28 iunie 2011

Proiectul de modernizare Calea Dacia ar putea fi oprit din nou... pentru verificare!

Comisia Europeană a anunţat întreruperea plăţilor, până când Guvernul României va remedia deficienţele constatate de inspectorii UE

Proiectul de modernizare Calea Dacia ar putea fi oprit din nou (pentru a câta oară?), de data asta din motive extrem de serioase. Comisia Europeană a controlat investiţiile care se derulează cu finanţare prin Programul Operaţional Regional - Axa prioritară 2 în judeţele Teleorman, Ilfov, Buăzu şi a constatat deficienţe la sistemul de achiziţii publice, mai precis utilizarea unor criterii de selecţie discriminatorii de către autorităţile locale în selecţia constructorilor, folosirea nejustificată a procedurii accelerate şi lucrări suplimentare contractate ca lucrări similare. Cam ce s-a întâmplat şi pe la noi, cu licitaţia organizată de Primărie şi câştigată de firma Cast Băneşti, care şi-a „surclasat” contracandidaţii cu termenul de execuţie de 4 luni (între timp au trecut aproape 2 ani). E drept, pentru un asemenea record, firma Cast Băneşti urmează să câştige aproape un milion de euro în plus faţă de preţurile oferite de contracandidaţi. 

Vă reamintim că licitaţia organizată de Primărie a fost contestată de ceilalţi participanţi, tocmai din motivele arătate mai înainte, Comisia Naţională pentru Soluţionarea Contestaţiilor a dat câştig de cauză reclamanţilor, însă în cele din urmă s-a ajuns în instanţă la Curtea de Apel Ploieşti, unde firma Cast a avut câştig de cauză în urma unei sentinţe definitive şi irevocabile. 
În urma deficienţelor arătate mai sus în cele trei judeţe, Comisia Europeană a anunţat întreruperea plăţilor până când Guvernul României va remedia deficienţele constatate. În plus de asta, autorităţile europene au cerut verificarea tuturor contractelor de lucrări încheiate în ţară de beneficiarii Axei 2, verificare ce va avea loc în perioada iulie - august 2011. Aşadar, lucrările de la modernizarea Calea Dacia se vor opri, probabil, din nou, din lipsa banilor şi pentru o verificare mai atentă a dosarului de licitaţie şi mare minune să nu asistăm şi la alte surprize.

Cuvântul care înţeapă

Ce fel de caractere clădim în şcoli?

Zilele trecute am primit la redacţie vizita unei doamne cu părul alb, ce avea un aer misterios şi un baston de care nu cred că avea mare nevoie. 
Mă privea ca un detectiv în recunoaştere şi parcă nu-şi găsea locul. Era evident că încă se mai gândea dacă a făcut bine să mă caute, dar în acelaşi timp părea hotărâtă. S-a aşezat pe canapea şi mi-a mărturisit că ceea ce vrea să îmi dezvăluie trebuie să rămână confidenţial. Am recunoscut, la rândul meu, că sunt obişnuit cu oamenii care vor să reclame ceva sau pe cineva fără să-şi asume în vreun fel răspunderea ori identitatea. Societatea românească, încă bântuită de tarele trecutului, este plină de astfel de exemple, am continuat eu. M-a privit în ochi şi mi-a spus că îmi admiră curajul şi tocmai de aceea m-a căutat. Doamna cu părul nins  ştia să umble la sentiment. Am înţeles că nu era o persoană oarecare şi m-am hotărât să o ascult. Şi-a început povestea prin afirmaţia că nu îmi va spune cum se numeşte, din simplul motiv că asta i-ar putea dăuna copilului despre care este vorba. Am acceptat şi această nouă cerinţă, mai mult din curiozitatea de a afla ce se ascunde în spatele unui copil. O mică dramă, a unui elev de clasa a II-a, pe care sistemul de învăţământ românesc sau poate mai degrabă un învăţător prea drastic ori prea indulgent l-a făcut să simtă cu mult înainte de vreme cât de nedreaptă este uneori viaţa. 
Bunica lui, femeia din faţa mea, auzise din gura nepotului, după serbarea şcolară de sfârşit de an, vorbe care au îndurerat-o profund. Elevul era printre puţinii din clasa lui care primise, după un an de învăţătură, premiul al II-lea, spre deosebire de majoritatea colegilor pentru care coroniţa a fost recompensa supremă. Evident că nu valoarea premiului se pune în discuţie, ci răspunsul copilului, care văzându-şi părinţii supăraţi după o asemenea ispravă, a venit cu o justificare profundă pentru vârsta lui: „Buni, de ce s-a supărat mami că am luat premiul al II-lea? Ea nu ştie că premiul I costă bani?” 
Auzind aceste cuvinte, i-am înţeles deznădejdea doamnei şi m-am întrebat ce fel de caractere se nasc acolo, în clasele primare ale şcolii româneşti. Am încercat apoi să aflu dacă nu cumva învăţătorul a avut dreptate şi poate a evaluat copilul la justa lui valoare. Interlocutoarea mi-a răspuns cu o întrebare retorică: oare sunt chiar atât de mulţi copii foarte buni în şcolile câmpinene? 
M-am hotărât să investighez în teren tâlcul acestei întrebări. Am aflat în scurtă vreme că în clasele primare din toate şcolile generale din oraş sunt exagerat de mulţi copii care au încheiat anul şcolar cu premiul I ori calificativul „Foarte bine”. Am mai aflat că foarte mulţi învăţători preferă această soluţie pentru a nu crea tensiuni printre părinţi, dar şi din dorinţa de a-i stimula pe cei mici, însă am auzit şi multe grozăvii, care ţin exclusiv de putreziciunea unui sistem corupt şi de lipsa de profesionalism a unor dascăli. 

Mi-ar face mare plăcere să vă dau exemple concrete, însă din păcate, oamenii care ar putea să depună mărturie se ascund în spatele propriilor probleme. 
În urma acestei poveşti urbane, cu oameni mărunţi (şi aici mă refer la unii dintre dascăli, care nu sunt dascăli şi la cei care preferă să ţină sub preş deziluziile copiilor lor), rămâne doar trauma unui copil de 8 ani care a învăţat, la sfârşit de an şcolar,  că totul are un preţ şi că, uneori, nu e de ajuns să fii bun ca să fii în frunte. 

P.S. Să vă zic una tare. Sâmbătă, pe la prânz, m-am întâlnit pe stradă cu primarul Tiseanu. Sunt convins că ne-am fi evitat reciproc dacă nu dădeam nas în nas. Cum fiecare dintre noi avem o educaţie ce nu exclude politeţea şi nici complezenţa, ne-am întreţinut pe un trotuar (neasfaltat încă), preţ de 15 minute. Pe tot parcursul întrevederii am discutat diverse aspecte, care ne-au dus la concluzia că el s-a săturat de mine şi eu de el, adică nimic nou. Ceea ce speram să fie o luptă liberă de idei nu a fost decât un război civil verbal. Ne-am despărţit eu zâmbind, el cam crispat, cu promisiunea că ne vom reîntâlni, el crezând că posibil la Tribunal, iar eu cu speranţa că undeva pe drumul normalităţii şi al adevărului.

Clădirea fostului sediu Romtelecom are un risc seismic ridicat?


De puţin timp, clădirea care găzduia sediul Romtelecom Câmpina s-a mutat la parterul unui bloc din spatele statuii lui B.P. Hasdeu, lângă Restaurantul Milia, unde a funcţionat odinioară Altex. Odată cu filiala câmpineană a principalului operator de telefonie fixă din România, în acelaşi spaţiu, s-a mutat şi firma Nextgen, apărută, anul trecut, în viaţa economică a oraşului, după preluarea operatorului de telecomunicaţii Teron Systems. După cum se aude (informaţia este cu titlul de zvon, deoarece nu am reuşit să contactăm niciun reprezentant al Romtelecom România de la Bucureşti, iar cei de la reprezentanţa câmpineană şi-au declinat competenţa în comunicarea cu presa), mutarea a fost cauzată de faptul că, în urma unor expertizări, clădirea în care a funcţionat, vreme de mulţi ani, Romtelecom (vechea clădire a Poştei) a fost depistată ca având deficienţe la structura de rezistenţă şi, prin urmare, prezentând un risc seismic ridicat. Bulina roşie cu care s-a “pricopsit” imobilul vechii Poşte este destul de dificil de înteles, în condiţiile în care, în urmă cu aproximativ un deceniu, clădirea a fost supusă unor lucrări de renovare.

Până anul viitor, Cinematograful Central se va redeschide

Modernizat, în el se vor putea proiecta filme în sistem 3D


Nemulţumiţi probabil de vânzările cinematografului câmpinean, conducerea RADEF “Româniafilm”, care mai deţine în ţară, la ora actuală, doar 29 de cinematografe, a încheiat, acum şapte ani, un contract de închiriere cu firma câmpineană Rotalic SRL, aceasta din urmă fiind obligată să facă anumite investiţii în modernizarea clădirii, veche de peste 50 de ani. Lucrările de modernizare nu s-au terminat nici până în ziua de azi, întrucât clădirea a fost puternic afectată de toate cutremurele pe care le-a suportat, fiind construită într-o manieră excesiv de economică, mai exact, fără fundaţie. “Toată consolidarea şi reabilitarea clădirii costă sute de mii de lei, avem şi un proiect tehnic în acest sens. În plus, mai trebuie să stârpim şi o ciupercă periculoasă, instalată, de ani buni, în pereţii clădirii”, ne-a declarat patronul firmei Rotalic, Cătălin Roman. Mai trebuie menţionat că, după ce clădirea a fost închiriată, activitatea cinematografului a încetat, în spaţiile clădirii funcţionând un bar şi un centru de reparat telefoane mobile. Legea cinematografiei, din 2006,  permitea trecerea cinematografelor RADEF în proprietatea consiliilor locale; desigur, cu acceptul acestora din urmă. Consiliul Local Câmpina a aprobat trecerea clădirii cinematografului în patrimoniul oraşului printr-o HCL (era prevăzută chiar înfiinţarea în acest imobil a unui centrul cultural multifuncţional), a făcut toate demersurile necesare şi a înaintat toate documentele aferente  Ministerului Culturii, de unde a primit aviz favorabil. Mai rămăsese doar semnarea unui protocol de predare-primire cu cei de la România Film, care ar fi consfinţit trecerea clădirii în patrimoniul municipiului. Protocolul nu a mai fost semnat, deoarece reprezentanţii România Film nu au catadicsit sa se mai deplaseze la Câmpina, din motove care nu sunt deocamdată cunoscute. Între timp, situaţia juridică a cinematografului s-a complicat, căci luna trecută, guvernul Boc a emis OUG 47/2011, care permite RADEF să-şi ia clădirea înapoi.  Actul normativ guvernamental prevede că, începând din iunie 2011, “avand în vedere faptul ca majoritatea autorităţilor administraţiei publice locale nu au întreprins măsurile legale şi procedurale pentru preluarea cinematografelor”, clădirile cinematografelor administrate de RADEF, din domeniul privat al statului, nu mai pot fi date consiliilor locale. Cei de la Primăria Câmpina susţin că au făcut toate demersurile necesare. Actualul administrator al clădirii Cinematografului Central de odinioară consideră că preluarea clădirii de către municipalitate nu ar fi fost tocmai in regulă, deoarece firma Rotalic era, la vremea aceea, în litigiu cu cei de la RADEF. Oricum, peste toate aceste supărări şi complicaţii, vine şi o veste bună: până anul viitor, câmpinenii vor putea beneficia de un cinematograf ultramodern, cu filme ce pot fi proiectate şi în trei dimensiuni. “Sunt hotărât să deschid, aici, după ce se vor termina toate lucrările de modernizare, un Caffe Cinema 3D. Cât mai curând posibil se va întâmpla acest lucru, dar nu pot să vă dau acum un termen, pentru că sunt condiţionat de lucrările de reabilitare, ce se pot întinde până anul viitor, precum şi de obţinerea unei finanţări corespunzătoare”, ne-a mai spus Cătălin Roman. 

Consiliul Local propune denumiri de străzi, Prefectura le schimbă fără temei

Pe vremea “sumar judecatului şi rapid împuşcatului”, Câmpina a supărat adesea autorităţile judeţene pentru faptul că şi-a apărat, de multe ori, statutul de al doilea oraş prahovean, solicitând fonduri de dezvoltare corespunzătoare; cum era procedura acelor vremuri comuniste, pe care nu trebuie să le regretăm. Se pare că tratamentul cu aere de superioritate şi de fandoseală pe care ni-l aplică, uneori, cei din capitala Prahovei nu a dispărut nici astăzi. Consilierii municipali sunt supăraţi pe cei din Prefectura Prahova pentru faptul că dau denumiri ciudate unor străzi câmpinene, fără să ţină cont de propunerile reprezentanţilor municipalităţii câmpinene. Recent, schimbarea denumirilor unor străzi din Câmpina a stârnit discuţii aprinse în legislativul municipal, unele dintre ele cu puternice accente comice. Respectând prevederile impuse de legislaţia în domeniu, Comisia de Urbanism (CU) a Consiliului Local Câmpina a înaintat Instituţiei Prefectului trei propuneri pentru fiecare dintre străzile ale căror denumiri trebuiau schimbate. Comisia de Atribuire de Denumiri (CAD) din cadrul Prefecturii Prahova, al cărei preşedinte este Florin Sicoe, a modificat foarte multe dintre aceste propuneri, pe baza unor criterii numai de Sicoe şi oamenii săi ştiute şi înţelese. Astfel, CU a propus ca o stradă din cartierul Erupţiei să se numească Madrid, dar CAD a stabilit că mai bine s-ar numi Chişinău. La o altă propunere câmpineană de “botezare” a unei străzi cu numele Atena, decizia de la Ploieşti a sunat Varşovia. Au fost şi alte denumiri de străzi care i-au nemulţumit pe cei din Prefectură. Astfel, Berlin a fost înlocuit cu Bruxelles, iar Viena cu Paris. Bune şi denumirile Chişinău şi Varşovia, că doar suntem cosângeni cu basarabenii şi prieteni de secole cu polonezii, dar dacă localnicii, prin reprezentanţii lor, au decis anumite denumiri, ar fi fost cuşer să fie respectate propunerile câmpinenilor, că doar trăitorii acestor străzi sunt din Câmpina, nu din Ploieşti. Abia după schimbarea Berlinului cu Bruxelles, “au înţeles” câmpinenii că ploieştenii lui Sicoe sunt cei mai “europeni” dintre prahoveni. Că Viena a trebuit să lase loc Parisului, a fost mai uşor de înţeles, căci la “oraşul luminilor” numai nişte minţi prea luminate s-ar fi putut gândi. E drept, legea spune clar că ultimul cuvânt îl are CAD a Prefecturii. Dar parcă prea sunt “scrofuloşi la datorie” Sicoe şi oamenii săi, de parcă ar încerca, cu tot dinadinsul, să facă opoziţie şi noi propuneri (decisive), doar pentru a da impresia că au activitate, domnule, nu doar aprobă din cap şi din condei, fără nicio contribuţie personală, toate propunerile “neinspirate” ale provincialilor (din afara capitalei judeţului, adică) dintre Prahova şi Doftana. Consilierul Marian Nistor, care a prezentat în plenul miniparlamentului câmpinean, propunerile Comisiei de Urbanism şi schimbările operate de cei din CAD, a marcat cu o fină ironie expunerea sa, subliniind că “cel mai greu le-a fost, probabil, celor din CAD schimbarea denumirii unei străzi câmpinene din Cireşului în Coacăzelor”. După tot scandalul european al castraveţilor infestaţi cu bacteria E.coli, vă daţi seama ce mânioşi ar fi fost cei din CAD dacă aleşii câmpinenilor ar trimis propunerile lor ceva mai târziu, iar o denumire de stradă solicitată ar fi fost: Castraveţilor!

Zeci de rromi stabiliţi ilegal terorizează strada Cărămidari

Senatorul George Severin are de gând să facă o interpelare a ministrului Traian Igaş în Senatul României pentru a-i solicita rezolvarea grabnică a problemei zecilor de romi care locuiesc ilegal pe strada Cărămidari din Câmpina. Problema romilor care locuiesc ilegal pe strada amintită este de notorietate, dar până în prezent, administraţia şi poliţia locală nu au reuşit să găsească o soluţie în acest caz. Pe Cărămidari, într-o baracă, îşi au domiciliu câteva familii de romi. Aceştia îşi văd de treburile lor şi nu creează neplăceri familiilor de români învecinate. Nenorocirea este că, pe lângă aceşti romi paşnici, care locuiesc acolo cu acte în regulă, s-au aciuat în baraca amintită alte câteva zeci de romi recalcitranţi, care stau acolo ilegal şi terorizează întrega stradă prin scandalurile pe care le provoacă şi prin furturile pe care le comit, inclusiv prin proprietăţile vecinilor. Mai multe familii de români de pe Cărămidari i-au trimis senatorului o sesizare în care îi prezintă situaţia, îl informează că au fost sesizate toate forurile competente şi îl roagă să-i scape de teroarea la care sunt supuşi de către “străinii” de etnie romă ce vandalizează întreaga stradă. 
La o recentă întâlnire cu presa locală, George Severin şi Virgil Guran, preşedintele PNL Câmpina, au prezentat situaţia de pe Cărămidari jurnaliştilor prezenţi, iar senatorul social-democrat, după ce a citit scrisoarea românilor care se plâng că sunt terorizaţi şi umiliţi, i-a informat pe ziarişti despre intenţiile sale de a face toate intervenţiile necesare şi legale pe lângă şeful MAI.

În cartierul Câmpiniţa, un atelier mecanic a devenit un calvar pentru locuitorii din vecinătatea lui

Un atelier fără autorizaţie de funcţionare?
În cartierul Câmpiniţa, un cartier rezidenţial liniştit, cu vile una şi una, la intersecţia aleilor Liliacului şi Luminii, funcţionează de doi-trei ani un atelier mecanic-auto. Unitatea este trecută în documentele oficiale drept un centru de diagnoză injecţie auto, dar mai mulţi vecini consideră că, de fapt, în locaţia respectivă se realizează frecvent reparaţii auto de tot felul, reparaţii care se execută până noaptea târziu, cu tulburarea liniştii de către şoferii care aşteaptă să le vină rândul (prin decibelii agresivi ai manelelor ascultate de aceştia), dar şi de către cei care ies cu maşinile din service şi turează motoarele într-un zgomot infernal pentru a verifica reparaţiile făcute. În plus, vecinii atelierului sunt indignaţi nu doar de faptul că le sunt ocupate locurile de staţionare ale maşinilor proprii, de la marginea carosabilului, dar şi de mizeria care rămâne la sfârşitul zilei. În plus, reclamanţii susţin că atelierul nu are autorizaţie de funcţionare, căci patronii săi nu au obţinut acceptul tuturor vecinilor. 

În week-end, linişte. În restul săptămânii, calvar
În urma sesizărilor primite la redacţie de la Darius Stoian Ganciu, ne-am deplasat la intersecţia amintită ca să vedem dacă lucrurile stau aşa cum au fost reclamate. Sâmbătă, în urma înţelegerii cu sesizatorul, am ajuns la locul cu pricina. De după porţile metalice înalte, nu răzbătea niciun zgomot. O linişte aproape desăvârşită. Am aşteptat ceva vreme până să putem fotografia interiorul curţii atelierului, profitând de ieşirea unei maşini din curtea atelierului. În pofida acestei acalmii de week-end, interlocutorul nostru ne-a asigurat că lucrurile stau exact invers în timpul săptămânii. “Ce se întâmplă acum e un lucru rar, căci şi sâmbăta se fac reparaţii, de obicei. În timpul săptămânii, zgomotele reparaţiilor auto sunt de nesuportat. Obiectivul, care aparţine Motors Dabo Serv SRL, a primit autorizaţie de construire, dar nu şi de funcţionare, fiindcă nu are acordul scris şi legalizat al tuturor vecinilor.” 

Un cartier rezidenţial-industrial
Intr-adevăr, conform unor documente ce ne-au fost prezentate de mai mulţi vecini nemulţumiţi (Mihai Tifigiu, Constantin Stoian, Dan Constantin ş.a.), se poate observa că, într-o adresă emisă de conducerea Primăriei, este menţionat că reprezentantului firmei i s-a emis autorizaţie de construire pe baza declaraţiei notariale a beneficiarului, din care rezultă că nu va modifica destinaţia spaţiului cerută prin certificatul de urbanism, respectiv de centru de diagnoză injecţie auto, iar nu de service auto. “Atelierul funcţionează în regim de service de când s-a deschis, în dispreţul legii şi al angajamentelor luate de patron, care mi-a promis, de multă vreme, că îşi va muta afacerea pe DN1. Ne-a dus cu vorba, aşa cum face de peste doi ani de zile. De multe ori, nici nu mai avem loc de parcare pe stradă, din cauza numeroaselor maşini care vin aici pentru reparaţii. Cu toată îngustimea carosabilului, chiar pe cele două alei ale noastre, după ce ies din service, şoferii gonesc nebuneşte şi turează la maximum motoarele, într-un zgomot infernal, pentru a verifica reparaţiile efectuate. Am ajuns să fim terorizaţi de vacarmul şi poluarea fonică la care suntem supuşi aproape zilnic, şi să regretăm amarnic că locuim în acest cartier, care este rezidenţial numai cu numele, căci în realitate, începe să semene, din ce în ce mai mult, cu o zonă industrială. Am reclamat la Primărie această situaţie, care nu este deloc în regulă, dar chiar dacă legea este de partea noastră, autorităţile locale ne duc şi ele cu vorba, ca să nu zic că ne dau cu flit.” 


Manele, chiştoace de ţigări, mizerie
De aceeaşi părere cu Darius Stoian sunt şi alţi locuitori din preajma atelierului. Dan Constantin, care locuieşte pe Aleea Liliacului, vizavi de atelier, ne-a declarat: “Eu înţeleg că strada este domeniu public, dar nici să ajungem cotropiţi şi terorizaţi de şoferii care îşi parchează maşinile aduse la reparat pe toată lungimea curţilor noastre. Lasă că trebuie să suportăm zgomotele motoarelor turate, dar suntem nevoiţi să strângem, după ei, o mulţime de doze şi peturi de băuturi, chiştoace de ţigări etc. Plus că nu ştim unde să ne mai ducem ca să nu le mai auzim manelele date la maximum, pe care le ascultă cu geamurile portierelor coborâte. Iarna, cei din conducerea Primăriei ştiu să ne pună să deszăpezim trotuarele din faţa curţilor noastre, că altfel ne amendează, dar vara nu se interesează nimeni cine curăţă cele două alei de mizeriile lăsate de clienţii acestui service neautorizat.” 

Sesizări peste sesizări
În septembrie 2008, “nemulţumiţii” au adresat o petiţie primarului Horia Tiseanu. Negăsindu-l, au intrat în audienţă la viceprimarul Ion Dragomir, care, după ce i-a ascultat, a trimis mai mulţi funcţionari de la Urbanism să analizeze situaţia existentă. În plângerea adresată primarului, petiţionarii reclamau faptul că autorizaţia de construire s-a eliberat fără respectarea HCL nr 150/2007. În adresa de răspuns a primarului, se recunoaşte că certificatul de urbanism nu s-a eliberat pentru service auto, dar se şi susţine că nu s-a încălcat HCL nr 150/2007, întrucât acest act normative local interzice, pentru zona respectivă, numai activităţile industriale, depozitele, barurile, discotecile, iar ateliarul este destinat unor alte activităţi, respectiv, serviciilor. Autorizaţia de construire, susţin vecinii revoltaţi, a fost eliberată de fostul arhitect-şef al oraşului (ulterior, ieşit la pensie), “dar actualul arhitect-şef ar putea îndrepta răul, dacă ar dori şi dacă i s-ar permite.”  

Promisiuni neonorate şi o municipalitate prea îngăduitoare
ITC Ploeşti, sesizat şi el, a cerut Primăriei să rezolve situaţia creată. Drept urmare, o comisie de la Urbanism a efectuat un nou control. Conform unei adrese a Primăriei din decembrie 2009, “nemulţumiţii” au aflat şi care au fost consecinţele acestui ultim control: firma Motors Dabo Serv a fost sancţionată contravenţional pentru lucrări executate după expirarea perioadei de valabilitate a autorizaţiei de construire, dar şî obligată să obţinăo nouă autorizaţie de construire. În plus, s-a decis “schimbarea destinaţiei construcţiei în cauză din centru de diagnoză în anexă gospodărească, fără scop lucrativ.” Reprezentanţii firmei au acceptat toate aceste condiţii, dar cât de mult şi-au onorat angajamentele se vede clar din fotografia pe care am făcut-o la sfârşitul săptămânii trecute. Conform declaraţiilor vecinilor revoltaţi, atelierul funcţionează, în continuare, nestingherit, în regim de service (cu elevatoare şi şanţuri betonate, care nu sunt necesare unui centru de diagnoză auto), ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum de toate demersurile făcute pe lângă autorităţi s-a ales praful, iar toate promisiunile celor din conducerea Primăriei au fost şi au rămas vorbe în vânt.

Un român se dedică trup şi suflet pentru reintegrarea rromilor

Interviu cu NICOLAE CANTEMIR, preşedintele Oamenilor de Afaceri Rromi din judeţul Prahova

Reporter:  Am înţeles, domnule Cantemir, că aţi iniţiat o acţiune caritabilă în favoarea  elevilor de gimnaziu ai etniei pe care o reprezentaţi. Despre ce este vorba?
N.C.:  În primul rând mă interesează ca elevii rromi să poată desfăşura o activitate şcolară normală. Acum o lună de zile am fost în toate comunităţile prahovene şi m-am întâlnit cu directorii de şcoli, cu primarii, şi le-am spus că obiectivul meu a fost ca elevii rromi să meargă la şcoală şi să poată fi ajutaţi. Sunt cazuri în care nu au îmbrăcăminte, rechizite; eu am intervenit, i-am ajutut cât s-a putut să poată frecventa şcoala, să facă 8- 10 clase pentru a putea avea o şansă în viitor, pentru că altfel nu se poate.
Reporter:  De unde resurse pentru a-i ajuta, pentru că, totuşi, să-i îmbraci, să le oferi ajutor, nu este uşor?
N.C.:  Eu am un ONG care se numeşte ONG Cantemir, cu ajutorul căruia strâng fonduri de la oameni de afaceri, de la prieteni. Am avut o colaborare foarte bună şi cu câteva partide din judeţul Prahova, pentru că pe mine nu mă interesează culoarea politică. Poate fi din orice partid. Care vine către noi şi ne ajută, noi îi mulţumim. Nu suntem, deci, interesaţi de culoarea politică. Vreau ca Partida Rromilor, cu domnul Păun, să meargă în fiecare comunitate şi să voteze pentru această organizaţie. Rromii să-şi voteze rromii lor.
Reporter:  Sunteţi rrom de fel?
N.C. : Eu sunt român. Sunt dintr-o familie de moşieri de la Româneşti. Bunicul meu a ajutat rromii foarte mult. Toate pământurile pe care le au rromii în comuna Bărcăneşti – câte un pogon, câte o jumătate de pogon, cum se dădea – erau de la bunicul meu, care i-a împroprietărit. Îi spuneau „naşul”. Iar eu sunt naşul lor. Eu sunt un om sufletist. Din ce am eu îi ajut. 
Reporter:  Ce aveţi?
N.C.:  Am două pensiuni pe teritoriul comunei Bărcăneşti, am şi două magazine.
Reporter: În genere astfel de gesturi caritabile sunt rare.
N.C.:  Prin acţiunea pe care o întreprind acum urmăresc ca elevilor de etnie rromă şi familiilor defavorizate să le pot oferi o şansă. Acum este o excursie, o tabără; să vadă şi ei lumea, să se întâlnească cu alte grupuri de elevi. Să stea şi ei acolo în tabară, să simtă că există cineva care se interesează de ei, că nu sunt singuri şi marginalizaţi.

Sighet, lecţia durerii nesfârşite

Ca şi român, ai datoria morală să treci măcar o singură dată pragul „Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei” de la Sighetul Marmaţiei. Să vezi Groapa care a înghiţit de vii pe cei ce n-au vrut ca plaga ateismului mizer să sufoce România. Să simţi Gulagul de unde au plecat spre cele veşnice Iuliu Maiu, I.C. Brătianu, Aurel Vlad, Sever Bocu sau alte elite ale intelectualităţii româneşti. Să-ţi aminteşti de suferinţele lui Richard Wurmbrand, Radu Gyr, Valeriu Gafencu, Iuliu Hossu, Sergiu Grosu, Firenz Visky, Nicolae Moldoveanu, Traian Dorz sau alte mii de români al căror păcat era că iubeau mai mult pe Mântuitorul Hristos decât Fiara Comunistă. Să guşti cătuşele lui Ion Mihalache, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, Ion Nistor, Ilie Lazăr şi… cer iertare că nu-i pot scrie pe toţi. Căci genocidul instaurat de liber-cugetători, a avut cca 2 milioane de victime în România comunistă în cele 141 de închisori şi lagăre de muncă silnică!!! Unele din fotografiile celor trecuţi prin maşina de tocat comunstă tapetează sute de metri pătraţi pe holurile Memorialului. Mergeţi să le vedeţi!
Sighetul este realitatea crudă a istoriei contemporane - comunismul - atât de hulită în anii trecuţi, dar cu început de elogiere în prezent!? Este Auschwitz-ul românesc, este Gayaneh-ul nostru de tortură, este oglinda tristă de ateizare, este zidul pus în uşa bisericii, este moartea intinsă pe culmea de rufe, care parcă tot nu se usucă. 
Din nefericire “Memorialul” este „cocoţat în vârfu’ ţării”, unde a ramas să-şi plângă rănile nemângâiate. Vizitându-l recent, am simtit securea comunistă cum îmi curgea pe reverul camăşii. Iar spatele mi-era inundat parcă de sângele cald, vărsat de atrocităţi. Sincer, nu găsesc cuvinte comparabile să descriu fiorii, însă afirm că nu am urât niciodată mai mult comunismul decât în ziua aceea (repet, comunismul, nu comuniştii). Mi-a trecut prin minte filmul în care mii de vărgaţi se duceau cu lanţurile la picioare la muncă silnică, condamnaţi fiind pentru că-L mărturiseau pe Hristos. Am văzut pe chiaburul de bunicul plângând şi pe comunişti cum i-au distrus mica băcănie. Şi pe celălalt, cum a fost destituit din funcţie pentru că înainte de ‘44 a avut orientări necomuniste. Am văzut pe tata sau alţi fii de răzvrătiţi care nu puteau fi promovaţi de societate, pentru că trecutul familiei... M-am văzut pe mine în armată, suferind pentru că am avut curajul să scriu nişte memorii. Apoi făcut zob la o şedinţă de partid…
“Fenomenal Sighet” trebuie promovat intens. Căci, paradoxal, deşi credem că în România comunismul nu e decât o fantomă exorcizată, care cândva ne-a înghesuit moşii la Sighet-Gherla-Aiud-Rahova-Mislea-Piteşti-Canal Dunăre-MN etc, suflul lui bântuie încă uliţele mioritice sau blocurile - aceste sate de beton cu străzi pe verticală - din oraşele Valahiei. Priviţi numai ce procent îngrijorător fac românii care spun că era mai bine în comunism!
Nu ştiu cum de s-a uitat aşa de repede acest asasinat fizic şi moral susţinut de ruşi şi de românii antiromâni, care au suprimat valorile interbelice şi au dus România din top 10 pe locul 82 în lume ! Dar «ne-am obişnuit să folosim sobrietatea ştiinţifică şi să evităm abordarea sentimentală, uitând victimele comunismului», spunea Romulus Rusan, şi ne-am făcut vinovaţi de fiecare ins năpăstuit din «marea de amar» (cum ar spune Eminescu), fiindcă am lăsat sub colbul uitării martirii ce n-au vrut să stăm 45 de ani aruncaţi la lada de gunoi a Europei. Poate că am uitat cine-am fost, sau nu realizăm cine suntem!
Privind imaginile Sighetului, care te duc prin cercurile Infernului, mi-am adus aminte de predicatorul C.H. Spurgeon, care spunea studenţilor săi că ar dori să-i ţină „măcar 5 minute suspendaţi deasupra Iadului”, timp suficient încât să predice apoi eficient. Prin urmare eu aş dori ca măcar 15 minute să trec (în vizită) profesorii de Istorie prin celulele morţii de la Sighet. Şi, dacă se poate, câte 10 minute pe pastori şi pe preoţi. Apoi, ştiu că lăsaţi liberi pe străzile României, nu vor mai tăcea. Nu vor mai dormi. Nimeni nu va mai elogia comunismul! Iar tinerii care vizitează “Memorialul” (şi sunt destui) nu se vor mai plimba ca la Grădina de Vară, fotografiindu-se cu Grupul Statuar. Nici nostalgicii după “epoca de aur” nu vor reuşi să-şi resucească minţile. Nici lor, nici altora. Cred în eficienţa asta. 
La Sighet, şi-n lagărele comuniste, n-au fost numai martiri. Însă toţi ne roagă, de acolo de unde au plecat, să nu uităm de ei! 
Doamne Dumnezeul nostru, al Bisericii împrăştiate sub diferite haine, care ne veghezi din ceruri, nu ne lăsa să mai trecem printr-un nou Sighet! Fereşte România de atrocităţi, de ateism, de necreştini. Dar… şi de nepăsare!
      Nicolae GEANTĂ

Vers de rugăciune *)

Moto: „Dacă singura rugăciune pe care ai spus-o în viaţa ta este «Mulţumesc!», e suficient”
(Meister Eckhart, teolog german)

Convins că „poezia este legea vieţii”, Constantin Rusu, scriitor matur, plin de sensibilitate şi rafinament, a realizat un nou volum în care poezia şi rugăciunea sunt rostiri mirifice.
Născut pe malul Dunării, la Brăila, într-o zi sfântă de Constantin şi Elena, pe 21 mai 1945, Constantin Rusu a absolvit Liceul „George Bariţiu” în 1963 şi Facultatea de Electromecanică din cadrul Institutului Politehnic în 1968. A predat discipline de specialitate la Liceul Energetic şi la Facultatea de Electrotehnică din Cluj-Napoca. A cochetat cu teatrul, a făcut studii de canto clasic şi a practicat numeroase sporturi. Atras încă din tinereţe de litere, a publicat: „Poesii” (2003), „Atât aş zice” (2004), „La marginea vârtejului” (2005) şi „Ecouri în cascadă” (2005). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (2006).
Cartea „Drumul către rugăciune”, semnată de C. Rusu, abordează o structură clasică: Prefaţa - „Despre perfectul infinit al sferei”, de pr. Ioan Chirilă; 50 de poezii; 15 rugăciuni; postfaţă - „O rază doar aştept, pe care să mă sprijin...” de C. Rusu.
În prefaţă, prof. pr. Ioan Chirilă consideră că registrul stilistic folosit de autor are un înalt grad de echilibru, iar lexicul liricii sale conjugă terminologia tehnică modernă cu dulcele grai stihiradic.
Extrem de interesantă este alternanţa dintre suav (poemul biblic) şi duritatea (poemul critic) pe care o foloseşte autorul: „(...) Şi azi când totul e luminat/ de pletele apuse spre albire,/ un vers de rugăciune am cântat:/ pedepseşte-ne, Doamne, prin iubire” (Un vers de rugăciune am cântat) şi respectiv: „(...) Seara în ochi se picură telenovele,/ timpanele sunt perforate cu manele,/ furtuna trânteşte o neînchisă poartă/ a palatului care-şi doreşte altă soartă” (Alternative).
În partea finală a volumului, C. Rusu oferă cititorului admirabile rugăciuni: „Întoarce Doamne lumea rătăcită,/ ajută-ne să-ţi înţelegem iertarea,/ ca să lăsăm apoi averea adormită/ şi să ascultăm doar muntele şi marea - Să alungăm şi întunericul şi jalea” sau „Aşterne, Doamne, paşii mei mereu/ pe pajiştea iubirii pentru oameni,/ recunoştinţa să-mi fie crezul meu/ şi gânduri rele să nu ne-aducă nimeni - Cărări de lumină să avem pretutindeni”.
„Am certitudinea - spune scriitorul - că poezia îi poate face pe oameni mai buni şi, aşa cum rugăciunea este calea spre Dumnezeu, tot aşa poezia este drumul spre rugăciune”.
Theodor MARINESCU

*) Constantin RUSU, Drumul către rugăciune, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 135 p.

O expoziţie de portrete

Capitala culturală a Moldovei, Iaşiul, găzduieşte de vineri, 8 iulie actual, când va avea loc, la Galeriile „Pod – Pogor” de la Muzeul de aici al Literaturii Române, vernisajul expoziţiei de portrete (grafică) „Scriitori moldoveni” al cunoscutului prahovean (până mai ieri locuitor al Câmpinei), istoricul, scriitorul, publicistul şi graficianul Octavian Onea.
Vor fi expuse peste 40 de portrete ale unor personalităţi ale literaturii şi culturii române din ţară şi de peste Prut, între care amintim aici numele lui Zoe Dumitrescu – Buşulenga, C. Ciopraga, Gr. Vieru, E. Brumaru, Mihai Ursachi, Adrian Marino, Dan Laurenţiu, Nichita Danilov, Leo Butnaru, Vasile Tărâţeanu, Aurel Scobială, Ion Mânăscurtă, Arcadie Suceveanu, Gavril Istrate, Adrian Dinu Rachieru, Gheorghe Astaloş, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Rotaru, Adrian Alui Gheorghe şi alţii.
Expoziţia va fi deschisă pe perioada întregii veri.
Ion T. ŞOVĂIALĂ

Unirea Câmpina are un obiectiv curajos: promovarea în eşalonul fotbalistic superior

La trei ani de la promovarea în Liga A a fotbalului judeţean, echipa de fotbal Unirea Câmpina ţinteşte spre promovarea în eşalonul valoric superior: Liga a III-a a campionatului naţional de fotbal. Un obiectiv lăudabil care nu poate fi decât benefic fotbalului câmpinean, căzut într-un con de umbră după 2008, an în care echipa de fotbal-fanion a oraşului, Poiana Câmpina, a fost desfiinţată. În prezent, în Liga A, municipiul nostru mai are o echipă, recent promovată în fruntea fotbalului prahovean: CSM Câmpina. Clubul Unirea Câmpina este apropiat actualei administraţii publice locale. Consiliul Local a încheiat, nu de mult, un contract de asociere cu acest club câmpinean, în “acţionariatul” căruia mai intră trei oameni de afaceri: Mărgărit Ciobotaru, Bogdan Mănescu şi Dan Enescu. Primii doi fac parte şi din Comitetul Director, alături de primarul Horia Tiseanu, viceprimarul Ion Dragomir şi Dan Telegescu – consilier municipal. La ultima conferinţă de presă a clubului, Dan Telegescu (managerul general) şi Bogdan Mănescu (directorul sportiv) au prezentat jurnaliştilor noile obiective ale clubului. Conducerea sa doreşte neapărat câştigarea Ligii A a fotbalului judeţean, precum şi câştigarea meciului de baraj ulterior, care va propulsa echipa în a treia divizie a fotbalului românesc. Au mai fost prezenţi vechiul antrenor al echipei, Marius Palancianu, dar şi noul ei antrenor, Costin Plăvache (în foto, primul din stânga). Palancianu va fi, în acest sezon, secundul lui Plăvache. Bogdan Manea  a menţionat că Palancianu nu a intrat în dizgraţia conducerii clubului, “care îi recunoaşte meritele în activitate, dovadă faptul că îl doreşte, în continuare, chiar dacă numai antrenor secund, căci la un nou drum, promovarea în divizia C, la un nou lot de jucători, ar fi mai nimerit un nou staff tehnic.” Telegescu şi-a exprimat convingerea că “în continuare, legislativul municipal va ajuta financiar echipa, proiectul de buget necesar îndeplinirii obiectivului nostru fiind estimat la circa 300.000 lei. Am trimis o scrisoare de intenţie miniparlamentului local pentru obţinerea unei finanţări. La ultima şedinţă a Comitetului Director, am fost plăcut surprinşi de propunerile făcute de edilii oraşului nostru, pe care nu-i credeam atât de implicaţi în cunoaşterea fenomenului fotbalistic.” Anul trecut, cheltuielile cu echipa (deplasări, prime de joc etc), au depăşit 70.000 de lei. Noul antrenor, care şi-a început activitatea de fotbalist la Poiana Câmpina şi a încheiat-o la Unirea Câmpina, consideră că trebuie aduşi cel puţin şapte-opt jucători, în toate cele trei compartimente ale echipei. În 2003, Plăvache a obţinut licenţa A UEFA de antrenor, după care a antrenat mulţi ani formaţia Tricolorul Breaza, cu care a şi promovat în Liga a II-a.