09 februarie 2016

Discuţii aprinse pe tema redeschiderii traseului de motocros

În ediţia de săpătmâna trecută, după semnalele primite de la Comisia de Sport- Cultură a Consiliului Local, aduceam în atenţia opiniei publice un subiect pe cât de controversat, pe atât de comentat în ultimii ani de câmpinenii iubitori de sport şi anume încercarea temerară a unor aleşi locali de a redeschide traseul de motocros de pe dealul Muscel şi dorinţa de a reînvia tradiţia acestui sport pe meleaguri câmpinene.
Articolul a născut vii polemici între cetăţeni (mulţi dintre ei, neîncrezători, ne-au contactat la redacţie pentru a le confirma că ştirea este adevărată) şi mai mult decât atât, a ajuns chiar la urechile oficialilor de la Federaţia Română de Motocros, care şi-au exprimat, prin intermediul unui conducător federal, plăcuta surpriză şi totodată sprijinul pentru iniţiativa aleşilor locali care îşi propun să readucă motocrosul câmpinean pe harta competiţională naţională şi chiar europeană. 

Vechiul traseu este impracticabil

Plecând de la declaraţia publică a preşedintelui Comisie de Sport – Cultură din Consiliul Local, Florin Frăţilă, conform căreia aleşii locali vor să redeschidă vechiul traseu de motocros, am vrut să aflăm dacă realitatea din teren mai poate susţine intenţia aleşilor sau un eventual proiect pe această temă. Slabe şanse, din moment ce pe o mare suprafaţă din ceea ce altă dată reprezenta un traseu omologat pentru competiţii, au fost zidiţi parapeţi din beton ce însoţesc tot drumul, meticulos desenat, până în curtea lăcaşului de cult al Asociaţiei Augustinele Sf. Rita. 



Este evident că acei constructori care au proiectat şi realizat drumul până la mănăstire şi-au făcut treaba astfel încât traseul să nu mai poartă fi folosit. În plus faţă de lucrarea omului, în zona de competiţie a mai lucrat în defavoarea sportului şi natura, prin alunecările de teren care întregesc un peisaj dezolant, acceptat tacit de toţi aceia care ar fi putut să-l conserve în forma şi spiritul perioadei sale de glorie. Aşadar, locul în care generaţii întregi de câmpineni şi nu numai au avut şansa să-şi urmărească idolii zburând pe motoare a murit.
Aşa stând lucrurile, am mai vrut să aflăm ce rămâne de făcut şi cum vor pune problema cei ce au ales să se implice în rezolvarea acestei teme publice delicate. 

Comisia de Sport - Cultură a găsit şi insistă pentru o nouă locaţie. Federaţia Română de Motocros sprijină demersul

„Vă mărturisesc că nu mă aşteptam să găsesc o situaţie atât de complicată în legătură cu fostul traseu de motocros. Am fost alături de alţi colegi din administraţie într-o vizită de documentare pe Muscel, la faţa locului. Traseul este de nerecunoscut şi foarte dificil, dacă nu chiar imposibil de reabilitat. Drumul construit până la mănăstirea din zonă a blocat cea mai mare parte din circuit şi în plus sunt şi masive alunecări de teren. Păcat, mare păcat! În primă instanţă, după ce am constatat că vechiul traseu nu mai poate fi folosit, am căutat o altă locaţie, în imediata vecinătate, astfel încât să mai putem salva ceva din ceea ce a fost. Nu se poate. Terenurile din preajmă, rămase cât de cât practicabile, sunt fie prea mici, fie în zone interzise de legislaţia silvică. Am discutat cu mai mulţi specialişti în urbanism şi legislaţie din administraţie şi nu am găsit soluţii. Cum s-a ajuns aici este o altă discuţie asupra căreia încă nu mă exprim, pentru că nu am toate datele. În consecinţă, este exclus să redeschidem vechiul traseu. Aşa stând lucrurile, la sfârşitul săptămânii trecute, am organizat o şedinţă de comisie la care am invitat toţi factorii de răspundere din administraţia publică locală, unde am discutat şi pe marginea acestui subiect. 


Din fericire am găsit o soluţie, singura care să nu deranjeze pe nimeni şi perfect realizabilă. Să mutăm traseul de motocros pe cealaltă parte a dealului Muscel, undeva în imediata apropiere a fostului sat de vacanţă, o locaţie în care în anii precedenţi a funcţionat o asociaţie sportivă de echitaţie. Acolo există patru hectare de teren disponibil, pretabil pentru astfel de manifestări sportive. Am obţinut acordul de principiu al serviciilor de specialitate din Primărie şi suntem în faza de a întocmi documentaţia. Sper să nu-şi mai bage nimeni coada şi să primim sprijin politic şi administrativ, astfel încât, cât de curând, să votăm în Consiliul Local înfiinţarea noii baze sportive cu destinaţia traseu de motocros. Ar fi o mare realizare pentru Câmpina, după foarte mulţi ani de la închiderea vechiului traseu. Mă gândesc ca odată cu reînfiiţarea bazei sportive să le propun colegilor din Consiliul Local şi înfiinţarea unei secţii de motocros la Clubul Sportiv Câmpina şi astfel să închidem cercul şi să continuăm frumos o tradiţie” - a declarat Florin Frăţilă, preşedintele Comisiei de Sport - Cultură din Consiliul Local. 

Editorial. ANTI-OCCIDENTALI ȘI PRO-RUȘI

Un articol recent al d-nei Mungiu Pippidi, ca și alte luări de poziție în spațiul public, ridică acut – a cîta oară? -  problema poziționării noastre între Est și Vest. Pornind de la cazul copiilor răpiți (nimeni nu m-a convins că nu e așa) de statul norvegian, super experta noastră construiește un raționament bazat pe o premisă logică falsă: cine critică occidentul este pro-rus. 
Eroarea raționamentului e dublă și descalificantă pentru un om cu așa de formidabilă carieră universitară. 
1. Cine a decretat că Vestul este dincolo de critică? Pot să nu fiu de acord cu căsătoriile gay, cu intruziunea prea adîncă a Statului în viața privată, cu educația sexuală la vîrste prea fragede, cu prigonirea limbajului pentru a-l face să intre în calapodul dureros al corectitudinii politice, cu interzicerea de facto a creștinismului în spațiul public șamd. Asta nu înseamnă nicidecum nici că sunt de acord cu pedepsele corporale pentru copii, nici că nu admir bibliotecile și universitățile occidentale, ordinea și sistemul legislativ, filosofia și arta, drepturile omului și autostrăzile, voluntariatul și muzeele, relaxarea oamenilor și generozitatea lor cinstită. Occidentul pe care îl iubesc eu e tocmai cel pe care nu-l iubesc confinii d-nei Mungiu. 
2. Cine a decretat că, dacă sunt critic al unor derapaje ale civilizației occidentale sau ortodox, sunt automat pro Putin? Oricum am lua-o, distanța dintre ipoteză și concluzie este prea mare. Că există o direcție între religioșii noștri care vede în occident Satana și sursa tuturor relelor, se pare că este adevărat, din păcate. Dar nu e nici măcar direcția cea mai influentă. Ne poate dezamăgi profund Dan Puric atunci cînd, se pare, ridică osanale lui Dughin. Dar a afilia necritic un anume tip de gîndire, doar pentru că este conservator, identitar și critic cu o politică de tip pro imperialism rusesc este un viciu de gîndire evident. 


România nu are altă șansă politică decît co-răspunderea cu structurile social politice și militare euro atlantice. Dar asta nu înseamnă nicidecum (săracu’ Maiorescu!) preluarea necritică a tuturor bazaconiilor occidentale. Nu înseamnă că nu pot să am propria mea părere, fie ea și greșită. Criza refugiaților a recreat – trebuie să fii orb să nu vezi asta – un fel de nouă cortină de fier, în care țările din Est fac figura oii negre a Europei. Liderii Vestului ne ceartă ca pe repetentul clasei, fiindcă nu aderăm la fanteziile lor politice auto-distructive. De ce? Pentru că estul a trecut printr-o experiență care lipsește Vestului, o experiență în plus însemnă o cunoaștere în plus și memorie în plus. Dacă Europa mai are un viitor (și poate mai are!), viclenia istoriei face ca avangarda acestui viitor să fie tocmai în Estul ei, și nu în Vest. Tocmai în virtutea memoriei în plus pe care primul a acumulat-o. Nu îmi place (am și eu un biet orgoliu de balcanic) că alianța medio-politică occidentală prezintă triumfalist și bine „filtrat” chestiunea invaziei musulmane, dar este extrem de severă cu esticii care nu fac efortul să pară fericiți de aceasta. Nu, primirea lor nu este una economică și demografică, așa cum ne-o prezintă d-na Merkel. Ci una culturală. Și aici brusc chestiunea se complică. Raționamentul lipsit de nuanțe al celor din siajul conceptual al d-nei AMP face ca tocmai propaganda rusă să prospere. 
Uitați-vă la scurtul conflict de săptămîna asta cu Ambasada Rusiei, ca să înțelegeți ce jocuri cu manta se fac. Nu mai vorbesc și de ghemul de idei și forțe care se numește Chișinău. Sunt o mulțime de „explicații” și de „soluții” care se bat cap în cap și din care cetățeanul de rînd nu înțelege nimic. Și atunci votează, firesc, cu demagogia cea mai sfruntată și care posedă enormul avantaj că e clară, clară, nu cere efort de analiză. Și cînd mai vin și analiștii nației și te zăpăcesc cu sloganuri „universitare” bune pentru granturi și cariere garantate și bine remunerate, chestia devine jenantă. 
Pe scurt: am tot dreptul să critic tot ceea ce cred că e criticabil în ideologia Vestului (asumîndu-mi primul dintre drepturile omului: cel la greșeală), fără ca prin asta să devin pro-putinian. Dimpotrivă.
Christian CRĂCIUN

Adrian Stoican, preşedintele Clubului Sportiv Câmpina: „Muncind cu seriozitate şi temeinicie, vom reuşi să facem din CS Câmpina un simbol”

Adrian Stoican s-a născut în Câmpina, la data de 21 iulie 1983. A urmat studiile liceale la Grupul Şcolar Energetic, iar anii de studenţie i-a petrecut la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din cadrul Universităţii Transilvania Braşov. Este profesor de educaţie fizică la Şcoala Gimnazială „B. P. Hasdeu” şi colaborator al Clubului Sportiv Contratimp. 
A fost singurul candidat înscris la concursul pentru ocuparea funcţiei de preşedinte al Clubului Sportiv Câmpina, organizat de administraţia locală la începutul acestui an, pe care l-a câştigat cu un rezultat foarte bun. 


- Când şi cum v-aţi descoperit pasiunea pentru sport?
- De când eram copil am avut înclinaţii sportive, tatăl meu reuşind să-mi imprime această pasiune. Am început cu fotbalul şi am trecut uşor prin majoritatea disciplinelor sportive. 
- Vă rog să faceţi o scurtă enumerare a activităţilor dumneavoastră profesionale!
- Activitatea am început-o ca voluntar în diferite activităţi educative şi sportive cu copiii. După terminarea studiilor superioare, am practicat meseria pe care eu o cred cea mai nobilă, aceea de cadru didactic.
- De puţin timp ocupaţi funcţia de preşedinte al Clubului Sportiv Câmpina. Ce v-a determinat să participaţi la concurs?
- În primul rând dorinţa de a face ceva pentru sportul câmpinean. Am încercat întotdeauna să le transmit şi altora avantajele pe care le oferă mişcarea: sănatate fizică şi psihică, dezvoltare fizică armonioasă, un temperament echilibrat, corectitudine, ordine şi disciplină, discernământ, socializare, capacitate organizatorică, acestea constuind doar o parte dintre beneficii.
- În subordinea dumneavoastră vor fi zece salariaţi. Care va fi criteriul de care veţi ţine cont cel mai mult în alegerea acestora?
- Nu îi aleg eu!!! Se va organiza concurs pentru fiecare post. Voi garanta transparenţă totală în organizarea acestuia, cel mai important criteriu fiind studiile superioare, iar în celalalt plan, să fie profesionişti  şi să dorească, prin ambiţie şi sacrificiu, dezvoltarea acestui club.
- Va fi o muncă în echipă?
- Eu văd ca o familie acest Club şi ca în orice familie trebuie să avem acelaşi ţel şi anume dezvoltarea, însă în primul rând trebuie să răspundem interesului cetăţenilor.
- Puteţi să ne spuneţi care sunt condiţiile pe care le va oferi Clubul?
- Deocamdată avem doar un sediu care trebuie amenajat, un buget aprobat de Consiliul Local şi un certificat de identitate sportivă. Condiţiile se vor contura pe măsură ce echipa va pune în aplicare strategiile de dezvoltare a clubului.
- Cum îi veţi atrage pe copii la noul Club?
- Având în vedere că vor beneficia gratuit de serviciile oferite de CS Câmpina, servicii oferite de oameni profesionişti, cred că acest lucru nu va fi o problemă. Am convingerea că orice părinte şi-ar dori să-şi vadă copilul activând la una dintre secţiile Clubului Sportiv şi mai ales să-l vadă crescând pe scara ierarhică a performanţei sportive. 
- Cu ce idei şi cu ce proiecte plecaţi la noul drum? Cum vedeţi Clubul în viitorul apropiat? 
- Prioritare acum sunt amenajarea sediului, organizarea concursului pentru ocuparea posturilor din organigrama clubului, dotarea minimă şi selecţia în cadrul secţiilor existente: fotbal, handbal, baschet, atletism şi nataţie. Muncind cu seriozitate şi temeinicie, vom reuşi să facem din Clubul Sportiv Câmpina un simbol.  Este o mare provocare pentru mine, în sensul că vom porni totul de la zero.
- În Câmpina sunt mulţi jucători de tenis de masă, cu rezultate foarte bune. Veţi găsi un loc şi pentru tenisul de masă în cadrul clubului? 
- Cu siguranţă! Am în vedere atât tenisul de masă, cât şi şahul! Totul ţine de rapiditatea cu care vom face acest sistem funcţional, cât şi de bugetul de care dispunem.


- Ce sport vă place cel mai mult?
- Iubesc sportul, oricare ar fi el. Joc fotbal, baschet, volei, tenis de masă, tenis de câmp, handbal, îmi place şi execut împreună cu copiii, la şcoala, elemente acrobatice, sărituri din gimnastică, particip la crosuri, competiţii de înot masters, escaladez... Nu refuz nicio provocare când vine vorba de sport.
- Cum percepeţi activitatea sportivă locală?
- Câmpina se poate lăuda cu rezultatele frumoase la diferite sporturi, cum ar fi  boxul, atletismul, motocrosul, fotbalul, înotul, baschetul, de aceea sunt încrezător că vom putea menţine tradiţia.
- Dincolo de viaţa sportivă şi profesională, cum vă place să vă petreceţi timpul liber? Mai aveţi alte pasiuni?
- Taberele şi excursiile cu copiii, drumeţiile şi mersul cu bicicleta, muzica şi ştiinţele sunt câteva din pasiunile ce îmi ocupă timpul liber.
- În calitate de preşedinte al CS Câmpina, ce mesaj doriţi să le transmiteţi câmpinenilor?
- Vreau să ştie că voi face tot ce-mi stă în putinţă să asigur un serviciu de calitate, cu profesionalism şi respect spre folosul cetăţenilor. În acelaşi timp, simt nevoia de susţinere din partea acestora, de o colaborare continuă, mai ales în realizarea proiectelor ce se vor desfăşura pe viitor în cadrul Clubului.
Andreea Ştefan

Societatea Scriitorilor Prahoveni: Mişcarea DADA la centenar. Sărbătoare la Câmpina şi la Sinaia

Este foarte probabil ca puţină lume să mai ştie cine a fost Voltaire şi şi mai puţină să priceapă ce e cu Cabaretul Voltaire din Zürich şi Mişcarea DADA. Optimiştii incurabili, cei de la Societatea Scriitorilor Prahoveni au purces să amintească vineri, 5 februarie, la Câmpina, şi sâmbătă, 6 februarie, la Sinaia, că se împlinea un secol de la unul dintre momentele faste ale Avangardei europene. S-au adunat vreo 30 de câmpineni curioşi în sala „Constantin Radu” a Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza” şi vreo 40 de prahoveni (Ploieşti, Câmpina, Breaza, Comarnic, Sinaia, Buşteni)  & bucureşteni la Muzeul Oraşului Sinaia, în cea mai veche clădire a oraşului, Palatul Florescu-Ştirbei, construit în anul 1875 şi prezentată, ad-hoc, chiar de domnia sa primarul oraşului, Vlad Oprea. 


S-au adunat ca să rememoreze întâmplările de duminică, 6 februarie 1916, din clubul de noapte deschis la Zürich, Elveţia, cu o zi înainte, de către scriitorul german Hugo Ball şi poeta germană Emmy Hennings (viitoarea-i soţie), care, împreună cu Marcel Iancu (ulterior alături de el au venit fraţii săi Iuliu şi George), poeţii Richard Huelsenbeck şi Tristan Tzara, Sophie Taeuber-Arp şi pictorul Jean Arp, au pus atunci la cale ieşirea din haosul cotidian printr-un haos propriu, absurd şi imposibil, nebun şi frumos. Elveţia era ţară neutră în timpul Primului Război Mondial, mulţi din refugiaţii din întreaga Europă care soseau la Zürich erau personalităţi artistice. Ideea de cabaret presupunea că în fiecare zi artiştii oaspeţi vor realiza prestaţii muzicale, literare sau artistice - în general -, şi vor propune, indiferent de orientarea lor politică, sugestii şi idei noi. 


Printre intelectuali, dezertori, refugiaţi politici, care se manifestau împotriva războiului la Cabaret Voltaire, şi încearcă să răspundă absurdului prin absurd, printr-un spirit de revoltă îndreptat nu numai împotriva unor principii literare sau a unui mod de viaţă conformist, ci împotriva unui anumit tip de societate, în general era şi un tinerel, care le prezenta privitorilor cum arată dansurile populare… româneşti. Era Tristan Tzara, născut în România, ajuns la studii aici, dar mai mereu înconjurat de un grup de prieteni, poeţi, cântăreţi, dansatori, la noul său cartier general de la Cabaret Voltaire. El, alături de prietenii săi, lansează mişcarea Dada, o formă de artă ce însemna hazard şi scufundare în inconştient şi miza pe improvizaţie. Dada era, dacă vreţi, arta de a şoca spiritele cuminţi. Măştile lui Marcel Iancu însoţeau seratele Dada, la fel ca şi costumele stranii ce trezeau nostalgia ţinuturilor îndepărtate. Mişcarea nu a fost o şcoală, o ideologie sau vreo religie, nu avea reguli stricte şi nici principii dureroase. A fost, poate, un început de filozofie, nutrit din Nietzsche şi existenţialism. Dadaismul însemna respingerea sensului limbajului văzut ca artificial, incapabil să arate sensul real al vieţii şi avea să fie punctul de pornire al unui capitol extrem de important din arta secolului XX.


Despre aceste întâmplări şi altele, ulterioare, de până azi, din România şi din lume, în literatură, arte plastice, muzică, s-a vorbit pe larg la Câmpina (Florin Dochia, Maria Dobrescu, Alin Daniel Ciupală, Codruţ Radi, Christian Crăciun, Andrei Ionescu, Constantin Trandafir) şi la Sinaia (Codruţ Radi, Florin Dochia, Dinu Grigorescu, Ion Floricică, Sanda-Valeria Ioniţă, Felicia Mârza, Horia Barna, Constantin Spurcaciu, Florin Frăţilă). A fost prezentată (şi lansată), inclusiv ca expoziţie, Ediţia anastatică a revistei de avangardă «Urmuz», editată de poetul Geo Bogza, la Câmpina, în 1928. Au fost recitate poeme dadaiste şi s-a trecut chiar la un exerciţiu de scriere colectivă, reconstituindu-se, astfel, ceva din atmosfera acelor ani, minus Războiul şi Elveţia… Au fost două întâmplări aflate cam împotriva curentului oficial de surdinizare a culturii, de simplificare a vieţii spirituale, de gregarizare a tinerilor, în primul rând, spre a se răspunde cu un mare „da-da” globalizării şi sfârşitului istoriei, curent atât de drag, în aceste zile, locatarilor vremelnici de la Palatul Victoriei. Noroc cu implicarea admirabilă a administraţiilor locale din cele două oraşe în treburile culturale şi artistice. (F.F.)

Arc peste timp. Întâlnire între doi piloţi de excepţie: Regele Mihai şi câmpineanul Răducu Frăţilă

Încă din copilărie, Regele Mihai a avut o pasiune pentru motoare. La vârsta de 6 ani, un reporter de la săptămânalul „Realitatea ilustrată” i-a luat un interviu. Între altele, copilul rege (prima domnie a fost între 1927 – 1930) s-a lăudat cu maşinuţele lui; avea patru cu pedale şi două cu motor electric. Studiile ulterioare l-au apropiat şi mai mult de această pasiune. Regele Mihai a făcut şcoala într-o grupă de elevi excepţionali, aduşi din toate regiunile ţării. Cursurile se ţineau un trimestru în palatul regal din capitală, un trimestru la Peleş şi un trimestru călătorind prin ţară pentru a-i cunoaşte bogăţiile şi frumuseţile. Această Clasă Palatină era afiliată la Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu. La terminarea studiilor liceale, Regele Mihai a primit şi gradul de sublocotenent. La Liceul Militar a avut coleg de clasă un câmpinean, pe Traian Groşescu, iar un alt câmpinean, Constantin Marinescu, i-a fost ofiţer instructor. După terminarea liceului, a urmat şi cursurile unei şcoli de maiştri mecanici militari la Mediaş. Ştia totul despre motoare şi mai târziu îşi repara singur maşinile. În paralel a făcut şi cursuri de pilotaj, obţinând brevet de pilot militar. Aceasta i-a folosit foarte mult în exil, când în Anglia s-a angajat pilot de încercare pentru un prototip de avion dotat cu cele mai moderne aparate de zbor. Revenit în ţară în 1997, regele a început să se bucure din ce în ce mai mult de stima şi preţuirea compatrioţilor săi. Chiar şi autorităţile din acea perioadă, în semn de respect, l-au solicitat la mai multe activităţi legate de admiterea noastră în NATO şi în UE. 
În anul 2004, ministrul apărării de atunci, Mircea Paşcu, l-a invitat să viziteze baza militară de la Otopeni, unde fuseseră aduse două uriaşe avioane de transport C130 Hercules, care ulterior au fost folosite pentru a transporta soldaţii noştri pe frontul din Afganistan. Ministrul a cerut comandantului să-i dea un pilot foarte bine pregătit, care să-i prezinte aceste avioane performante. 


A fost ales câmpineanul Răducu Frăţilă, care avea de acum o îndelungată activitate de pilot militar pe diferite tipuri de avioane şi elicoptere. Regele Mihai avea în program alocate zece minute pentru vizitarea bazei de la Otopeni. Încântat de uriaşul avion Hercules, dar mai ales de explicaţiile amănunţite date de câmpineanul nostru, acesta şi-a prelungit vizita, care a durat două ore, timp în care a pus întrebări extrem de competente, dovedind astfel multă cunoaştere a profesiei de aviator. Câmpineanul nostru a rămas impresionat de cunoştinţele regelui, de simplitatea purtării sale şi de conversaţia avută cu Majestatea Sa, care a decurs ca între doi camarazi. 


Radu Frăţilă, născut în 1974, şi-a propus încă din liceu să devină aviator. Tenace şi ambiţios, acesta semăna cu tatăl său, care a fost ani de zile un foarte bun director la o mare uzină câmpineană. A reuşit în 1997 la dificilul examen de admitere în Institutul de Aviaţie de la Bobocu, ce fusese transformat într-un institut superior, cu durata studiilor de cinci ani, absolvenţii primind la terminarea studiilor gradul de ofiţer, brevetul de pilot şi diploma de inginer. În Institut a învăţat perfect limba engleză. După admiterea României în NATO, au fost solicitaţi piloţi români pentru o bază din Ungaria. Testarea făcută de specialişti americani a fost extrem de dură, astfel că puţini au reuşit, între ei aflându-se şi câmpineanul nostru. 
În prezent, Răducu Frăţilă reprezintă armata română într-o bază NATO din Ungaria, zboară pe un avion de transport C17 şi este comandant de navă. C17 este un avion de ultimă generaţie; cântăreşte gol 150 de tone şi încărcat 300 de tone (poate transporta patru tancuri odată). Răducu Frăţilă, ajuns acum la gradul de maior, este primul pilot român care a făcut o alimentare în aer cu uriaşul avion C17, manevră extrem de dificilă. Întâlnirea cu regele Mihai a rămas pentru tânărul pilot una dintre cele mai frumoase amintiri ale sale. 
Alin CIUPALĂ

Amintiri din şi despre vechiul cătun Slobozia- Vrăjitoarea

Cartierul acesta elegant din sudul localităţii a fost pe vremuri separat total de oraş. Cătunul situat la confluenţa râurilor Doftana cu Prahova forma - împreună cu casele risipite pe malul Prahovei într-o aşezare numită Lunca Vrăjitoarei -  o unitate administrativă subordonată primăriei din comuna Poiana Câmpina. Există o atestare documentară a localităţii, un hrisov din timpul domniei lui Ştefan Cantacuzino datat 25 iunie 1714, care spune: „Schitul Slobozia. Situat în comuna Poiana, judeţul Prahova, a fost închinat cu moşia lui, ca Metoh, la monastirea Sinaia, la 1714, de Popa Preda, feciorul lui Pătraşcu Postlenicu de la Câmpina (Postelnicu făcea parte din puternica familie a boierilor câmpineni – n.r.). Moşioara acestui schit, numită Slobozia – Vrăjitoarea, din judeţul Prahova, are un venit anual de lei 1960”. Mănăstirea Sinaia, înzestrată cu moşii numeroase de boierii Cantacuzino, mai avea asemenea metohuri, zece în total, dintre care în vecinătatea Câmpinei se mai aflau schitul de la Poiana, de la Lespezi şi de la Brebu. Datele acestea le-am extras dintr-o monumentală monografie  de peste 1000 de file - „Eforia spitalelor civile”, scrisă de Al. G. Galeşescu şi publicată în 1899. Eforia era o instituţie creată de generalul Kiseleff, când a fost guvernatorul Ţării Româneşti, cel care a unificat toate donaţiile lăsate de domnitori şi de marii boieri pentru întreţinerea a trei spitale: Colţea, Pantelimon, Filantropia. 
Locuitorii cătunului Slobozia se bucurau de anumite scutiri, deoarece îi ajutau pe călugării schitului. De aici se trage şi numele de Slobozia, aceştia nefiind iobagi, ci ţărani liberi. Aşezarea, bine gospodărită de călugări, s-a dezvoltat aşa cum reiese din datele publicate de Patriarhia Română în Anuarul său. În 1931 găsim menţiunea „Slobozia. Sate: Slobozia, Vrăjitoarea şi Păcurile (...) 160 familii, 920 suflete, paroh Pr. Nicolae Buzeţeanu, cântăreţ Ştefan Leahu”. Peste zece ani, situaţia era asemănătoare: „(...) Slobozia: 186 familii, 970 suflete; pr. Nicolae Buzeţeanu, cântăreţ Stelian Nicolescu”.
Amintirile mele încep cam din această perioadă a anilor ’40 ai secolului trecut. Familia mea avea o cârciumă aşezată în centrul satului, lângă şoseaua naţională care îl traversa. Drumul trecea prin Băneşti, traversa râul Doftana pe un pod construit pe vremea lui Cuza, urca nişte serpentine împărţind satul în două şi ajungea la Câmpina. Părinţii mei locuiau la Câmpina, dar săptămânal mergeau la Slobozia, acolo unde se strângea numerosul clan. Drumul din oraş îl făceam pe jos şi îmi amintesc că de la „Barieră” (rămăsese această denumire de pe vremea când ţăranii care veneau cu mărfuri la târgul ţinut în ziua de luni în piaţa oraşului, plăteau aici o taxă pentru intrare) mergeam prin schelă, care avea şi pe stânga şi pe dreapta un gard frumos, cu stâlpi de cărămidă şi cu zăbrele pătrate vopsite în negru. Locul era destul de pustiu; se spunea că iarna lupii veneau chiar până în marginea oraşului. Pe marginea şoselei erau două şanţuri adânci şi late care captau apa de ploaie (oraşul nu avea canalizare) şi în zona unde este acum cazarma jandarmilor, pe sub şosea, se făcuse un tunel prin care trecea pârâul Bucea, ce colecta şi apa din şanţurile care înlocuiau canalizarea. Se vărsa într-o spinteică adâncă, un mic canion plin de vegetaţie, ca o junglă, care a dispărut de mult, fiind acoperit cu molozurile de la demolarea clădirilor din centru, pe locul acesta aflându-se acum o benzinărie modernă. În partea opusă, în marginea schelei, era izlazul comunei, cam pe unde este acum supermarketul Kaufland. Vacile păşunau printre sonde şi uneori când rumegau iarba mai înghiţeau şi câte un crâmpei de sârmă - prindeau sârmă la ghem, cum spunea ţăranii -, care le era fatală. 
Schitul nu mai avea călugări, iar biserica devenise biserică de mir. Rămăseseră însă urmele hărniciei părinţilor călugări. Între biserică şi cimitir exista o vastă plantaţie de nuci puşi în linie de către călugări, cu distanţe egale între ei. Era un adevărat monument al naturii. La anumite sărbători, localnicii împodobeau nucii cu lampioane şi ghirlande şi se organizau serbări câmpeneşti, chermeze foarte apreciate de tineretul de atunci. Strămoşii mei nu erau localnici; se trăgeau din mocanii celor Şapte Sate sau Săcele, cum e cunoscută vechea lor comună de lângă Braşov şi toamna, când coborau de la munte, plecau cu oile la iernat în bălţile Dunării. Străbunicul meu, cioban înstărit, ierna în comuna Reviga, aflată pe malul Ialomiţei. A cunoscut o fată frumoasă, s-a căsătorit şi vara a plecat cu ea, cu stâna şi cu turma imensă să treacă iarăşi munţii pe unde avea locurile de păşunat vara. Tânăra trăită în Bărăgan, care nu văzuse în viaţa ei nici măcar un deal, când a văzut de la depărtare semeţii munţi Bucegi acoperiţi încă de zăpadă, a declarat cu hotărâre de neclintit că ea nu mai merge un pas mai departe. Curioasă atitudine pentru epoca în care bărbaţii aveau multă autoritate în familie, iar nevestele nu suflau în faţa lor!  Tânărul mocan, îndrăgostit de mireasa lui, i-a făcut pe plac; a cumpărat o grădină mare în locul numit „Pe mal”, şi-a făcut o casă şi s-a stabilit aici. Mai târziu, băiatul lui, Ion Stan Ciupală, s-a apucat de crâşmărit. Moştenind o situaţie bună de la fostul baci, a cumpărat două hectare în centrul satului, a ridicat o cârciumă mare cu salon pentru nunţi şi petreceri şi o casă frumoasă, cum erau cele de pe vremuri pe Valea Prahovei, cu cerdac înalt deasupra pivniţei. De la bunicul meu mi-a rămas ca amintire o carte rară - „Principele Carol Anton (...) tatăl M.S. Regelui Carol al României” de K. Th. Zingeler, apărută în 1912, pe coperta căreia s-a semnat „Ion Ciupală, comerciant” (îi suna probabil mai bine decât cârciumar) şi un clarinet din abanos cu clape din argint. 


După ce şi-a pus pe picioare afacerea, bunicul s-a dus la stareţa Mănăstirii Zamfira încărcat de daruri, cerându-i să-i dea o soţie din tinerele ucenice care nu aveau vocaţie pentru călugărie. Aşa a luat-o pe Ana, care i-a făcut zece copii: patru băieţi şi şase fete. Bunica Ana trebuia să se ocupe de copii, să facă mâncare pentru clienţi şi pentru băieţii de prăvălie pe care îi angajau, se ocupa de grădină, de animale şi de curtea imensă populată de găini şi de curcani, cărora nici nu le mai ştia numărul. Când se sătura de atâta muncă, se îmbrăca frumos, îşi încălţa nişte ghete pe care le purta la sărbători şi pe jos pleca să-şi viziteze două surori, care locuiau în Izvor – Sinaia. Una din ele era măritată cu un italian, Brielli, care a lăsat în Câmpina o frumoasă casă pe strada Simion Bărnuţiu. Venită din sânul mânăstirii, Ana şi-a botezat fetele cu nume călugăreşti: Eleonora, Lucreţia, Irina, Olimpia, Fevronia, Maria. Toate erau frumoase, însă între ele strălucea Irina, care atunci când venea la Câmpina să ia lecţii de vioară atrăgea toată admiraţia ofiţerilor ce se plimbau pe centru. Deşi îndrăgostită de un consătean, Tudorică, dragostea ei din copilărie şi adolescenţă, a fost căsătorită de asprul său tată cu un petrolist bogat, director la Astra Română, inginerul Dumitrescu, bătrân, chel şi mai scund decât ea. În noaptea nunţii, Irina a fugit la Tudorică, luând cu ea şi o căciulă cu lire englezeşti de aur.
Cârciuma a fost moştenită de Ionel, cel mai mic dintre băieţii lui Ion Stan. Bun negustor, acesta ar fi putut să facă avere dacă nu se schimbau vremurile. Localul a devenit un bufet al cooperaţiei, rebotezat nu ştiu din ce motiv „Cerbul”. 
În copilăria mea, satul îşi păstrase farmecul arhaic. În partea dinspre Băneşti funcţiona o moară de apă, cu o roată imensă pusă în mişcare de un iaz tras din apa Doftanei. Lângă moară se întindeau grădini mari ale unor zarzavagii sârbi. Tot acolo era o livadă mare unde mergeam cu tata să cumpărăm gutui de la cărăuşul Savu, pe care ani de zile, când în întâlneam, îl salutam cu respect deoarece era un om deosebit. Personajul bizar al satului era un băiat de familie bună, cu studii neterminate, un autodidact mai degrabă, cu o cultură vastă şi cu har poetic, care trăia din meditaţii. Pentru convingerile sale politice, poetul Gheorghe Văsioiu, cu pseudonimul Zăpadă, a fost arestat în anii instalării regimului comunist şi povestea că, bătut cumplit la anchetă, când a ajuns în închisoare nu mai putea merge şi era scos cu targa în curtea de plimbare. A mâncat mai târziu bătaie şi la Securitate, pentru că pusese în centrul oraşului un anunţ: „Dau meditaţii la toate obiectele, mai puţin la limba rusă”. „Mai puţin la limba rusă” a fost interpretată ca o atitudine antisovietică, aşa că a încasat-o din nou. Când a venit Ceauşescu la Câmpina, a fost săltat de Securitate de pe stradă şi internat forţat la Voila, ca nu cumva să-l deranjeze pe preşedinte cu vreun memoriu de protest, cum avea obiceiul. După revoluţia din decembrie, poetul Zăpadă, care frecventa şi cenaclul lui Adrian Păunescu (protestase în revista Flacăra împotriva demolării unor clădiri cu valoare arhitecturală aflate în centrul oraşului), a reuşit să scoată o publicaţie a lui, „Nemuritorii - Prin foc şi sabie”. Avea ca vecin pe dl. Tohăneanu, şi acesta deţinut politic, care fiind schilodit în bătăi la anchete, a mers un timp în scaun cu rotile. 
În cartierul Slobozia locuia şi o fată frumoasă, înaltă, mlădioasă, cu mers de balerină, poreclită din invidie de către vecinele ei „femeia şarpe”. Lângă abator locuia o familie germană, Fredsmann; fiica lor, Herta, medic de profesie, se căsătorise cu un mare medic pediatru, Emil Căpraru, care aducea de acasă, de undeva dintr-un sat doljean, mai multe găini când venea la socrii. Reţin de la d-na Fredsmann o remarcă: „Uite, găinile astea sunt ca şi oamenii: oltencele le bat pe nemţoaice”. Lângă familia Fredsmann, despre care ar fi multe de vorbit, locuia unul din angajaţii abatorului, Stelea. Abatorul din Slobozia, o clădire modernă, avea activitate intensă. Seara, când terminau lucrul, măcelarii în frunte cu starostele lor, parlagiul Stelea, plecau peste drum, la cârciuma lui nea Ionel Ciupală, încărcaţi de cele mai alese bucăţi de carne furate din abator. Într-o cratiţă uriaşă, Ionel le pregătea o tocană din delicatesele aduse şi beau vinul cu găleata. În timpurile bune, în cârciuma noastră vinul era adus de la podgoriile din Buzău. Toamna veneau ţăranii cu butoaie uriaşe, le descărcau din carele trase de boi şi umpleau cele două pivniţe. Vara veneau să-şi ia banii şi butoaiele golite. Timpuri bune, când oamenii aveau încredere unii în alţii! 
La cârciuma noastră l-am auzit odată pe vărul lui Ionel, un împătimit vânător, dl. Tabacu, povestind o şotie vânătorească. Avea obiceiul ca, întors de la vânătoare, să jupoaie iepurii şi să-i lase la fezandat o zi, două, atârnaţi sub streaşina grajdului. Unul dintre vecini se obişnuise şi împuţina mereu vânatul, din care îşi făcea parte fără aprobarea vânătorului. Ca să-l înveţe minte, dl. Tabacu a împuşcat odată un vulpoi mai tânăr şi după ce l-a jupuit l-a atârnat în locul iepurilor. Văzându-l aşa dolofan, vecinul l-a şterpelit imediat, iar a doua zi se lăuda la prieteni, în cârciumă, cu friptura grozavă pe care o mâncase. Tabacu l-a lăsat să-şi încheie povestea şi la final a scos blana roşcată, arătându-i ce-a mâncat de fapt. De atunci l-a vindecat pe vecin de furtişag. 
Am mai cunoscut din vecinii noştri şi pe inginerul Tiseanu, cel care în perioada comunistă avusese funcţii importante, director de uzină, deputat în Marea Adunare Naţională, un om care în epoca aceea de tovarăşi avea manierele unui domn. 
În marginea dinspre râul Prahova existau nişte râpe adânci, cu un sol nisipos, plin de cochilii de scoici fosilizate. În acest mal înalt era şi o căsuţă mică, pitorească, ca de jucărie, în care locuia d-na Mladin, casieriţa cinematografului din oraş, binecunoscută de câmpineni pentru amabilitatea sa atunci când le reţinea bilete la filmele bune pentru care se bătea lumea.  Îmi mai amintesc că în copilărie mergeam des cu tatăl meu la o rudă a sa foarte în vârstă, ţaţa Floarea, ce trăia din veniturile gospodăriei; avea o turmă de capre păstorită de Vasilică, care deşi era în vârstă, avea statura unui copil. Ţaţa Floarea şi fiul ei, Titu, erau nişte oameni de o bunătate deosebită. 

Serbare şcolară, 5 martie 1913
Cătunul Slobozia, cu aleea sa de nuci, cu livezile sârbilor, cu căsuţele cu prispă încadrate de grădini cu flori (localnicii puneau flori şi marginea trotoarelor), cu troiţe monumentale aflate pe la răscruci, cu o şcoală veche de o sută de ani (v. foto), cu oameni pitoreşti care formau un fel de familie mare şi certăreaţă, a dispărut de mult. Acum este înlocuit de un cartier cu case elegante şi se poate mândri cu monumentala biserică nouă a Parohiei Sfântul Nicolae, ctitorită de energicul parog Petre Moga.  
Alin CIUPALĂ

CĂLĂTOR PRIN LUME. Verona şi îndrăgostiţii ei

După ce în ediţiile anterioare am vizitat Parisul şi am fost oaspeţii Regelui Ludovic al XIV-lea, vă invit astăzi să uităm de frigul de afară şi să ne întoarcem în Italia, pentru a vizita împreună Verona, unul dintre cele mai frumoase oraşe din provincia Veneto, oraşul în care tinerii romantici, puţini câţi au mai rămas, îşi declară dragoste eternă asemenea celor doi mari îndrăgostiţi Romeo şi Julieta, din piesa marelui dramaturg englez William Shakespeare, a cărei acţiune se petrece aici, la Verona. Verona este locul în care istoria, legendele, arta, dar şi viaţa economică, noul şi vechiul se împletesc făcând din el un oraş vizitat de milioane de turişti în fiecare an. 


Aşadar, pornim la drum, nu înainte de a plăti taxa de intrare în oraş în valoare de 55 de euro. Dar nu putem începe vizita noastră pietonală fără a menţiona...

Câteva date istorice
Datorită poziţiei sale la intersecţia multor drumuri comerciale, oraşul Verona este dorit de multe popoare, ce îl vor ocupa de-a lungul timpului. Este o înfloritoare colonie romană, fiind colonizat în 89 (î.Hr.), pentru ca mai apoi, după căderea Imperiului Roman, să fie ocupat pe rând de goţi, ostrogoţi (regele Theodoric îl învinge pe Odoacru în anul 489 d.Hr.), lombarzi sau franci (Carol cel Mare, anul 774). Perioada de maximă înflorire o cunoaşte în timpul conducerii oraşului de către familia Della Scala (Scaligeri), între 1260 – 1387. Primul din această familie a fost Bartolomeo Della Scala (Cangrande I), cel care va împleti dragostea pentru artă cu setea de putere, aducând faimă Veronei, ca şi cei ce-l vor urma.   Din 1405, oraşul cade sub stăpânirea Veneţiei şi va rămâne aşa până în 1797. În 1814, Napoleon cedează Verona austriecilor, iar câţiva ani mai târziu, în 1866, Verona se uneşte cu Italia, odată cu întreaga provincie Veneto. Oraşul a devenit şi mai cunoscut după ce William Shakespeare (1564 – 1616) a localizat aici acţiunea piesei Romeo şi Julieta. 

La pas prin Verona
După ce am plătit taxa de intrare, aşa cum se procedează în multe oraşe italiene (la Florenţa taxa este de 400 euro/ autocar), pătrundem în acest splendid oraş, aşezat în mod fericit pe râul Adige, cu o populaţie de peste 265.000 de locuitori, printr-un cartier unde în fiecare an are loc un mare târg internaţional. Trecem pe lângă maiestuoasa poartă de intrare în vechea cetate a Veronei pentru a ajunge în uriaşa parcare modernă situată pe malul râului, amenajată aici pentru a alunga autocarele de lângă zidurile din cărămidă roşie ale cetăţii, unde se parca de obicei. 


E drept că astfel distanţa faţă de principalele obiective turistice s-a mărit, dar avantajele unei parcări moderne, cu numeroase facilităţi şi în special wc-uri curate (atât de căutate de turişti), cât şi existenţa unei linii speciale de autobuz până în Piaţa Bra, te fac să treci mai uşor peste acest inconvenient. Traversăm podul de peste râul Adige şi la umbra vechilor ziduri ale cetăţii ajungem în...

Piaţa Bra
Numele pieţei, socotită centrul Veronei, provine probabil din timpul ocupaţiei austriece („bra” poate proveni din germanul „breit” - spaţios). Piaţa este într-adevăr spaţioasă, flancată de adevărate palate (Primăria, Palatul Expoziţional) şi având în centru un parc. 


Pe una din laturi se află numeroase restaurante şi cafenele în aer liber, în faţa cărora, la marginea parcului, se află statuia ecvestră a regelui Emanuel al II-lea - Unificatorul Italiei. În spatele unei terase, se poate vedea pe peretele unei case, o placă comemorativă ce aminteşte trecătorilor că acolo a locuit Giuseppe Garibaldi. Ne oprim în mijlocul pieţei pentru a admira, asemenea altor mii de turişti, cel mai important obiectiv turistic ...

Amfiteatrul Roman (Arena)
Splendidul amfiteatru din faţa noastră este considerat cel mai bine conservat monument de acest gen din lume. Este al treilea ca mărime după Capus de lângă Napoli şi după cel mai cunoscut dintre toate, Colosseumul din Roma. Construită din blocuri de marmură roşie şi terminat în anul 30, arena putea găzdui în cele 44 de rânduri ale sale, peste 20.000 de spectatori. A fost parţial deteriorată de cutremurul din 1183, dar în rest s-a păstrat uimitor de bine, având o acustică excepţională pentru o arenă în aer liber, acesta fiind şi motivul pentru care găzduieşte spectacole de operă, concerte sau alte manifestaţii muzicale. Numeroasele decoruri pe care le vedem lângă noi, blocând piaţa, ne arată că se pregăteşte montarea operei Aida de Verdi, care de obicei deschide sesiunea de vară a vieţii muzicale veroneze. 


Din piaţă, lăsând arena în dreapta noastră, intrăm pe o stradă îngustă pietonală, pavată cu marmură – Via Mazzini sau „Mila de aur a Veronei”, ce se întinde, probabil, pe distanţa de o milă între Piaţa Bra şi Piaţa delle Erbe. Strada îngustă, suprapopulată de turişti, are pe ambele părţi magazine de confecţii sau de încălţăminte de o mare frumuseţe, ceea ce face anevoioasă străbaterea ei, din cauza deselor opriri în faţa vitrinelor atrăgător aranjate. Încet, încet, ajungem la capătul străzii în...

Piazza delle Erbe (Piaţa de ierburi), centrul istoric al oraşului
Aici a fost vechiul forum roman, iar forma pieţei aminteşte de faptul că aici se desfăşurau curse de care trase de cai. Centrul este împlânzit de tarabe unde se vând fructe, legume, verdeţuri sau mici suveniruri. Partea dreaptă este ocupată de terasele diferitelor cafenele sau restaurante, iar în stânga putem admira „Casa dei Marcenti”, construită în 1301, asemănătoare unui mic palat.


 În capătul opus al pieţei, observăm câteva clădiri în stilul arhitecturii veneţiene şi coloana Sfântului Marco, cu leul veneţian. Să nu uităm că Verona s-a aflat sub dominaţia Veneţiei până în 1797. În centrul pieţei se mai află statuia Sfintei Veronica – patroana oraşului şi în imediata ei apropiere „Coloana Capitello”, cu o pereche de cătuşe vechi, marcând locul de judecată în vechea Veronă. După ce facem câteva fotografii şi mici cumpărături, trecem pe sub Arco della Costa pentru a pătrunde în...

Piazza dei Signori
În mijlocul acestei pieţe pătrate, închisă de clădiri monumentale, suntem întâmpinaţi de către statuia în mărime naturală a marelui poet Dante Alighieri, autorul Divinei Comedii, sosit aici în 1301, după ce fusese condamnat la moarte în Florenţa sa natală. Aici a găsit în familia Scaligeri protecţie, fiind oaspetele lui Cangrande I, căruia Dante îi va dedica ultima parte din Divina Comedie. În dreapta cum intrăm în piaţă se află Tore dei Lamberti (Turnul Lamberti) înalt de 98 de metri, de pe terasa căruia se deschide o vastă panoramă a oraşului şi a împrejurimilor. 


În continuare pot fi văzute palatul familiei Scaligeri, Palazzo del Comune, fosta primărie (1193) sau Loggia del Consiglio (1493) - camera de consiliu în timpul guvernării veneţiene. Ieşim din piaţă printr-o stradă îngustă şi ne îndreptăm spre mica biserică Santa Maria Antica, biserica familiei Scaligeri, unde pot fi văzute mormintele acestei familii care a condus Verona şi i-a adus strălucire timp de secole. În mica curte din faţa intrării în bisericuţă, în stânga, în spatele unui grilaj din fier forjat se poate vedea statuia lui Cangrande I (câine mare), întemeietorul familiei. Grilajul are o însemnătate specială, motivul decorativ fiind o scară (scala), de la numele acestei familii, Scaligeri (Scala). Bineînţeles că oricine vizitează Verona, tânăr sau bătrân, îndrăgostit sau nu, va merge să vadă...

Casa Julietei
Personajul principal, alături de Romeo, într-una din cele mai cunoscute piese de teatru ale marelui dramaturg englez William Shakespeare, Julieta cunoaşte tragedia unei iubiri interzise, care se va încheia cu moartea celor doi îndrăgostiţi, moarte ce va pune capăt şi duşmăniei dintre cele două familii, Capulet şi Montague. Întreaga poveste este o pură ficţiune, deşi se pare că ar fi existat două familii în vechea Veronă cu nume asemănătoare: Capello şi Montecchi. 
Ne întoarcem aşadar în Piazza delle Erbe, facem stânga şi intrăm pe o străduţă plină de mici magazine cu suveniruri – Via Capello, unde la nr. 23, într-o curte mică, se afla casa Julietei. Încă de la intrarea prin gangul îngust eşti surprins să vezi sutele de mii de grafitti cu mesaje lăsate pe pereţi de milioanele de turişti ce vizitează anual Verona. 


În curtea interioară este casa propriu-zisă, cu celebrul balcon, locul care cei doi îşi declară dragostea veşnică, iar în partea din spate se află o statuie în bronz a Julietei, în mărime naturală. Se poate observa cu uşurinţă că sânul drept al acesteia este mai lustruit decât cel stâng de către milioanele de bărbaţi care fac poze sprijinindu-se de ea. 


Curtea este ticsită de turişti, iar unii, pentru o sumă modică de 4 euro, intră în casă, urcă în balcon şi fac poze spre deliciul prietenilor. Deşi personaje fictive, Romeo şi Julieta sunt vii în memoria îndrăgostiţilor din întreaga lume. Există numeroase scrisori sosite de pe întreg mapamondul, pe plicurile cărora este trecut la destinatar doar numele de „Romeo” sau „Julieta”,  scrisori în care tineri aflaţi în situaţii conflictuale cu părinţii, cu probleme în dragoste asemănătoare cu cele ale lui Romeo şi Julietei, cer sfaturi. Într-un manual de limba engleză am descoperit că aici există, încă din 1937, chiar o societate specială numită „Julieta”, pe lângă primăria din Verona, care răspunde acestor scrisori cu sfaturi pentru îndrăgostiţi.


Ne strecurăm cu greu prin şuvoiul de turişti şi revenim pe Via Mazzini, minunându-ne din nou în faţa minunatelor  vitrine. Pe lungul drum de peste 2 km, parcurşi pe jos spre autocarul nostru, mă opresc în Piaţa Bra, la o terasă, un bun prilej să-mi odihnesc picioarele, să mă bucur de o cafea bună şi să savurez o îngheţată cum numai în Italia poţi găsi.
Rememorarea atmosferei romantice a acestui oraş face ca lungul drumul spre autocar să fie mai uşor de parcurs. Merg la umbra zidurilor falnice din cărămidă roşie ale cetăţii, pe care îmi las mâna într-o uşoară mângâiere şi încerc pentru câteva secunde să mă teleportez cu gândul în timpurile vechi ale Veronei. Pierdut în visare, nu am văzut maşina ce se apropia, al cărei claxon strident mă trezeşte la realitate. Sunt prins din nou în zgomotul străzii, al fluxului de maşini şi al  grupurilor de turişti ce trec pe lângă mine, conştient că astăzi trebuie să ajungem şi la Milano. 
Părăsesc Verona cu gândul că, deşi am vazut acest oraş de zeci de ori, voi reveni cu aceeaşi plăcere şi dragoste aici,  pentru „reîntâlnirea cu prieten drag, pe care nu l-am mai văzut de ceva vreme”, aşa cum obişnuiesc mereu să spun.
Alex. BLANCK  

Mamograful SanConfind – un aparat revoluţionar

Imagistica medicală de la Spitalul SanConfind se evidenţiază şi prin mamograful din dotare, un aparat ultraperformant, de ultimă generaţie, fabricat de cunoscuta companie americană General Electric. Mamograful SanConfind este cu tomosinteză (imagini tridimensionale ale sânului examinat) şi puncţie stereotaxică. În cazul femeilor cu vârste care nu depăşesc 35 de ani, cancerele de sân pot fi depistate prin ecografii (cu ajutorul ultrasunetelor), dar după vârsta amintită, mamografia (examinare ce utilizează radiaţii X) reprezintă cea mai performantă metodă de diagnosticare a cancerului mamar. Mamografia digitală 3D este net superioară mamografiei digitale convenţionale (2D), în cazul ultimei metode de imagistică medicală, aproximativ un sfert din cazurile de cancer de sân rămânând neidentificate. 



Tomosinteza reduce iradierea și expunerile suplimentare

Mamograful de la Centrul Medical SanConfind este printre puţinele aparate de acest tip din ţară. Folosind reconstrucţia tridimensională a imaginilor sânului cercetat, imagini achiziţionate cu foarte mare acurateţe, aparatul evidențiază mult mai ușor posibile tumori canceroase, mai ales la femeile cu sânul dens. Sânul examinat este astfel aşezat, încât tubul care emite fascicule de raze X să poată fi deplasat pe el cu mişcări arcuite, reuşindu-se captarea unor imagini în cele mai diverse unghiuri de scanare. Tomosinteza reduce iradierea și expunerile suplimentare și permite o mai bună vizualizare a leziunilor din ţesutul mamar, precum și o depistare precoce acestora. Mamografia digitală cu tomosinteză de la SanConfind este de mare ajutor pacienţilor nu doar prin depistarea mai rapidă şi mai corectă a unor noduli ai sânului de mici dimensiuni, ci şi datorită faptului că înlesneşte obţinerea “celei de-a doua opinii medicale”, practică obişnuită în lumea medicală din toate ţările civilizate. Specialiştii sunt unanimi în a considera tomosinteza un instrument revoluţionar în detectarea cancerelor mamare și în studierea celor mai ascunse structuri ale sânului. Apelând la mamografia digitală prin tomosinteză, pacientul este încrezător în corectitudinea diagnosticului primit.

Avantajele mamografiei cu tomosinteză

Mamografia este o radiografie specială a sânului realizată cu ajutorul razelor X în doze mai mici decât cele folosite la aparatul clasic de radiologie. Mamografia ajută la detectarea modificărilor la nivelul structurii sânului cu câțiva ani înainte de apariția unor semne sau simptome detectabile prin examinare clinică. Se face  la recomandarea medicului, în funcție de istoricul medical al pacientei, sau preventiv, în special dupa vârsta de 35 de ani. Tomosinteza foloseşte o tehnologie imagistică tridimensională (3D), în timp ce mamografia standard realizează doar o imagine bidimensională (2D). Opţiunea de a executa secţiuni imagistice în tumora localizată fac din tomosinteză o metodă mult mai valoroasă şi mai avantajoasă faţă de mamografia standard digitală, atunci când se evaluează formaţiunea canceroasă mamară.

Avantajele tomosintezei:

Permite diagnosticul precoce chiar şi al tumorilor de sân cu dimensiuni reduse;
Reduce doza de radiaţii la care sunt expuşi pacienţii;
Reduce riscul intervenţiilor chirurgicale inutile;
Evidenţiază cu acuraţe, în imagini tridimensionale, dimensiunile tumorilor detectate;
Diminuează durerea prin exercitarea unei presiuni reduse asupra sânului, la efectuarea investigaţiei, în comparaţie cu mamografia digitală convenţională;
Reducerea numărului de controale ulterioare și, implicit, a costurilor investigaţiilor imagistice.

02 februarie 2016

Redeschiderea traseului de motocros de pe Muscel, un obiectiv al Comisiei de Sport - Cultură din Consiliul Local

Începând de săptămâna trecută, mai precis la şedinţa de marţi, 26 ianuarie, Comisia pentru “Sănătate, cultură, învatamânt, culte şi tineret, sport si turism” a Consiliului Local a deschis discuţiile pe marginea unui subiect cu adânci conotaţii în percepţia publică câmpineană şi anume redeschiderea vechiului traseu de motocros de pe dealul Muscel. 


Încă de la închiderea traseului, în anii 2007 - 2008 (nu se ştie exact data la care a fost închis oficial), în urma unui cumul de decizii administrative ce au dus indirect la acest deznodământ (una dintre ele fiind hotărârea Consiliului Local din decembrie 2008, prin care s-a luat măsura creării unui drum de acces către lăcaşul de cult al Asociaţiei Augustinienele Sf. Rita, drum proiectat şi construit, întâmplător sau nu, destul de sinuos, astfel încât să încurce decisiv activitatea sportivă - v. foto), opinia publică a reacţionat negativ, dar fără prea mare influenţă pentru a modifica situaţia de facto. De atunci şi până în prezent au apărut multe legende pe marginea închiderii traseului, toate puse pe seama influenţei unor oameni de afaceri asupra administratorilor oraşului, neconfirmate niciodată oficial. 




În ultimii doi ani, mai mult decât oricând, odată cu explozia atitudinii civice pe reţelele de socializare, mulţi câmpineni iubitori ai sportului cu motor pe două roţi şi-au exprimat în repetate rânduri nemulţumirea faţă de închiderea nejustificată a celebrului traseu de motocros, cerând imperios implicare din partea autorităţilor locale. 
«Zgomot, fum, adrenalină, mici și bere, voie bună. Clasa muncitoare era pe Muscel și nu-și făcea griji pentru ce va pune a doua zi pe masă. Apoi... s-a făcut „liniște” până la „tulburarea” din '89. Iar acum? Mai știe cineva de o serbare câmpenească, care, atenție, n-avea loc doar pe vremea comuniștilor? Pe plaiurile mele natale nu știu să mai existe. Care o mai fi treaba în zona de agrement „Fântâna cu cireși”?»; «O, Doamne, ce timpuri, ce vremuri am trăit noi, câmpinenii, la aceste concursuri de motocros!»; «Mă duceam cu tatăl meu când eram mică. Ce frumos era pe Muscel»; «A fost odată, vremuri vechi. La vremuri noi cine să mai organizeze aşa ceva?» - acestea sunt doar câteva dintre comentariile pe care câmpinenii le fac în spaţiul public, unii cu nostalgie, alţii cu revoltă.


Pe fondul acestor nemulţumiri, dar şi în sprijinul continuării unei tradiţii sportive pierdute cu mare uşurinţă, Comisia de specialitate din Consiliul Local a hotărât să iniţieze o serie de consultări administrative prin intermediul cărora se intenţionează redeschiderea bazei sportive de pe Muscel. 
Mai multe amănunte am aflat de la consilierul local Florin Frăţilă, preşedintele Comisiei de sport - cultură, iniţiatorul dialogului pe această temă: “Ne gândim de foarte mulţi ani şi căutăm un moment bun pentru a relua discuţia pe tema redeschiderii vechiului traseu de motocros de pe Muscel. Cred că în contextul politico-administrativ actual, şi aici mă refer la ceea ce s-a întâmplat în ultimul timp în societatea românească, acest moment a sosit şi mi-am asumat răspunderea de a începe negocieri atât cu factorii politici, reprezentaţi în administraţia locală, cât şi cu cei administrativi. Vă mărturisesc că după prima rundă de discuţii, mulţi dintre cei care ar putea decide în acest sens au fost surprinşi de această iniţiativă şi totodată vădit speriaţi de eventualele implicaţii. Nu prea înţeleg de ce, dar asta nu este problema mea! Dorinţa mea şi a mai multor colegi din politică şi din administraţie este să găsim soluţii pentru a redeschide o bază sportivă emblematică pentru Câmpina şi de a sprijini motocrosul, un sport iubit de foarte mulţi câmpineni. Nu spun că va fi uşor, dar sunt convins că se poate. Am avut plăcuta surpriză să constat că sunt mulţi concetăţeni care îşi doresc cu adevărat acest lucru. În acest sens am făcut deja primul pas şi am să merg în continuare alături de toţi oamenii buni pe acest drum. Trebuie să le dăm câmpinenilor ceea ce le aparţine, plăcerea de a vedea şi chiar de a participa în calitate de sportivi la o competiţie spectaculoasă”.
Foto: Mircea Scorţeanu

Editorial. OPOZIȚIA

Moto: 2, 3
Pornesc de la teza că parlamentul este instituția centrală a unui sistem democratic. Și asta pentru că în parlament avem o structură care se numește „opoziție”. Corolarul acestei teze, pentru situația din România, este că pseudo-democrația noastră ține de alcătuirea patologică a legislativului. Opoziția  reală, fermă, bine articulată și argumentată, consecventă lipsește. Avem, una doar formală, ceea ce în limbajul peluzei de la Petrolul se numește „joc de glezne”. Sau a te face că faci. Competență profesională: nulă; onestitate: nulă; aroganță: cît încape…cam asta este formula parlamentului român care conține o mulțime de specimene demne de orice insectar al unei reviste satirice. Dar niciun pic de opoziție. 
O vreme, un singur om a jucat rolul opoziției, fiind nevoit pentru asta să patineze periculos la marginea legii: Băsescu. Acum, președintele este o strălucitoare absență, iar prim ministrul sobru are cu totul alte preocupări decît gherila partinică. Cît de anti-democratic în esența sa este parlamentul dîmbovițean o arată reacțiile la recentul raport MCV. Raport care, lăudînd lupta justiției împotriva corupției, critică aspru complicitatea parlamentului la apărarea marilor inculpați. Făcînd pe mortul în păpușoi, iubitul nostru parlament are abilitatea de a se face că nu pricepe (da, la asta e de neîntrecut: abilitatea sălbăticiunii de a-și vîna prada) o dă la întors, se face că nu a înțeles ceea ce scrie clar în text: „Legislaţia în domeniul corupţiei trebuie să se aplice tuturor în mod egal şi la toate nivelurile. Ar trebui să se adopte criterii obiective pentru luarea și motivarea deciziilor cu privire la ridicarea imunității parlamentarilor şi să se asigure faptul că imunitatea nu este folosită pentru a se evita cercetarea şi urmărirea penală a infracţiunilor de corupţie”. 


Și ce face parlamentul lui Zgonea & Tăriceanu? Cere revizuirea, - a cîta oară? - codului penal și codului de procedură, ca și cum acolo ar fi buba (textul citat spune exact opusul). Cu alte cuvinte, să tragă spuza pe turta lor. În loc să deblocheze rapid o lege de confiscare generalizată a averilor frauduloase, vor încerca să se acopere iar cu legi unsuroase, multiplu interpretabile. Sunt ași în chestia asta. Nu o iau în discuție pe jenanta doamnă Firea sau pe analfabeta învățătoare Anghel. Aici ajung la explicarea misteriosului motto pe care l-am pus acestor rînduri. Pe dumneavoastră nu vă ia cu fiori reci cînd vedeți cine sunt nr. 2 și nr. 3 în țara românească? Dl. Zgonea este lăcătuș mecanic și firește că nu e vinovat de asta, țara chiar ar avea nevoie de astfel de meseriași. Unde nu mai este rațional este acolo unde își închipuie că este calificat să conducă o țară. Nu v-ați îngrozi dacă ați ști că avionul în care tocmai v-ați urcat e pilotat de unul cu permis de tractorist? Tot de volan e vorba, la urma urmei. Cu Tăriceanu povestea e alta, într-o țară cu democrație veche, el și-ar fi încheiat cariera politică într-un binemeritat anonimat (de n-ar fi fost și oarece implicații penale) încă de acum zece ani, de la scandalul bilețelului roz. Așa, este lider al unui partid fantomă, nevalidat de nicio alegere, și, prin jocul intereselor politice, fără să aibă nici un merit, liderul Camerei. Pentru că hainele pică pe el impecabil și pare că poate vorbi la nesfîrșit (fără să spună nimic substanțial) lumea pare a-l crede mai puțin roturier decît ceilalți (efectul Petre Roman) parlamentari. 
Apropo: privind parlamentul nostru, riști să devii lombrozian, lipsa de rafinament pe care Cultura o aduce inclusiv pe chipul omului este strigătoare la cer. Inși metabolici, trăiesc doar pentru șmenuri la marginea legalităţii sau dincolo de ea. Parlamentul acesta ilegal și ilegitim, care refuză să pună în aplicare o decizie a Curții Constituționale privind validarea Referendumului, își arogă niște pretenții fabuloase. Nu înțeleg de ce mare parte a protestelor publice au loc în Piața Victoriei, cauza răului nu trebuie căutată la guvern (indiferent care ar fi acela), ci la modul defectuos, incompetent și anti-național de funcționare a legislativului. O masă amorfă și încrezută, o adunare de complici în care există un mare absent: democrația.
Christian CRĂCIUN

Încă o sărbătoare a cărţii la Câmpina

Prima lună culturală a anului la Câmpina s-a încheiat cu o pereche de întâlniri literare organizate vineri, 29 ianuarie, de Societatea Scriitorilor Prahoveni la Colegiul Tehnic „Constantin Istrati” şi la Casa de Municipală de Cultură „Geo Bogza”. Prilejul a fost oferit de apariţia, la Editura Eikon, a două cărţi semnate de autori din zona noastră: Serghie Bucur şi Christian Crăciun, cărora li s-a adăugat bucureşteanul Ionuţ Butoi. 


Prezenţa la Colegiul „Istrati” se datorează solicitudinii doamnei prof. Corina Elena Cernica (autoarea unei cărţi-eseu despre Mircea Eliade), aflată deja în „recidivă”, pentru că, prin grija dumisale, amfiteatrul de aici a mai găzduit şi alte întâmplări literare. Întâlnirea de aproape o oră cu elevii şi cei câţiva profesori a fost deosebit de interesantă, majoritatea informaţiilor oferite de oaspeţi fiind noi pentru majoritatea publicului. Valentin Ajder, reprezentantul Editurii Eikon, Seghie Bucur, autorul romanului „Neant. Colaj despre suferinţă”, Christian Crăciun, cu antologia critică „Lectio incerta”, dar mai ales cu „Ucronia eminesciană”, precum şi cercetătorul Ionuţ Butoi, cu „Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc” au avut discursuri accesibile, incitante, care au îmbogăţit, cu siguranţă, volumul şi calitatea informaţiei, constituindu-se, de cele mai multe ori, în răspunsuri la întrebări pe care tinerii prezenţi nu avuseseră ocazia să şi le pună. Cuvintele lui Mircea Vulcănescu (un nume necunoscut pentru elevii prezenţi!) - „fiecare popor are, lăsată de Dumnezeu, o faţă proprie, un chip al lui de a vedea lumea şi de a-l răsfrânge pentru alţii. Fiecare îşi face o idee despre lume şi despre om, în funcţie de dimensiunea în care i se proiectează lui însuşi existenţa” - pot oricând să dea seamă de istoria mentalităţilor şi mişcărilor de idei din cele două decenii interbelice ale secolului XX, de moştenirea de inteligenţă ce nu trebuie abandonată. 


Ionuţ Butoi a reuşit să convingă, fără vreo inflaţie de cuvinte, că saltul intelectual din acea perioadă nu a putut fi stins cu totul de cei 45 de ani sub totalitarismul comunist nivelator de conştiinţe, pe care Christian Crăciun l-a sintetizat excelent: „Comunismul a scos la suprafaţă tot răul din om.” Se pare că, în 25 de ani de post-comunism, încă nu ne-am curăţat cu totul de acest rău. „Ucronia eminesciană” a fost „regina balului”, viziunea proaspătă a eseistului asupra operei „poetului nepereche” plecând de la „Memento mori” fiind primită cu interes şi curiozitate, mai cu seamă că nu avea nimic de-a face cu schema scheletică şi falsă oferită de programa şcolară – curricula!!! – în predarea literaturii române. „Eminescu este dintre acei autori cu o operă să-i spunem holografică, el nu scrie un poem anume, ci urmăreşte un gând până la ultimele lui consecinţe. Aproximându-l în diferite feluri. (...) Eu am propus aici citirea dinspre imaginal și ucronie, mai sunt, desigur, o mulţime de astfel de puncte de situare holistice în care se poate situa interpretul.” 
Povestea lui Serghie Bucur despre agonia şi moartea unui copil îmbolnăvit de hiv-sida în urma unei injecţii cu o seringă nesterilizată a făcut ca unii ochi să lăcrimeze discret şi furia mocnindă împotriva sistemului minat de haos şi iresponsabilitate să crească. Orei de cultură de la Colegiul „Istrati”, în timpul căreia tinerii au primit gratuit exemplare din „Revista Nouă” şi „Urmuz” - i-a urmat întâlnirea de la Casa de Cultură.


Câteva zeci de locuitori ai Câmpinei – dar şi prieteni ai lor din oraşele învecinate: Ploieşti, Floreşti, Breaza, Comarnic – au populat sala Constantin Radu şi s-au delectat cu bogata expoziţie de carte a Editurii Eikon, ba chiar au făcut achiziţii valoroase pentru biblioteca personală. Prelegerilor susţinute de Florin Dochia, Valentin Ajder, Serghie Bucur, Ionuţ Butoi şi irezistibilul Christian Crăciun, li s-au adăugat intervenţii incitante, uneori interogative fie şi retoric, datorate hispanologului Andrei Ionescu, poetei Livia Dimulescu, cercetătoarei întru Hasdeu Jenica Tabacu, criticului Constantin Trandafir şi istoricului Alin Daniel Ciupală. Despre trauma memoriei, realitatea imaginală, misteriosul domeniu translogoreic şi încă multe alte teme sugerate de personalităţile în discuţie (Mircea Vulcănescu & alţii, Mihai Eminescu) au făcut cvasi-dialogul cu publicul generos cu aplauzele un adevărat regal al deschiderii culturale, î-a permis să se poată ridica la niveluri spirituale înalte şi să poată coborî spre profunzimi uimitor de clare pentru minţile deschise. 
Astfel, ziua de vineri, 29 ianuarie 2016, prin oferta Societăţii Scriitorilor Prahoveni şi a oaspeţilor de le Editura Eikon, s-a dovedit a fi o sărbătoare nu numai a cărţii, ci şi a neobositei interogări de sine, a îndemnului spre dezvoltare personală. (F.F.)

P.S.: Nu uitaţi: în februarie, urmează „Centenarul Mişcării DADA”!


Scurt isograf despre un crisograf

Vineri, pe la prânz, Christian Crăciun (foto) și-a lansat (și) la Câmpina un volum de Isografii, eseuri din evadarea în esențial. Isografiile, spune autorul, sunt adevăruri interioare, convingeri. Icoane ale inimii, aş adăuga eu. Domnul Crăciun e unul dintre scriitorii care "lucră" cu așa ceva. Materia lui primă sunt textele inimii. Eu îl numesc crisograf. Adică un copist care smulge cuvinte din el și le așază pe coală.


Am citit și citesc cu mare plăcere scrierile sale. Spre deosebire de alţi autori, ale căror scrieri au gust de OSB-uri, de biscuiți DITA (da, scrierile lor sunt ca rondelele de slăbit: fără gust, fără calorii, fără sare!), scrierile domnului Crăciun sunt digerabile. Mai mult, sunt prăjituri ce pătrund până în adâncul stomacului... Au calorii. Și culmea, nu fac diabet, ci bine!
Profesorul Crăciun nu e doar crisograf, ci un apologet al bunului simț. Un combatant al viciilor proaste. Unii poate nu-s de acord cu mine, dar este un chirurg al cuvintelor. Când pune mâna pe bisturiu, Cristi Crăciun sparge puroiul. Malpraxisul provocat de incompetenții cu cap prea strâmt și inimă prea îngustă, vorba lui Eminescu. Fie ei în învățâmânt, în politică sau în cultură... (Isuse, și câți sunt!)
Interesant este că ideile și cuvintele sale nu evoluează labirintic, nu te introduc într-o rețea de unde nu știi încotro s-o apuci, nu-s filosofii aerine, care n-au feedback, n-au target decât familial. Nu-s scrieri unde se nasc luminițe la capatul tunelului, aşteptate dar de neatins. Domnul Crăciun nu este doar un spărgător de gheață, ci și de menținere a apelor limpezi; nu are un discurs spumos, o retorică a distructivismului, ci este unul din scriitorii ce oferă soluții. Am citit la mulți derviși ai condeiului destule eseuri, editoriale pline de resentiment, niște baroase ce sparg capete și frâng oasele chiar și-ale răstigniților. Dar soluții nu am gasit. Te lasă-n coadă de pește. La doctorul Crăciun nu există scriere fără practică. Și la ce ne-ar folosi să știm toată literatura, filosofia, istoria, religia, toată cultura lumii, dacă n-o putem procesa, dacă nu e aplicabilă?
Omul Crăciun mai are o calitate. Te poţi bizui pe el. Adică nu e un scriitor, un profesor, un individ dintre indivizi, de tip giruetă, care-o dă când cu comuniștii, când cu regele, când cu stânga, când cu dreapta, când cu credința când cu ateii... Are constanță, verticalitate, ceea ce multora dintre telurici le lipsește! Se vede asta de pe Lună...
Imi mai place ceva: nu e extremist! Domnul Crăciun, vorba lui Frunzetti, nu s-a autotintitulat superbun, dar visează laolaltă cu bunii. Nu știu dacă aș putea să îl numesc bard, dar e un "poet" care n-a exclus în epistolele sale dumnezeirea, providența. Nu e unul dintre cei, vorba lui Balzac, care s-au urcat pe scaune mai înalte decât cărțile pe care le-a citit. Căci numai aroganța, o prostie a fudulului, o nebunie (Biblia arată  că "nebunul zice că nu este Dumnezeu") te lasă să te crezi buricul pământului. Și vorba lui Max Lucado: "nu toate se învârt în jurul meu!"...
E o plăcere și o igienă să găsești cuvinte de mulțumire, mai ales în vremuri neașezate și în locuri șubrede, vorba domnului Pleșu. Mă bucur că sunt contemporan cu domnul Crăciun. Și mai mult, prieten... Chiar fără Bergenbier.
Spunea prietenul meu Vladimir Pustan că la Charles Beard istoria se rezumă în patru faze: când zeii vor să distrugă pe cineva, îl îmbată cu puterea; moara lui Dumnezeu macină încet, dar mărunt; albina fertilizează floarea ce o pradă; și, când e suficient de întuneric, se zăresc stelele…
Suntem în ultima fază a istoriei… E suficient de întuneric… Mulțumim că mai apar stele ... Una din ele e Christian Crăciun! Să luminezi bine, maestre! O flacără, oricât de mică, poate face noaptea ce nu poate face soarele...
Nicolae Geantă

Tituş Constantin, intrepret de muzică folk: „Muzica şi artele, în general, au fost refugiul meu în meditaţie şi rezonanţa cu Dumnezeu”

Tituş Constantin s-a născut la Comarnic, pe 25 ianuarie 1964, însă “Câmpina este oraşul devenirii sale”. Aici a urcat prima dată pe scenă ca solist vocal. A cântat câţiva ani buni  alături de Front Page, în Grecia şi SUA şi are un palmares impresionat, obţinând multe premii la festivalurile de folk. Scrie poezii, pictează şi iubeşte muntele, dar cel mai mult îi place să cânte. Folk-ul lui Tituş Constantin poate fi comparat cu zborul liber al unei păsări, care poartă înscrise pe aripi portative de sentimente absolute, care odată risipite în eter ajung în sufletul oamenilor şi rămân acolo pentru totdeauna. 


- Ai respirat muzică încă din copilărie? De unde începe povestea ta?
- Aşa este. Eram un copil de-o şhioapă, cum se spune, nu aveam nici doi ani şi luam două beţe de sub vatra de foc şi imitam cântatul la vioară. Mai tarziu, tot copil, apoi adolescent fiind, cântam acapela cutreierând dealurile zonei în care am crescut şi apoi am învăţat singur să cânt la muzicuţă, după ureche. Am moştenit, probabil, asta de la tatăl meu, care a cântat puţin la acordeon şi de la mama mea, care iubea muzica instrumentală foarte mult. Dar părinţii mei, deşi au văzut că am talent, nu au ştiut că există gimnaziu de muzică la Ploieşti, să mă fi dat să învăţ direct pe note. Am fost autotdidact şi am învăţat să cânt la chitară prima dată abia la 18 ani şi cu ajutorul unor prieteni apropiaţi. Dar, ştii cum se spune, nu e niciodată prea târziu să faci un lucru bun în viaţa ta. 
- Când ai avut prima tangenţă cu scena?
- Este o amintire încă foarte vie. În clasa întâi, învăţătoarea noastră m-a pus în rolul principal al poveştii cântate a ciobănaşului, pe care trebuia să o interpretăm la serbarea de sfârşit de an. Şi am deschis spectacolul tot eu, cu un cântec cântat acapela, care se chema „Ţara mea”. Eram îmbrăcat în costum naţional! Eu, o mogâldeaţă de 70 cm înălţime, în mijlocul ditamai scenei de la Casa de Cultură! Zâmbesc şi acum când mă gândesc la acea imagine... 
- „Chitara mea, chitara mea, chitara mea/ Lacrimi târzii vor izvorî din noi/ Chitara mea, chitara mea, chitara mea/ Ne vom iubi, vom fi doar amândoi”. Tu şi chitara ta, o dragoste fără frontiere, unică în armonia misterelor vesperale?
- Ai simţit foarte bine spiritul mistic al acestui cântec care, de fapt, este prima mea compoziţie integrală din 1980 şi care, în versiunea aceea, era scrisă în limba engleză şi avea cam acelaşi mesaj, dar scris cu alte versuri. La câteva luni, un prieten mi-a spus că trebuie să îi fac versuri în română şi a ieşit acest cântec, care are în el un adevăr universal. Artiştii îşi purifică încercările vieţii prin arta lor, iar instrumentele artei pe care o fac îi ajută în asta şi astfel reuşesc să dea oamenilor din trăirile lor, cu care aceştia din urmă rezonează în spirit şi atunci ajung să le placă o piesă. Muzica şi artele, în general, au fost refugiul meu în meditaţie şi rezonanţa cu Dumnezeu, cu adevăruri pe care le trăieşti şi le simţi şi vrei să le împărtăşeşti şi oamenilor, în mod indirect sau metaforic, pentru ca şi ei, la rândul lor, să îşi exalteze simţul artistic pe care oricum îl au, dar pe care poate nu-l pot materializa scriind muzică. 
- Cum te-ai „virusat” cu dragostea pentru folk?
- Îmi place că ai folosit un termen foarte modern… „virusat”. Din nou zâmbesc fericit pentru că este şi acesta un adevăr pe care toţi folkiştii, fie că sunt artişti sau ascultători, îl ştiu foarte bine. Muzica folk are un mesaj puternic şi pozitiv, de fiecare dată luat din realitate şi nu este o muzică „fabricată” doar de sezon, ca să scoată nişte bani. Folkiştii vor să ajute la evoluţia spirituală şi mai ales socială a omenirii, nu să o îngroape, cum fac alte genuri deocheate sau fără valoare ale aşa-zisei muzici contemporane. Pentru asta, ei îşi pun sufletul pe tavă, cum se spune. Odată ce descoperă acest gen, atât artiştii, cât şi ascultătorii nu se mai pot devirusa de folk.  
- Ai câştigat multe premii şi trofee la diferite festivaluri... Care dintre acestea te-a emoţionat cel mai mult?
- În decursul a doi ani am câştigat câteva din trofeele festivalurilor folk din ţară. Nu am avut emoţii. Am scăpat de ele de când eram copil şi eram pe scenă mereu în festivalurile şcolare sau naţionale de atunci, fie ca actor, fie ca muzician. Acolo am cunoscut şi m-am împrietenit cu toţi folkiştii, mai mult sau mai puţin celebri, cu a căror muzică am copilărit. Acum am ajuns să cânt şi să colaborez cu mulţi dintre ei, ceea ce mă onorează şi îmi dă satisfacţia plăcută a împlinirii. Închipuiţi-vă cum e să fii adolescent şi să mergi să ceri un autograf lui Mircea Baniciu şi peste 20 de ani să ajungi să cânţi cu el!  
- Pe Emeric Imre cum l-ai cunoscut?
- Emeric Imre este născut în zodia Vărsătorului, ca şi mine. Ne-am cunoscut la celebrul Festival „Om Bun”, organizat de Victor Socaciu în Bucureşti. El avea recitalul lui, iar eu cântam acolo împreună cu Dinu Olăraşu, un alt Vărsător cu care rezonez foarte mult spiritual şi muzical. Cu amândoi sunt foarte bun prieten şi cântăm împreună de multe ori. 


- Folk, rock, jazz, country... Care este punctul lor de întâlnire?
- Toate genurile de muzică bună şi cu adevărată valoare artistică au fuzionat, pentru că informaţia şi influenţa se răspândesc foarte repede datorită tehnologiei. Este normal să te influenţeze foarte mult, în ceea ce scrii, genurile cu care ai crescut. Eu am crescut cu folk, rock, country datorită fratelui meu mai mare, care asculta ilegal pe atunci postul de radio Europa Liberă. Jazz-ul şi muzica medievală le-am descoperit şi am ajuns să le cânt mai târziu, odată cu evoluţia percepţiei şi interpretării muzicale. Jazz-ul este un gen muzical greu, pe care nu oricine îl poate înţelege sau cânta. Acum, alături de iubita şi colega mea, alături  de care cânt, Rodica Boldorea, violonistă la Opera din Braşov, descopăr un alt gen foarte greu, muzica clasică, opera, care sigur mă va influenţa în viitor.
- Muzica folk este considerată ca fiind singurul gen al cărui caracter muzical nu a fost niciodată definit. Care crezi că este explicaţia?
- Orice cântec se naşte cu un pian sau cu o chitară. Louis Armstrong, celebrul jazzman, compozitor şi interpret, spunea „All music is folk”. Pentru că prima dată  cânţi pentru „folks” (oameni buni), pentru cei ce te ascultă cu sufletul. Cam asta ar fi explicaţia simplă, pentru că atunci când apari doar cu o chitară acustică şi o voce, toată lumea tinde să te ia drept folkist. Dar aşa cum spuneam, fiecare folkist cântă în funcţie de genul care l-a influenţat şi de aceea folkul este un gen ce nu se poate defini exact. 
- Crezi că muzica folk alimentează trăirile mai intens decât alte genuri muzicale?
- Sigur! Este forma cea mai simplă, directă şi uşor de perceput pentru urechea umană, cea mai uşoară cale prin care sufletul omului poate prinde mesajul poetic şi muzical al unui cântec. Bineînţeles că o anumită orchestraţie îi poate amplifica energia şi atunci percepţia emoţională este mai intensă. Este ca şi muzica de cinematografie, fără de care filmul nu te-ar face să ai trăirile puternic amplificate. Ar fi chiar de nevăzut! Anumite cântece, însă, se cer neorchestrate, lăsate aşa simple, doar cu vocea şi chitara sau cu pian. 
- Mai este receptat acest gen în peisajul muzical românesc?
- Întotdeauna va fi. Aşa cum am spus, este aproape de sufletul celor ce simt valoarea poetică şi muzicală şi, apoi, prin latura lui protestatară, întotdeauna va exprima critica şi revolta oamenilor la adresa lucrurilor ce nu convin în societate. 
- Ştiu că mai ai şi alte pasiuni prin care exprimi dragostea ta pentru viaţă. Care sunt acestea? 
- Sunt recunoscător faţă de Dumnezeu că m-a înzestrat cu talent nu numai pentru muzică. Am mai multe pasiuni care chiar îmi fac viaţa frumoasă. Nu sunt profesionist în niciuna, deşi am câştigat bani şi din pictură. Îmi place foarte mult acuarela şi îmi place foarte mult natura, să merg pe munte. Ca un sport extrem, şi chiar ca o asceză spirituală, fac escaladă pe stâncă, alpinism şi îmi plac enorm plimbările în natură. Pentru că am cântece scrise pe versurile mele, vă închipuiţi că am şi câteva poezii, de care nu sunt foarte mândru, pentru că nu mă consider un poet de excepţie, dar ele pot fi adunate oricând într-o carte pe care merită să o citeşti pentru sufletul tău.   
- Ce înseamnă Câmpina pentru tine, te regăseşti în peisajul ei artistic?
- M-am născut în Comarnic şi am stat acolo cu părinţii numai până la 4 ani. Dar  cel mai mult am copilărit şi crescut la Câmpina. Aici am evoluat artistic şi sunt cât de cât recunoscut ca artist, chiar dacă îmi petreceam vacanţele şi pe dealurile şi prin pădurile frumoase ale Comarnicului. Câmpina este oraşul devenirii mele. Astăzi locuiesc însă mai mult prin Braşov, unde şi lucrez în studio la cel de-al doilea album, care va fi în totalitate cu cântece în limba engleză, pentru că am simţit să scriu în engleză de la primele mele compoziţii. Chiar am adunate cântece foarte vechi, scrise demult şi cântece foarte noi scrise în ultimii doi ani. Va fi un album foarte frumos şi bogat orchestrat, cu valenţe puternice de muzică rock creştină,  piese despre întâmplări ale vieţii mele şi despre iubire. Are valenţe creştine pentru că sunt piese în care cânt despre Dumnezeu şi legătura mea cu divinitatea, iar Dumnezeu este Iubire şi când cânţi despre Iubire, cânţi şi despre Dumnezeu. 
Andreea Ştefan