nişte sclave. Sunt atrase prin diverse metode, dar tiparul rămâne cel clasic în mare parte. Pleacă pe posturi de menajere, dar ajung “jucării” sexuale. 
Aceasta este şi drama Ioanei, o tânără  în vârstă de 20 de ani, din satul Bobolia, mama unui băieţel minunat în vârstă de un an şi jumătate. Povestea a început în luna ianuarie a anului curent, când Ioana a primit un telefon de la prietena ei, aflată în  Germania, care  îi propunea să i se alăture, pentru că i-ar fi găsit un loc de muncă, menajeră la acelaşi hotel la care ar fi lucrat şi ea, dar şi în diferite case particulare. De asemenea, a asigurat-o că va locui cu ea într-un apartament închiriat, că va avea toate actele în regulă şi că vor lucra în schimburi, trei cu trei luni, iar în cele libere va putea veni în ţară să-şi viziteze familia. Ioana şi “buna” ei prietenă se cunoşteau din liceu, aceasta din urmă fiind mai mare cu doi ani, de loc din Măgureni şi plecată în Germania cu un an mai înainte.



Reacţia Ioanei după acest telefon nu a fost una nechibzuită, ea sfătuindu-se cu părinţii şi cerând permisiunea acestora pentru plecare. Mama, doamna Graţiela, a fost cea care i-a spus: “Copilul este prea mic, pleci mai încolo”, amânând în acest fel plecarea.
În luna februarie, Ioana primeşte al doilea telefon, cu aceeaşi propunere, dar şi de această dată oferă un răspuns negativ “bunei” sale prietene, care nu se dă bătută şi o sună pe Ioana şi în luna martie. Însă, de această dată, prietena câştigă, iar Ioana primeşte consimţământului familiei pentru a pleca. Fiind o mămică tânără şi responsabilă, singură, pentru că tatăl copilului a părăsit-o când a aflat că este însărcinată, şi având un foarte mare sprijin moral şi multă iubire din partea părţinţilor şi rudelor, Ioana visa şi îşi imagina că această plecare va aduce puţină bunăstare în familie şi va îmbunătăţi traiul micuţului. Trebuie menţionat un aspect foarte important: mama ei nu lucrează, iar tatăl munceşte zilier, dacă are noroc şi găseşte ceva. Toată familia trăieşte din indemnizaţia pentru creşterea copilului. “Mami, mă duc să fac bani, să aibă băieţelul meu o viaţă mai bună decât am avut eu”. Prin aceste cuvinte şi-a motivat Ioana plecarea, prin aceste cuvinte şi-a făcut loc speranţa în sufletul ei şi cu gândul la un viitor luminos, pe 13 martie a plecat în călătoria ce avea să devină coşmarul vieţii ei.
Biletul pentru călătorie, cu destinaţia Leipzig, a fost achitat integral de către “buna” prietenă. Aceasta a întâmpinat-o pe Ioana la autogară şi a condus-o “acasă”. Teamă, panică şi lacrimi multe au invadat-o pe biata fată în momentul în care a văzut că “buna” prietenă nu locuia singură, ci cu soţul ei, Robert, un proxenet fără măsură, ce are un mandat de arestare pentru crimă în România şi interdicţie în vreo trei ţări europene. Din clipa în care a păşit în acea casă, Ioana nu a mai fost scăpată din ochi de acesta. 
Mama ei povesteşte printre suspine şi cu lacrimi în ochi cum a simţit, încă de la primul telefon, că fata nu este bine şi ceva se întâmplă cu ea. Chiar în Săptămâna Mare a Paştelui, doamna Graţiela a mers la Poliţia din Câmpina şi a făcut o plângere, rugând să se ia măsuri pentru că fata ei este în pericol, însă nimeni nu s-a ocupat de cazul ei. Şi nu este de mirare... La noi, în posturi, oricare ar fi ele, te odihneşti, nu munceşti! Convorbirile telefonice erau rare şi sunau telegrafic. Ioana, plângând: – “Sunt bine, dar îmi este dor de băiat şi de voi.” Mama: – “Dacă nu este bine, vino acasă.” Puţine cuvinte îi putea rosti Ioana mamei şi doar câteva reale. În rest, totul era dictat de Robert. Acest rău întruchipat era pe urmele ei tot timpul şi fiecare mişcare, fiecare gest sau cuvânt, toate îi erau monitorizate. 
În fiecare zi era obligată să întreţină relaţii sexuale cu diverşi clienţi şi i s-au făcut poze speciale pentru site-urile pornografice. Ceea ce ridică un semn de întrebare este faptul că şi “buna” prietenă era supusă cam aceluiaşi tratament, deşi cei doi se căsătoriseră în România şi aveau împreună şi un copil în vârstă de aproximativ 3 ani.
După numai două luni, Ioana a fost mutată la Nürenberg. Şi acolo a fost tot timpul sechestrată, abuzată şi tratată cu cea mai mare duritate şi răutate. Nici convorbirile cu părinţii nu mai existau. “De ce vrei să vină acasă? E majoră.” - Robert vorbea în locul Ioanei de când o auzise pe doamna Graţiela cum îi spunea fetei cu disperare în glas că sună poliţia. Au urmat serii întregi de înjurături, ameninţări şi batjocoriri la adresa părinţilor Ioanei, care timp de două săptămâni nu au ştiut nimic de ea. Aceştia au primit veşti abia după ce a fost din nou mutată, de această dată la Köln. Şi aici, în case special închiriate pentru prostituţie, era supusă unor clipe de coşmar.
În a doua zi de miercuri din luna august, doamna Graţiela i-a spus soţului: „Dacă fata nu sună de ziua copilului, înseamnă că s-a întâmplat ceva. Şi dacă nu sună până luni, mă duc la poliţie.” 
Furtuna s-a dezlănţuit asupra familiei. Mama nu a mai ajuns la poliţie, pentru că în ziua de sâmbătă, un echipaj se afla la uşa casei aducând o veste terifiantă. Fata lor, singura la părinţi, fusese bătută şi maltratată cu bestialitate, zbătându-se între viaţă şi moarte pe un pat de spital din Köln. Tragedia s-a întâmplat pe 31 iulie, însă familia a fost anunţată abia după trei săptămâni. Poliţia din Germania a informat Vama, cei de acolo au transmis Poliţiei din Ploieşti şi apoi a fost anunţată Poliţia din Poiana Câmpina. Surprinzător este faptul că ambulanţa a fost chemată de „buna” prietenă, iar detectivul care se ocupa de caz a dus-o pe aceasta la secţia de poliţie pentru a da o declaraţie pentru cele întâmplate, dar nu a putut s-o aresteze preventiv pentru că nu avea suficiente dovezi. Atât ea cât şi Robert au dispărut şi sunt puşi sub urmărire prin Interpol. 
După aflarea veştii, cu sufletele pline de durere, disperaţi, terminaţi de suferinţă, părinţii nu-şi doreau decât să strângă banii necesari şi să plece să-şi vadă copila. Cu ajutorul rudelor, doamna Graţiela a ajuns în Germania la finele lunii august. Copleşită de cele mai negre sentimente şi de instinctul de negare, printre rugăciuni şi lacrimi, femeii i-au trebuit ore bune pentru a găsi puterea să intre în salon. Şocul a fost de proporţii incomensurabile. Ioana nu mai era Ioana. Era de nerecunoscut. Fusese bătută şi lovită cu sălbăticie în cap şi era în comă. În scrisoarea medicală eliberată de Clinica Universitară Köln se specifică următoarele: „Pacienta a fost găsită într-un bordel, pe podea întinsă, de medicul de urgenţă, cu o anizocorie (anomalie congenitală constând în inegalitatea celor două pupile) şi apărare la stimuli de durere nespecificată (GCS8). De la informarea noastră la Urgenţe până la internare, starea s-a înrăutăţit la GCS3.”  (GCS =  Scorul Glasgow = Aprecierea severităţii unui traumatism cranian. GSC se calculează prin evaluarea reacţiei oculare, verbale şi motorii a pacientului traumatizat şi prin însumarea punctajului obţinut la fiecare dintre aceste 3 categorii. Valoarea normală este de 15 puncte. Un scor sub 8 este definitoriu pentru comă, iar o valoare de 3 defineşte areactivitatea completă. Scorul Glasgow minim este 3. )


Şederea mamei în Germania a fost scurtă, de numai o săptămână, motivul fiind puţinii bani de care a dispus. În cele şapte zile, femeia nu s-a mişcat de lângă Ioana. I-a vorbit mereu, aşa cum doar o mamă ştie s-o facă, a încurajat-o prin mângâieri, i-a fost alături şi a aşteptat-o când a ieşit din operaţie, tânăra suferind trei intervenţii chirurgicale pe creier. 
Părăsind Germania cu speranţa că nu-şi va piarde fiica definitiv, doamna Graţiela  a revenit în ţară cu scopuri bine definite. A cerut din nou ajutor Poliţiei Câmpina, dar şi de această dată fără vreun efect. Pe de altă parte, trebuia să aibă grijă de nepoţel şi trebuia să strângă cât mai repede bani pentru a pleca din nou. După aproximativ o lună şi jumătate plecarea a devenit posibilă şi asta datorită generozităţii oamenilor din sat şi preotului Constantin Muşat. „Mă aflu doar de trei ani aici, iar pe Ioana am cunoscut-o când se pregătea să dea bacalaureatul şi rămăsese însărcinată. Înainte de naştere şi după s-a spovedit de două ori. Eu pot să vă spun despre ea că este o fată foarte serioasă şi că şi-a dorit foarte mult copilul. Până în momentul în care a plecat mi-a spus că vrea să-i asigure un trai decent micuţului. Când am aflat vestea, am solicitat oamenilor din sat să ajutăm familia. Ştiu că suma pentru o plecare ajunge în jur de 600-700 de euro. Noi o singură dată am reuşit să strângem 1200 de lei. Aceşti bani au fost strânşi de la oamenii din sat. Doar într-o duminică s-au strâns 500 de lei! Este o parohie slab cotată financiar, dar oamenii au fost foarte mişcaţi de caz şi imediat au reacţionat, fără prea multă pregătire din partea mea” - ne-a declarat preotul Constantin Muşat.  
La mijlocul lui octombrie, mama şi doi unchi ai Ioanei pornesc din nou la drum. De această dată situaţia financiară le-a permis să stea doar cinci zile, cei trei dormind noaptea în maşină. Ioana se afla tot în comă. Medicii au rămas stupefiaţi când doamna Graţiela le-a arătat fotografii cu Ioana înainte de tragedie. Fata era de nerecunoscut. Această plecare a adus, totuşi, şi o mulţumire sufletească familiei. Ioana nu a fost singură de ziua ei de naştere, pe 16 octombrie. Mama şi cei doi unchi au părăsit spitalul abia seara, cu destinaţia România. 
La nici două săptămâni de la întoarcere, la uşa casei avea să se prezinte un echipaj al Poliţiei de Criminalistică din Ploieşti, care a informat familia că aflaseră despre acest caz cu două săptămâni în urmă, făcând şi precizarea că pot fi contactaţi oricând, mai ales dacă ceva pare suspect. Investigaţiile continuă, dar nici până în prezent nu se ştie ce s-a întâmplat cu adevărat. 
Între timp, o veste bună aduce un zâmbet pe chipul celor dragi de-acasă. Ioana a ieşit din comă, dar nu mişcă, nu vorbeşte, nu se ştie cât este de conştientă şi plânge întruna. A început să mănânce puţin, dar este hrănită artificial în continuare. De două, trei ori pe săptămână este scoasă la aer, în curtea spitalului. Atât se ştie în prezent despre starea ei, familia fiind informată o dată pe săptămână.

Ioana are nevoie urgentă de mama ei

Este nevoie de foarte mult timp şi multă răbdare, pentru că recuperarea este lentă şi grea, iar rezultatul este necunoscut, Ioana rămânând cu multe sechele. Este şi mai greu pentru ea, neavând pe nimeni drag alături. A fost furată prieteneşte din casa părintească şi de lângă copilul ei şi acum îndură clipe de coşmar, vinovată fiind doar pentru că şi-a dorit o viaţă mai bună. În schimb, a fost chinuită. Mama trebuie să ajungă la ea URGENT! Medicii care o tratează au confirmat că prezenţa mamei este extrem de importantă în această perioadă. De la oamenii din sat sunt slabe şanse să se mai strângă bani. „Sunt foarte săraci, mulţi sunt pensionari şi şomeri şi este foarte greu” - ne-a spus preotul Constantin Muşat. 
De aceea redacţia noastră face un apel umanitar pentru a ajuta o mamă disperată să ajungă la fiica ei, pentru a o ajuta pe Ioana să o aibă alături pe cea care i-a dat viaţă, pe cea care o poate face să treacă mai uşor peste tot, oferindu-i dragostea, alinarea şi susţinerea de care are nevoie. 
Oricine doreşte să contribuie cu o sumă de bani, cât de mică, se poate adresa familiei la numărul de telefon: 0724-145.712 (d-na Graţiela). 
Este strigătul de ajutor al unei mame disperate. Haideţi să îl auzim cu toţii şi împreună să-i alinăm durerea. Cine are copii, sigur înţelege, cine nu, sigur nu rămâne indiferent. 
Prin intermediul publicaţiei noastre doamna Graţiela le mulţumeşte din suflet tuturor medicilor şi personalului medical care au avut şi au în continuare grijă de fiica dânsei, mulţumeşte, de asemenea, avocatului (propus din oficiu de către statul german) care luptă şi face posibilă îngrijirea Ioanei, acesta apelând la fundaţii şi asociaţii care pot acoperi costurile de spitalizare, deloc reduse.
Andreea Ştefan

Pe 30 noiembrie se aprind luminile de sărbători

2014 se apropie de sfârşit. Ca în fiecare an, în aşteptarea sărbătorilor, administraţia locală se ocupă în aceste zile să împodobească arterele principale ale municipiului cu instalaţii multicolore, ce vor fi aprinse în seara zilei de duminică, 30 noiembrie. Tot atunci, în parcul Milia, va avea loc un concert de colinde susţinut de Clubul Copiilor.

Editorial. A DOUA ZI DUPĂ…

Cartea cea mai vîndută la Tîrgul Gaudeamus a fost cea a Președintelui Klaus Iohannis, Pas cu pas. Surpriză? Nicidecum. O veche vorbă înțeleaptă zice că ziua cea mai periculoasă e cea de după victorie. Cea în care mai trăim cu toții un scurt răstimp. Un imens oftat de ușurare s-a auzit peste întreaga țară lunea trecută, după alegeri. Cine a avut urechi de auzit, l-a auzit. Cred că forța ascunsă a acestui oftat e adevăratul miracol de care s-a vorbit la aceste alegeri. Entuziasmul nu a mai fost dezlănțuit, ca la alegerea lui Constantinescu sau prima a lui Băsescu, ci moderat. A avut ceva reținut, dar cu atît mai amenințător. Un fel de „pe aici nu se trece”, de „așa nu se mai poate”. Sigur, forța aceasta este enormă, dar se poate risipi la fel de repede și de miraculos de cum s-a coagulat. Președintele Iohannis pare să știe asta. E vorba de transmutarea acestei energii spontane în energie pe termen lung, eficientă constructiv, nu doar distructiv. Căci acum urgența a fost demartelarea clanului mafio-politic pe cale de a se înstăpîni asupra țării. Urgența următoare este, s-a spus în multe feluri în această săptămînă de buimăceală, una de auto-re-construcție etnică. E un proiect prea ambițios? Cu siguranță, tocmai de aceea merită să i ne dedicăm. 


Mă întorc acum din București, care mi s-a arătat la fel de isteric, violent, grobian precum îl știam. De aici  trebuie început. Cei de la Kamikaze, la modul lor bășcălios, au spus cam același lucru într-o listă cu primele măsuri pe care le va lua viitorul președinte și în care prima era: nimeni nu va avea voie să se urce în autobuz nespălat. Aceasta este, să spun așa, miza pe termen lung. Lașul din Dubai plînge acolo de mila pensionarilor cărora le garanta pensia de pe afișe enorme. Pe termen scurt, sunt de făcut în viitoarele luni, cît mai repede, alegeri anticipate, ne trebuie un parlament nou și un guvern în consecință, care să corespundă suspinului acesta de dorință de schimbare. Am avut o speranță moderată că răul nu se va înstăpîni peste neam și instinctul sănătos al oamenilor a dat o palmă politicianismului, demagogiei deșănțate și prostiei megalomane și cinice. Acum am o speranță la fel de moderată că va fi o schimbare de stil. Este chiar mai importantă decît bugetul pe 2015 în care își va rupe dinții domnișoara de la finanțe. Marile examene le are de dat nu numai președintele, ci și presa, komentariatul din talkshowuri…am urmărit cu masochism posturi pe care le evit higienic și scîrba e mai mare decît înainte. Dacă va crește calitatea politicienilor români (evident că cei mai mulți nu înțeleg nici acum ce tsunami i-a lovit), dacă vom avea un parlament mult redus numeric și mult mai onest și profesionist (a analizat cineva calitatea învățămîntului nostru superior în științe politice, cel care i-a furnizat muniția ideologică dlui. Ponta?). Cîtă vreme defilăm cu alde Olguța Vasilescu sau Mirel Palada, e normal ca Ciuvică sau Chireac să se creadă lideri de opinie. Ultima dintre „măsurile” stipulate de Kamikaze era: fiecare român va fi obligat să citească cel puțin o carte pe an! Vedeți ce cale lungă mai avem de făcut?

P.S. Din fericire pentru istoria noastră, Ponta plagiatorul, pe care mulți încearcă să-l prezinte încă drept „un tînăr de perspectivă”, care doar trebuie să se mai maturizeze, s-a dovedit mai slab, mai laș, mai ticălos și cinic, mai prost pregătit, decît îl prezentau chiar adversarii. Pe care, în paranteză fie spus, nu îi are, cu excepția lui Băsescu. Față de care a construit o obsesia maladivă. Pentru sănătatea viitorului nostru, asemenea tip de politician trebuie să dispară de pe scena publică. Cuvinte mari? Dar nu a fost un vot mare? Pe care Iliescu, Năstase, Severin, fantome care bîntuie spațiul public insistent în ultima săptămînă, profitînd de idioțenia morală a televiziunilor, par să nu-l fi înțeles deloc. Atunci, ce pretenție să mai ai la Ponta?
Christian CRĂCIUN

Cuvântul care înţeapă

S-a întors lumea cu susul în jos

Avem preşedinte ales şi validat de Curtea Constituţională. După mai bine de o săptămână de la închiderea urnelor, deznodământul prezidenţialelor pare ireal. Cohorte de analişti explică în fel şi chip, fără să convingă, “revolta votului” din 16 noiembrie, ziua în care românii au debarcat aroganţa încrustată până la exasperare într-o Românie prizonieră, uitată în sărăcie şi ignoranţă. Nici măcar sociologii nu înţeleg cum de s-a ajuns ca Iohannis să fie votat în turul al doilea de trei milioane şi jumătate de oameni în plus. Poate că acest miracol nici nu trebuie explicat, pentru că el pare a fi rezultatul energiilor bune ale românilor care s-au săturat de limba politică, din fericire neînvăţată de Iohannis. “Cei mai mulţi dintre noi v-au votat, domnule Iohannis, pentru că nu ştiţi să vorbiţi şi să vă purtaţi ca ei. Nici nu vrem să învăţaţi. Ni s-a părut cea mai frumoasă profesiune de credinţă pe care am auzit-o: «Decât să fiu mârlan, mai bine pierd!» În asta, da, am crezut. Şi am mai crezut că «nu pot şi nu vreau să fiu un fel de urlător cu degetul ridicat. Eu vreau să fiu preşedintele României, nu criticul de serviciu. Cred că oamenii mă votează pentru că vreau să fac, nu doar pentru că sunt mai înalt sau mai puţin mincinos decât Ponta. Poate sunt naiv, dar chiar îmi doresc să-mi păstrez o parte din naivitate, pentru că, dacă o pierdem toţi, nu cred că vom face o lume mai bună»” - îşi motiva opţiunea electorală scriitorul Florin Iaru, la trei zile distanţă de la rebranduirea de ţară.
Lovitura de ciocan a votului popular i-a descumpănit, dar nu i-a lecuit de aroganţă pe mare parte din liderii social-democraţi. Olguţa Vasilescu - primăriţa Craiovei: “Aşteptăm diaspora acasă, după ce şi-a luat ţara înapoi!”; Gheorghe Nechita - primarul Iaşiului: “N-a fost un vot raţional. Mediul studenţesc a fost intoxicat de manipularea online”; “Ofiţerul SS” Radu Mazăre - primar al Constanţei, a uitat de demisie, dar şi-a descoperit nemţi în familie: “Îmi dau demisia când vreau eu. (...). Mătuşa mea, Hilde, este săsoaică şi membră activă în Forumul Democrat German la Constanţa. Vărul meu Mişi este sas. (...) Şi eu vorbesc germana”; Marian Oprişan - liderul PSD Vrancea: “Victor, nu fi trist! (...) Ai strâns toate voturile celor pentru care manelele nu sunt o religie, care au educaţie şi sunt patrioţi! Cei care au decis soarta României pentru încă un deceniu au minte cât o nucă. (...) Asta e România, o ţară de cocalari şi manelişti”.
Singurul mai rezervat în declaraţii a fost candidatul perdant Victor Ponta, care imediat după eşecul usturător în alegeri a plecat în concediu în Dubai, alături de prietenul Sebastian Ghiţă.
De partea cealaltă, veselie mare. Cohorte de susţinători fanatici în jurul lui Iohannis. Nu mai contează că mare parte din ei l-au făcut băsist, hitlerist, vândut, profitor, complice, necredincios. Toţi îşi amintesc cu emoţie cum au crezut în steaua luminoasă a neamţului. “Admiratori de strânsură”, cum bine zice poetul într-o metaforă de urgenţă.
Luni, 17 noiembrie, după apocalipsa social-democraţiei mioritice, preşedintele ales Klaus Iohannis a “ordonat” parlamentarilor să pice “amnistia şi graţierea” şi să voteze ridicarea imunităţii în cazul parlamentarilor suspecţi de corupţie, adică să respingă definitiv legea din “marţea neagră”, nădejdea tuturor corupţilor din puşcării şi să lase cale liberă justiţiei să-i judece pe suspecţii politici.
Ponta şi ai lui s-au conformat. Deputaţii au respins la unison “amnistia”, după ce proiectul de lege fusese dosit timp de un an în sertarele comisiei juridice de la Cameră. Poporul le-a băgat aleşilor frica în oase.
Marţi, 18 noiembrie, s-a discutat aprins pe marginea demisiei ministrului de externe Teodor Meleşcanu. Diaspora şi societatea civilă românească au cerut răspundere penală pentru obstrucţionarea votului a zeci de mii de români.
În Parlament li s-a ridicat imunitatea deputaţilor Ioan Adam (PSD), Ion Diniţă (PC), Mircea Roşca (PNL) şi senatorilor Ecaterina Andronescu (PSD) şi Şerban Mihăilescu (PSD).
Seara, într-o emisiune televizată de analiză pe marginea acestui surprinzător şi istoric vot în Parlament, un comentator şi-a început discursul cât se poate de sugestiv: “Miticilor, v-aţi ars!”
Miercuri, 19 noiembrie, s-a vehiculat ştirea că traseiştii lui Dragnea (aleşii care s-au folosit de ordonanţa de urgenţă 55/ 2014) au trădat degeaba şi că este foarte posibil ca ei să-şi piardă mandatele. Iohannis invită ferm, dar politicos, Guvernul “să poftească în Parlament cu bugetul pe 2015”. Deputaţii lăsaţi fără imunitate ajung în arest (sau sub control judiciar), iar spre seară, la Târgul de Carte Gaudeamus se formează o coadă ca-n diaspora pentru autograful noului preşedinte, autorul volumului autobiografic “Pas cu pas”.
Joi, 20 noiembrie, au ieşit la lumină cifre şi consecinţe ale răsturnării de situaţie din duminica orbului: dezastrul de la votul din diaspora este cercetat de justiţie, miniştri fără partid din guvern sunt la un pas de remaniere, Iohannis - votat de 89,73% dintre românii plecaţi peste hotare. În mai puţin de o săptămână s-a întors lumea cu susul în jos.
La Câmpina, votul masiv pro Iohannis a înnegurat tabăra USL-iştilor reîncărcaţi şi mai cu seamă pe cea a social-democraţilor. După 16 noiembrie, tăcerea a luat locul agresivităţii însemnelor electorale plantate pretutindeni. Doar parlamentarii Georgică Severin şi Virgil Guran au ieşit din tiparele înfrângerii cu două declaraţii în mediul virtual: “Rezultatul votului din această seară, evident, nu-mi face plăcere. Va trebui să vedem unde am greșit, atât eu personal, toți membrii PSD, leadership-ul, cât și partidul ca entitate și să tragem concluzii. Avem suficient timp pentru analize, concluzii și măsuri. Nu trebuie să acționăm în grabă, dar nici să ascundem erorile sub preș. PSD rămâne cel mai mare și cel mai important partid al României, singura alternativă de stânga, social-democrată” - a scris pe Facebook senatorul PSD Georgică Severin; “Ii doresc succes lui Iohannis, dar aştept să văd dacă face curăţenie in rândul corupţilor din toate partidele, inclusiv din sfera conducerii PNL, Blaga, Videanu, Anastase, Basescu”- a declarat deputatul Virgil Guran.
La rândul său, dreapta liberală  mulţumeşte câmpinenilor pentru sprijin, savurând în linişte victoria care a adus pentru România primul preşedinte liberal din istorie  şi se pregăteşte pentru începutul unei perioade de frământări interne.
Ce a fost a trecut şi este deja istorie. Ceea ce urmează vom vedea, dar va fi cu siguranţă sub aşteptările tuturor. De ce? Pentru că, după mine, înfăptuirea reformei româneşti, atât de aşteptată, cere bună credinţă din partea tuturor, răbdare şi un lider providenţial. Deocamdată sunt premise doar pentru al treilea ingredient.
Florin FRĂŢILĂ

Administraţia locală, parte într-un nou proiect cu finanţare europeană

Cursuri gratuite pentru femeile aflate în căutarea unui loc de muncă

La sfârşitul săptămânii trecute, vineri, 21 noiembrie, Primăria Câmpina şi Fax Media Consulting au organizat la Casa Tineretului un seminar în cadrul proiectului cu finanţare europeană “Egalitatea de şanse şi gen prin antreprenoriat şi calificare”. Proiectul, implementat în perioada 23 aprilie 2014 - 23 octombrie 2015 şi co-finanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Rsurselor Umane 2007 - 2013, a fost câştigat anul acesta de administraţia locală şi este destinat calificării şi recalificării femeilor aflate în căutarea unui loc de muncă. 
Obiectivul general al proiectului constă în asigurarea egalităţii de şanse pentru femei pe piaţa muncii prin programe integrate de informare, formare profesională continuă şi sprijin în dezvoltarea carierei şi demararea unei afaceri independente.


Proiectul contribuie la sporirea gradului de motivare a femeilor în vederea participării la cursuri de pregătire, cu scopul dezvoltării capabilităţilor personale şi profesionale, de evoluţie în carieră şi de iniţiere a unei afaceri personale. De asemenea, prin implementarea proiectului se urmăresc măsuri pentru promovarea egalităţii de şanse şi de gen şi sprijinirea incluziunii sociale pentru grupurile vulnerabile şi privesc, între altele: educaţia cetăţenească activă, acordarea unei a doua şanse de şcolarizare a adulţilor, eliminarea discriminării de gen, sprijin pentru organizaţiile societăţii civile. Toţi aceşti factori sunt conectaţi cu problemele legate de angajarea forţei de muncă, combaterea discriminării şi a inegalităţii de pe piaţa muncii.
Membrii grupului ţintă, participanţi la activităţile proiectului, vor lua parte la programe de informare prin care sunt dezvoltate acţiuni inovative de sprijin al procesului de integrare pe piaţa muncii şi vor avea la dispoziţie un centru online de asistenţă în vederea oferirii de informaţii şi tehnici privind dezvoltarea carierei.
Programele de formare care se vor derula în cadrul proiectului cuprind cursuri de calificare, nivelul I, 360 de ore şi iniţiere, 42 de ore, solicitate pe piaţa muncii în domeniile: îngrijitori bătrâni la domiciliu, cofetar, manichiurist-pedichiurist, competenţe în limba engleză, informatice şi antreprenoriale. Totodată, în scopul dezvoltării iniţiativei private în rândul femeilor, cu ajutorul unor experţi, proiectul sprijină asistenţa în afaceri pentru persoanele care doresc să-şi înfiinţeze o afacere proprie şi să devină în acest fel independente. Experţii acordă asistenţă în deschiderea afacerii, îndrumă spre autorităţile competente pentru depunerea documentelor şi oferă suport în întocmirea planurilor de afaceri şi implementarea acestora, chiar şi în perioada post-implementare a proiectului. 
Grupul ţintă va fi constituit din 450 de femei ce provin din toate categoriile şi mediile sociale, cu predilecţie din cele cu grad înalt de excluziune socială. 280 dintre acestea vor fi integrate în programe de calificare - recalificare, iar 170 vor participa la programe de iniţiere în competenţe antreprenoriale, limba engleză şi vor fi asistate şi informate în vederea iniţierii de noi afaceri.
Pentru relaţii suplimentare legate de acest proiect şi înscrieri, persoanele interesate sunt aşteptate la secretariatul proiectului aflat la Primăria municipiului Câmpina, B-dul Culturii nr. 18. Telefon: 0244-336.134, int. 139/ 251.

Mierea, „aurul lichid”

„Mic dejun cu miere”, acesta este numele acţiunii care a avut loc vineri, 21 noiembrie, cu ocazia începerii noului an apicol. Aceasta a fost organizată de către ROMAPIS (Federaţia Asociaţilor Apicole din România) împreună cu APEMAR (Asociaţia Procesatorilor şi Exportatorilor de Miere de Albine din România).
„Acţiunea s-a desfăşurat în toată Uniunea Europeană, iar la noi în ţară în 15 judeţe. Cele două forme asociative susţin această campanie în România. Pregătirile au demarat cu circa 2 luni în urmă” - a declarat vicepreşedintele ROMAPIS Câmpina, Viorel Iosif.


Elevii de la Şcoala Gimnazială „Ion Câmpineanu” au fost „îndulciţi” încă de la primele ore ale dimineţii. Cei trei reprezentanţi ai Federaţiei, filiala Câmpina, Mihai Apostolescu – preşedinte, Viorel Iosif – vicepreşedinte şi Liviu Moise – membru, au împărţit copiilor caserole a câte 20 g de miere polifloră şi le-au vorbit acestora despre beneficiile acestui produs ca aliment, dar şi ca medicament.
„Scopul final este ca tânăra generaţie să se obişnuiască cu o alimentaţie sănătoasă” - a spus Liviu Moise.
De asemenea, organizatorii i-au invitat pe elevi, la primăvară, în cadrul programului „Şcoala altfel”, să viziteze stupine, iar celor care sunt pasionaţi de apicultură li s-a propus să participe la selecţia pentru alcătuirea echipei naţionale olimpice care va reprezenta România la Întâlnirea Internaţională a Tinerilor Apicultori ce va avea loc în luna iulie 2015, în Slovacia.
Andreea Ştefan

27-28 noiembrie: Festivalul Tineretului din Câmpina, editia a IX-a

Fundatia Zamolxes ţi-a pregătit şi în acest an o nouă ediţie a Festivalului Tineretului. Concursul de muzică şi dans, cu premii în bani, va avea loc în zilele de 27 şi 28 noiembrie şi se adresează elevilor cu abilităţi artistice. Scopul proiectului finanțat de Primăria Municipiului Câmpina este creşterea gradului de cultură şi civilizaţie a tinerilor din comunitatea locală.


Program:
Joi, 27 decembrie, ora 16:00 – preselecţiile (muzică și dans) ce se vor tine la Centrul Cultural pentru Tineret Zamolxes de la caminele Petrol.
Vineri, 28 decembrie, ora 16:00 – gala finală a concursului şi premierea câştigătorilor.
Din juriu fac parte Iuliana Dobre, solista trupei Xteens, Aura Lavinia Dafinoiu, instructor de dans la Latin Love Dance School şi Florin Cristian-Predescu, preşedintele Fundaţiei Zamolxes.
In cadrul galei de vineri, elevii Şcolii Generale nr. 3 din Câmpina vor prezenta o piesă de teatru pe teme umanitare.
Acest proiect este finanţat de Primăria Municipiului Câmpina prin Legea nr. 350/ 2005 privind finanţarea asociaţiilor şi fundaţiilor non-profit.
Înscrierile se pot face la nr. de telefon: 0723-35.88.82

Lansare de carte la Parohia Sfântul Nicolae: "Nevoia de miracol"

Duminică, 30 noiembrie, de la ora 16.00, la Parohia Sfântul Nicolae din cartierul Slobozia (Casa praznicar) va avea loc o dezbatere prilejuită de lansarea în Câmpina a volumului antropolgului Mirel Bănică Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană, Editura Polirom, Iaşi, 2014. Vor vorbi: Preot Petru Moga, Christian Crăciun, Codruţ Constantinescu şi autorul.
Despre carte:
Patru ani, douăzeci şi două de pelerinaje individuale, plus două pelerinaje în grup, cu microbuzul, la mănăstiri din Dobrogea, din împrejurimile Bucureştiului, de la Iaşi, Suceava sau Nicula. Adevărate studii de teren, elaborate în urma discuţiilor cu persoane implicate direct şi indirect în organizarea pelerinajului, preoţi, jurnalişti, forţe de ordine, pompieri, comercianţi de obiecte religioase şi, desigur, pelerini. Rezultatul este un volum fascinant care abordează universul pelerinajului prin mai multe chei de interpretare: rîndul de aşteptare, hrana rituală, femininul arhetipal, mass-media, politica şi pelerinajele, miracolele şi minunile, turismul, religia populară. Prin toate acestea, autorul – care afirmă flaubertian: le pèlerin, c’est moi! – ne dezvaluie o Românie profundă, reală, fără fard şi iluzii deşarte.
Parteneri media : www.filme-carti.ro

Câmpina, o aşezare contemporană cu Troia şi de trei ori mai veche decât Roma

Alin Ciupală este o enciclopedie. În faţa acestui om, emoţiile te copleşesc. Ai senzaţia că fiecare cuvânt pe care îl rosteşti parcă nu se leagă cu următorul şi tot ceea ce îţi rămâne de făcut este să zâmbeşti şi să asculţi. Este un orator de excepţie şi aşa cum a afirmat, dânsului îi place să vorbească şi mai puţin să scrie. Fost muzeograf la Muzeul Doftana şi la Castelul Peleş, fost profesor de istorie, Alin Ciupală este o reală comoară pentru oraşul Câmpina. Acest interviu se doreşte a fi modalitatea puternică de conectare a oamenilor de azi cu generaţiile trecute. Este o şansă de a călători prin timp. Veţi afla despre trecut aşa cum auziţi despre experienţele din viaţa reală. Şi de-a lungul drumului s-ar putea să descoperiţi unele perspective atemporale pentru a vă ghida prin propriul viitor. 

- Cum a debutat “întâlnirea” dumneavoastră cu pasiunea pentru istorie, pentru artă, pentru cultură?
- Îmi petreceam vacanţa de vară la bunicii mei din Proviţa de Sus. Bunicul era un personaj interesant, luptase pe front, căzuse prizonier şi a stat doi ani într-un lagăr din Germania. În timpul prizonieratului, soţia sa Ioana, rămasă cu patru copii mici, a avut multe greutăţi. Am mai păstrat câteva scrisori venite din lagăr care sunau cam aşa: “Dragă Ioana, află despre mine că sunt bine sănătos. Muncesc mult şi, dacă poţi, du-te la nenea Gheorghe la Câmpina (fratele mai mare, mic negustor), roagă-l să te ajute să-mi trimiţi un pachet de cinci kg cu ceva mezeluri, aţă de cusut bocanci şi câteva pachete de tutun (n-a fumat niciodată, schimba tutunul pe pâine).” Întors din prizonierat, şi-a găsit gospodăria ruinată. Nemţii rechiziţionaseră cazanul din alamă pentru ţuică, animalele din curte, lâna strânsă de bunica să facă covoare pentru zestrea fetelor. A luat totul de la capăt, a reuşit să-şi facă o gospodărie şi o casă cu care se mândrea (un fel de casă ţărănească cu etaj, specifică arhitecturii munteneşti). A mai avut încă patru copii. Pe toţi i-a crescut dându-i la şcoală şi făcând multe sacrificii pentru educaţia lor. 
Aşa m-am întâlnit prima dată cu istoria. În casa aceea, care din fericire se mai păstrează, erau câteva sute de cărţi, multe manuale pentru şcoala primară şi secundară. Acolo, din cărţile de istorie ilustrate cu gravuri frumoase, am aflat poveştile romanţate despre eroii neamului românesc. Începusem să citesc carte după carte încă din clasa a II-a. Uneori mai recitesc cartea care m-a fermecat atunci “Poveştile unchiaşului sfătos” de Petre Ispirescu, care prelucra legendele mitologiei greceşti. Istorie am început să învăţ la şcoală, prin clasa a IV-a, cu învăţătoarea noastră, doamna Florica Alanchi, care avea un deosebit talent pedagogic. Cea care, însă, m-a făcut să mă leg pentru toată viaţa de istorie a fost doamna profesor Negoescu, care provenea dintr-o mare familie de petrolişti câmpineni. Avea harul să transforme lecţia într-un adevărat tablou panoramic, vedeai în faţa ochilor, prin descrierea dumneaei, scenele de bătălie şi personajele bine portretizate ale unor celebri oameni de arme şi cultură.
Cu arta m-am întâlnit în liceu, când am avut-o profesoară pe nepoata pictorului Grigorescu care îi purta numele, doamna Niculina Stanciu, soţia directorului Georgică Stanciu care a condus Liceul Grigorescu câteva decenii. Doamna profesoară ne preda desenul, dar ne ţinea şi multe lecţii de istoria artei şi nu am să uit niciodată distincţia, rafinamentul şi delicateţea sa. Era şi nepoata scriitorului Alexandru Vlahuţă. 
În clasă am avut un coleg, Adrian Ionescu, care a ajuns un pictor cunoscut în capitală şi care avea un vecin colecţionar. În casa tapiţerului Niculescu am văzut pentru prima dată tablouri de Grigorescu, Luchian, Tonitza şi alţi pictori marcanţi din intebelic.

- Ştiu că aveţi o dragoste deosebită pentru Câmpina şi puteţi povesti atât de multe... Prin ce credeţi că se deosebeşte zona acestui oraş de celelalte zone ale ţării?
- Toată România este frumoasă, fiecare zonă are specificul ei. Câmpina, aşa cum ne demonstrează cercetările arheologice din incinta Parohiei “Sfântul Nicolae” din cartierul Slobozia, are rădăcini înfipte adânc în vremurile vechi. Ceramica descoperită şi datată ştiinţific cam pe la la anul 2000 î. e. n. face din Câmpina o aşezare contemporană cu Troia şi de trei ori mai veche decât Roma. 


Părintele paroh Moga, făcând nişte reparaţii, a descoperit un colţ dintr-o necropolă care aparţine epocii bronzului şi care este foarte mare. O vreme îndelungată nu mai avem veşti despre localitate, până când, cu 500 de ani în urmă, moşnenii câmpineni au început să vândă produsele lor în piaţă, la Braşov. Nicolae Iorga, în “Istoria comerţului românesc”, publică nişte documente care atestă vechimea Câmpinei la 1 ianuarie 503 (prima menţiune scrisă). Spre deosebire de alte oraşe din zona subcarpatică, Câmpulung Muscel, Curtea de Argeş, Târgovişte, Câmpina n-a devenit o capitală de ţară, a fost numai capitala unui ţinut întins de aici până la munte, numit Plasa Câmpina. Ce o deosebeşte de toate localităţile din zona aceasta subcarpatică şi o face chiar unică în ţară, a fost bogăţia zăcămintelor de petrol descoperite pe moşia prinţilor Ştirbei, în partea de sud a oraşului. Câmpina a devenit capitala petrolului românesc cu sediile unor importante societăţi: Astra Română, Steaua Română, Româno-Americană, Concordia, cu cea mai mare rafinărie de petrol din Europa şi cu un laborator de cercetare pentru perfecţionarea metodelor de foraj. Scriitorul Geo Bogza şi fratele său, Radu Tudoran, care locuiau atunci la Buştenari, au lăsat descrieri minuţioase ale acelei perioade. Şi fratele lor mai mare, Ovidiu Bogza, care a trăit în Câmpina până la vârsta de 90 de ani, a scris la bătrâneţe o carte care descrie personaje pitoreşti de petrolişti. Aduşi de această bogăţie, în oraş s-au strâns reprezentanţi a 21 de naţionalităţi (aşa ne arată Stoica Teodorescu, autorul primei monografii a oraşului, publicată în 1922). În oraş erau trei biserici ortodoxe, o sinagogă, o biserică luterană şi una dintre cele mai frumoase biserici catolice de parohie, construită cu banii petrolistului Anton Raky, sfinţită în 1902. Erau trei ştranduri, numeroase terenuri de tenis, între care Astra Tenis Club Român, care iarna se transforma în patinoar, cazinouri şi restaurante luxoase. Strada principală, Bulevardul Carol, avea clădiri cu arhitectură cosmopolită, clădiri frumoase, la parter magazine, la etaj locuinţele proprietarilor. Se remarca farmacia făcută după planurile marelui arhitect Toma Socolescu şi librăria condusă de cele trei surori Olimpia, Maria şi Irina Crăciun. La Librăria Crăciun găseai toate noutăţile care apăreau la Paris. Cele trei surori au ridicat o vilă în stilul Castelului Balcic unde aveau şi un atelier de cusături naţionale. Regina Maria şi Principesa Ileana veneau des în vila Crăciun şi îşi comandau costumele naţionale pe care le purtau la festivităţi. 
În vilă erau strânse adevărate comori de artă şi piese etnografice, un adevărat muzeu pe care surorile au vrut să-l doneze oraşului. Regretabil că aceste comori s-au pierdut, vila Crăciun a fost luată pentru locuinţele de serviciu ale unor ofiţeri de securitate, iar mai târziu a devenit Casa Pionierilor. 


Câmpina de atunci avea unul dintre cele mai frumoase bulevarde din ţară, pe faleza râului Prahova şi un parc pe Câmpiniţa, amenajat de marele savant, chimistul şi doctorul Constantin Istrati, care la moartea sa îl donase oraşului ca să devină loc de agrement. În perioada interbelică fusese supranumit “Oraşul Florilor”. Şi stâlpii de iluminat electric aveau jardiniere în care se plantau flori. În centru exista şi o grădină publică, cu tei bătrâni şi cu un chioşc unde vara se cânta o muzică militară. Oraşul avea un farmec deosebit, mulţi străini, germani, olandezi, englezi, care au plecat după 23 august 1944, i-au păstrat o frumoasă amintire şi până la moartea lor s-au considerat câmpineni.

- Cum era lumea câmpineană înainte şi cum este acum?
- M-am născut în 1941, când oraşul trecea prin momente grele. Îmi sună în urechi şi astăzi zgomotul produs de la schijele obuzelor de artilerie, trase din bateriile care apărau oraşul de bombardamentele americanilor şi englezilor din 1944. Copil fiind mi-au rămas câteva imagini cu avioanele care zburau la joasă înălţime şi aveau nişte culori argintii care le puneau în evidenţă pe cerul albastru şi în urechi răsuna zgomotul aproape muzical pe care îl făceau schijele ce zburau prin aer.  Am intrat la grădiniţă la trei ani, la doamna Ionescu (grădiniţa de lângă Tribunal, care acum nu mai există) şi la şase ani la Şcoala de băieţi nr. 1 din centrul oraşului, distrusă de cutremurul din 1977. Am început clasa I cu portretul Regelui Mihai pe perete, cu lecţia de religie pe care o ţinea părintele Săvulescu şi am terminat-o cu portretele marilor clasici marxişti (Marx, Engels, Lenin, Stalin) şi cu imnul Republicii Populare Române care înlocuise vechiul imn regal. Eram la vârsta când începeam să cunosc lumea şi timp de un deceniu constat, cu toată vitregia anilor 50, Câmpina îşi conservase ceea ce se numea „lumea bună”. Era formată din intelectuali şi liber profesionişti. Se remarcau profesorii de liceu, unii cu studii în străinătate, medicii (erau adevărate dinastii de medici, profesia trecând din tată în fiu, cum au fost doctorul Grădinescu, tatăl, doctorul Grădinescu, fiul sau cei patru medici din familia Opriş, dintre care supravieţuieşte doctorul Ofelia Mihălcioiu, care, recent, şi-a aniversat 93 de ani şi care are şi ea doi copii medici în Franţa şi Canada), avocaţi cu mare renume, arhitecţi, dentişti cu cabinete particulare şi ingineri ai vechilor societăţi petrolifere. Societatea câmpineană era destul de stratificată, urma o categorie de funcţionari, meseriaşi cu ateliere proprii: mecanicul neamţ Aurică Kraus, pălărierul Nicolau, ceasornicarul Florescu, croitorii Zainea, Gologan, fraţii Aron cu atelierele încă private, chiar şi frizeri care deserveau această lume bună, unul din ei celebru pentru talentul său, domnul Rainovici avea pe Bulevard o casă încărcată de obiecte de artă şi mobilă luxoasă pe care clienţii lui, din lumea bună, care începeau să sărăcească, i le vindeau. Pe centru mai erau mici magazine foarte pitoreşti, unul al bragagiului sârb Mito Petrovici, care pe lângă bragă făcea şi o îngheţată minunată şi cocoşi din zahăr pentru copii, cizmăria domnului Niţescu, care pe comandă lucra pantofi eleganţi şi de damă, covrigăria cu vatră unde, pe palete de lemn, erau scoşi toată ziua şi puşi în vânzare covrigi care umpleau strada de miros aţâţător şi magazine diverse ale unor negustori, Vasilescu, Velicu, Pavel Ionescu, cofetarul Zisopol, care au rămas în memoria câmpinenilor. Se remarca şi cafeneaua cu joc de biliard a lui Nelu Teodorescu, care-şi petrecuse tinereţea la
Paris. Erau şi câteva restaurante, Continentalul familiei Petrescu la parterul Casei Poporului, terasa Frânculescu, cârciuma lui Ionică Filcea. Funcţionarii, meseriaşii şi negustorii formau altă categorie importantă a societăţii câmpinene. Preoţii de atunci făceau parte din lumea bună, distinşi, cultivaţi, cu studii serioase, cucernici, erau o pildă pentru enoriaşi şi mă gândesc şi acum cu mult respect la părinţii Săvulescu, Chirică, Georgescu, Grigorescu şi nu pot să nu-i menţionez şi pe preoţii Bisericii Catolice, care în vremea aceea avea mulţi enoriaşi, Krasovski (conte din Ţările Baltice, mare pianist şi alpinist), părintele Dragomirescu şi părintele greco-catolic Laurenţiu Moise.
În cartierele mărginaşe, care păstrau un aspect rural, muncitorii de la rafinărie sau de la fabricile de utilaj petrolifer aveau căsuţe frumoase, înconjurate de flori şi grădini. Muncitorii câmpineni câştigau bine, îşi educau copiii în şcolile bune de atunci şi făceau parte dintr-un sindicat al Uniunii Muncitorilor din Petrol şi dintr-un partid de stânga, social-democrat, care a avut în Câmpina un senator, învăţătorul Niculescu Malu şi doi lideri care conduceau Casa Poporului (cel mai frumos sediu muncitoresc din ţară), fraţii Nicu şi Gogu Rădulescu. Pe locul unde a fost Casa Poporului există o placă de piatră mozaicată, cu o inscripţie aproape ştearsă (în faţa Telefoanelor).
Aceasta era vechea societate câmpineană de acum trei sferturi de veac.
Astăzi, oraşul moşteneşte din epoca comunistă, o statistică făcută prin anii 80, care preciza următoarele: Câmpina dădea o producţie industrială cât două judeţe (Tulcea şi Sălaj), avea cei mai mulţi ingineri şi maiştri la mia de locuitori, cei mai mulţi intelectuali la mia de locuitori. În acea perioadă devenise un important centru industrial, cu întreprinderi gigant, care aveau de la 3000 la 5000 de muncitori, 20.000 de muncitori erau din oraş, 20.000 erau navetişti din localităţile învecinate. După 1990, ca în întreaga ţară, industria comunistă, în mare parte nerentabilă, s-a prăbuşit. Oraşul îşi caută pe bâjbâite alte direcţii de dezvoltare. S-ar putea remarca, ca un aspect pozitiv, o reţea de şcoli şi licee destul de bine înzestrate, cu ateliere, laboratoare şi cabinete moderne şi cu profesori de bună calitate. Există şi o bogată viaţă culturală reprezentată de cele două Case de Cultură, de cele două Muzee Memoriale, de Biblioteca Municipală şi de Filarmonica câmpineană. Sunt mulţi scriitori în oraş, de o reală valoare, profesorul universitar Ioan Bălu, cu remarcabile opere de istorie literară; poetul, romancierul şi folcloristul Gherasim Rusu, poetul Florin Dochia, profesorul Constantin Trandafir, critic literar, poetul Al. Saşa, maestrul rondelurilor şi epigramelor, profesorul Florin Iordache, autor de madrigaluri delicate şi mulţi alţii. Se remarcă şi performanţele artiştilor plastici locali: sculptorul Alfred Dumitriu este un vârf al generaţiei sale, un artist de mare vigoare, de care se va vorbi din ce în ce mai mult în viitor, sculptorii Gabriel Sitaru, Vlad Dumitriu, Viorel Popa, mai tinerii soţi Stroe, toţi dovedesc un real talent prin operele lor. În pictură, printre foarte numeroşi artişti, unii profesionişti, alţii amatori, se detaşează Lidia Nicolae, cu un stil personal care o singularizează între ceilalţi colegi, Daniela Rândaşu, Carmen Bălan, Mihai Boroiu şi alţii destul de numeroşi. Dacă învăţământul şi cultura nu au decăzut, industria a dispărut aproape de tot. Câteva din fostele întreprinderi mai supravieţuiesc cu personal redus. Fără industrie, Câmpina are numeroşi oameni de afaceri foarte prosperi. Este o performanţă pentru aceşti întreprinzători care în două decenii şi-au construit o avere impresionantă, care o depăşeşte pe cea a vechilor boieri din familiile prinţilor Ştirbei, a boierilor din familiile Ion Câmpineanu şi Băicoianu, care şi-au strâns moşiile în decurs de câteva generaţii. Probabil că sunt bine cunoscuţi de câmpineni, eu aş vrea să evidenţiez numai pe unul, care face şi multe treburi bune pentru oraş, inginerul Ioan Simion, sponsorul unor activităţi culturale şi ctitorul unui spital ultramodern. Societatea câmpineană de azi, pestriţă, amestecată, are şi oameni politici dintre care se remarcă senatorul Georgică Severin, primarul Horia Tiseanu, consilierii din comisia de cultură, Florin Frăţilă, Marian Dulă etc. Are şi o numeroasă populaţie muncitoare, prinsă în comerţ şi servicii, foarte mult tineret, mai mult sau mai puţin studios, sportivi mai mult sau mai puţin de performanţă şi chiar o lume interlopă destul de numeroasă şi bine organizată. 
Este greu să fac o apreciere… Ca toate persoanele în vârstă, sunt pătruns de nostalgia vremurilor apuse. Lumea de azi nu îmi este străină, dar nici nu mă atrage.  
Andreea Ştefan

Călător prin lume

Roma – cetatea eternă (1)

Un vechi dicton spune că „toate drumurile duc la Roma”, aşa că astăzi vă invit să vizităm împreună „cetatea eternă”, dar nu înainte de a vorbi despre un mare patriot transilvănean, Gheorghe Cîrţan (Badea Cîrţan) care, urmând acest dicton, a plecat pe jos la Roma, pentru a vedea cu ochii lui „cine-o fost moş-to şi strămoş-to”, aşa cum îi spunea el unui redactor al gazetei „Poporul român” în 1906.
Originar din comuna Cîrţişoara, aşezată la poalele munţilor Făgăraş, Badea Cîrţan a făcut tot posibilul pentru a-i ilumina pe românii din Transilvania, ţinuţi în întuneric de Imperiul Austro-Ungar, răspândind cărţi, ziare sau reviste, pe care el le trecea, ilegal, dintr-o parte în alta a Carpaţilor. Însă  dorinţa sa cea mai mare era să vadă Columna lui Traian şi alte mărturii despre originea latină a poporului român. Aşa că într-o zi a plecat pe jos spre Roma. A mers – aşa cum spunea aceluiaşi redactor – 20 de zile „în cap” până la Viena şi apoi alte 23 până la Roma. Odată ajuns, s-a închinat de bucurie şi a dormit fericit la picioarele Columnei lui Traian. 


Mare a fost surpriza carabinierilor italieni să vadă, a doua zi dimineaţa, un străin cu căciulă, păr lung, cojoc, cioareci şi opinci, ce părea coborât dintr-unul din basoreliefurile de pe Columnă ce ilustra povestea războaielor daco-romane. Atât de mare era asemănarea, în port, dintre Badea Cîrţan şi dacii de pe Columnă. A fost primit cu mare respect la ambasada noastră de primarul Romei şi de alte personalităţi, apoi s-a întors în ţară, fericit că văzuse o pagină din istoria neamului pe care l-a iubit atât de mult. Câţiva ani mai târziu, simţind că i se apropie sfârşitul, a trecut în Ţara Românească, în Regat, la Poiana Ţapului, spunând: „Eu îmi aştept sfârşitul, plec la taica Traian şi la Mihai Viteazul, dar voi care rămâneţi, veţi trăi într-o singură ţară. Eu plec, nu voi să rămân în Ardealul robit, vreau să mor pe pământul liber al României” (A.P. Bănuţ, „Tempi passati”, 1931). Şi aşa s-a şi întâmplat, pe 7 august 1911, pe cruce fiind scrise cuvintele: „Badea Cîrţan doarme, visând la întregirea neamului său”. Splendidă pagină de patriotism!

Legenda Romei
Sunt câteva legende legate de întemeierea Romei, dar o aleg azi pe cea mai cunoscută (nu pentru toată lumea), în care se spune că viteazul Enea, fiul zeiţei Venus/ Afrodita, scăpat din asediul Troiei, ajunge în Latium, unde se căsătoreşte cu Lavinia, fiica regelui Latinus şi întemeiată oraşul Lavinus, după numele soţiei sale. Fiul său, Ascaniu, întemeiază un alt oraş, Alba Longa. La o distanţă de aproximativ 200 de ani, doi descendenţi ai acestuia, Numitor şi Amulius, se găseau pe tronul ţinutului Latium. Amulius îl alugă pe Numitor, îi omoară fiii, lasând-o în viaţă doar pe fiica acestuia, Rea Silva, pe care o obligă să se facă vestală, preoteasă a Zeiţei Vesta şi astfel să nu poată avea copii, urmaşi la tron. Dar într-o zi, Marte, Zeul Războiului, o vede pe Rea Silva dormind, se îndrăgosteşte de ea şi din dragostea lor se nasc gemenii Romulus şi Remus. 


Aflând asta, Amulius ordonă ca nou-născuţii să fie puşi pe o plută şi lăsaţi pradă curentului, pentru a se îneca. Însă pluta, împinsă de vânt, nu ajunge în mare, ci se împotmoleşte în plină câmpie. Plânsetul celor doi copii atrage o lupoaică, care îi alăptează (şi care va deveni simbolul Romei). În cartea sa, „Roma, o istorie inedită”, scriitorul italian Indro Montanelli prezintă istoria Romei într-o notă mai umoristică, susţinând că lupoaica nu era un animal, ci numele unei femei, denumită aşa pentru firea ei sălbatică şi care i-a găsit şi crescut pe cei doi fraţi. Noi rămânem însă la povestea consacrată. Băieţii cresc, află povestea lor, îl ucid pe Amelius şi îl pun pe tron pe bunicul lor, Numitor. Pleacă din Alba Longa şi se stabilesc acolo unde se oprise pluta cu ei înainte de vărsarea râului Tibru în mare. Şi pentru că nu se hotărâseră cum să numească noua cetate, au hotărât ca acela care va vedea mai multe păsări, să aibă dreptul de a da numele cetăţii. Fiecare a ales câte o colină din cele şapte. Remus pe Aventin a văzut 7 păsări, iar Romulus de pe Palatin a văzut 12, aşa că acesta a numit locul Roma şi apoi a ridicat un zid, jurând că oricine va trece peste el va fi ucis. Remus a dărâmat zidul, iar Romulus, credincios jurământului său, şi-a ucis fratele. Toate acestea se întâmplau, spun istoricii, în 21 aprilie 753 (î.Hr.), dată la care se sărbătoreşte astăzi Ziua Romei. Şi astfel, Roma devine centrul ţinutului Latium şi apoi al Italiei şi al lumii, atât cât era ea cunoscută atunci. Din 753 (î.Hr.) începe istoria Romei şi a civilizaţiei sale.

Bazilica Sfântul Petru
Din legende, revenim în timpurile noastre. Autocarul cu care venim din staţiunea Monte Catini intră în Roma prin Poarta Aurelia, după ce plătim taxa de intrare în oraş, de peste 100 de euro. Autocarul ne lasă undeva lângă Piaţa San Pietro, în care intrăm prin nişte străzi laterale, trecând pe lângă muzicanţii ce-şi câştigă existenţa aici cântând. 


Piaţa din faţa Catedralei este impresionantă. De formă elipsoidală, lungă de 240 m până la cele trei nivele de trepte ce duc spre intrarea în Bazilică şi 196 m lăţime până la galeriile duble cu peste 240 de coloane şi 140 de statui de sfinţi ce mărginesc piaţa. Ea este opera marelui arhitect Bernini, cel care a realizat întreg ansamblul între 1656 – 1667. În centrul pieţei se află un obelisc egiptean adus aici în 1586, după ce anterior decorase Circul lui Nero. Obeliscul este flancat de două fântâni construite de Bernini şi  Maderno. Din centrul pieţei admirăm uriaşul Dom proiectat de Michelangelo, cu un diametru de 42 m şi 132 m înălţime şi apropiindu-ne de faţada bogat ornamentată vedem cele nouă balcoane, dintre care cel central – Logia Benedictina – este cel de unde Papa îşi rosteşte celebrul „Urbi et orbi”, binecuvântând zecile de mii de credincioşi veniţi din toate colţurile lumii.


Bazilica este ridicată pe locul în care a fost înmormântat Apostolul Petru, răstignit pe cruce în anul 64. În anul 324, împăratul Constantin cel Mare ridică un edificiu închinat acestuia. În 1506, Papa Iulius al II-lea îi încredinţează lui Donato Bramante (1444 – 1516) reconstrucţia Catedralei, iar în anii ce au urmat, celebri arhitecţi şi artişti precum Rafael, Peruzzi, Michelangelo, au fost implicaţi în construirea acestui monument al lumii de o mare frumuseţe, inaugurat de Papa Urban al VIII-lea în 1626, la 1300 de ani de la ridicarea primei biserici. Catedrala are o suprafaţă de 22.000 de metri pătraţi, o lungime de 190 m, iar faţada are o lăţime de 115 m. Aici pot încăpea peste 60.000 de oameni. Intrăm prin una din cele cinci uşi uriaşe (una din ele a fost deschisă doar la trecerea în anul 2000) şi avem în stânga şi în dreapta statuile ecvestre ale lui Carol cel Mare şi Constantin cel Mare, creaţii ale aceluiaşi Bernini. Intrând în catedrala propriu-zisă atenţia ne este atrasă de mulţimea de oameni aflată în faţa unei vitrine din sticlă, în spatele căreia se află „Pieta” lui Michelangelo (1499), înfăţişând-o pe Fecioara Maria ţinând trupul lui Iisus mort pe genunchi.


În partea centrală a Catedralei, pe podea, sunt înscrise lungimile altor catedrale, raportate la Catedrala Sf. Petru. Ne continuăm drumul printre minunatele coloane pentru a ajunge sub cupola lui Michelangelo, considerată cea mai mare construcţie de acest gen. Ea se sprijină pe patru stâlpi puternici, având în nişte nişe statuile enorme ale Sfinţilor Elena, Vernonica, Longin şi Andrei. Punctul central de sub cupolă este ocupat de Baldachinul lui Bernini (1678), cu coloanele sale spiralate, din bronz, aşezat exact deasupra mormântului Sf. Petru, ce se află într-o criptă sub biserică. Hotărâm să coborâm în ceea ce poartă denumirea de „Criptele Vaticanului” (Grotte Vaticane), unde pe lângă mormintele Sf. Petru, al Papei Paul al II-lea, se află alte numeroase morminte ale papilor sau sarcofage ale primilor creştini.
Impresionaţi de cele văzute, părăsim Bazilica, ne urcăm într-un troleibuz şi coborâm, o jumătate de oră mai târziu, în apropierea unui alt punct de referinţă pe harta istorică a Romei.

Colosseumul (Colosseo)
Colosseumul a reprezentat cea mai mare construcţie a Romei antice, construcţie ce putea adăposti peste 50.000 de oameni. Ea a apărut la dorinţa Împăratului Vespasian, ce dorea să sărbătorească în felul acesta campania sa glorioasă din Orientul Mijlociu. După moartea lui (79), construcţia a fost continuată de Titus, fiul său, cel care a inagurat-o în anul 80. Numele de Colosseum se pare că provine din statuia colosală din bronz a Împăratului Nero, ce se afla în apropiere. Construcţia de formă elipsoidală avea o circumferinţă de 527 m, iar ultimul nivel al tribunelor se afla la peste 50 m înălţime. Avea peste 50 de intrări, iar 240 de stâlpi din lemn fixaţi pe rândul de sus sprijineau o pânză ce se putea trage în caz de ploaie peste arena unde aveau loc luptele între gladiatori.  Podeaua era acoperită cu nisip (arena), pentru ca luptătorii să nu alunece, cuvântul „arena” având să însemne de aici înainte locul de desfăşurare a unui spectacol. În timpul lui Dominitian, luptele au început să fie considerate un dar al Împăratului făcut poporului. După victoria lui Traian în Dacia, au urmat 123 de zile de întreceri, cu peste 10.000 de gladiatori. Spectatorii aveau soarta acestora în mâinile lor, o bastistă fluturată însemnând viaţă, iar degetul mare îndreptat în jos însemnând moarte. Aceste întreceri s-au terminat în 438. 


Deşi construcţia a suferit mult de-a lungul timpului din cauza intemperiilor şi a faptului că o parte a fost demolată pentru a se folosi piatra la construcţia unor castele sau palate, Colosseumul nu şi-a pierdut măreţia, faimoasă fiind profeţia (foarte asemănătoare cu cea legată de existenţa Turnului Londrei cu ai săi corbi), profeţie pe care am găsit-o într-un ghid al Italiei: „Atât timp cât Colosseumul este în picioare, Roma va rezista. Când el va cădea, Roma se va prăbuşi şi când Roma va cădea, se va sfârşi lumea”.
Privesc reţeaua densă de galerii aflată sub podeaua arenei şi încerc, pentru o secundă, să mă pun în pielea unuia din cei 50.000 de spectatori, imaginându-mi că flutur o bucată de pânză pentru a salva viaţa gladiatorilor aflaţi în luptă şi respingând total gândul că aş fi putut măcar o dată să fac semnul aducător de moarte. 
La ieşire facem fotografii cu unul din mulţii „gladiatori” ce sunt în faţa Colosseumului şi mergem mai departe pe Via dei Fiori Imperiale spre Forul lui Traian.
Dar despre Forurile Imperiale şi pieţele Romei, în numărul viitor.
Alex. BLANCK

P.S. Stimaţi profesori de istorie, stimaţi diriginţi, luaţi-vă elevii şi mergeţi într-o excursie de o zi la Adamclisi, nu departe de Constanţa şi de Murfatlar. Aici veţi găsi un monument cum altul nu-i – „Tropaeum Traiani” (108 – 109) – dedicat războaielor daco-romane, iar în sat, puteţi vizita unul dintre cele mai bine organizate muzee din ţară, dedicat aceluiaşi eveniment.  O adevărată lecţie vie de istorie. 

18 noiembrie 2014

Klaus Werner Iohannis, primul preşedinte liberal din istoria României

Rezultate finale la Câmpina: 
Klaus Iohannis - 57,81%, Victor Ponta - 42,19%

S-a mai încheiat un capitol din istoria politică postdecembristă a României. A treia confruntare consecutivă dintre stânga şi dreapta pentru cea mai înaltă funcţie în stat a dat din nou câştig de cauză dreptei româneşti. Vă reamintim că în 2004 şi în 2009, preşedintele în funcţie, Traian Băsescu, i-a învins pe reprezentanţii PSD, Adrian Năstase şi Mircea Geoană. 
Klaus Werner Iohannis, candidatul Alianţei Creştin Liberale, este cel de-al patrulea preşedinte postdecembrist şi primul liberal din istoria României care câştigă funcţia de şef al statului.


După primul tur de scrutin, în care diferenţa dintre Victor Ponta (PSD) şi Klaus Iohannis (ACL) părea aproape imposibil de surmontat (aproximativ zece puncte procentuale - 900.000 de voturi în plus pentru candidatul PSD), în turul al doilea, românii au ieşit masiv la vot (cea mai mare participare din anii 90 până în prezent, de peste 60%), sancţionând aroganţa, indiferenţa şi maşinaţiunile unui partid (guvern) ce a încercat prin toate mijloacele să împiedice votul în diaspora. 
Denigrat de adversari, în primul rând din cauza originilor germane, Klaus Iohannis, candidatul dreptei, a reuşit să convingă electoratul pledând pentru o Românie a lucrului bine făcut, a normalităţii, liberă de corupţie, creând astfel o surprinză şi câştigând detaşat scrutinul prezidenţial, cu un scor care scuteşte de orice alte comentarii (Klaus Iohannis - 54,50%, Victor Ponta - 45,49%). 


Agenţiile străine de presă au comentat pe larg victoria neamţului din Sibiu: “Liderul Partidului Naţional Liberal pare absolut atipic pe scena politică a acestui stat fost comunist. Este membru al minorităţii germane din Transilvania şi de o altă confesiune decât majoritatea populaţiei ortodoxe. Acest scrutin a fost considerat crucial, din moment ce democraţia a cunoscut un adevărat recul în alte ţări ale Europei Centrale, aşa cum este Ungaria, acolo unde teama a fost exprimată de posibila preluare a justiţiei de majoritatea dominantă de la putere a domnului Ponta, la 25 de ani de la căderea dictatorului Nicolae Ceauşescu” (notează agenţia France Press).
Presa germană relatează, la rândul ei, despre victoria etnicului german Klaus Iohannis la alegerile prezidenţiale din România, titrând că succesul acestuia reprezintă “o surpriză”: “Cu cea mai mare participare la vot din anii 90 până în prezent, Klaus Iohannis a reuşit să câştige surprinzător, detaşat. Favorit a fost actualul premier Victor Ponta, care a obţinut victoria în primul tur, de acum două săptămâni, cu 40% şi părea neînvins de Iohannis (30%). Toate sondajele de opinie îl dădeau învingător pe social-democratul Ponta” (titrează cotidianul Die Velt).
The New York Times scrie despre o răsturnare surprinzătoare a situaţiei în clasamentul candidaţilor la prezidenţiale: “Într-o surprinzătoare răsturnare de situaţie, premierul român Victor Ponta, reprezentantul social-democraţilor, a admis că a pierdut alegerile în faţa contracandidatului său, Klaus Iohannis, reprezentant al dreptei şi primar al oraşului transilvănean Sibiu”. Jurnaliştii americani au scris şi despre cozile formate de români la secţiile de votare din diaspora, dar şi despre faptul că autorităţile de la Bucureşti nu au dorit să deschidă mai multe secţii de vot în străinătate.
La Câmpina, Iohannis a câştigat detaşat în toate cele 23 de secţii de votare. Cu un avans de 15,62%, ACL aproape că a zdrobit USL-ul reîncărcat al lui Victor Ponta. Rezultatele finale ale celor doi candidaţi, în baza proceselor verbale din secţiile de vot, sunt următoarele: Klaus Iohannis - 57,81%, Victor Ponta - 42,19%. Prezenţa la vot a fost în Câmpina de 66,96%.

Cuvântul care înţeapă

“Ghinion! Ţara s-a trezit din somn!”

16 noiembrie, ora 20.00. Am rămas singur în sediul PNL Câmpina. Colegii din biroul politic au ales să aştepte rezultatul acestui vot crucial în sediul PDL. Nu îi judec pentru asta, aşa cum nici eu nu pot fi judecat pentru că vreau să mă simt acasă, la PNL-ul înfiinţat acum 140 de ani, într-un moment atât de important. Decizia mea a fost îndelung comentată şi chiar interpretată. Nu este nimic de interpretat. În urmă cu aproximativ 17 ani m-am înscris în acest partid, conştient fiind că vreau să fiu parte dintr-o instituţie politică, una dintre cele mai importante ale acestui neam, aceea care a pus umărul la constituirea României Mari.
Azi sunt îndemnat să aştept un rezultat istoric al voinţei populare ce priveşte direct Partidul Naţional Liberal în sediul unui partid aliat. Nu pot, nu vreau şi cred că nici nu se cuvine. Rămân în “casa mea” până la sfârşit, indiferent care ar fi el.
Mii de oameni nu-şi pot exercita dreptul la vot în diaspora. Într-un total dispreţ, ministrul de externe, Teodor Meleşcanu, îi trimite pe românii de la Paris, Londra, Berlin, Torino să voteze în alte secţii consulare, mai puţin aglomerate, la sute de kilometri distanţă. Opoziţia cere prelungirea programului de vot, iar Biroul Electoral Central aruncă vina în curtea Ministerului de Externe, invocând că nu-i permite legea. Suntem de râsul Europei şi mai cu seamă se încalcă flagrant o prevedere elementară a Constituţiei, legea de căpătâi a ţării.
În ţară, Oltenia, o parte din Muntenia şi Moldova “duc greul” prezenţei la vot. Sute de mii de oameni votează pe liste suplimentare şi încă nimeni nu ştie câte dintre aceste voturi sunt rezultatul turismului electoral. Din când în când, la posturile tv răzbat comunicate de presă ale opoziţiei ce semnalează grupuri compacte de vizitatori sosiţi la “băile Teleorman” şi pe “plajele din Olt şi Mehedinţi”. Cum să opreşti o asemenea maşinărie diabolică?! 
Cu toată campania mediatică de conştientizare a populaţiei, milioane de români refuză parcă să-şi exercite dreptul la vot. De neînţeles această pasivitate autodistructivă a românilor. Sper ca până la închiderea urnelor să se întâmple ceva. 


La Câmpina e efervescenţă mare. După eşecul în turul I, pontiştii (USL-işti reîncărcaţi) au promis răzbunare. La ora asta încă nu-mi dau seama de proporţiile contraatacului, însă aud tot soiul de poveşti:  mulţi “turişti” aduşi din localităţile limitrofe, liste suplimentare neîncăpătoare în majoritatea secţiilor de votare, personaje echipate în geci roşii, bine “blindate”, împart daruri în cartierul Turnătorie, caraulă şi vânătoare de tăricenişti. 
Pe canalele tv de ştiri vin în cascadă mesajele românilor umiliţi în faţa centrelor de votare din toată lumea. Primesc de la Bucureşti un SMS: “Exit-poll ora 17.00 - Klaus Iohannis la egalitate cu Ponta, fără a lua în considerare diaspora. Din acest moment sunt premise să avem preşedinte”.
Băsescu iese la rampă şi cere guvernului Ponta să se întrunească de îndată pentru a emite o ordonanţă de urgenţă în favoarea prelungirii programului de vot în diaspora.
În ţară iese lumea în stradă, Bucureşti - Piaţa Universităţii, Cluj, Timişoara, Târgovişte. Finală incendiară.
Pe Facebook, sute de îndemnuri pro-Iohannis se revarsă  ca o ploaie torenţială. Dacă toţi aceşti internauţi ar vota, cred că prezenţa la vot ar fi un record. Oricum, sunt şanse să se depăşească 60 de procente.
Ora 21.00. Toate privirile românilor aţintite pe exit-poll-urile televiziunilor. La Torino sunt incidente grave. Românii, revoltaţi pentru că nu au mai ajuns să voteze, se confruntă cu autorităţile italiene, chemate să restabilească ordinea. Îmbrânceli şi gaze lacrimogene. 
În sediul PNL sunt doar eu şi secretara biroului politic. Ne încurajăm reciproc şi urmărim cum se rostogolesc cifrele pe ecranul de la Realitatea TV. Moderatorul apare zâmbind. Mă gândesc că e de bine. “Werner la egalitate cu Viorel, după estimările de la 19.30” - anunţă moderatorul.
Cinci minute mai târziu, după declaraţia rezervată dar optimistă a prezidenţiabilului ACL, rămâne speranţa unei seri istorice. De la PSD apare în faţa presei doar mustăciosul Liviu Dragnea, cu “nervul zâmbirii” îngheţat. Susţine, fără convingere, că a câştigat Ponta. Într-o altă fereastră a ecranului se vede şi se aude mulţimea din Piaţa Universităţii, care scandează “Ghinion! Ghinion! Ţara s-a trezit din somn!” Telefonul zbârnâie. Mă caută colegii “fugiţi” la sediul PDL. “Venim acasă!” - zice unul dintre ei şi nici nu închei bine conversaţia că sala de şedinţe a partidului devine neîncăpătoare. Ne bucurăm împreună, dar cu destule temeri în suflet.
Ora 22.15 (aproximativ). Victor Viorel Ponta îşi recunoaşte înfrângerea. Klaus Werner Iohannis devine în acest moment primul preşedinte liberal din istoria României. 

P.S. Aud că duminică seara, în euforia victoriei atât de greu obţinute, un tânăr ACL-ist local cu ştaif ar fi ridicat în slăvi staff-ul de campanie al lui Iohannis, condus de Vasile Blaga. Sigur că şi acest mecanism politic îşi are meritul său, aşa cum fiecare activist îl are pe al lui, dar să nu forţăm nota. Votul masiv pro-Iohannis a fost unul profund emoţional, împotriva aroganţei PSD-iste, venit pe fondul revoltei românilor din diaspora.
Florin FRĂŢILĂ

Editorial

E INVERS…
 … față de cum spune Dan Puric, pe care-l văd acum într-o emisiune: cum că România de deasupra e centrifugală, cea de dedesubt e centripetă, concentrată, adevărată. Aleg să scriu despre asta într-o sfîntă zi de duminică, în care multor români li se pare că vine sfîrșitul lumii din cauza votului. De fapt, fără să-și dea seama, dl. Puric este alături de stîngiștii care tocmai ce scoaseră pe șest religia din programa școlară. Dar, dacă este de așteptat ca România să cunoască o renaștere, ea nu se va face cu cei care se urcă în autocarele electorale, ci cu elitele. Din toate domeniile. Observați că „elite” a devenit un cuvînt de ocară și pentru stînga de cașcaval și pentru o anume „dreaptă” cantonată în reverii paseiste, ambele deopotrivă de rupte de realitatea socială și economică, idealizînd, una „masele defavorizate”, cealaltă „poporul”, două abstracții fără corespondent în realitate. Maestrul Puric știe foarte bine că, de la cronicari și făuritorii limbii din „vechiile cazanii”, la pașoptiști și interbelici, toți cei care au conturat în idee identitatea românească, cu toții au aparținut unor elite bine structurate. Mie mi se pare, că azi, mai mult chiar ca în veacurile trecute, ținând seama de programata distrugere a elitelor autentice din ultimii 70 de ani (1944-2014), tocmai restabilirea lor, a respectului de care ele trebuie să se bucure, este sarcina cea mai urgentă. Dacă vrem să însănătoșim societatea… 


De fapt, putem vorbi de cam trei etape. Prima: distrugerea fizică a elitelor, gulagul, canalul etc., pînă prin anii 70. Apoi, treptata lor înlocuire cu pseudo-elite care începuseră să fie produse de un sistem de învățămînt perfect controlat. Procesul a mers mai încet, cel puțin pe anumite paliere, decît sperau ideologii de partid, pentru că numărul de profesori dedicați adevăratelor valori a fost mai mare decît se credea. Și o nouă generație de valoare s-a format preluînd, chiar informal, valorile părinților. În sfîrșit, a treia etapă a izbucnit, sub pretextul libertății, europenizării, post-modernizării, după 1990: distrugerea în efigie, strangularea mediatică a elitelor, anularea ideii însăși de elită, transformată în „dușmanii poporului” (vechea marotă stalinistă, reșapată pe noile ideologii nivelatoare). S-a revenit la aceeași ură  față de elite din anii 50, după ce ele fuseseră percepute în perioada cînd toți ascultam Europa Liberă, ca apărătoarea ultimă a templului culturii.  Termenul însuși de cultură  a fost cu grijă expurgat din învățămînt, înlocuit cu parșivul competențe. Pentru a face procesul și mai grav, el a fost dublat, pe de o parte, de oprirea autoreproducerii naturale a elitelor, prin alungarea tinerilor de calitate și în general a oamenilor bine calificați din țară, pe de altă parte prin cvasi-completa lor înlocuire de către pseudo-elite. Inflația de universități particulare, care a provocat devalorizarea galopantă a diplomelor a desăvârșit uciderea simbolică a elitei. Iată de ce, ceea ce caută maestrul Puric este o fantasmă. 
Apropo: mă uit acum cînd scriu la cozile de mii și mii de oameni care așteaptă să voteze în marile orașe occidentale, stînd la rând de multe ore. Iată unde este elita românească! Mă intrigă, repet, ura anti-elitistă. Provenind din chiar sînul elitelor și propagată rapid în rîndul „masselor”, amorțite cu ideea „să ni se dea”. România profundă e România de sus. România înaltă. România cu spirit critic. România care se spală pe dinți. România care își știe tradițiile. Când Japonia era pe cale să-și piardă complet identitatea sub tăvălugul modernizării occidentale, elita a fost cea care a impus reconsiderarea tradiției. Acesta este și rolul elitei noastre. Revigorarea modelelor care nu lipsesc din România verticală. Și sunt cu obstinație ignorate în țara de silicon. Domnul Puric vânează vânt. Pornit fiind din aceeași atitudine revanșardă împotriva elitelor care ne ucide viitorul.
P.S. Sunt o mulțime de intelectuali care au votat cu plagiatorul. Iată ce înseamnă pervertirea noțiunii de elită. 
Christian CRĂCIUN

Atmosferă de “faliment” pe şantierele Câmpinei

Vineri, 14 noiembrie, în jurul prânzului, şantierul deschis de societatea Concivic Slobozia în cartierul Câmpiniţa părea o zonă mai degrabă abandonată decât una în care se lucrează contra timp pentru reabilitarea infrastructurii edilitare. Utilaje abandonate, mormane de pietriş, trotuare blocate şi nici urmă de muncitori. Ne-am interesat prin vecini şi am aflat că lucrătorii neplătiţi de aproximativ două luni au părăsit zona până când îşi vor primi drepturile salariale. “Eu pot să înţeleg şi situaţia acestor oameni care nu şi-au primit banii pentru munca lor, însă noi, cei care locuim şi ne desfăşurăm activitatea în această zonă, întâmpinăm mari greutăţi. Autorităţile locale trebuie să ia urgent măsuri cu această societate care a creat atâtea probleme în Câmpina” - a declarat un locuitor din zonă.


Din păcate, am mai spus şi cu alte ocazii, administraţia locală nu este parte contractantă a acestor lucrări şi nu poate face mare lucru într-o asemenea situaţie, cel mult o sancţiune suplimentară pentru o firmă ce s-a dovedit în repetate rânduri incapabilă să ţină pasul cu rigorile unui proiect de asemenea anvergură. 
Vă reamintim că Primăria Câmpina a sesizat în repetate rânduri atât HidroPrahova, operatorul regional prin intermediul căruia se derulează lucrările, cât şi Consiliul Judeţean. Din câte se vede, fără efect, din moment ce măsurile se lasă încă aşteptate.

Agentul de poliţie câmpinean Dorian Doman a fost reţinut pentru şantaj şi cămătărie

Vineri, 14 noiembrie, în cursul serii, un poliţist din Câmpina a fost prins în flagrant în timp ce încasa importante sume de bani provenind din cămătărie.


Surse judiciare confirmă faptul că flagrantul a fost realizat în Câmpina, fiind coordonat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti. Pe numele agentului de poliţie Dorian Doman, din cadrul Poliţiei Rutiere, s-a deschis un dosar penal pentru şantaj şi cămătărie. El a fost reţinut pentru 24 de ore, urmând să fie prezentat instanţei de judecată cu propunerea de arestare preventivă pentru 29 de zile. Tot vineri, anchetatorii au descins la locuinţa agentului de poliţie pentru a găsi noi probe în acest caz. 
Dorian Doman a mai apărut în atenţia opiniei publice cu ceva vreme în urmă în cazul accidentului rutier care a provocat moartea baschetbalistului Toni Alexe. Atunci agentul a fost acuzat (fără probe concludente şi deci fără urămări) de reprezentanţii clubului Asesoft Ploieşti că şi-ar fi însuşit de la locul tragediei banii din portofelul regretatului baschetbalist.

Incursiune în Câmpina culturală cu maestrul Florin Dochia

“Cultura nu moare, nu se predă, la Câmpina”

Florin Dochia este o personalitate complexă a vieţii culturale locale şi nu numai. Un nume cu impact direct asupra actului de creaţie, un scriitor ale cărui cuvinte au textură şi estetică, un om cu un suflet elevat, caritabil, cu o inimă generoasă. Mulţi dintre câmpineni îl cunosc ca fiind directorul Casei de Cultură “Geo Bogza”. De când se află la cârma acestui templu de dialog artistic pentru toţi cei care îi calcă pragul, Florin Dochia a reuşit să realizeze mai multe proiecte ambiţioase, ce ţin de promovarea valorilor culturale locale. Fiecare a fost şi continuă să fie o provocare şi să se transforme într-un succes profesional, indiferent de obstacolele întâlnite. 
Şi cum nu există secundă în care să nu aibă ceva de spus, l-am invitat să ne schiţeze din condei câteva păreri despre cultura urbei noastre.



- Ca director al Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza” şi ca scriitor cum aţi portretiza cultura câmpineană? Care sunt trăsăturile marcante?
- E dificil de făcut un portret complet, mai degrabă o schiţă ar încăpea în puţinul spaţiu-timp avut la dispoziţie. Cultura depinde de oameni şi de nevoile lor. Oraşul acesta are o tradiţie şi se cuvine totdeauna să nu uităm de ea. M-aş fi aşteptat, acum mai bine de un deceniu, când m-am întors aici, la o mai bogată varietate de preocupări artistice puse în valoare. Încă mai era vremea manelismelor. Azi, pot constata că nimic nu lipseşte de pe piaţa culturală. Există calitate, varietate şi complexitate. Muzică de toate genurile, după gust, de la simfonică, la folk, rock şi jazz – să nu uităm Societatea Filarmonică din Câmpina şi colaborarea cu UNMB sau cele două concursuri dedicate copiilor la pian şi vioară. Dans – trupe diverse de modern şi popular. Teatru – cele mai bune apariţii de la Capitală vin repede şi la noi, iar prin Asociaţia Teatru Proiect s-a şi constituit trupa „Mircea Albulescu” a elevilor de liceu, care a adunat premii după premii; deloc de neglijat concursul de teatru pentru elevi organizat de Biblioteca Municipală. Cultura scrisă, cu prezenţe notabile în anii 20-30 ai secolului trecut, s-a revitalizat şi avem, acum, două reviste de cultură de nivel naţional – Revista Nouă, din 2000, şi Urmuz, din 2014, aceasta din urmă - sursă a unei binevenite Campanii de Pedagogie a Lecturii, demers educativ unic în acest format scris-verbal; au rămas ca reper cultural Conferinţele Scriitorilor de anul trecut, concursurile de literatură „Geo Bogza”, marile manifestări complexe „Primăvara poeţilor” şi Tabăra „Ziua Mondială a Poeziei”, Maratoanele de poezie, concursul de lectură „România, citeşte-mă!” şi , mai nou, Premiile Cartea Anului şi Concursul de Manuscrise. După dispariţia „Galelor Apler”, prilej cu care la Câmpina veneau, timp de trei zile, 50-60 de scriitori, editori, directori de reviste culturale, autorii locali au apărut, vrând-nevrând, în prim plan, s-au implicat major în viaţa culturală. Artele plastice au ajuns în prim-plan în ultimii ani; am avut câteva ediţii ale Concursului de Pictură „Câmpina 24h”, alte câteva ediţii ale Taberei de Pictură „Câmpina, dragostea mea”, cursul de pictură de la Casa de Cultură, cu Lidia Nicolae, uneori retrospectiva „ArtFoyer”, dedicată celor 12 artişti din zona Câmpina, permanent expoziţiile personale ale artiştilor invitaţi sau locali; poate că s-a observat, ba chiar a intrat în peisajul obişnuit al oraşului, Târgul „Artele în stradă” desfăşurat de doi-trei ani, în fiecare week-end, în Parcul de la Ceas. Mai sunt multe de făcut… nu avem un muzeu de istorie a oraşului şi stau 200 de schiţe şi desene de Grigorescu la Bucureşti; avem foarte puţine sculpturi, fie şi cu rol decorativ, sau mai ales aşa, în oraş. După demolarea ororilor în travertin ale lui Morencuş, după 89, nu a apărut mai nimic. Nici de interior, nici de exterior. Parcul de pe Bulevard, bulevardul însuşi ar putea deveni muzeu în aer liber de sculptură în piatră sau în lemn – vizitaţi oraşul Plopeni şi vă veţi minuna! Şi nu are nici o tradiţie în domeniu. Desigur, costă ceva bani, dar rămân peste secole, dacă nu le distruge nimeni, cum s-a întâmplat cu Sala Monovici, cu Grădina de vară şi cu Casa de la oraş a lui Barbu Ştirbey, ajunse acum maidane. Era să uit de turnul înclinat, monument al neputinţei, dacă tot nu avem un monument al oraşului şi depunem coroane la spatele soldăţelului din Parcul Tricolorului. Când ai şase sculptori câmpineni, te întrebi, câte lucrări s-au cumpărat de la ei? Măcar una, două pe an? Nu. Avem numai câteva, donate cu mărinimie. Nu mai insist, avem destule nemulţumiri, destule proiecte rămase numai pe hârtie, poate e greu în vremurile astea tulburi, de veşnică tranziţie spre nicăieri… Cu siguranţă, cultura nu moare, nu se predă, la Câmpina. Doar că va fi tot mai puţină, pentru tot mai puţini.
- Jucaţi un rol mare în comunitate. Cum ar trebui motivaţi câmpinenii pentru a duce o viaţă culturală activă?
- Nu joc un rol prea mare în comunitate. Mă străduiesc să ofer întâmplări culturale de calitate, pentru toate gusturile cultivate. Nu totdeauna şi capacitatea financiară a oraşului şi a publicului potenţial permite accesul mai ritmic. Fac mult, foarte mult voluntariat. Pentru că există încă impresia că trebuie „să ni se dea gratis”, că actul cultural este ceva făcut din pură şi gratuită plăcere, că nu e muncă, şi chiar muncă grea! Ţi se oferă pe un tablou un preţ care nu acoperă nici costul materialelor!! Este o proastă orientare, este distrugătoare. Apoi, avem, la Casa de Cultură, o sală de spectacole imensă, de 750 de locuri şi nu avem o galerie de artă (publică, există una privată, MAV d’art, pe strada Luminii). Am propus cândva o reorganizare a spaţiului. Mi s-a răspuns clar: nu! Deci, expunem pe holuri, în foaiere, în pod (la Muzeul Grigorescu), în subsol (la Muzeul Julia Hasdeu)… Pentru o viaţă culturală mai activă, ar fi nevoie de câteva spaţii adecvate şi dotate cu tehnologie de ultimă oră. Desigur, la un loc! Biblioteca are dotări şi nu are spaţii adecvate, se află într-o clădire frumoasă, dar cu destinaţie de locuinţă. Şi nu spaţii mari, nu, ci mai multe, dar pentru 50-200 de persoane. S-a dus vremea mulţimilor de pe stadioane din tinereţea mea! Acum sunt excepţii. Consumatorul de azi al actului artistic vrea o oarecare intimitate, consumatorul vrea să ţină de un grup cu care să împartă acelaşi necesităţi spirituale. Suntem la concurenţă cu lumea virtuală a digitalului, cu chemarea irezistibilă a reţelelor online. La Câmpina, aşa ceva, un complex cultural multifuncţional s-ar putea face acolo unde a fost cinematograful. Aveam un proiect pentru el, cândva. Dar nu vrea nimeni. Nimeni. 
- Ce gânduri şi ce sfaturi aveţi pentru tineretul însetat de cultură? 
- Sfaturi? Să nu obosească să consume artă. Să citească, pentru că orice carte citită însemnă o viaţă trăită. Dacă te ţii de lectură, ai şansa să mai trăieşti vreo două-trei mii de vieţi. Să meargă la concerte, la expoziţii să converseze despre artă, să discute, de multe ori va găsi astfel soluţii la propriile probleme de viaţă, va avea soluţii înainte de a apărea problema. La întrebarea: se poate trăi fără artă? Răspunsul este simplu: da, dar merită? 
- În Câmpina, anual, au loc multe evenimente culturale, totuşi, de multe ori acestea au un caracter închis, fiind prezenţi doar colegi de breaslă. Din ce cauză se întâmplă aceasta?
- Este simplu. Întotdeauna, producătorii de artă sunt şi consumatori de artă. La întâlnirile Cercului Literar „Geo Bogza”, de pildă, vin puţini oameni care nu scriu (cei mai mulţi scriu în secret!). Dar la un spectacol de teatru ar fi stupid să vină numai actorii! Depinde de forma de artă pe care consumatorul o doreşte. Lectura, cu unele excepţii, nu este un act public, ci un act intim. Dar la Maratonul poeziei, din care am organizat câteva ediţii, aproape jumătate dintre participanţi nu erau poeţi, ci iubitori de poezie.
 - Ce schimbări a suferit climatul cultural câmpinean în ultimul timp?
- Schimbările sunt negative. Au dispărut din lipsa finanţării o seamă de activităţi care nici nu costau prea mult. Să nu uităm că subvenţiile pentru activităţi culturale s-au redus în februarie cu 15% şi, apoi, din ce a rămas, s-a mai tăiat 20%. Avem mai puţine oportunităţi culturale de calitate. Mulţi dintre noi facem voluntariat, dar sunt şi părţi care nu se pot face fără o minimă participare financiară. Iar situaţia economică a oraşului şi a statului nu este dintre cele mai fericite. Sper ca în timpul vieţii mele să fie mai bine…
- Este greu să faci cultură şi să faci şi rost de bani? 
- Cum să fie uşor! Este consum imens de energie, în defavoarea creaţiei directe. Nu există o lege a sponsorizării aplicabilă, care să încurajeze mecenatul. Structurile administrative culturale în România sunt foarte fragile şi minate de sărăcie lucie şi degringoladă. Şi aici suntem în coada Europei… Trist…
- La ce provocări să se aştepte câmpinenii, şi nu numai, de la omul de cultură Florin Dochia?
- De la mine, la nişte cărţi de poezie, de eseuri şi de cronici literare. Dacă voi fi sănătos şi convingător, voi continua proiectele de până acum: Revista Nouă, Urmuz, Maratonul poeziei, Campania de pedagogie a lecturii, care să includă, mă gândesc, şi Conferinţele scriitorilor câmpineni… 
Andreea Ştefan