20 noiembrie 2012

Din scaunul său cu rotile, Răzvan Iordache continuă, senin şi dârz, lupta cu propriul său destin nefericit

Despre Răzvan Iordache s-au scris numeroase articole în ultimii şase ani, atât în presa locală, cât şi în cea judeţeană. Cazul său a ajuns cunoscut de mulţi dintre locuitorii oraşului nostru. Prin vara lui 1995, la vârsta de 17 ani, pe când se scălda cu câţiva prieteni în Prahova, a căzut de pe Podul lui Rache şi, în urma impactului, a rămas paralizat de la gât în jos. A fost operat la Spitalul «Gheorghe Bagdasar» (fostul Spital nr. 9), de un reputat chirurg, iar operaţia aceea se poate spune că i-a salvat viaţa. Ulterior, a făcut, aproape zilnic, tratament sub îndrumarea profesorului Decebal Mehedinţi, la cabinetul de recuperare al acestuia de la Spitalul Poiana Câmpina. A fost două luni (cât l-au ţinut banii) şi într-o clinică de specialitate din Germania. De la o emisiune TV a aflat că există o procedură medicală cu implanturi de celule stem care i-ar putea vindeca maladia. A intrat pe internet şi aşa a ajuns să afle că procedeul amintit este practicat cu succes, de mulţi ani, în China, ţară recunoscută pentru medicina sa străveche, ale cărei metode se folosesc şi acum, la câteva milenii de la descoperirea lor. După mai multe contacte pe net cu reprezentanţii firmei, s-a hotărât să aleagă Clinica Beike, una dintre cele mai cunoscute din China. Numai că, pentru a-şi vedea visul împlinit, Răzvan Iordache (alături de părinţii săi inimoşi cu suflete de aur, care i-au stat mereu aproape şi l-au ajutat din răsputeri), trebuia să rezolve spinoasa problemă a banilor. Tratamentul cu celule stem şi drumul până în China costau multe mii de dolari.
În februarie 2006, de Ziua Îndrăgostiţilor, fundaţia care îi poartă numele a organizat un spectacol de caritate la Casa Tineretului, cu scopul strângerii fondurilor necesare pentru plecarea sa în China în vederea efectuării tratamentului amintit. Înaintea spectacolului, în întreg oraşul, la iniţiativa unor elevi de la Grigorescu, s-a desfăşurat o susţinută campanie pentru colectare de fonduri ajutătoare lui Răzvan. La sfârşitul lunii februarie 2006, Răzvan Iordache avea să ajungă în China şi să facă primul său tratament cu celule stem. Aveau să-i urmeze încă trei deplasări, cu tot atâtea serii de şedinte cu implanturi de celule stem, plus o operaţie pe măduva spinării făcută de o echipă de chirurgi chinezi. «Prima serie de implanturi cu celule stem m-a ajutat din punct de vedere senzitiv şi motor, căci a avut ca efect creşterea sensibilităţii în corp şi apariţia unor mişcări noi, mai viguroase, ale mâinilor», ne-a declarat Răzvan. Implanturile cu celule stem erau mereu combinate cu şedinţe de recuperare medicală (fizioterapie, electroterapie, kinetoterapie, acupunctură), pentru stimularea activităţii celulelor stem.
Celulele stem sunt de două feluri: celule embrionare (ce se pot recolta înaintea unui avort declanşat în primele trei luni de sarcină; ele nu sunt acceptate din cauza unor controverse religioase şi etice referitoare la pericolul încurajării avortului) şi celule adult (prelevate din sângele cordonului ombilical, procedura fiind acceptată şi posibilă doar la naşterea fătului). Chinezii de la Beike (doctorii, asistentele), l-au plăcut imediat pe concetăţeanul nostru, pe care l-au botezat Gabi (numele Răzvan este greu de pronunţat pentru un chinez). Conducerea clinicii l-a programat, în septembrie 2006, pentru a doua serie de implanturi cu celule stem. China este singura ţară din lume unde tratamentul cu implanturi cu celule stem adult este acreditat, în multe alte ţări din lume acest procedeu rămânând la stadiul de experiment.
«După al doilea tratament, cel din septembrie 2006, am simţit noi şi importante îmbunătăţiri în creşterea forţei musculare. Mi-a scăzut spasticitatea şi am simţit uşoare modificări la nivelul simţurilor fiziologice. Bineînteles, după fiecare tratament am făcut numeroase şedinte de recuperare», ne mărturiseşte Răzvan. În decembrie 2007, câmpineanul nostru este rechemat de cei de la Beike, pentru o nouă serie de investigaţii şi evaluări, deoarece, din corespondenţa de pe net, medicii chinezi şi-au dat seama că Răzvan recuperase destul de mult d.p.d.v. senzitiv, dar nu şi motor. «A treia deplasare în China a fost şi cea mai lungă, fiindcă am stat acolo din decembrie 2007 până în iulie 2008. Când am revenit la Clinica Beike, în decembrie 2007, medicii chinezi mi-au găsit probleme grave la coloana vertebrală. Astfel, ei au depistat că, după operaţia din 1995 făcută la Spitalul Bagdasar, imediat după accidentul care mi-a schimbat viaţa, rămăseseră în coloană două fragmente osoase şi un hematom. Acestea ar fi trebuit înlăturate la un an după prima operaţie. Tot din cauza trecerii îndelungate a timpului, mi se formase şi o compresie medulară accentuată la nivelul cervical (vertebrele C5, C6), care îngreuna circulaţia celulelor stem în coloana vertebrală. Pentru ca această compresie medulară să nu-mi fie fatală, singura soluţie era o nouă operaţie, pe care am efectuat-o în ianuarie 2008, dar am mai rămas acolo câteva luni, deoarece fiind proaspăt  operat, nu am putut zbura cu avionul imediat după intervenţia chirurgicală. După acea operaţie şi o nouă serie de implanturi cu celule stem, medicii mi-au spus că de-abia atunci începea adevărata mea recuperare. Progresele au apărut imediat după operaţie. Astfel, mi-au revenit aproape total simţurile fiziologice, având chiar control asupra lor, am reuşit să stau pentru prima dată în şezut nesprijinit. De asemenea, după 17 ani de recuperare, am reuşit să stau 7 secunde în picioare, cu orteze la genunchi», ne mai povesteşte Răzvan, reîntors, de curând, din China, unde a fost pentru a patra oară, tot pentru efectuarea unei serii de implanturi cu celule stem, întrucât, înainte de operaţia din ianuarie 2008, din cauza problemelor din interiorul măduvei spinării, nu a putut beneficia cu adevărat de întregul potenţial al celulelor stem.
Această ultimă şedere în China, la fel ca şi precedentele, a fost posibilă graţie ajutorului financiar oferit de multi câmpineni generoşi, oameni cu bani, dar şi cu mult suflet. «Tuturor celor care m-au ajutat, oameni de afaceri sau oameni simpli, le mulţumesc din toată inima şi pe această cale. Deşi sunt convins că nu le voi putea mulţumi niciodată îndeajuns pentru bunătatea lor, pentru binele pe care mi l-au făcut. De fapt, aş vrea să le mulţumesc tuturor celor care mi-au fost alături şi m-au ajutat moral şi financiar, dar şi celor care ar fi vrut să mă ajute, dar nu au avut posibilităţi. Fiindcă şi un gând frumos contează foarte mult. Iar puterea gândului vine şi din frumuseţea lui. Tuturor le voi fi recunoscător. Fără sponsorizările de care am beneficiat (adesea, cu câteva zile înainte de data plecării, iar pentru asta nu pot să nu-i mulţumesc bunului Dumnezeu pentru că nu m-a lăsat pradă deznădejdii), fără acele sponsorizări, cum spuneam, nu aş fi putut continua tratamentul, şi aş fi fost condamnat să trăiesc toată viaţa în scaunul cu rotile. Nici acum nu mă pot despărţi de acest scaun, dar mă pot desprinde adesea de el, chiar şi numai pentru câteva secunde. Iar faptul că pot sta singur în picioare, doar cu un uşor ajutor, mă face să fiu, în continuare, optimist şi îmi întăreşte convingerea că drumul desprinderii mele de scaunul cu rotile este ireversibil», ni se destăinuie Răzvan, care se pregăteşte să plece din nou în China, pentru a cincea oară.
Această a cincea plecare, planificată pentru toamna anului 2013, este indispensabilă pentru recuperarea folosirii mâinilor, deoarece la şapte degete i s-a format, de-a lungul timpului, o anchiloză foarte accentuată care îl impiedică pe Răzvan să le poată mişca. Câtă suferinţă a îndurat interlocutorul nostru de-a lungul celor aproape 20 de ani de tratamente obositoare şi dureroase numai bunul Dumnezeu ştie. Răzvan nici nu vrea să-şi aducă aminte de ele. Pentru că nu vrea să privească înapoi, ci numai înainte. Numai înainte şi numai în sus. Acolo sus, unde simte că Cineva îl iubeşte, că Tatăl Ceresc nu îl va abandona niciodată. Şi mai simte că fiecare desprindere a sa de căruciorul din care a purtat atâtea biruinţi asupra necruţătoarei sale maladii, este o realizare atât de măreaţă, încât poate fi asemuită cu o desprindere de pământ a unui om perfect sănătos, care merge obişnuit pe picioarele sale, merge ce merge pentru ca, brusc, să se ridice de la pământ şi să înceapă să zboare. Răzvan nu merge încă pe picioarele sale, dar simte că acest lucru nu mai este imposibil de realizat (aşa cum au crezut atâţia specialişti), simte că momentul despărţirii totale de căruciorul său cu rotile nu mai este departe, că va putea merge pe picioarele sale într-un viitor nu prea îndepărtat, un viitor care va face şi mai strălucitor trecutul său  de învingător din scaunul cu rotile, de biruitor al destinului său nefericit, plin de lacrimi şi sudoare. (A.N.)  

Cuvântul care înţeapă

Candidatul roşu

„Care dintre mincinoşi sunteţi voi, mă?!” - îi întrebă deunăzi un moşneag pe tinerii din stafful de campanie al unui candidat, aflaţi la muncă politică într-o comună limitrofă Câmpinei. Sărăcăcios îmbrăcat, moşneagul îşi târa galoşii pe marginea unei şosele surpate şi ameninţa cu o ţambră ruptă din gard, care îi ţinea loc de baston, în direcţia capetelor câtorva dintre tineri. „Care dintre mincinoşi sunteţi voi, mă?” – se auzi din nou vocea răguşită a moşneagului. Şi cum nimeni din jurul său nu se sinchisea să-i răspundă, bătrânul a tras singura concluzia în cele din urmă. „Nouă ne mor şi păduchii de foame şi voi veniţi aici să ne vindeţi minciuni!  Dracu’ vă mai votează, că sunteţi toţi nişte hoţi!” Era evident că moşneagul (despre care ulterior am aflat că în tinereţe simpatizase cu legionarii) nu se referea la un anume partid ori candidat, ci mai degrabă la toţi politicienii care au ajuns ori nu vreodată pe acolo.
În loc de introducere, această scurtă naraţiune este, în fapt, esenţa unei stări de spirit, pe care am regăsit-o şi în prezent în rândul multor oameni ce trăiesc în sărăcie şi deznădejde, pe vatra unor sate din imediata vecinătate a Câmpinei. Unii dintre ei mai au curajul să vorbească, precum cel din exemplul arătat mai sus, însă marea majoritate rămân cu fruntea în pământ, tributari propriilor temeri existenţiale, aşadar uşor de influenţat şi manevrat în scopuri politicianiste. Ţăranul de la Vistieru (am dat doar un exemplu de localitate) nu mai crede într-o viaţă mai bună şi îşi acceptă condiţia de ultimă verigă a unei societăţi conduse de politruci cărora nu le pasă de soarta oamenilor. Ar fi multe de spus despre ceea ce am văzut în ultimele săptămâni, în periplul meu prin România reală, însă subiectul acesta îl voi aborda, poate, altădată. Până atunci, să revenim la portretele candidaţilor pentru Parlament, care înţeleg că au trezit un mare interes din partea cititorilor.
Cel de-al treilea portret este al senatorului încă în funcţie Georgică Severin. Candidatul roşu (după culoarea partidului care îl recomandă) din partea USL pentru Colegiul 1 Senat este un personaj asupra căruia merită să ne îndreptăm atenţia, fie şi numai pentru faptul că a reuşit întotdeauna să se aşeze în locurile cele mai bune, pe merit ori nu.
Imediat după revoluţia din decembrie 1989, Severin a fost unul dintre aceia care au găsit de cuviinţă că este de datoria lor să organizeze instituţiile democratice din Câmpina, fiind unul dintre primii membrii ai Frontului Salvării Naţionale.Ulterior a părăsit (!!!) politica în favoarea afacerilor, înfiinţând prima consignaţie a oraşului, cu fel de fel de produse aduse din import. Cu banii agonisiţi a intrat într-o altă afacere, mai mare, cu produse alimentare vândute en-gros şi en-detail, alături de un mai vechi comerciant al oraşului. Dever mare, bani mulţi pentru un fost profesor de istorie care s-a descurcat foarte bine, atât în regimul comunist, cât şi în zorii democraţiei mioritice. Drumurile lui Severin cu afacerile de timp cumpără şi vinde s-au închis odată cu despărţirea de comerciantul Mihai Milu, de pe urma căruia a rămas cu importante despăgubiri financiare. De aici înainte, Severin începe să cocheteze cu politica de dreapta şi înfiinţează, cu sprijinul  lui Florin Anghel, un trust de presă local, pe care îl foloseşte cu precădere în perioada de campanie electorală. Devine membru PNL, pentru ca apoi să intre în PD, PLD (formaţiunea politică înfiinţată de Stolojan) şi PD-L, partid pentru care candidează şi ajunge senator în 2008. Aici trebuie remarcat faptul că Severin a întrunit condiţiile, pentru a fi sprijinit de cei mai importanţi oameni de afaceri din oraş, să ajungă în funcţia de senator. Odată ajuns parlamentar PD-L, Severin n-a suportat să fie parte la deciziile draconice de austeritate impuse de guvernul Boc şi a părăsit grupul parlamentar portocaliu în favoarea celui roşu, în numele căruia azi candidează pentru un nou mandat.
Scurta prezentare a devenirii lui Georgică Severin ne arată că în ultimii 22 de ani, candidatul propus de USL pentru Senat a ştiut să-şi dirijeze meticulos propria viaţă, lăsând uneori chiar impresia că are resurse de conştiinţă şi pentru cei din jur, în cazul nostru cetăţeni, comunitate, societate şi ţară. În mandatul care peste puţină vreme se încheie, senatorul Severin nu a avut mari realizări în colegiul pe care îl reprezintă (exceptând intervenţia pe lângă instituţiile statului pentru rezolvarea unor probleme financiare ale Rafinăriei Câmpina), dar în schimb a ştiut să găsească momentul oportun pentru a înclina balanţa politică într-o situaţie delicată a parlamentarismului românesc. În plus, Severin şi-a asumat rolul de a critica regimul Băsescu pe la televiziunile naţionale, atunci când puţini oameni aveau curajul să o facă. Una peste alta, în cei patru ani petrecuţi în forul legislativ naţional, Severin a făcut ceea ce ştie mai bine un ideolog prin definiţie: a vorbit fără încetare despre oameni şi fapte, uneori cu folos, alteori fără. De aici se nasc două întrebări legitime: mai are nevoie România zilelor noastre, la vârful puterii, de ideologi? Sau de oameni ai concretului, capabili să urnească căruţa hodorogită a neamului? Dacă răspunsul le este favorabil ideologilor, atunci Severin ar putea fi unul dintre ei. Dacă nu, mă tem că senatorul s-ar putea afla în situaţia de a primi un vot de blam ori în aceea de a-şi reevalua existenţa publică. Dar asta numai dvs., cititorii (cetăţenii), o puteţi hotărî, pentru că vrând-nevrând, Georgică Severin reprezintă una dintre ofertele politice de azi, care mâine ar putea să vă hotărască soarta.

P.S. După primele două portrete, cele ale candidaţilor galben şi alb, am primit multe semnale pozitive, în special pentru ceea ce am scris în legătură cu Alexandru Matei. Surse din cadrul Spitalului Municipal Câmpina care au vrut să-şi păstreze anonimatul m-au informat că scriitura mea a circulat în clandestinitate pe la tot personalul medical şi de întreţinere din spital. Asta nu poate decât să mă onoreze şi este un semn că societatea civilă încă mai ştie să aleagă bobul de neghină într-o vreme în care internabilii (la psihiatrie) de serviciu din politica românească se întrec în a se mânji cu rahat unii pe alţii. Mă simt din ce în ce mai străin de această politică de mahala, care inevitabil pune umărul la degradarea umanităţii.
Florin FRĂŢILĂ

Editorial

CĂCĂREAZA ŞI STATUIA
Pamflet

Nu am scris de atîţia ani, niciodată pamflete. Le consider un gen sub-intelectual. Dar, pentru că unii oameni nu înţeleg decît limbajul direct, de ce nu? Impulsul mi l-a dat o căcărează care s-a trezit într-o dimineaţă la poala unei statui. Căcăreaza, învechită în spaţiul nostru public, nu ştia, evident, ce este acela un monument. Ce-i drept, nu ajunsese acolo, în mijlocul oraşului, din întîmplare, ci adusă de domni subţiri, cu doctorate şi diplome, cu biblioteci şi colecţii de tablouri scumpe. Care aveau nevoie de ea ca să-şi gonească, prin miasme, adversarii politici. Fără să se murdărească, aşa credeau ei. Nu ştiau, aceşti rafinaţi, că mirosul şi lipiciul căcărezei acţionează fără discriminare, îi atinge pe toţi. Era bine susţinută, bobiţa puturoasă, de la televiziunile al căror regim de funcţionare cotidian este pestilenţialul şi scatologicul şi care o prezintă non stop, la prea cucernice feţe bisericeşti, dedulcite la banii evacuatului şi la gargara lui aşa zicînd creştină. Căci asta este principala sa însuşire, mirosul lui este mirosul banilor pe care îi aruncă, atunci cînd este filmat, cu mitocănească nepăsare. Apoi l-au împins să-şi poarte mersul de făcăleţ înconjurat de behăituri prin lumea politică. Pentru că unii au evitat din ifose olfactive votul, aprobat de fecalieni acefali asemenea lui, ejectatul s-a trezit propulsat în parlamentul european. S-au ivit oarece dificultăţi cînd au trebuit să-i publice CV-ul, nu ştiau ce să-i treacă la studii şi la ocupaţie, căci în nomenclatorul UE nu intră meseria de cioban. Numai că acolo s-a plictisit amar, pentru că nu era pe stadion, nu era nici un scandal şi nu-l băga nimeni în seamă, nu se încîntau tot felul de inşi de odicolonul său şi este tratat exact pe măsura a ceea ce este: un nimeni absolut.

Candidaţii PDL - ARD… de nerăbdare să "crească" legume şi să "productivizeze" agricultura

Luni, 12 noiembrie, PDL-ARD Câmpina, reprezentat de primarul Horia Tiseanu, a organizat o conferinţă de presă la sediul firmei FIBEC, a deputatului Florin Anghel, unde au fost prezentaţi candidaţii acestui partid pentru alegerile parlamentare. Aceştia sunt medicul Alexandru Matei, candidat pentru Camera Senatului Colegiul 1 şi Alexandru Anghel, fiul lui Florin Anghel, candidat pentru Camera Deputaţilor Colegiul 2. Alături de aceştia, s-au aflat şi cinci primari din localităţile Poiana Câmpina, Valea Doftanei, Proviţa de Sus, Proviţa de Jos şi Secăria. Prin prezenţa lor se poate crede că aceştia au dorit să-şi demonstreze doar opţiunile politice personale, nu şi opţiunile politice ale cetăţenilor pe care îi reprezintă prin funcţia deţinută.
Cei doi candidaţi PDL (ARD) au ţinut să-şi prezinte programul de campanie, concepţia şi viziunea lor privind posibilitatea unei redresări a zonei din punct de vedere al dezvoltării economice, cât şi al creşterii nivelului de trai pentru locuitori.
„Am avut discuţii cu mulţi prieteni. E un conglomerat de concepte la care poţi să aderi, la care nu poţi să aderi sau de care poţi să te îndoieşti, dar sunt câteva probleme de care am auzit, asupra cărora m-am aplecat. Au fost multe discuţii la care am participat, discuţii absolut dintr-o curiozitate. Cum, în situaţia asta, în marasmul ăsta economic, se poate face ceva. Şi   am auzit voci optimiste care mi-au spus că se poate. Una dintre idei a fost productivizarea. Mi s-a explicat că de la un concept relativ simplu, pot să ajung la eficienţă, productivizarea neînsemnând privatizare. Să adâncim puţin noţiunea de productivizare. Şi, ceea ce ne interesează pe noi, productizarea autohtonă, care înseamnă să identificăm trei, patru, cinci, nu necesar mai multe produse naţionale, pe care le putem avea prin forţe proprii şi la care să fim cei mai buni din lume. Ţara are toate condiţiile date de providenţă să fim cei mai buni la produse agricole, de cele mai variate sortimente”, a spus Alexandru Matei, încercând să-şi expună punctul de vedere în ceea ce priveşte soluţiile de redresare a economiei.
Cuvântul productivizare nu există în DEX. Candidatul Alexandru Matei a dorit să se refere la productibilitate, care înseamnă capacitate de producţie sau perspectivă de producţie. Confuzia creată nu-i anulează, totuşi, bunele intenţii faţă de scoaterea din marasmul la care se referea cu privire la starea economiei ţării.
Pe de altă parte, tânărul Alexandru Anghel, fiul deputatului Florin Anghel, a dorit să scoată în evidenţă deschiderea către întreaga paletă politică, pentru implementarea programului conceput în această campanie electorală .„Este un program în care atât eu cât şi domnul doctor, nemaifiind implicaţi politic până acum, suntem noi în politică, nu avem nici duşmani, nici prieteni. Suntem dispuşi către colaborare, indiferent de culoarea politică a primarilor” - a subliniat Alexandru Anghel. (n.r. - toţi primarii prezenţi la conferinţă aparţin PDL-ARD).
În programul prezentat jurnaliştilor, la  capitolul „Agricultură” există chiar o… noutate în domeniu, ţinând cont că „Se va dezvolta creşterea legumelor în Băneşti şi Urleta”. Probabil, din cauza faptului că până  acum acestea doar s-au cultivat, nu au dat randament în productivizarea subliniată de doctorul Matei.
Dincolo de mici bâlbe şi confuzii ale sensurilor unor cuvinte, generată de emoţiile noii posturi în care se află, faptul că cei doi candidaţi au putut să prezinte electoratului intenţiile lor pentru schimbarea în bine a traiului în zona de activitate ca eventuali parlamentari, nu este decât dovada că trăim într-o ţară liberă, fie ea şi cu o economie aflată la pământ, unde oricine poate spune orice.
Carmen Negreu

Dr. Mihai Tifigiu: „Aş vrea să mai văd oamenii zâmbind pe stradă, fără grija zilei de mâine”

Medicul Mihai Tifigiu, consilier local, s-a născut în urmă cu 40 de ani în oraşul Câmpina. A absolvit liceul „Nicolae Grigorescu”, după care a continuat studiile la Facultatea de Medicină a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” Bucureşti, promoţia 1996. A urmat apoi perioada de specializare în chirurgia generală, începută într-o clinică universitară şi continuată, din anul 2002, la Spitalul Municipal Câmpina, alături de colectivul secţiei de chirurgie, condusă de dr. Rădulescu Virgil, căruia îi datoreză pregătirea profesională şi educaţia medicală primite, reprezentând un model atât ca doctor, cât şi ca om, pe care doreşte să-l urmeze pe parcursul carierei sale.

- Ce v-a motivat să intraţi în politică?
- Ideea de „a face” politică mi-a displăcut dintotdeauna, din cauza contaminării negative a acestui concept de către majoritatea clasei politice româneşti. Totuşi, am acceptat acest lucru, politica fiind doar „vehiculul” necesar intrării în administraţia publică locală. Ca medic al Spitalului Municipal, instituţie care depinde într-o mare măsură de hotărârile Consiliului Local al municipiului Câmpina, am considerat utilă prezenţa mea în structurile administraţiei locale, în încercarea de a influenţa pozitiv atitudinea acestuia cu privire la această prioritate socială, sănătatea.
- De ce v-a atras PP-DD şi nu alt partid?
- Cu ocazia alegerilor locale de anul acesta, am fost contactat de filiala PP-DD Câmpina şi am acceptat cu plăcere înscrierea mea pe listele electorale, alături de persoane precum Ionuţ Piţigoi, care îmi este un bun prieten şi căruia îi doresc mult succes în viitoarele alegeri parlamentare. De ce nu alt partid? Nu am studiat niciodată prea mult fenomenul politic românesc, să-mi dau seama dacă, într-adevăr, chiar există diferenţe doctrinare şi ideologice între partidele politice. Am ales, totuşi, PP-DD datorită echipei formate şi... de ce să nu vă mărturisesc, alte „echipe” ale oraşului nu m-au contactat.
- Cum credeţi că veţi putea să vă puneţi amprenta politică asupra comunităţii câmpinene, din poziţia de consilier?
- De mai bine de zece ani îmi pun amprenta medicală asupra comunităţii câmpinene şi nu numai, iar din noua poziţie, de consilier municipal, sper să reuşesc să atrag din bugetul local fonduri pentru modernizarea în primul rând a spitalului unde lucrez, secţia de chirurgie fiind cea care a rămas mult în urma celorlalte secţii, acesta fiind un lucru mai greu de înţeles pentru mine, ţinând cont de faptul că directorii spitalului din ultimii ani au fost colegi de-ai mei, chirurgi.
- În ce ar consta un proiect de suflet pe care aţi dori să-l vedeţi realizat?
- Pentru mine, tot oraşul Câmpina este un oraş de suflet, unde eu mă simt ACASĂ. Desigur, mai sunt multe lucruri de realizat la nivel de oraş, deşi cei mai vechi din administraţie au făcut multe pentru oraşul Câmpina. Eu mi-aş dori un oraş „verde”, nepoluat, în care să folosim mai mult bicicletele pentru a ne deplasa, fără să fim atacaţi de haitele de câini comunitari. Şi aş vrea să mai văd oamenii zâmbind pe stradă, fără grija zilei de mâine.
- Cum se vede activitatea Consiliului Local din interior şi cum percepeţi atmosfera, uneori mai tensionată, din cadrul şedinţelor?
- Cred că încă nu m-am acomodat suficient cu echipa de consilieri, mai am nevoie de ceva timp. Tensiunile care apar uneori mi se par generate inutil şi nu sunt susţinute decât de unele orgolii şi ambiţii personale. Pentru mine, lucrurile ar trebui să se desfăşoare toate simplu, în sensul că bugetul local ar trebui gestionat astfel încât să creştem calitatea vieţii cetăţenilor oraşului. Am avut senzaţia, de câteva ori în timpul şedinţelor de consiliu, că asist la o piesă de teatru care are mai mulţi regizori, iar actorii, consilierii, îşi uită rolurile uneori şi improvizează. De aici rezultă un aşa-zis spectacol democratic, pe care se pare că cetăţenii care ne văd şi ne urmăresc activitatea nu prea îl apreciază. În consecinţă, cred că fiecare dntre noi ar trebui să îşi joace rolul lui, să fie autentic şi fiecare decizie să fie în sprijinul cetăţeanului şi nu al „regizorilor”.
- Ce vă nemulţumeşte?
- Poate sunt puţin idealist, dar îmi doresc, nu ştiu exact prin ce mecanism, o trezire a conştiinţei umane şi fiecare individ să înţeleagă că suntem frunzuliţe ale aceluiaşi copac, strâns interconectate, chiar dacă legăturile sunt invizibile. În acel moment, politica va deveni inutilă, iar membrii societăţii vor fi bucuroşi să se descopere unii pe alţii, ca expresii diferite ale aceluiaşi întreg. Sunt nemulţumit că am senzaţia că suntem pe un drum greşit şi actuala formă de organizare socială, care pune accent pe separare, nu ne va ajuta deloc să evoluăm.
- Dacă v-aţi afla în faţa celor care v-au ales, ce mesaj le-aţi transmite?
- Presupun că, din moment ce am ajuns să fac parte din Consiliul Local, un număr mare de cetăţeni au votat lista propusă de noi. Mesajul pe care îl am pentru alegătorii mei este că nu fac nici un fel de diferenţieri, port acelaşi respect şi celor care au avut altă opţiune. Cred foarte mult în liberul arbitru şi îmi asum responsabilitatea pentru deciziile luate. 
Carmen NEGREU

Două cărţi valoroase lansate la Casa de Cultură „Geo Bogza”

Cristina-Gabriela Dinu: „Radu Tudoran între biografie şi destin”
Gherasim-Rusu Togan: „Hasdeu şi Iorga. Cultura şi civilizaţie tradiţională”

Bogată în conţinut şi diversitate, activitatea Cercului Literar „Geo Bogza” al Casei Municipale de Cultură din Câmpina a cunoscut în ultimii doi ani un remarcabil drum ascendent. Astfel, joi 15 noiembrie, în sala „Constantin Radu” a instituţiei amintite s-a desfăşurat o interesantă lansare de carte, avându-i ca protagonişti pe profesorii: Cristina-Gabriela Dinu, cu volumul „Radu Tudoran între biografie şi destin” şi respectiv Gherasim-Rusu Togan, cu lucrarea „Hasdeu şi Iorga. Cultura şi civilizaţie tradiţională”.
Încântat de participarea numeroasă a spectatorilor (mulţi au stat în picioare), amfitrionul Florin Dochia a prezentat cu eleganţă autorii: „Doamna profesoară Cristina Dinu, aflată la debutul editorial, a obţinut recent titlul de doctor în filologie cu o teză legată de viaţa şi activitatea scriitorului Radu Tudoran, iar profesorul Gherasim Rusu Togan, autor al unor numeroase cărţi publicate, este menţionat, pe trei coloane, în Dicţionarul Etnofolcloric al României”.
Programul, bine conceput, a alternat cuvântările lectorilor cu un dans modern, urmat de o secvenţă din romanul „Fiul risipitor” de Radu Tudoran, în interpretarea unui grup de liceeni de la Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu”.
Cele două cărţi prezentate sunt valoroase atât prin problematica deosebit de vastă abordată, cât şi prin rafinamentul intelectual cu care au fost scrise – „Meritau să fie susţinute într-o aulă universitară” (prof. Gheorghe Râncu).
Prima carte lansată, „Radu Tudoran între biografie şi destin” – o teză de doctorat – a fost realizată de prof. dr. Cristina Dinu la sugestia academicianului Eugen Simion, deoarece autoarea trăieşte pe aceleaşi meleaguri în care a trăit şi celebrul scriitor. Lucrarea este structurată pe 12 capitole, dintre care amintim: „Repere biografice”, „Primele scrieri”, „Romanele deceniului V”, „Tranziţia”, „Cărţile copilăriei”, „Straniul interludiu”, „Proza de călătorie” etc. „Radu Tudoran – menţionează autoarea – şi-a făcut apariţia într-un moment de cotitură, la începutul deceniului cinci, când pentru literatura română începea un lent proces de secătuire a resurselor tematice şi expresive”.
Cea de-a doua carte lansată, „Hasdeu şi Iorga. Cultura şi civilizaţie tradiţională”, semnată de Gherasim Rusu Toga, îi abordează, în capitole separate, pe cei doi titani ai culturii româneşti şi universale: B.P. Hasdeu („Profil fragmentar, cu deschidere către magie, mister şi stări ezoterice”, „Germinaţiile începuturilor”, „Marile deschideri”, „Sintezele maturităţii” etc) şi Nicolae Iorga („Unicitatea tratării culturii populare”, „Satul, matrice şi ţăranul, creator al civilizaţiei şi culturii noastre tradiţionale”, „Casa românească”). „Cele două personalităţi – precizează autorul – care şi-au dobândit înaltul rang ştiinţific de «savant», B.P. Hasdeu şi N. Iorga, s-au intersectat puţin pe linia vieţii, desigur, din pricina diferenţei de vârstă, dar ambii şi-au adus obolul în cercetarea creaţiei şi culturii populare, oferindu-ne sinteze de înaltă ţinută ştiinţifică şi personalitate”.
Lectorii reuniunii, bine documentaţi, au făcut observaţii pertinente privind valoarea deosebită a cărţilor lansate. Printre aceştia s-a numărat şi prof.dr. Christian Crăciun: „Sunt bucuros că unul dintre primii scriitori de care m-am îndrăgostit, Radu Tudoran, a fost ales, în cartea sa, de d-na Cristina Dinu. Radu Tudoran a fost un scriitor destul de singuratic. Toţi fraţii lui au avut destine culturale. A fost un scriitor extraordinar de discret, extraordinar de retras. Familia lui este legată de spaţiul nostru. La Buştenari, unde locuia, primea corespondenţa, inclusiv reviste din Franţa,. Scrierile lui Radu Tudoran vorbesc de o lume liberă, despre prietenie, dragoste şi speranţă. D-na Dinu realizează un studiu amănunţit despre opera scriitorului Radu Tudoran. În privinţa cărţii «Hasdeu şi Iorga» există o linie roşie care marchează cultura română, o linie a erudiţiei. Există o nebunie genială a lui Hasdeu de a încerca, singur, să realizeze un dicţionar, din care n-a ajuns decât până la litera A. Ceea ce a realizat Gherasim Rusu Togan este ceva monumental. Este unul dintre ultimii etnofolclorişti autentici. Este o bucurie să vorbim despre astfel de autori”.
Un alt element, strecurat cu abilitate în program, l-a constituit buchetul de catrene axiologice realizat de Ştefan Al. Saşa: „Cu toate pânzele în sus/ Această doamnă-a dat măsura,/ Aşa cum criticii au spus,/ Doftoricind literatura” sau „A scris de Iorga şi Hasdeu/ Cu mult talent, dar nu în van,/ Căci lângă ei va fi, cred eu,/ Curând şi Gherasim Togan”.
Activitatea literar-artistică a continuat cu o serie de aprecieri interesante făcute de prof.dr. Gheorghe Râncu, preşedintele Filialei Prahova a Societăţii de Ştiinţe Istorice: „O încercare de apropiere între cei doi (Hasdeu şi Iorga – n.r.) este foarte grea. Problema nu este simplă... Poate fi privită din foarte multe puncte de vedere. Dl. Gherasim Rusu Togan a făcut-o dintr-o perspectivă cuminte. Autorul nu şi-a propus o comparaţie. Nici nu ştii de ce să te apuci, pe ce axiologie să te bazezi. I-am văzut în complementaritatea lor. Această lucrare nu poate fi o lectură uşoară. Cultura populară este o componentă întâlnită la cei doi giganţi. Cei doi au fost apărătorii neamului”.
Odată cu anunţarea viitoarei întâlniri literare (miercuri, 28 noiembrie, ora 13.00, la Biblioteca Municipală), moderatorul Florin Dochia i-a invitat pe cei prezenţi la o sesiune de autografe şi la un bufet suedez. „O afluenţă foarte mare/ La actu-acesta de cultură/ Şi o inadvertenţă are:/ E prea puţină băutură” (Saşa).
Theodor MARINESCU

Lectura NU dăunează grav sănătăţii!

Zeul poate greşi!

Zeul care a dat greş1 este o carte grea. De ce oare? Aparută pentru prima oară la începutul războiul rece, în 1949, reeditată în mai multe rânduri, reuneşte şase mărturii importante, structurate în două categorii (iniţiaţii şi simpatizanţii) scrise de personalităţi mai mult sau mai puţin cunoscute în spaţiul cultural românesc care au un singur punct în comun: au fost atrase de regimul şi doctrina comuniste dar s-au deşteptat. Ba mai mult de atât, chiar au acceptat să-şi descrie eşecul personal căci în secolul trecut, spre deosebire de acum, ataşamentul doctrinar era unul de-a dreptul esenţial pentru foarte mulţi intelectuali şi nu numai. Cu astfel de lucruri nu te jucai! De altfel, oare nu acest fanatism ideologic a dus şi la cel de al Doilea Război Mondial? Toţi cei şase scriitori aparţin spaţiul occidental (din Marea Britanie: Arthur Koestler, Stephen Fischer, din Statele Unite: Richard Wright si Louis Fischer, din Franţa, Andre Gide iar din Italia, Ignazio Silone). Suntem siguri că Panait Istrati ar fi avut şi el multe de spus în această privinţă dacă ar fi apucat anul 1949 şi, esenţial, dacă nu l-ar fi apucat în România.
Este interesant cum fiecare apostat sau simpatizant încearcă să-şi justifice atracţia, îndrăgostirea. Ba este vorba despre faptul că la începutul anilor 1920 Rusia era încercuită de duşmani haini şi burghezi, săraca, în nevoi, ba că aveau loc experimente culturale şi, mai ales, economice novatoare (planurile cincinale păreau lumii capitaliste, afectate din plin de Marea Criză un posibil panaceu) ba boomul fascismului în întreaga Europa (dar mai ales în Italia şi Germania) ba războiul civil spaniol (1936-39) toate reprezentau argumente pentru a pune în surdină esenţa totalitarismului stalinist, foarte vizibilă încă de atunci căci, aşa cum o declara şi Spender, URSS nu era deloc atât de izolată precum am crede noi astăzi. De altfel, nenumăratele mărturii ale occidentalilor (şi nu numai) care au vizitat URSS reprezintă o dovadă grăitoare. Spender critică necruţător intelectualitatea occidentală care s-a orientat către Est. „Când era vorba de intelectualii comunişti, trebuia să ţin întotdeauna seama de faptul că, atunci când au devenit comunişti, ei şi-au făcut un calcul prin care au împărţit realitatea în alb şi negru. În viaţa de zi cu zi, nici un aspect cu care se confruntau nu putea schimba, în mintea lor, acest enorm calcul abstract. Revoluţia era începutul şi sfârşitul, esenţa tuturor esenţelor. Într-o bună zi, undeva, totul se va aduna în fericitul întreg care era Dictatura Proletariatului şi societatea comunistă. (...) intelectualul comunist părea foarte interesat de teorie şi mai puţin de dovezile care puteau contrazice teoria. De exemplu, nu am cunoscut nici unul care să arate măcar o urmă de interes pentru vreun alt aspect legat de Rusia în afară de cele prezentate în propaganda stalinistă.”2 Fin psiholog, Spender teoretizează cu multă exactitate şi resorturile intime ale acestui angajamant, cuvinte destul de actuale si in actualul context valah. ’’Când oamenii aleg o anumită cale de acţiune, tot ceea ce îi ajută să o urmeze le pare însufleţit şi adevărat, iar ce li se opune devine o noţiune abstractă. Prietenii îţi sunt aliaţi; prin urmare, sunt fiinţe umane reale, în carne şi oase, cu aceleaşi simpatii ca ale tale. Adversarii tăi sunt doar nişte idei plicticoase, lipsite de sens, inutile; vieţile lor sunt tot atâtea afirmaţii false şi ai vrea să le suprimi cu plumbul gloanţelor aşa cum ai trage, cu plumbul din mina creionului, o line de-a curmezişul unui paragraf scris de mântuială.” Chiar dacă, până la urmă,bătălia de pe urmă nu s-a dat între comunişti şi foştii comunişti aşa cum prevedea, mai în glumă, mai în serios, Ignazio Silone, contribuţia celor care au cunosut fenomenul totalitar comunist din interior a fost esenţială pentru învingerea chitului căci aceştia au cunoscut aceeaşi situaţie cu cea a lui Iona, cel înghiţit de chit. Ieşind din burta lui, au propovăduit libertatea, fiind bine lecuiţi de slavie. 
Codruţ CONSTANTINESCU

Recenzia complata poate fi citita la: http://filme-carti.ro/carti/zeul-care-a-dat-gres-ii-24726/ sau  http://www.revista22.ro/zeul-poate-gresi-18893.html

1 Zeul care a dat greş, editor Richard Crossman, Editura Humanitas, 2012
2 pag. 311