29 ianuarie 2013

Un poliţist câmpinean şi-a pus capăt zilelor

Răzvan Grigore a fost înmormântat duminică în cimitirul de pe Muscel
 
Cazul poliţistului câmpinean care s-a sinucis joi, 24 ianuarie, în locuinţa sa personală de pe strada Bobâlna, a fost prezentat destul de mult în presa judeţeană şi cea de la Bucureşti. Avide după senzaţional, televiziunile au învăluit moartea agentului de la Poliţia Rutieră  a DN1 cu puţin mister, insistându-se pe faptul că nu se ştie din ce cauză tânărul poliţist de 32 de ani şi-a pus capăt zilelor. Misterul indus nu prea avea temei, deoarece poliţistul sinucigaş lăsase un bilet de adio înainte de a-şi pune ştreangul de gât. Desigur, mai ales că era vorba despre un purtător al uniformei statului, autorităţile de anchetă nu s-au mulţumit numai cu atât.
Imediat după ce a fost anunţat cazul, reprezentanţi ai Poliţiei Prahova (chiar membri din conducerea Inspectoratului Judeţean de Poliţie), au fost prezenţi la Câmpina pentru a prelua cadavrul în vederea cercetării sale la IML, cu scopul de a se afla cauzele decesului. S-a considerat probabil că biletul de adio lăsat de Răzvan nu este suficient pentru clarificarea morţii acestuia.
Despre poliţistul care nu a mai vrut să trăiască toţi vecinii şi apropiaţii (rude, colegi de serviciu, persoane care l-au cunoscut), vorbesc ca despre un om ce nu supăra pe nimeni, un poliţist model care nu făcea abuzuri, o persoană deschisă şi destul de comunicativă. În realitate, poliţistul s-a dovedit a fi un introvertit. În ultima vreme, apropiaţii săi spuneau că era destul de agitat, dar puneau aceasta pe seama problemelor de la serviciu, cunoscut fiind faptul că meseria de poliţist nu este uşoară şi nici lipsită de stres. 
Pentru poliţistul câmpinean, Ziua Unirii a însemnat ziua unirii gâtului său cu ştreangul pe care şi l-a agăţat în casa scării din locuinţa personală de pe strada Bobâlna, în dimineaţa zilei de 24 ianuarie. Acolo l-a găsit soţia sa, care sosise acasă alertată de faptul că Răzvan nu îi mai răspundea la telefon. Dacă am face o scurtă incursiune în timpul scurs înaintea nenorocirii, firul evenimentelor ar arăta astfel. Alina Grigore, soţia poliţistului sinucigaş, era plecată pentru câteva zile în delegaţie de serviciu în afara Câmpinei. În acest timp, Răzvan a stat la socrii săi, care locuiesc într-un bloc de pe strada Milcov, fiind în concediu medical din cauza faptului că, în urma unei căzături în curte, îşi fracturase un picior. Tot aici o adusese şi pe fetiţa lor în vârstă de trei ani, care a rămas, de atunci, la bunicii materni, întrucât trupul neînsufleţit al poliţistului a fost depus, înaintea înmormântării, la locuinţa părinţilor săi, situată tot pe strada Bobâlna, la o sută de metri distanţă. În seara zilei de miercuri, 23 ianuarie, Răzvan le-a spus socrilor că se duce la locuinţa sa de pe Bobâlna pentru a-şi aranja anumite lucruri, unde va şi înnopta, urmând a se întoarce înapoi în ziua următoare. A doua zi, alertaţi de faptul că ginerele lor nu le mai răspundea la telefon, socrii poliţistului şi-au anunţat fata despre această situaţie. La rândul ei, Alina şi-a sunat înfrigurată soţul de multe ori. Fiindcă acesta nu-i răspundea, s-a neliniştit şi a venit urgent acasă, împreună cu un coleg de serviciu al lui Răzvan, ca să vadă ce s-a întâmplat. În timp ce Alina citea biletul de adio al soţului, colegul  lui Răzvan îl găsea pe acesta din urmă atârnat în ştreangul legat de una din treptele scării care ducea la etajul locuinţei.
Gestul  sinucigaş al lui Răzvan era explicat în biletul său de adio adresat soţiei, în care îi cerea iertare Alinei pentru “tot ce ţi-am făcut şi îţi voi face”, poliţistul motivându-şi gestul său extrem prin aceea că nu poate suporta gândul că Alina şi copilul lor ar putea trăi alături de un alt bărbat. Tot în bilet, Răzvan mulţumea părinţilor şi socrilor pentru tot sprijinul primit din partea acestora în timpul vieţii. La vederea soţului ei spânzurat, ţipătul disperat al Alinei a sfâşiat liniştea de mormânt a locului, încremenind pentru câteva clipe timpul acelei amiezi obişnuite, fiind auzit chiar şi de câţiva muncitori ai uzinei Neptun, învecinată locuinţei sinucigaşului.
Pe diferite surse, am aflat că soţii Grigore nu se mai înţelegeau bine, în ultima vreme. Alina chiar i-ar fi propus soţului ei o despăţire decentă, pentru ca tensiunea din familie să nu le afecteze fetiţa, lucru cu care Răzvan părea să fie de acord. A fost numai o aparenţă. Gândul despărţirii l-a zdruncinat sufleteşte atât de tare pe poliţist, încât acesta l-a înlocuit încet-încet cu gândul suicidului, materializat în în cele din urmă, spre marea durerere a tuturor celor care l-au cunoscut pe Răzvan Grigore în cei 32 de ani ai vieţii sale. Mare păcat şi pentru fetiţa lui, rămasă orfană la trei ani, care întrebă, de câteva zile, insistent “Unde e tata?”. Ieri, la orele prânzului, în ciuda vremii urâte de afară, numeroşi localnici au ţinut să-l conducă pe Răzvan Grigore pe ultimul drum. Poliţistul sinucigaş trecuse cu bine testarea psihologică la care sunt supuşi periodic agenţii Poliţiei Române, chiar dacă, în ultima vreme, părea mai agitat. Soţia l-a întrebat adesea ce se întâmplă cu el, l-a sfătuit să se ducă la un psiholog, la un preot, să-şi descarce sufletul şi să se liniştească, dar Răzvan a refuzat-o categoric. Trecerea cu bine a examenului psihologic lasă loc de interpretări, dar  nu permite decât un singur raţionament: ori testarea nu a fost făcută corespunzător (sau chiar deloc), ori gândul sinuciderii i-a încolţit în mintea lui Răzvan după testarea amintită. Însă, odată cuibărit bine în mintea unui sinucigaş gândul că viaţa nu mai merită să fie trăită, gând morţii nu-i dă pace acestuia până nu este pus în aplicare, oricâte tentative de suicid nereuşite s-ar produce. A.N.

Ninsorile recente au întrerupt asfaltările la rece

Primăria Câmpina a achiziţionat de la Miercurea Ciuc cantităţi însemnate de “asfalt la rece”, cu care se plombează găurile din carosabil în sezonul friguros. Asfaltul respectiv, care poartă o denumire tehnică încâlcită, un nume greu de ţinut minte, se poate aplica şi dacă afară sunt -10 grade Celsius. Sub această temperatură, conform meteorologilor, se instalează gerul. Aşadar, până se va descoperi “asfaltul la ger”, este bun şi “asfaltul la rece”. În prealabil, gropile trebuie aranjate (frezate în forme pătrate sau dreptunghiulare), curătate, dar nu mai este necesară amorsa de dinaintea aplicării asfaltului clasic, acel strat de bitum cu care se “ung”, în mod obişnuit, din primăvară până în toamnă, gropile gata frezate. Echipele de lucrători ai Atelierului de Reparaţii din cadrul executivului local reuşiseră să acopere gropile de mai mici dimensiuni aflate pe străzile din cartierul Câmpiniţa (asfaltul amintit, nu doar pentru că este foarte scump, nu se foloseşte la gropi mari). Săptămâna trecută, lucrătorii municipalităţii se pregăteau pentru a “retuşa” arterele de circulaţie din centrul oraşului. Ninsorile din ultimele zile le-au schimbat planurile, lucru care va face mult mai dificilă misiunea şoferilor, fiindcă, in aceste condiţii, conducătorii auto trebuie să conducă preventiv cu şi mai multă atenţie, pentru a nu se trezi cu amortizoarele deteriorate. În cel mai fericit caz. A.N.

Editorial

SFÎNTA, MARE IPOCRIZIE!
   
Circulă cu mare tam-tam mediatic pe net o petiţie iniţiată de CNA, cu un titlu ridicol: Interesul public mai presus de gustul publicului. De ce nu semnez această petiţie? Înşir aici mai multe motive. Cine defineşte termenii de interes şi gust public? Şi cum se poate impune, în virtutea cărei legi, primul în favoarea celui de-al doilea? Nu e cumva cam „antidemocratic”? Dacă am aplica logica CNA-ului, ne-am putea întreba retoric: este în interesul public să avem un parlament de vreo 600 de inşi? Este în interesul public să fie foarte mulţi acolo cu dosare penale, sau cu studii absolut precare? Evident, nu, dar „gustul” public a ales. Al doilea: CNA ar trebui să aibă autoritatea  de a impune legea, nu să se ascundă după petiţii. În realitate, politizat pînă în vîrful unghiilor, acest organism şi-a anulat de mult orice credibilitate, pe care zadarnic încearcă să o învelească acum în ambalajul fad numit „interes public”. Vă amintiţi scandalul cu demisia lui Dan Grigore? CNA este unul dintre vinovaţii principali pentru otevizarea şi manelizarea şi tabloidizarea (iată cuvinte noi care i se datorează) spaţiului nostru audio-vizual. Este ipocrit să-şi pună acum mîinile la ochi făcînd pe îngrozitul. Cîtă vreme n-a stîrpit boala de la primele simptome... Dar  cel mai  periculoasă mi se pare o sugestie sub-textuală: se deduce din comunicatul CNA că divorţul dintre interesul public şi gustul populaţiei se manifestă doar în domeniul divertismentului grobian. Ce ne facem însă cu emisiunile de ştiri şi cu interminabilele talkshow-uri? Poate cineva să argumenteze că Antena 3 este mai puţin pernicioasă decît Taraf Tv? Eu cred dimpotrivă.

Societatea care ecologizează batalul din strada Lacul Peştelui a fost amendată!

Proiectul de „Reabilitare teren contaminat istoric, batal de depozitare reziduuri petroliere Lacul Peştelui” era demarat anul trecut cu mare tam-tam de către autorităţile locale, mândre că este „o lucrare de pionierat” pentru oraş. La vremea respectivă, chiar managerul de şantier al firmei EcoPlast Industries Group anunţa într-o conferinţă de presă că  „termenul de finalizare este în decembrie anul acesta (n.r.-2012), dar noi dorim să terminăm totul până în septembrie, maxim 15 octombrie, cu toate că e mult deja. O să venim cu mai multe pompe, cu mai multe instalaţii de centrifugare, o staţie de resorbţie termică mai mare. Instalaţia noastră poate să ardă într-o zi 200 de mc.”
Nu s-a reuşit finalizarea proiectului, lucru recunoscut de către primarul Horia Tiseanu într-un interviu, în care preciza la începutul acestui an că „trebuia finalizată în decembrie lucrarea dar, au fost nişte probleme care nu au depins de firmă. Sunt convins că se va finaliza, chiar în prima parte a anului.”
Între timp, comisarii Gărzii Naţionale de Mediu au efectuat un control pe strada Lacul Peştelui, pentru a vedea cum se desfăşoară proiectul de ecologizare, în valoare de 10,26 de milioane de lei, fără TVA. În urma acestui control, s-au constatat următoarele nereguli, aşa cum reiese dintr-un comunicat de presă difuzat de către Garda Naţională de Mediu: buletinul de analiză pentru deşeul lichid rezultat în urma procesului tehnologic nu preciza locul de prelevare a probelor date spre analiză şi încadrarea acestor probe ca deşeu; din procesul de centrifugare nu rezultă apă sau apă uzată, aşa cum este menţionat în actul de reglementare, respectiv în autorizaţia de mediu deţinută de societatea EcoPlast; stocarea deşeurilor periculoase solide rezultate din batal şi de pe amplasament (deşeuri plastice şi textile, lemn etc.) nu se făcea conform prevederilor legale, iar pe suprafeţele din incinta punctului de lucru existau scurgeri petroliere, în urma spargerii unor furtunuri şi conducte.
Ca urmare a celor constatate, societatea Ecoplast a fost sancţionată cu amendă contravenţională în valoare 100.000 lei, conform OUG 195/2005, pentru faptul că nu a notificat autoritatea de reglementare cu privire la elementele noi (eliminarea deşeurilor lichide) care au apărut în procesul tehnologic până la data eliberării autorizaţiei de mediu.
„Comisarii de mediu au impus societăţii în cauză să solicite revizuirea autorizaţiei de mediu în vederea încadrării conforme a fazei lichide rezultate în urma procesului tehnologic şi gestionarea cantităţilor rezultate conform legislaţiei în vigoare, respectiv luarea în evidenţă a elementelor noi privind desfăşurarea proiectului şi activităţilor specifice”, se precizează în comunicatul Gărzii Naţionale de Mediu. 
Carmen Negreu

Paolo Gozzo, un misionar dedicat copiilor săraci ai Câmpinei

Paolo Gozzo este din Verona, Italia. A lucrat o vreme în domeniul comerţului cu confecţii. În anul 2000 a fost în Bosnia, timp de o lună, în oraşul Medjugorje, la un orfelinat, unde se aflau copii ce îşi pierduseră părinţii în războiul din Iugoslavia. La întoarcere, Paolo Gozzo decide să renunţe la tot ce însemna viaţa sa de până atunci şi să se dedice copiilor nevoiaşi. După şase luni, pleacă cu asociaţia italiană „Betania” în Albania, unde activează ca voluntar într-un orfelinat cu circa 50 de copii. După doi ani, se întoarce în ţara sa, de unde, prin Caritas Italia, ajunge în România. Astfel, devine misionar, în momentul de faţă conducând Asociaţia „Inima Sfântă a Lui Isus” (AISI).
Asociaţia activează în cadrul Casei Tineretului din Câmpina şi are în grijă în jur de 70 de copii de etnie romă şi români din Câmpina, care provin din familii aflate în dificultăţi materiale şi financiare, ce vin aici după orele de şcoală pentru a fi ajutaţi să-şi desăvârşească educaţia.

- De când v-aţi stabilit în România?
- Din anul 2004. Am venit prin Caritas Italia, Fundaţia AISI, care înseamnă Inima Sfântă a Lui Isus. Caritas Italia este o asociaţie umanitară, care caută orice fel de fonduri materiale, financiare, pentru a ajuta persoanele aflate în dificultate, oameni săraci sau aflaţi în zone calamitate. Misiunea catolică ajută în astfel de situaţii, Caritas implicându-se în Italia, Franţa, Germania, Spania şi, precum vedeţi, în România. Personalul din asociaţia Caritas este din cadrul bisericii, cum este cazul meu, eu fiind misionar. Ce înseamnă misionar? Misionarul laic pleacă în misiune, nu are casă, bani, renunţând la propria viaţă în folosul altora. Nu primesc niciun salariu. Sunt susţinut de prieteni, de persoane care mă cunosc şi mă subvenţionează. Cu aceste subvenţii, care vin din Italia, se plătesc modic cei care ajută copiii de aici. Mi se acordă încredere, putând să închiriez o casă şi să mă susţin prin ajutorul primit. Dar nimic în plus. Când va trebui să ies la pensie, eu nu voi putea beneficia de aşa ceva. De exemplu, aici, în România, eu îmi plătesc asigurarea medicală din banii care mi se trimit. Nu mi se garantează nimic, nu am o siguranţă. Azi am sponsori, dar mâine e posibil să nu mă mai ajute. Trăiesc doar prin binecuvântarea lui Dumnezeu, la Providenza Divina!

- Concret, în România, ce înseamnă această fundaţie, care este scopul său?
- Este o denumire care semnifică faptul că Dumnezeu deschide uşa pentru toată lumea şi o ajută în mod gratuit. E vorba de persoane aflate în dificultate, aşa cum sunt copiii şi părinţii acestora, care vin la noi să fie ajutaţi. Problemele sunt diverse. Sunt copii din Câmpina care merg la şcoală sporadic, familiile fiind foarte sărace. Părinţii nu-şi pot permite cheltuielile pe care le implică un elev, cum ar fi rechizite, uniformă, ghiozdan, să plătească un fond al clasei, o pregătire în afara şcolii.
- Cine vă ajută benevol în desfăşurarea acestei activităţi?
- Sunt ajutat de către preoţi din Italia, cât şi de către anumiţi întreprinzători, firme, tot din Italia.
- Primiţi un ajutor de acest gen de la vreo firmă din Câmpina?
- Din partea firmelor, nu. Am primit un ajutor, anul trecut, din partea domnului senator Georgică Severin, care ne-a donat o parte din salariul său, printr-o altă fundaţie. Am mai fost ajutat şi de către alte persoane particulare, cu sume modice, după cum a putut fiecare sau am primit, cred că în două ocazii, rechizite de la organizaţia PNL din oraş, condusă de domnul Virgil Guran.  Şi părintele Moga s-a implicat să ne ajute şi doamna Jenica Tabacu. Îmi cer scuze dacă am uitat de cineva. Aici avem nevoie de ajutor în fiecare lună. Baza rămâne în ajutorul firmelor din Italia. Eu am nevoie de bani să plătesc învăţătorii, educatorii, psihologul, asistentul social, logopedul. Trebuie să le dau un salariu acestor oameni, pentru că le fac contracte de colaborare pentru două ore sau patru ore, în funcţie de cum poate veni persoana respectivă, care munceşte şi în altă parte. Apoi, nu pot plăti un psiholog la fel cum plătesc un învăţător, pentru că diferă nivelul de pregătire.
- De câţi copii aveţi grijă şi ce fac ei aici, practic?
- Avem în jur de 70 de copii. O parte dintre aceştia nu merg la şcoală, pentru că părinţii nu-şi pot permite cheltuielile aferente. Copiii noştri provin în majoritate din etnia romă, dar şi dintre români. Noi ajutăm toate familiile aflate în dificultate, care nu au cum să-şi supravegheze copiii după-amiaza, pentru că au serviciu sau sunt plecaţi la muncă în altă ţară, care stau cu bunicii sau cei în grija cărora sunt lăsaţi nu ştiu carte. Noi încercăm prin ceea ce facem să evităm abandonul şcolar şi să-i încurajăm către învăţătură. Şcoala pe care o fac aici copiii este gratuită. Ei vin aici de la ora 13.00, patru ore, pentru că o parte dintre ei învaţă la şcolile de stat, de dimineaţă. Anul acesta au venit patru copii care nu au mai continuat şcoala, de clasa a III-a, a IV-a care nu mai ştiau să scrie şi să citească. Acum au recuperat.
- Ce puteţi spune despre implicarea autorităţilor în această activitate?
- Desigur, m-au ajutat cu acest spaţiu în care funcţionez, în cadrul Casei Tineretului, în regim gratuit. Acum, în condiţiile unei crize economico-financiare mondiale e mai greu, tocmai de aceea avem nevoie de mai mult ajutor pentru aceşti copii. E important faptul că ei au înţeles să vină la noi de bună voie, ceea ce, din acest punct de vedere, uşurează munca celor de aici. Pe de altă parte, munca nu este uşoară, ţinând cont de faptul că ei vin de la diferite şcoli, clase diferite, cu teme diferite. Pentru şapte-opt copii avem un educator sau un învăţător. Avem şase învăţători şi cinci educatori, un psiholog şi un asistent social. Dar am nevoie de mai mult personal specializat.
- Aţi beneficiat de donaţii în ce priveşte jucării, îmbrăcăminte?
- Da, dar totul a venit din Italia.
- Aţi încercat să obţineţi astfel de ajutor, în donaţii, de la câmpineni?
- Da… dar e greu… dificil…
- Ce anume aţi dori din partea câmpinenilor?
- Să fie puţin mai mult mai aproape de noi. E vorba de educaţia unor copii de şcoală şi de grădiniţă. Sunt şcolari şi preşcolari, între 4 ani şi 13 ani care, aşa cum vă spuneam, mulţi dintre ei nu se pot duce la şcoală sau grădiniţă, pentru că părinţii nu-şi permit financiar. Sau, mai grav, mulţi nu şi-au înscris copiii la şcoală pentru că la rândul lor sunt ignoranţi, nu ştiu să scrie şi să citească, în consecinţă nu pot completa anumite formulare în acest sens. Am şi situaţii cu copii care merg zilnic la şcoală şi vin şi aici pentru a-şi face temele, fiind ajutaţi în acest sens de personalul de aici. Copiii, pe lângă temele lor, învaţă diverse alte activităţi ce le dezvoltă abilităţile, cum ar fi cusutul, desenul, pictură, sport şi altele. Tocmai în acest sens avem nevoie de ajutor în ce priveşte materialele didactice, rechizite, în general lucruri care se consumă repede, creioane colorate, acuarele, caiete, pixuri. Lor le trebuie două, trei ghiozdane pe an, pentru că nu-şi permit unul de 200 de lei, ci de 10-20 de lei, a cărui calitate se regăseşte, firesc, în acest preţ modest. Bine ar fi ca părinţii mai avuţi ai unor copii din oraş, cărora le rămân hainele, încălţămintea, mici de măsură, să le aducă celor de aici. Ar fi un mare ajutor, pentru că s-a întâmplat să vină copii aici şi fără şosete în picioare. Apoi, dacă s-ar putea implica firmele din Câmpina pentru a susţine, cu un salariu, oamenii care lucrează aici sau pentru a putea aduce, în timp, un personal mai calificat, fiind necesari trei- patru psihologi, plus că eu trebuie să plătesc nişte taxe pentru fiecare angajat. Nu e deloc uşor, fiind o asociaţie non-profit. De aceea, avem nevoie de orice ajutor, oricât de mic. Şi-apoi, cei care vin să lucreze aici trebuie să iubească copiii, în primul rând, nu să vină doar pentru bani. Oricum, uşa e deschisă pentru oricine doreşte să vadă cum ne desfăşurăm activitatea. 
Carmen Negreu

Ca şi în alţi ani, municipalitatea nu s-a preocupat de sărbătorirea Unirii Principatelor

Doar şcoala generală  care poartă numele Domnitorului Unirii a făcut diferenţa

Nici în acest an, de 24 ianuarie, sărbătoarea Unirii Principatelor, administraţia noastră nu s-a omorât deloc să iasă în evidenţă prin omagierea acestui eveniment crucial din istoria neamului românesc. Doar şcoala generală  care poartă numele Domnitorului Unirii (fosta Şcoală generală nr. 8), a încercat şi a reuşit să spele ruşinea. Câmpina nu este aşezată pe malul Milcovului, ci între malurile Prahovei şi ale Doftanei, dar cu toate acestea, cu toate că nu a fost niciodată un simbol al Unirii Principatelor, o mai mare preţuire pentru domnitorul Al.I. Cuza nu ar strica. Fiindcă Unirea Mică a găsit aşezarea la stadiul unui târg, pe care primul domnitor al statului român modern l-a ridicat la rang de oraş, în 1864. Astăzi, puţini câmpineni cunosc acest lucru. Şi în acest an (aidoma celor precedenţi), administraţia Tiseanu a decepţionat, deoarece nu s-a forţat deloc să popularizeze această mare realizare a înaintaşilor noştri, această pagină glorioasă a istoriei României, prin organizarea unor evenimente culturale. Măcar un simpozion sau un colocviu, ceva care să marcheze înfrăţirea politică a muntenilor şi moldovenilor. Sigur, primarul Horia Tiseanu ar putea spune că nu mai are majoritate în Consiliul Local. Iar actuala majoritate din forul legislativ local ar putea să invoce lipsa prevederilor bugetare pe acest an, în condiţiile în care bugetul câmpinean pe 2013 va fi votat abia după aprobarea bugetului de stat şi a celui judeţean, cel mai probabil prin martie-aprilie. Un mai mare respect pentru domnul Cuza, care a hotărât ridicarea Câmpinei din rândul târgurilor, nu ar strica şi pentru simplul şi bunul motiv că cinstirea zilei de 24 Ianuarie 1859 înseamnă, până la urmă, patriotism. Un cuvânt absolut devalorizat astăzi, deşi se tot încearcă promovarea spiritului civic, iar acesta înseamnă implicit şi mult patriotism. Aşa că degeaba vor cei de la Primărie să educe populaţia localităţii în ideea păstrării curăţeniei mediului ambient, dacă spiritul patriotic este marginalizat prin nebăgare de seamă. Cum spuneam mai devreme şi cum aş vrea să mai subliniez o dată, ca şi în alţi ani, administraţia Tiseanu (care ar fi putut apela la instituţia sponsorizării), nu a organizat nici în acest an vreo manifestare care să marcheze sărbătoarea Unirii Principatelor. Şi-au asumat această sarcină, din dragoste pentru istoria ţării şi a localităţii, mai multe cadre didactice şi elevi ai Şcolii generale “Al.I. Cuza”. În sala de sport a acestei unităţi fruntaşe de învăţământ, timp de o oră şi jumătate, elevii şcolii (de la cel mai mici până la cei mai mari), au prezentat publicului (colegi, părinţi, prieteni), un program din care nu au lipsit scenete cu personaje principale ale epocii Unirii Principatelor, poezii şi cântece patriotice dedicate evenimentului, pagini de istorie, pagini de literatură. Din partea  Filialei Câmpina a Asociaţiei “Cultul Eroilor”, le-a vorbit elevilor despre însemnătatea zilei de 24 ianuarie 1859 consilierul municipal Marian Dulă, fost miliar de carieră în cadrul forţelor armate terestre. Directoarea şcolii, profesoara de matematică Felicia Turosu, ne-a declarat la sfârşitul manifestării: “Elevii noştri s-au pregătit foarte bine, chiar dacă au avut puţin timp la dispoziţie, reuşind să prezinte auditoriului clasica scenetă cu moş Ion Roată şi Cuza Vodă, dar şi multe cântece şi poezii.” Totul s-a terminat cu Hora Unirii (poezia lui Vasile Alecsandri pusă pe muzică de  compozitorul Alexandru Flechtenmacher), cântată şi dansată de elevii adunaţi în sala de sport a şcolii, transformată, timp de o oră şi jumătate, în Sala Unirii. A.N.

Anatomia răbdării

Nevoia de Cuze 

Acum 154 de ani, România a şocat Europa. Forţată de vestici să funcționeze cu două state paralele (Moldova şi Valahia), genialitatea mioritică şi-a arătat inventivitatea: a ales acelaşi domnitor în ambele ţări! Şi s-a înfaptuit ceea ce se visa de peste 250 de ani, de la Mihai Viteazul! Unitatea se face numai în jurul unei persoane.
Domnitorul ales a fost Cuza. Datorită căruia România are şcoli gratuite. Datorită căruia România a avut o armată naţională puternică. Datorită căruia avem universităţi. Datorită căruia ţăranii au pământuri. Datorită căruia s-au secularizat averile mânăstirilor (pământurile lor intrând în patrimoniul statului - prin acest edict România recuperează un sfert din teritoriul naţional!). Datorită căruia se elaborează o constituţie, un cod civil, o lege electorală şi alta rurală, dar şi o reformă fiscală. Datorită căruia se dezvoltă capitalismul, primele fabrici şi prima cale ferată din ţara noastră. Datorită căruia se formează statul naţional unitar român! Datorită căruia românismul nu s-a stins printre austrieci, unguri, otomani sau ruşi.
Şi totuşi? Complotul politic anti-Cuza reuşeşte să-l abdice. Nu le-a plăcut reforma lui. În plină iarnă, în februarie, până şi soldaţii din garda regală au fost forţaţi să stea cu faţa la zid când Cuza a plecat. A murit exilat, fără să i se permită să-şi mai vadă ţara. Cu 4 ani înainte de independenţa ei.
Azi, prea puţini mai amintesc de Cuza, de cel care a schimbat faţa României în numai 7 ani. Şi ca o ironie a sorţii, cinematografia românească nu i-a dedicat niciun film!
România are nevoie de Cuze. De acei Vodă care să mângâie oropsiţii, care să le construiască aşezăminte sociale. De acei domnitori care să ţină cu poporul, care să facă legi drepte, nu după interese personale. De Vodă care sărută obrajii ţăranilor scuipaţi de boieri. Care merge deghizat prin pieţe, prin sate, printre mulţimi, să facă dreptate! E proverbial deja între români că pe vremea lui Cuza nimeni nu mai umbla cu ocaua mică. Dispăruseră hoţii, şmecherii, escrocheriile, iar ţara începea să crească.
Ştiu, azi astfel de Cuze nu vor apărea politic! Nu au cum, nu au de unde, nu au din cine. Dar se pot naşte pe viitor. Unul câte unul... Rugaţi-vă Domnului pentru ei! 
Nicolae GEANTĂ

Clubul de dans sportiv “Alla Dance”, o pepinieră nesecată de talente

Acum 13 ani, doi inimoşi dansatori profesionişti veniţi de la Chişinău (Republica Moldova este una din puterile mondiale în domeniu), Liudmila şi Vasile Pihut, au înfiinţat, la Ploieşti, Clubul de dans sportiv “Alla Dance”. Un club care, în scurt timp, datorită muncii asidue a celor doi fondatori, dar şi a materialul uman deosebit pe care aceştia l-au plămădit, a devenit o rampă de lansare pentru mulţi copii şi tineri prahoveni, câştigători a numeroase medalii la competiţiile naţionale şi internaţionale de dans sportiv.
Tot de 13 ani, soţii Pihut au o grupă de dansatori la Câmpina, formată din copii de cel puţin patru ani, dar şi din adolescenţi aproape de vârsta majoratului. Ulterior, clubul a reuşit să “înfiinţeze” grupe de dansatori şi în alte localităţi prahovene, ba chiar s-a extins dincolo de graniţele judeţului. Din anul 2000 şi până în prezent, sub sigla “Alla Dance” au fost iniţiaţi în tainele dansului sportiv (stilurile standard şi latino), sute copii şi tineri din Ploieşti, Câmpina, Târgovişte, Breaza, Comarnic, Sinaia, Plopeni, Mizil. Astăzi, alături de cei doi maeştri ai dansului sportiv, îi instruiesc pe copii doi tineri talentaţi, Adrian şi Andreea, care s-au ridicat din rândurile foştilor elevi ai soţilor Pihut.
“M-am cunoscut cu soţul meu într-o sală de dans din Chişinău. Ne-am descoperit unul pe celălalt prin pasiunea noastră comună: dansul sportiv. Bineînţeles, îndrăgostiţi fiind unul de celălalt, dar şi de dansul sportiv, ne-am hotărât, după mai mulţi ani de la căsătorie, să încercăm împreună să-i învăţăm şi pe alţii tot ceea ce cunoşteam noi în acest sport. Chiar dacă trebuie să ai o oarecare înclinaţie, nu te naşti dansator, ci te poţi forma ca dansator. Pentru că dansul sportiv este un sport cu tot ceea ce presupune el din punct de vedere organizatoric: federaţie, cluburi, calendar competiţional. Un sport deosebit, care îţi dă o mare prestanţă şi încredere în tine. Dansul sportiv, zic unii, te înnobilează, te face mai bun. Este un sport care poate şlefui caractere, care poate uni suflete prin legături indestructibile, frumoase ca nişte fermecătoare poveşti de prietenie sau de dragoste. Să nu uităm că vorbim despre perechi de dansatori. A fost o mare provocare pentru noi. A fost greu ca orice început, mai ales că a trebuit să ne adaptăm la noile condiţii. Aşa ne-am hotărât să venim în România şi să înfiinţăm la Ploieşti un club de dans sportiv. Clubului i-am dat numele fetiţei noastre, Alla. A fost ideea soţului meu, un cadou dăruit fetiţei noastre cu ocazia zilei sale de naştere. Fata noastră (astăzi, studentă şi dansatoare profesionistă în Bucureşti), a fost, de altfel, prezentă şi la înfiinţarea grupei de la Câmpina, instruind o vreme, alături de noi, copiii din oraşul dumneavoastră. Grupa funcţionează în fiecare săptămână, lunea şi miercurea, în cele două foaiere ale Casei Tineretului. Cu cei foarte talentaţi lucrăm ore suplimentare pentru a-i putea pregăti pentru concursurile la care se înscriu. Dansul sportiv este un sport destul de costisitor, dar are o frumuseţe pe care nu o poţi descrie în cuvinte.
 Părinţii fac sacrificii pentru a-şi vedea copiii dansând de parcă ar pluti, dansând ca în filme, dansând în mod profesionist. O mai mare implicare a autorităţilor locale ar fi o bună promovare a imaginii Câmpinei. Şi nu mă refer aici doar la administraţia câmpineană, ci şi la toate localităţile unde funcţionează clubul nostru, care ar putea să se implice mai mult în promovarea acestui sport, destul de vitregit de autorităţi. Căci aşa cum dansul modern dă o strălucire şi un ştaif în societate dansatorului remarcabil, o parte din această strălucire ar putea să o capete şi Câmpina, oraşul în care s-a format dansatorul profesionist respectiv”, ne mărturiseşte Liudmila Pihut, la sfârşitul unei zile de lucru.
Am aflat de la interlocutoarea noastră că prima grupă de copii înfiinţată la Câmpina a fost şi cea mai valoroasă din punct de vedere al performanţelor obţinute ulterior. Peste ani, copii ai acestei prime grupe au ajuns în lotul naţional de dans sportiv al României, au câştigat medalii importante la competiţii naţionale şi internaţionale, au ocupat locuri pe podium în Campionatul Naţional şi în Cupa României la dans sportiv. Însă nici grupele ulterioare nu au fost departe de valoarea primei grupe. Astfel, dintre tinerii dansatori câmpineni pregătiţi la Clubul “Alla Dance”, s-au remarcat, în ultimii ani, perechea Miruna Anghelescu - Eduard Ştefan Lungu, câştigătoare a Campionatului Naţional în 2009, la Cluj, un an mai târziu, la Iaşi, cei doi dansatori câmpineni clasându-se printre primele trei perechi din ţară. Rezultate remarcabile a obţinut şi Ariana Boncu (11 ani), dar şi mulţi alţi copii câmpineni. A.N. 

Lectura NU dăunează grav sănătăţii

Capcanele istoriei

Este deocamdată destul de greu de analizat aportul pe care l-a adus d-l profesor Lucian Boia istoriografiei româneşti postdecembriste dar şi, lărgind cu mult cadrul, chiar vieţii culturale româneşti. Cu siguranţă, el este apreciabil. Imposibil de trecut cu vederea, indiferent de ostilitatea pe care cineva o poate resimţi faţă de abordările neconvenţionale şi novatoare pe alocuri, cinstite şi interogative, greu de trecut cu vederea care au provocat destule scandaluri. Se poate afirma cu siguranţă că efortul său scriitoricesc (pentru că, până la urmă, orice istoric este sau sfârşeşte prin a fi şi scriitor) se află la antipodul vulgatei istoriografiei protocroniste, naţional-comuniste, inculcate poporului roman în ultimii douăzeci de ani ai dictaturii comuniste (înverzite!), după un masiv efort de început de rusificare/slavizare în conformitate cu interesele primei perioade a ocupaţiei sovietice. Firul principal al analizei1 îl reprezintă evoluţia/plasarea intelectualităţii (a celor mai relevanţi exponenţi, evident) române de-a lungul acestor două decenii extrem de turbulente din istoria României, în care s-au schimbat nu numai nenumărate guverne dar au avut loc lovituri de stat (februarie 1938/ 4-6 septembrie 1940, 23 august 1944, 6 februarie 1945) rebeliuni (21-23 ianuarie 1941) intrări în război (22 iunie 1941). Două decenii pline de evenimente politice, militare şi ideologice care nu aveau cum să nu privească masiv elita  intelectuală a ţării care, atunci, spre deosebire de perioada de după 1989, era puternic implicată în bunul (sau răul) mers al României, în mod direct, în viaţa politico-administrativă a ţării. A se vedea doar componenta efemerului guvern Goga Cuza (plin cu profesori universitari) care demonstrează încă odată faptul că un intelectual de anvergură nu trebuie şi, de cele mai multe ori, nu poate fi şi un politician de aceeaşi statură (şi aici cazul cel mai relevant este cel al lui Nicolae Iorga). Nu este nici o noutate că intelectualii au fost, sunt şi vor fi atraşi de puterea politică, gravitând, într-un fel sau altul, în jurul ei. Motivaţiile sunt diverse şi acoperă o paletă extrem de vastă însă, în mod cert, intelectualul şi, cu atât mai mult elita acestei categorii, crede că are un cuvânt major de spus în evoluţia societală şi, din această perspectivă, este gata să facă aproape orice compromis pentru a fi băgat în seamă. De aceea, decidenţilor politici nu le-a fost deloc greu să îl manipuleze, căci puterea politica dispunea (şi o face în continuare) de mijloacele atât în tărâm simbolic cât şi în cel real/pecuniar.
În afara veşnicului colaboraţionism intelectual românesc, un alt registru abordat şi analizat fără complexe îl constituie prezenţa elementului evreiesc în cultura românească din această perioadă. Chiar dacă acesta a persistat şi după anii 1950, masiva migraţie  a minorităţii evreieşti din România către Israel a determinat şi dispariţia uneia din cele mai spinoase probleme din România, care a agitat spiritele, mult mai mult decât era cazul, inflamându-le. Revelator pentru acuzele aduse la adresa evreilor de filocomunism este faptul ca “nu se căutau evrei cu orice preţ, ci persoane corespunzătoare unei anumite tipologii (intelectualii devotaţi partidului şi detaşaţi de cultura românească tradiţională).Tipologia aceasta era mai frecvent reprezentată printre evrei, însă ceea ce prima era tipologia şi nu evreitatea în sine. Dovada, tratamentul rezervat evreilor sionişti, supuşi unei drastice persecuţii începând din 1950”2  Dintr-o altă perspectivă, una critica, Lucian Boia nu aduce foarte multe elemente de noutate acestei tematici căci despre parcursul sinuos al marii majoritati a intelectualilor aduşi in discuţie (atât cei care s-au implicat în extrema dreaptă cât şi cei de stânga chiar daca parcă mult mai mult s-a scris despre simpatiile de extremă dreapta, de vină fiind, evident, şi atracţia mult mai mare pentru aceasta în rândurile elitei intelectuale interbelice) s-a tot scris din 1990 încoace. Meritul lui Lucian Boia constă în cimentarea pietricelelor într-un mozaic tulburător, plin de savoare şi de reflexii, într-un stil atrăgător, fără a fi un moralist de serviciu, încercând să înţeleagă pentru a explica. Fără a arunca neapărat primul piatra. Mutând cadrul, aducându-l în prezent, ne-am întrebat cum ar arăta traseul lui Mircea Dinescu, de la disidentul curajos, poetul predecembrist plin de talent şi vervă în angajatul model al unui personaj dubios precum S.O. Vântu? Şi încă el nu a făcut politică în mod deschis! Ce să mai spunem de un Adrian Păunescu? Ne-am amuzat gândindu-ne la cum ar arăta un astfel de studiu aplicat elitei intelectuale romaneşti din perioada 1990-2010 scris aşa, cam prin anii 2050, când totul se va fi bine decantat. Sau nu. 
Codruţ CONSTANTINESCU
Mai multe pe: 
http://filme-carti.ro/carti/capcanele-istoriei-elita-intelectuala-romaneasca-intre-1930-si-1950-de-lucian-boia-2-14698/ 

1 Lucian Boia Capcanele istoriei. Elita intelectuala romaneasca intre 1930 si 1950. Editura Humanitas, Bucuresti, 2011.
2 pag. 326

Biblioteca de Câmpina

O revistă mică, dar valoroasă

În pofida condiţiilor dificile de dezvoltare economico-socială, când fondurile se repartizează cu prudenţă, Consiliul Local şi Primăria Câmpina au găsit resursele necesare finanţării micuţei, dar valoroasei reviste “Biblioteca de Câmpina”.
Publicaţia, ajunsă la nr. 4(7)/ 2012, şi-a atins din plin menirea de a-şi informa cititorii cu ultimele noutăţi universale din literatură, ştiinţe, artă şi cultură, precum şi o serie de realizări locale. Astfel, în ultimul număr al revistei amintite, sunt prezentate excelent cele 14 cărţi tipărite în anul 2012 de scriitorii din zona Câmpina: Dorin Boroianu (“Arheologia sinelui”), Christian Crăciun (“Circumstanţiale”), Cristina-Gabriela Dinu (“Radu Tudoran între biografie şi destin”), Florin Dochia (“Prins în lumea cuvintelor”), Florin Frăţilă (“Rămân să disper printre ai mei”), Gherasim Rusu-Togan (“Tinereţea, Cătănia, Războiul” şi “Hasdeu şi Iorga”), Iulian Moreanu (“Cerbul însetat”), Saşa (“Rondeluri”), Emanoil Toma (“Exilat în mine însumi”), Diana Trandafir (“Poeme cu ceasuri şi flori”), Constantin Trandafir (“Ion Creangă. Spectacolul lumii” şi “O călătorie în imperiu de la Câmpina la Petersburg”), Maria Dobrescu (“Mireasa de sare”).
Revista se deschide cu editorialul “Bomba cu fâs”, semnat de Florin Dochia (păreri privind dezvoltarea culturii româneşti), continuă, în afara cărţilor expuse, cu articolele: “Două zile de cultură autentică” (programul cultural 2013, lecturi publice, lansări de carte etc.) de Theodor Marinescu, “Ziua Naţională a României” (lansări de carte, eseuri susţinute de elevii Colegiului “N. Grigorescu”), poezie (Maria Dobrescu, Ştefan Al. Saşa, Cătălina Grigore, Florin Dochia), traducere (Norman Spinrad: “Astăzi, cine controlează sunetul şi imaginea, controlează conştiinţele” şi “Opera lui Tolkien este multiplă şi diversă”) de Liliana Ene şi se încheie cu două rebusuri - “Obiceiuri de Anul Nou” şi “La mulţi ani” propuse de Gh. Ene.
Lucrarea se găseşte la Biblioteca Municipală “Dr. C.I. Istrati” din Câmpina. (T.M.)