03 august 2010

Ovidiu Bogza şi Fabrica de mâncare din Câmpina

Puţini petrecăreţi de o talie aşa de înaltă s-au putut compara cu Ovidiu Bogza, fratele mai mare al lui Geo Bogza. Însuşi Păstorel Teodoreanu – recunoscut campion al genului – ar fi putut recunoaşte în el un Păstor, poate chiar pe Marele Păstor. Nu degeaba, în revista şapirografiată, pe care a scos-o în 1927 la Buştenari, „Balonul” – urmată de „Calendarul Balonului”, ce a apărut până în 1933 – împreună cu Gion Tomşeneanu, patronul unei băcănii de „coloniale şi delicatese”, numele său era înlocuit cu renumele de Clondir, lăţit peste localitate şi împrejurimi: „Directori: Clondir şi Stop” (Gion era mai reţinut; îmi aduc aminte, din Calendar, de ziua de „7 Ianuarie – Sf. Ioan Botezătorul. Cârciumarii serbează patronul”). Nevoia sa de a pune „sodă” la baterie era aşa de mare, de presantă, prezentă şi perpetuă, încât l-a făcut să deschidă la Buştenari o Fabrică de sifoane. Asta după ce încercarea – povestită spumos în nuvela Cum se face o fabrică de acid carbonic – de a produce mai întâi materia primă, răsuflase. Fabrica de sifoane a făcut-o împreună cu Gică, sau George, numele celor doi asociaţi fiind ştanţate pe capetele masivelor sifoane de sticlă: „G. & O. Bogza”. De la această inscripţie de pe lanurile de sifoane avea să i se tragă numele literar al lui George: Geo Bogza. „De unde iei sifoanele ?” „De la GeO Bogza”, era răspunsul. Şi, azi aşa, mâine-aşa, Geo-n sus şi Geo-n jos, tot repetându-se de sute şi sute de ori, Geo i-a rămas numele, lui George. Mai ales că el era cel care se ocupa (vizibil) de fabrică. Ba, uneori, mai ieşea şi cu căruţa prin sat, trasă de calul Cocoş, ca să aprovizioneze multele cârciumi ale penurbei, inclusiv Casinoul (!).
Cu Gion Tomşeneanu şi alţii, Ovidiu Bogza a făcut o confrerie de celibatari convinşi. Până când o Miss Buştenari l-a convins pe Ovidiu să se lepede de hainele burlăciei. Poate-ar fi de omis că Geo i-a suflat-o lui Ovidiu pe această miss şi a suflat-o cu aur literar: Bunty, dar pomenim acest episod fiindcă frumoasa soţie i-a adus mirelui ca zestre câteva sonde (D-l Buga, profesorul de Istorie şi ex-primarul de la Telega, mi-a spus că vreo şapte sau nouă, nu ştie precis, dar o să afle). Nu ştiu dacă atunci sau mai înainte Ovidiu devenise şi el petrolist, el deţinând, din câte ştiu de pe când trăia, sonda 4 Bogza care, poate că mai este în funcţiune şi azi (pe-atunci era).Curgea petrolul la Buştenari şi curgeau şi banii şi chefurile. Ionel Fernic – bun prieten cu Ovidiu, de care era mai apropiat ca vârstă, dar şi cu Geo şi cu Nicolae Bogza (Radu Tudoran), pilot militar (să se fi contaminat de la acesta de pasiunea pentru aviaţie ?!) – pendula între Ploeşti/Bucureşti şi Buştenari. Până şi sobrul I.A.Bassarabescu – fostul profesor al lui Ovidiu la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel din Ploeşti – era întâmpinat, la o reuniune literară, cu un recipient pântecos : „Ai fost creat un personaj, / Ovidiu, zis şi Cană. / Eu mă prezint cu-alt apanaj : / Ovidiu... Damigeană !” (Pentru necunoscători, în 1908 Bassarabescu publicase farsa într-un act Ovidiu Şicană.)
Anii au trecut. Ca şi capitalismul sălbatic (în timpul căruia în România imigraseră câteva sute de mii de ingineri şi tehnicieni din ţările importante ale Europei: din Germania, din Anglia, Franţa, Italia, Olanda, Elveţia şi altele; pe unii dintre ei, căutaţi-i în registrele de Stare Civilă ale Câmpinei şi localităţilor din jur). Ovidiu se mutase la Câmpina unde, pe strada Sondei, nr. 32, cumpărase o casă cu o curte modestă, având ieşire şi în strada Orizont. Câţiva butuci de vie, câţiva pomi – ale căror roade se lăsau culese pe rând, de la cireşe până la gutui (eu însumi am învăţat de la Dumnealui cum să fac un vin bun de vişine; al său era excelent !) – câteva coteţe pentru păsări şi porc (în ultimii ani rămăseseră numai păsările) închegau o gospodărie cumpănită ca în retortă (în liceu era cunoscut ca „Nepotul lui Lavoisier”). Baza alimentaţiei o constituia însă piaţa. Din care, cam dispăruse tot ce se putea cumpăra şi mânca. Afară de Bucureşti şi de Arad, foamea fusese raţionalizată în toată ţara. (Ca o ironie a sorţii, când scriu aceste rânduri, în ziua în care soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost deshumaţi, la o televisiune naţională profesorul Mircea Oprean, ginerele lor, ne spune că în alte ţări socialiste: Germania Democrată, Jugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria şi, mai ales, Polonia, exista mâncare !) Cei mai inventivi făceau excursii la Bucureşti. Pentru aprovizionare. Ardelenii, în mod individual, umplând cu slană „trenurile foamei”, moldovenii, cu pâine. Muntenii, cu autocarul. (Am fost şi eu, cu soţia şi colegii de la Complexul muzeal al judeţului Prahova – directoare inspirata Zoe Stoicescu-Apostolache – lângă Televiziune.)
Ovidiu Bogza se îmbolnăvise şi, convalescent fiind, simţea nevoia să mănânce un ficat în sânge, ca să se mai întremeze puţin. Cum era cam slăbit, într-o zi îmi zice: „Amice, hai cu mine la Muntenia (aşa se numeau atunci Hotelul şi Restaurantul ”Carpatina”) să cumpăr o jumătate de kilogram de ficat.”
Ne-am dus. Restaurantul era fără nicio perdea.
„Nu se poate, nu pot să vă dau”, ne-a refuzat şeful (n-are importanţă care). „Fiindcă, pe lângă ficat, eu trebue să pun şi garnitura de orez, de fasole verde” şi de ce-o mai fi zis. „Bine, puneţi-le şi pe-acestea !”, a plusat voiniceşte, luat de elan, D-l Ovidiu. „Nici aşa nu se poate”, a replicat şeful. „Trebue să vă servesc aici, la masă. Fiindcă, dacă mă prinde, eu îmi pierd slujba. Deja se ştie că dumneavoastră aţi intrat aici. Nu plătesc ei, toţi banii dumneavoastră, o asemenea slijbă.” Şi cum o mai fi zis.
Am plecat. D-l Bogza nu s-a gândit nici o secundă să mănânce el singur, fără Doamna Eliza. Am fost de zeci de ori în casa lor, în care rămăseseră (am mai întâlnit atmosfera aceea şi în alte case din Câmpina, dealtfel) armonia şi pacea universală de pe timpuri. A unor oameni dinamici la minte, dar blânzi şi potoliţi şi de o tandreţe firească, între ei.
Nimeni n-ar fi vrut să fie de faţă la acea scenă. Nici chiar el, Ovidiu Bogza, în primul rând. El, faima patronilor de restaurante de odinioară, din Ploeşti, din Buştenari şi din Câmpina şi de pe unde va mai fi fost. O asemenea umilinţă nu crezuse că va trăi vreodată.
Nu bănuia atunci D-l Bogza că o umilinţă şi mai mare se punea la cale la scară naţională: Fabricile de mâncare, acele „Circuri ale foamei”, din care câteva s-au şi construit, până la sfîrşitul anului 1989, la Bucureşti. În tandem cu blocurile cu apartamente fără bucătării, dar cu săli de mese la fiecare scară sau pentru toate scările (după „confort”, de la caz la caz), în care urma să se servească mâncarea adusă de la acele fabrici. Şi cu acţiunea de curăţare/demolare a locuinţelor individuale, adică a caselor şi a vilelor, sub acoperirea păstrării şi valorificării arhitecturii tradiţionale – prin tipizare (!) – proect moşit şi executat la Ploeşti, la I.P. Prahova. Astfel că puşcăria se muta la bloc. Transformându-se masa (de oameni, dacă se mai puteau numi aşa) în nişte potăi (ei, se mai selectau acolo şi nişte dulăi), cărora li se arunca (dacă dădeai peste o bucătăreasă nervoasă ?; da, dar câte locuri de muncă se creau dintr-odată !) un blid de mâncare (unii n-au ostenit nici până azi să hămăe după acele timpuri, ale visului de aur al „iepocii”: Cantina săracilor). Zilnic supravegheată. (Să presupunem că, într-o zi nefastă, familia Bogza – sau Onea, sau Iosifescu – nu se ducea la masă. Deşi nu plecase din localitate. Dar, parcă nici ieri n-a făcut act de prezenţă. „Măi, dar unde mănâncă ăştia ? De unde şi ce ?” – fără şi „de ce ?”). Astfel că nici nu mai era nevoe de informaţia informatizată.
O Fabrică de mâncare urma să se construiască şi în Câmpina. Pe Muscel. Locul fusese stabilit deja. Şi mi se pare curios că, în douăzeci de ani de democraţie, cu atâta masmedia locală şi judeţeană – înainte de 22 Decembrie 89 nu existase decât un ziar, judeţean, „Flamura Prahovei” (şi acela redus la un format mic), nici un post de radio şi de televiziune (şi cum să fie, dacă însăşi televiziunea naţională emitea două ore ?!) şi nicio editură – n-a deschis nimeni acest subiect. Cu atât mai mult cu cât, 90% din membrii aparatului de partid şi administrativ din Câmpina de atunci, trăesc. Iar iniţiativa Fabricii de mâncare – îmi îngădui să risc această afirmaţie – cu siguranţă că nu a plecat de la ei. Şi atunci, de ce atâta tăcere ?

N.B. D-l Ovidiu Bogza a murit la 25 Iunie 1986.
                 Octavian Onea

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu