09 august 2011

Despre „privilegiul” de a călca pe asfalt proaspăt cu burta şi buzunarele goale

Azi, când scriu aceste rânduri (duminică, 7 august, ora 21.00), lumea parcă a dat în clocot. Pieţele financiare internaţionale sunt realmente paralizate, iar principalii indici bursieri au înregistrat căderi dramatice de până la 5% din cauza problemelor generate de datoriile ţărilor europene, dar şi ale SUA. Până şi Germania, economia cea mai puternică a Europei, se confruntă, de zile întregi, cu un record negativ al indicilor bursieri, lucru care nu s-a mai întâmplat din 1993.
La această oră, liderii politici şi cele mai mari instituţii financiare ale omenirii înroşesc telefoanele în căutarea unei soluţii care să nu genereze un al doilea val, mult mai puternic decât primul, al crizei economice mondiale. Se vorbeşte că mâine (8 august) va fi lunea neagră a pieţelor financiare, care ar putea avea un efect de domino în întreaga lume. Cu siguranţă unda de şoc ne va atinge, din nou, şi pe noi, afectând o economie românească şi aşa aflată de multă vreme în degringoladă. Este evident că România va continua să meargă în jos, iar cei care deţin astăzi puterea politico-administrativă în plan local, judeţean ori naţional, par a nu înţelege că, într-un fel - vorba zgârcitului finanţator rapidist George Copos -, „lumea se scufundă”. Ei ştiu doar că trebuie să cheltuiască cu orice preţ sume exorbitante pentru fel de fel de proiecte care nu îşi au rostul în această perioadă dificilă, dintr-un buget alimentat de o populaţie (economie) tot mai săracă.
Pentru că nu am pregătirea unui analist economic, iar în calitatea mea de formator de opinie nu am dreptul să mă lansez în afirmaţii fără acoperire, am să mă refer în continuare doar la ceea ce se întâmplă în Câmpina, apelând la un principiu economic simplu şi anume scăderea consumului, care înseamnă automat scăderea producţiei şi implicit sărăcirea populaţiei.
Câmpina a ajuns azi, în comparaţie cu alte vremuri, la un prag istoric negativ al forţei de muncă de aproximativ 10.000 de angajaţi (dintre care 1000 sunt bugetari) din cei 40.000 de locuitori. Trei sferturi dintre aceştia (conform datelor statistice) au un venit brut mai mic de 1000 de lei pe lună. Dacă socotim că pentru a duce o viaţă decentă, salariul mediu brut ar trebui să se situeze în jurul sumei de 2000 de lei, ajungem la concluzia că cea mai mare parte a salariaţilor trăiesc sub pragul sărăciei (aici trebuie să ţinem cont şi de faptul că un salariat se presupune că susţine, direct sau indirect, încă trei persoane).
Tot aceşti 10.000 de salariaţi, alături de alte câteva mii de pensionari, sărăciţi şi ei, alimentează o bună parte a bugetului local cu taxe, impozite şi contribuţii la stat. Mergând mai departe, vom observa că aceşti cetăţeni trebuie să rupă zilnic din puţinul lor pentru a consuma, inevitabil, produse şi servicii. Evident că se rezumă doar la strictul necesar şi la rândul lor, cei care oferă produse şi servicii, dispar încet-încet provocând un alt minus la bugetul local.
Cu siguranţă această teorie vă este cunoscută din viaţa de zi cu zi, însă am ţinut să vă reamintesc povestea tristă a sărăciei prin care trecem de ani de zile, pentru a avea argumentul să vă vorbesc despre profitorii crizei care, din punctul meu de vedere, sunt în principal politruci de la putere (indiferent de culoarea politică) şi găştile din jurul lor.
Profitorii crizei sunt aceia care azi împart banul public în stânga şi în dreapta către diverse grupuri de afaceri şi politice care îi susţin în funcţii, fără să se gândească că în curând vor ajunge la fundul sacului. Profitorii crizei sunt aceia care trăiesc din banul public şi nu au niciun fel de remuşcare să mărească taxele şi impozitele cu 20% într-o perioadă în care cetăţeanul contribuabil se află în sărăcie. Profitorii crizei sunt aceia care s-au trezit, după 20 de ani în care au făcut umbră pământului în administraţia locală, că trebuie să cheltuiască milioane de euro pentru asfalt şi borduri, într-un timp în care economia oraşului a intrat în agonie. Profitorii crizei sunt aceia care consimt să bage în buzunarele clientelei politice banii smulşi cu forţa de la populaţie şi întreprinzători care nu beneficiază de niciun fel de sprijin din partea autorităţilor. Profitorii crizei sunt aceia care pleacă în străinătăţuri fără ruşine, pe socoteala celor care i-au ales să se îngrijească de comunitate şi nu să se plimbe fără rost. Profitorii crizei sunt aceia care îndatorează bugetul local la bănci, împrumutându-se cu zeci de miliarde de lei vechi pentru a susţine proiecte care în mod normal ar fi putut costa mult mai puţin. Profitorii crizei sunt aceia pentru care oraşul şi cetăţenii lui nu reprezintă decât mijloacele prin care ei se gândesc că vor rămâne la putere în slujba intereselor personale şi de grup, promovând un populism care ne va costa. Şi în sfârşit, profitorii crizei sunt aceia care îşi fac de cap sub pretextul bunelor intenţii, oferindu-ne în schimb, zic ei, „privilegiul” de a călca pe borduri şi asfalt proaspăt, însă cu burţile goale şi buzunarele fluierând.
Sigur că mulţi vor spune că bunăstarea unei comunităţi nu ţine de aparatul administrativ şi al politrucilor aleşi să conducă oraşul. Total greşit. Administrarea unui oraş nu înseamnă doar colectare de taxe şi impozite şi cheltuirea lor după bunul plac. Ea trebuie să însemne, în primul rând, implementarea unui pachet de măsuri pe termen mediu şi lung de a aduce venituri la buget prin stimularea micilor şi marilor întreprinzători care aduc plus valoare şi noi locuri de muncă, şi nu în cele din urmă, micşorarea, pe cât posibil, a presiunii exercitate de taxele şi impozitele împovărătoare suportate de cetăţeni. Căci altfel, care  mai este farmecul unui oraş frumos, cu alei pavate şi asfalt strălucitor, dacă locuitorii lui trăiesc de pe o zi pe alta?
Din păcate, românismul ieftin din noi nu ne lasă să vedem lucrurile în profunzimea lor, iar celebrul dicton mioritic „lasă, că merge şi aşa” ne-a adus în starea în care suntem azi.
Pentru cine încă nu a înţeles, e bine de ştiut că România, ca şi Câmpina, merge în jos. Cât de jos vor ajunge cred că depinde, în mare măsură, şi de noi.

P.S. 1 Scriam în urmă cu ceva vreme (în ediţia din 26 iulie a ziarului nostru) că Danieta, soţia deputatului Florin Anghel, a fost trimisă în judecată pentru nereguli în activitatea desfăşurată în calitate de administrator al societăţii Cristal Jupiter SA, un hotel de pe litoralul Mării Negre. Mai spuneam atunci că în acelaşi dosar este judecat şi George Armaşu, nimeni altul decât proprietarul Gercom Business Ploieşti, societate pe care administraţia Tiseanu a ales-o, în urma unei selecţii de oferte, să administreze bazinul de înot didactic din Câmpina. Aşadar, administraţia Tiseanu i-a dat cu bună ştiinţă şi fără remuşcări unui cercetat penal, bănuit de a fi co-autorul unor nereguli într-o activitate turistică, să administreze un bun public pentru care statul (Ministerul Turismului... !!!) a cheltuit milioane de euro. Bună alegere, n-am ce zice, domnule primar!

P.S. 2 Mi-a ajuns la urechi că în spatele târgului de bunătăţi organizat în ultima vreme tot mai des în Câmpina stă, de fapt, o afacere pusă la cale de două cuconiţe frumuşele, care ar fi intrat în graţiile primarului nostru. Se zice că afacerea constă în faptul că femeile cu pricina încasează chirie (taxă de participare – aproximativ 500 lei) de la toate firmele care îşi expun mărfuri în târg pe domeniul public al oraşului, fără să plătească nimic la primărie. O fi aşa ori nu, cert este că lumea vorbeşte, iar autorităţile locale ar trebui să ofere oarece explicaţii, din moment ce majoritatea întreprinzătorilor autohtoni plătesc fiecare centrimetru pătrat pe care îl ocupă pe domeniul public.