12 martie 2013

Doliu în presa câmpineană: a murit jurnalista Carmen Negreu

Vestea a căzut ca un trăsnet într-o zi senină, liniştită şi strălucitoare. În dimineaţa zilei de 9 martie. Ca un trăsnet al morţii stupide, neaşteptate, nedrepte şi nefireşti. Un trăsnet ale cărui ecouri funebre nu s-au stins nici până în momentul în care aştern aceste rânduri pe hârtie. A murit jurnalista Carmen Negreu, a tunat şi fulgerat trăsnetul care ne-a lovit fără milă, în dimineaţa zilei amintite, pe toţi colegii ei de breaslă şi pe toţi cei care au cunoscut-o. O moarte survenită în urma unui accident stupid petrecut în locuinţa sa din Breaza, în dimineaţa zilei de 8 martie. Chiar de Ziua Femeii. De Ziua Internaţională a Mamei. Carmen era, înainte de a muri, cu o secundă înaintea fatidicului moment, o femeie împlinită şi o mamă fericită, cu un soţ şi o mândreţe de flăcău pe care i-a iubit în neştire, ca pe lumina ochilor săi. Şi care, la rândul lor, au iubit-o şi o vor iubi mereu, câte zile or mai trăi. Carmen Negreu este femeia care a murit de Ziua Femeii. Stranie şi funestă coincidenţă. Care ne face să ne aducem aminte că cea care ne-a părăsit atât de brusc nu prea ţinea să fie părtaşă la evenimente protocolare, la zile omagiale. Ea îşi vedea de meseria ei, pe ploaie, pe furtună, pe arşiţă, pe ger, pe orice fond emoţional propriu, cu o îndârjire şi o mândrie nebănuite. Cu o convingere cum mai rar găseşti la practicanţii acestei meserii ingrate. Dar şi cu acea persuasiune a jurnalistului de investigaţie înflăcărat şi devotat, care o ajuta să mişte lucrurile în direcţia dorită. Să le urnească măcar cât de puţin. Stau mărturie, în acest sens, numeroasele anchete jurnalistice cu tentă socială pe care le-a făcut în decursul anilor şi în beneficiul atâtor oameni sărmani din zonă. Mulţi oameni amărâţi, uitaţi de lume şi de autorităţi, îi sunt recunoscători până la lacrimi lui Carmen Negreu, pentru că articolele ei şi urmările scrierilor sale altruiste le-au schimbat viaţa. Aici am putea aminti, în sensul că uneori acestea au avut urmări benefice, şi anchetele sale referitoare la lumea interlopă din zonă, dar şi la la părţile întunecate ale unor reprezentanti ai înaltei societăţi din Câmpina şi Breaza. Plecarea lui Carmen spre o lume mai bună lasă un gol mare în rândul micii familii a ziariştilor câmpineni. După ce că eram o mână de oameni care încercam să facem presă în orăşelul acesta patriarhal (în care este atât de greu să scrii adevăruri care dor, deoarece toată lumea se cunoaşte cu toată lumea şi oricând poţi fi dojenit de un apropiat al tău pentru cele scrise), am rămas, prin plecarea lui Carmen la cele veşnice, ca o mână fără un deget. Timpul nu a mai avut răbdare cu Carmen Negreu, care ar fi împlinit 52 de ani luna viitoare. Nici Dumnezeu nu a mai avut răbdare cu ea. A luat-o la El, în lumea celor drepţi, probabil ca o dreaptă răsplată pentru tot binele pe care l-a făcut pe acest pământ. A.N.

Întregul colectiv al ziarului Oglinda regretă nespus de mult plecarea spre cele veşnice a lui Carmen Negreu, care a fost pentru toţi o bună colegă şi prietenă. Profund îndureraţi de acest deces, transmitem familiei sale îndoliate sincere condoleanţe, precum şi sentimentele noastre de încurajare în aceste momente grele. Să-i fie ţărâna uşoară şi Dumnezeu s-o odihnească în pace. Slujba de înmormântare va avea loc miercuri, 13 martie, la Biserica Sf. Gheorghe din Breaza (lângă cimitir).

Cuvântul care înţeapă

A mai murit puţin din adevărul lumii

Azi mă aflu în faţa unei grele încercări publicistice şi anume aceea de a scrie despre dispariţia fulgerătoare şi prematură a unui coleg de breaslă, o ziaristă alături de care, până în urmă cu doar patru-cinci zile, scoteam la lumină fapte, întâmplări, poveşti de viaţă şi în general ceea ce oamenii (cititorii, cetăţenii) trebuie să ştie prin intermediul presei care îşi respectă menirea, într-o societate democratică, în orice comunitate.
Îmi este aproape imposibil să vorbesc la timpul trecut despre Carmen Negreu, un om în floarea vârstei (52 de ani), impetuos, scormonitor, autodidact, născut pentru investigaţie şi căutarea adevărului cu orice risc, un ziarist aproape complet care, după mine, mai avea foarte multe lucruri de spus în această meserie frumoasă.
Am recunoscut/ simţit la ea toate aceste calităţi încă din urmă cu zece ani, când am început timid colaborarea la ediţia de Breaza a ziarului pe care îl conduc. Căutam atunci redactori pentru acel proiect, ocazie pentru Carmen de a intra în breaslă, după câteva încercări similare la Constanţa, oraşul natal. S-a adaptat repede şi încă de atunci am înţeles că munca şi perseverenţa care o caracterizau îi vor aduce multe satisfacţii, într-o meserie nu foarte bine plătită, însă atât de mult croită pe sufletul ei. Faptul că în urmă cu zece ani i-am simţit stofa de ziarist este dovedit de evoluţia ei ulterioară în presa locală, care s-a încheiat nefiresc de repede, dar surprinzător, tot alături de noi (de mine), într-o formă, de data asta mult mai complexă de colaborare.
Carmen a revenit la ziarul „Oglinda de azi” în vara anului trecut, după ce am purtat o discuţie de aproximativ cinci minute, în urma căreia am înţeles că ne prefera pentru că, dincolo de meserie, avea nevoie şi de liniştea unei colaborări oneste, în care ziaristul să-şi poată face meseria. Îşi dorea cu apăsare acest lucru şi ştia că îl găseşte acolo de unde plecase pe acest drum.
Sunt multe lucruri de spus despre ziaristul şi omul Carmen Negreu, însă ele vor rămâne, probabil, în memoria noastră, a celor care am cunoscut-o cu adevărat. Pentru mine va rămâne o vie amintire, pentru tot ceea ce a făcut în slujba presei şi a cetăţeanului, dar mai ales pentru faptul că în ziua nefastă a morţii ei, cu doar câteva ore înainte de momentul tragic (joi, 7 martie, în jurul orei 22.00), am avut privilegiul să fiu ultimul ei intervievat. Am vorbit preţ de 35-40 de minute în redacţie despre plăcerea şi dificultatea de a fi jurnalist într-o lume cu atâtea probleme şi mai ales despre strădaniile mele de a ţine în viaţă o publicaţie locală care să-şi respecte menirea de a spune adevărul. Mi-a pus întrebări interesante şi ne-am bucurat împreună de faptul că întotdeauna am reuşit să discutăm deschis pe absolut orice temă. Rememorând acum acele momente, realizez că undeva, în marginea sufletului ei, se consumau regrete, care anunţau într-un fel sfârşitul unei cariere.
Cutremurător poate fi şi faptul că la finalul interviului a observat, atunci parcă pentru prima dată, că undeva, pe peretele din spatele biroului meu, există un poster pe care stă scris: „Un om poate avea două feţe, însă adevărul are una singură”. L-a privit îndelung, fără să scoată o vorbă, pentru ca, la un moment dat, să-mi spună peste umăr, cu voce scăzută: „Ştiu că nu l-am găsit întotdeauna, însă l-am căutat de fiecare dată”. Era vorba, bineînţeles, de adevăr.
Aşa s-a încheiat viaţa ziaristei Carmen Negreu, alături de care joi, 7 martie, târziu în noapte, a mai murit puţin din adevărul lumii.
Florin FRĂŢILĂ

Editorial

DIN LUMEA CELOR CARE NU CUVÎNTĂ
   
Poporul român a uitat să vorbească. Politica nu se face în interesul cetăţenilor, ci doar al unor oligarhi din partide sau de deasupra lor. Ca atare, democraţia e doar un cuvînt gol de sens, căci vocea poporului nu se aude. Se vorbeşte mult, enorm, înecăcios în România. Dar planul faptelor e gol. Iar aceste miliarde de cuvinte nu alcătuiesc un discurs ordonat, coerent, ci doar o hărmălaie imposibil de descifrat. Este de ajuns să te uiţi o săptămînă la televizor ca să nu mai înţelegi nimic din ceea ce se întîmplă în ţară. Elitele, autosuficiente, preocupate doar de gherilele interne, nu vorbesc nici ele, sau, atunci cînd vorbesc, vocea lor este imediat acoperită de hărmălaia generală. Săptămîna aceasta Traian Băsescu a participat la o dezbatere organizată de Academie, privind revizuirea Constituţiei. Pe bună dreptate, preşedintele s-a arătat surprins că abia acum Academia se interesează de o temă despre care s-a făcut un referendum încă din 2009. Dar Academia este pierdută în tăcerea ei comodă şi bine remunerată, cîte dintre problemele acute ale societăţii româneşti le-aţi văzut abordate de savanţii de frunte ai ţării? De ce, de exemplu, în deciziile majore privind învăţămîntul românesc, sau funcţia educativă a mass mediei (CNA), sau mediul Academia este total absentă? Deciziile le iau politicieni sau funcţionari, fără consultarea oamenilor de ştiinţă. Anul trecut au fost amuţiţi prin violente campanii de presă cîţiva oameni de cultură şi instituţii culturale. Au intrat discreţi şi ignoraţi în lumea celor care nu cuvîntă. Am văzut zilele acestea o discuţie între două dintre cele mai strălucite minţi pe care le are România azi. Transmisă însă pe internet, televiziunile erau ocupate să difuzeze întunericul, cele două inteligenţe (de la a înţelege) sunt dintre cele reduse la tăcere în 2012. Există şi alte forme, mai insidioase, ale tăcerii.  Cineva a relansat întrebarea privind necesitatea votului obligatoriu. Ca un fel de a scoate din „silentium lugubru” (Caragiale, cine credeaţi?) marea masă a nemulţumiţilor. Dar care refuză să voteze, adică să-şi asume civic o opţiune. O poetă scria cîndva versul emblemă că suntem un  popor vegetal. Apoi a venit 1989 şi am trăit o clipă istorica iluzie că ne-am cîştigat dreptul la exprimare. Pentru a descoperi incredibil de repede că libera exprimare poate fi împiedicată nu numai prin cenzurare directă, ci şi prin înecarea ei în verbozitate, sau în laşitate. Drept este că fenomenul are şi aspecte să le zic mondiale. Tot în această săptămînă, invocînd pervers tocmai libertatea de expresie, Comisia de la Veneţia a decis că nu se pot interzice simbolurile comuniste: secera şi ciocanul, pe care regimul de la Chişinău încercase să le scoată în afara legii, aşa cum sunt de multă vreme cele fasciste. Hemiplegia morală a Europei aruncă vălul uitării tăcute peste milioanele de victime ale celuilalt genocid al veacului XX. Aceste victime nu au dreptul la respectul memoriei. S-au furat nişte busturi de bronz din parcul Copou din Iaşi. Nu e un simplu fapt divers, face parte din agresiunea continuă asupra memoriei la care suntem supuşi. „Am pus un sentiment pe bronz şi tu ştii asta/şi a fiert din pricina luminii soarelui” (Nichita Stănescu). Ni se fură bronzul, ni se fură cuvintele, ni se fură sentimentele, vine focul, cum zice poetul…

P.S. Plagiatul lui Ponta este el însuşi o ilustrare a necuvîntătoarelor în care ne-am transformat. Lumea universitară a tăcut, instituţional vorbind. De aceea omul are  un tupeu incredibil. După cum laudele cu care este copleşit deţinutul Năstase Adrian (pariez că va fi încadrat şi în învăţămînt după eliberare; în politică – apud viitorul preşedinte al ţării, Sorin Oprescu, - este aşteptat cu braţele deschise şi lacrimi de bucurie, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat) pe toate canalele arată de ce ducem lipsă de bronzuri. Ele sunt prea elocvente în lumea celor care nu cuvîntă. 
Christian Schengen Crăciun

Un ministru adjunct de la Agricultură îi invaţă pe fermierii din zona Câmpina cum să facă zootehnie performantă

La iniţiativa deputatului Virgil Guran, care a dorit în felul acesta să îi sprijine pe fermierii din Colegiul 2 Deputaţi, pe care parlamentarul câmpinean îl reprezintă în Parlamentul României, joi, 7 martie, la Sala Mică a Casei Tineretului a avut loc un simpozion pe teme agricole, la care au participat reprezentanţi ai Ministerului Agriculturii, în frunte cu secretarul de stat Daniel Botănoiu. Evenimentul a stârnit un interes deosebit printre fermierii din comunele învecinate, dovadă numărul mare în care aceştia au participat la eveniment. Din partea celei mai puternice federaţii din domeniul agriculturii, a participat Nicolae Ştefan, liderul Federaţiei Sindicale “Agrostar”. A participat, de asemenea, preşedintele PC Prahova, Laurenţiu Rebega, inginer zootehnist de profesie. Reprezentantul APIA a sublimit că în Prahova există circa 16.000 de fermieri şi că majoritatea fermelor o reprezintă cele mici, de până în cinci hectare suprafaţă. Aproximativ 14.000 de bovine din judeţ sunt subvenţionate de către APIA. Principalele teme dezbătute au privit domeniul zootehnic.  Câţiva fermieri din sală şi-au exprimat nemulţumirile în legătură cu faptul că fermieri cu bani mulţi, îmbogăţiţi peste noapte prin accesarea nemeritată a unor fonduri europene de multe milioane de lei, pun stăpânire pe pajişti şi nu permit fermierilor mai tineri şi cu posibilităţi financiare mai reduse să-şi devolte afacerile şi fermele de creştere a animalelor. Nicolae Ştefan a subliniat necesitatea întăririi asociaţiilor de crescători, pentru ca acestea să poată accesa mai uşor, în viitor, finanţări venite de la UE. Cel mai important lider sindical din agricultura românească a evidenţiat, de asemenea, faptul că despăgubiri, în caz de calamităţi, nu pot primi, conform legislaţiei în vigoare, decât asociaţiile reprezentative (a fost dat, ca exemplu, cazul bacteriei Ecoli, care a afectat, acum câţiva ani, producţia de castravete din ţară şi dintr-o bună parte a Europei). De asemenea, el  mai atras atenţia asupra faptului că recentele impozitări ale agricultorilor au fost aplicate de guvern la presiunea factorilor de decizie din UE, subliniind şi faptul că sunt destui primari de comune care nu vor să închirieze/concesioneze păşunile comunale micilor fermieri. Virgil Guran a subliniat faptul că zona Câmpina (înainte cu două decenii, puternic industrializată), se poate redresa şi poate avea un viitor prosper dezvoltându-şi agricultura şi, în special, creşterea animalelor şi a păsărilor. Secretarul de stat de la Ministerul Agriculturii, Daniel Botănoiu, sosit un pic mai târziu, a lăsat o impresie foarte bună audienţei. Dovedind calităţile şi cunoştinţele unui bun profesionist, el a dat asigurări că, până în 2017, nu va mai accesa nimeni subventii europene ca persoana fizică individuală, ci numai ca asociaţie de fermieri. Adjunctul ministrului Agriculturii a făcut o foarte exactă radiografie a realităţilor nefericite din agricultura românească, începând cu mafia intermediarilor care vând produsele producătorilor agricoli în pieţe şi până la cei care nu doresc să respecte regulile UE pentru accesarea fondurilor europene. El i-a îndemnat pe fermierii din sală să respecte legile şi să-şi desfăşoare în mod cinstit afacerile, pentru că, în acest fel, vor avea numai de câştigat. A.N.

De Ziua Femeii, politicienii noştri locali au mai marcat câteva puncte de imagine

În niciun an, Ziua Femeii nu trece neobservată, mai bine zis, netratată cu o atenţie deosebită de către politicienii noştri. Or fi curtenitori de felul lor băieţii unşi cu toate alifiile din administraţie şi politică, or fi iubitori sinceri ai femeii de pretutindeni, nu putem susţine contrariul, dar eu, cârcotaşul de serviciu, îi cam bănuiesc totuşi şi de alte cele. Şi anume, şi de faptul că, prin toate politeţurile şi drăgălăşeniile acordate reprezentantelor sexului frumos de ziua internaţională a acestora, fruntaşii partidelor locale încearcă să puncteze în imagine, în rândurile electoratului cu “naturelul cel mai simţitor”, vorba lui nea Iancu, adică cel care votează, în general, mai mult sentimental decât raţional. Această idee nu este deloc o ofensă adusă eternului feminin (cum atât de frumos denumea Goethe  femeia), ci un omagiu adus sensibilităţii feminine, a bogăţiei sufleteşti a urmaşelor Evei.
Ca să nu rămână nici anul acesta “datoare”, principalele trei partide politice ale urbei, PSD, PNL şi PDL au sărbătorit, fiecare după pricepere şi buget, Ziua Femeii. Pesediştii au dat primii semnalul petrecerilor omagiale, organizând, pe 3 martie, la Restaurantul Muntenia,  o masă festivă cu femeile social-democrate. În sâmbăta care tocmai a trecut, social-democraţii au organizat, la Casa Augsburg, Balul Mărţişorului, un eveniment devenit de mult tradiţie, în care au fost invitate doamnele din PSD şi PNL (colegele de alianţă), dar şi numeroşi oficiali şi personalităţi ale vieţii câmpinene. 
 Nici liberalii nu au rămas mai prejos. În dimineaţa zilei de vineri, 8 martie, doamnele care treceau prin faţa Piaţetei de la Ceas au primit câte o floare şi un gând frumos, de ziua lor, din partea consilierilor Daniel Ioniţă şi Florin Frăţilă, dar şi din partea unor membri ai organizaţiei de tineret a PNL Campina. În seara aceleiaşi zile, la Restaurantul “La strada” din centrul oraşului, doamnele liberale au participat la o masă festivă oferită în cinstea lor de către deputatul Virgil Guran, preşedintele PNL Câmpina.
Cel mai bine organizaţi la capitolul “Flori doamnelor, de Ziua Femeii”, au fost totuşi democrat-liberalii, conduşi de primarul Horia Tiseanu. Tot în dimineaţa zilei de 8 martie, edilul-şef al oraşului, însotit de mai mulţi consilieri ai săi, a împărţit ghivece cu flori, nu doar flori, femeilor care treceau, la acea oră, prin dreptul sediului PDL Câmpina. 
Pentru că proviziile florale erau îndestulătoare, fruntaşii pedelişti s-au urcat în maşini şi au pornit prin oraş, unde au mai repetat gestul de multe ori. Întrebat de reportera televiziunii locale ce le transmite doamnelor şi domnişoarelor, Horia Tiseanu a răspuns: “Urez tuturor doamnelor şi domnişoarelor din Câmpina să fie sănătoase, să aibă noroc, să fie iubite şi tot ceea ce îşi doresc să se împlinească.”
 Din partea municipalităţii, femeile au primit un dar general, sub forma unei piese de teatru (comedia muzicală “Nevastă-mea se mărită”), în interpretarea unor actori de la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti şi Teatrul de revistă “Majestic” din Ploieşti.  Vineri, în foaierul Casei de Cultură, înaintea spectacolului artistic, consilierii Marian Dulă şi Florin Frăţilă au împărţit flori tuturor femeilor care intrau în sala de spectacole. A.N.

S-A ÎNCHEIAT ŢIGANIADA MĂRŢIŞOARELOR

De ceva vreme, în fiecare an, cu câteva zile înainte de sosirea oficială a primăverii, în mica noastră urbe, care se doreşte a fi un oraş turistic, dar mai ales un oraş european, începe ţiganiada mărţişoarelor.
Pe la sfârşitul lunii februarie, câţiva cetăţeni de etnie rromă, care vor să câştige un ban muncind, îşi instaleză, chiar în mijlocul oraşului, tarabele lor din stinghii de lemn si folie de plastic, peste care aştern feţe de masă care mai de care mai colorate. Apoi, îşi etalează marfa, la fel de urîtă şi de de prost gust, ca şi insesteticele tarabe.
Anul acesta nu au avut aşa de mulţi cumpărători, pentru că oamnenii civilizaţi vor să privească pe fereastră sau să meargă pe străzi, fără să simtă o ruşine enormă că locuiesc într-un astfel de loc, în care urâtul şi mizeria se plimbă de mână prin centrul oraşului.
Cum este posibil aşa ceva? Cine le dă autorizaţii acestor comercianţi? Cine le permite să-şi instaleze tarabele, ca pe corturi, în buricul târgului? Cine? Primăria, cea care ar trebui să le asigure cetăţenilor condiţii bune de viaţă, într-un oraş frumos, curat şi civilizat. Unde sunt frumuseţea, curăţenia şi civilizaţia când vezi aceste tarabe din stinghii de lemn si folie de plastic, acoperite cu muşamale pestriţe? Cum îşi permite domnul Primar să-şi insulte astfel concitadinii? După ce că orşul este gri, clădirile sunt cernite şi triste, străzile sunt pline de gropi, iar colbul este ridicat în aer de măturătorii cu mături de răchită ori de vânt, mai avem parte şi de această poluare vizuală: ţiganiada mărţişoarelor…
Nu am nimic cu aceşti vânzători ocazionali. Dar locul lor nu este în mijlocul oraşului! În niciun oraş civilizat din ţară nu veţi vedea asemenea tarabe în centru! Cu ani în urmă, aceşti comercianţi îşi vindeau marfa în spatele pieţei actuale din municipiul nostru, loc pe care, sfătuiesc Primăria să-l pună la dispoziţia lor pentru viitoarele vânzări.
Anca Huţu

Câmpineanul Alin Teodorescu, în finala Eurovision România din acest an

Chiar dacă nu îl vom vedea în marea finală de la Eurovision, care se va desfăşura anul acesta în Suedia, la Malmő, pe 18 mai (semifinala concursului internaţional de muzică europeană va avea loc cu două zile mai devreme), recenta performanţă a concetăţeanului nostru, Alin Teodorescu, este demnă de a fi salutată. Absolvent al Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu” din Câmpina şi student la ASE Bucureşti, în anul II, Alin a cochetat din copilărie cu muzica, făcând parte din mai multe trupe locale de tineri muzicieni. Anul trecut, a intrat în trupa FreeStay, proaspăt înfiintată, pe post de organist. Formaţia FreeStay a concurat anul acesta la Eurovision România, trecând de toate preselecţiile şi ajungând până în finala concursului, care a avut loc în penultima zi a săptămânii trecute. Trupa de pop-rock din care face parte şi Alin Teodorescu (în foto, al doilea din stânga), a concurat cu melodia Criminal Mind, care a lăsat o impresie destul de bună. Cel care a câştigat concursul Eurovision România 2013 şi ne va reprezenta ţara la semifinala Eurovision din Suedia, pe 16 mai (cu puţină şansă, poate îl vedem şi în marea finală de pe 18 mai), este Cezar Ouatu (Cezar The Voice, pentru admiratori), un cântăreţ cunoscut mai mult în Italia, unde a performat în ultimii 10 ani, în special în genurile muzicii clasice. Revenind la concetăţeanul nostru, un muzician care promite foarte mult, vă putem spune că din trupa FreeStay fac parte următorii: Florin Ristei (voce, fondator al formaţiei de copii Amicii), Şerban Niculae (voce şi clape), Vladimir Grafu (tobe), Mihai Togănel (chitară bass), Alin Ilieş (chitară) şi, cel mai tânăr component, câmpineanul Alin Teodorescu (clape). De remarcat că Alin Teodorescu a avut un precursor, fiindcă el este al doilea câmpinean care ajunge în finala naţională pentru Eurovision. În urmă cu vreo 10 ani, tot un fiu al acestor ţinuturi, Marius Nedelcu de la trupa Akcent, ajungea cu formaţia sa în finala naţională pentru Eurovision, cel mai cunoscut, dar şi cel mai contestat concurs internaţional de muzică. Deşi era pe val şi pornea favorită, Akcent a ratat câştigarea concursului după o evoluţie mai puţin fericită. În primăvara lui 2008, Marius Nedelcu avea să-şi părăsească formaţia, preferând o carieră muzicală solo. A.N.

Municipalitatea vrea să scoată asfaltarea bulevardelor centrale din PNDI, pentru a le moderniza cu fonduri proprii

În celebrul PNDI (Programul Naţional de Dezvoltare a Infrastructurii), program prin care fosta ministresă de la Dezvoltare, Elena Udrea, dorea să modernizeze din (prea multe) temelii infrastructura României, au fost incluse şi cele două bulevarde principale ale municipiului nostru: Bulevardul Nicolae Bălcescu şi Bulevardul Carol I (până la sensul giratoriu de la Complexul Fibec). PNDI a fost sistat de noii guvernanţi ai României, dar înainte de această măsură, avuseseră loc licitaţiile în vederea executării investiţiilor prevăzute de fosta conducere pedelistă a Ministerului Dezvoltării. Pentru a nu se amâna prea mult realizarea acestor investiţii publice importante (nemaivorbind de varianta posibilă a ajungerii în instanţă pentru nerespectarea unor contracte cu câştigătorii licitaţiilor respective), reprezentanţii executivului  câmpinean, în special viceprimarul Ion Dragomir, fac demersuri susţinute pe lângă actuala conducere a Ministerului Dezvoltării în vederea scoaterii din PNDI a asfaltării arterelor centrale ale municipiului. Conform unor declaraţii ale viceprimarului Ion Dragomir, care are printre principalele sale atribuţii asfaltarea străzilor şi curăţenia oraşului, “anul 2013 va fi anul în care ne vom ocupa, în special, de asfaltarea zonei centrale şi de amenajarea parcurilor. În proiectul bugetului Câmpinei din acest an, în cadrul programului de investiţii, la solicitarea multor cetăţeni, am introdus cu prioritate asfaltarea principalelor bulevarde care străbat oraşul. În prezent, acestea arată groaznic. Însă, până la realizarea acestui obiectiv, avem nişte probleme, deoarece asfaltarea celor două bulevarde a fost inclusă în Programul Naţional de Dezvoltare a Infrastructurii, promovat de fostul ministru Elena Udrea, pentru care au fost organizate licitaţiile în vederea executării lucrărilor. Astăzi, acest PNDI a fost sistat, iar noi facem toate demersurile posibile pentru a fi scoşi din PNDI, astfel încât să realizăm asfaltările respective cu forţe proprii. În ceea ce priveşte parcurile, vor fi reabilitate cu prioritate tot cele din centru. Pentru pasajul de la Ceas avem în vedere modernizarea acestuia prin mobilier urban, stâlpi de iluminat şi un anumit tip de pavaj. Acelaşi tip de pavaj va fi folosit pentru realizarea trotuarelor în zona centrelor comerciale din apropiere, iar parcarea centrală va fi asfaltată.” A.N.

Administraţia locală a încheiat anul trecut cu un excedent bugetar ce va fi folosit pentru ecologizarea batalului Lacul Peştelui

Primăria oraşului a încheiat anul 2012 fără datorii, ba chiar cu un excedent bugetar de  816.055 lei. Nu multe primării din judeţul Prahova se pot lăuda cu acest lucru. Legea privind finanţele publice locale impune folosirea oricărui excedent bugetar în anul imediat următor, ca sursă de finanţare a cheltuielilor secţiunii de dezvoltare, adică pentru investiţii publice. Consiliul Local a aprobat, recent, proiectul de hotărâre iniţiat de primarul Horia Tiseanu, conform căruia cele peste opt miliarde de lei vechi, excedent bugetar pe 2012, vor fi folosite, anul acesta, pentru ecologizarea batalului Lacul Peştelui, ce se va realiza printr-un proiect european de mediu accesat acum doi ani de către executivul câmpinean, al cărui termen de finalizare este martie 2014. Este vorba despre singurul batal de pe domeniul municipalităţii câmpinene. Celelalte 10 batale, chiar dacă sunt localizate tot în interiorul oraşului, sunt în proprietatea Rafinăriei “Steaua Română”, căreia îi va fi imposibil să le cureţe de reziduurile petroliere până la termenul limită impus de Uniunea Europeană. Suma de 816.055 lei reprezintă, de fapt, prefinanţarea proiectului european “Reabilitare Situri Poluate Istoric - Batal de depozitare reziduuri petroliere Lacul Pestelui”, finanţat prin POS Mediu. Finanţarea externă nerambursabilă primită din Fondul European de Dezvoltare Regionala.era firesc să fie folosită, în 2013, tot la acest obiectiv. Dacă Rafinăria va avea o foarte mare problemă cu ecologizarea batalelor proprii, nici ecologizarea batalului Lacul Peştelui nu a fost scutită de probleme. La începutul acestui an, comisarii Gărzii de Mediu au amendat cu 100.000 de lei societatea care ecologizează batalul respectiv. Proiectul de decontaminare derulat de administraţia locală câmpineană, costă 10,26 milioane lei (fără TVA), lucrările de ecologizare fiind realizate de Ecoplast Industries Group, societate autorizată să trateze şi să elimine toate deşeurile periculoase şi să redea locul circuitului agricol. A.N.

De la Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu”, clasa XI-F, Miruna Bara – laureată a Olimpiadei Naţionale de Limba Engleză

Continuăm serialul prin care ne propunem să-i popularizăm pe unii dintre cei mai buni elevi ai Câmpinei, pe cei care, în anul 2012, s-au calificat pentru faza pe ţară la una dintre olimpiadele şcolare. Astăzi, vă prezentăm un interviu realizat cu Miruna Bara, elevă în clasa a XI-a F la Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu”, câştigătoare a premiului I la Olimpiada Naţională de Limba Engleză din 2012.

Reporter: Ce vârstă ai şi ce performanţe şcolare ai obţinut până în prezent?
Miruna Bara: Am 17 ani şi, până în prezent, am participat la olimpiade şi concursuri şcolare de limba romană, engleză şi franceză. Am ajuns de mai multe ori până la fazele judeţene ale acestor olimpiade, luând premii sau menţiuni, dar cea mai mare realizare a fost în clasa a X-a, atunci când am ajuns la faza naţională a olimpiadei de limba engleză, unde am luat premiul I.
Rep.: Când şi cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru engleză? Visezi să faci o carieră în acest domeniu?
M.B.:  Nu ştiu dacă este vorba despre o pasiune pentru engleză, cât despre o înclinaţie spre această limbă. M-am familiarizat cu engleza de pe la vârsta de 10-11 ani. Am început să citesc cărţi în limba engleză (unul dintre hobby-urile mele preferate), şi cred că datorită acestor cărti am început să iubesc şi această limbă, odată cu literatura engleză. Momentan, sunt foarte nehotărâtă în legătură cu ce carieră mi-aş dori să urmez, dar nu ţin neapărat să lucrez în acest domeniu. Mă pasionează mai mult psihologia.
Rep.: Crezi că germana - ca limbă a tehnicii, sau franceza - ca limbă a diplomaţiei, ar putea ajunge vreodată din urmă popularitatea englezei, cea mai vorbită limbă de pe glob?
M.B.: Desi chineza pare să fie cea mai vorbită limbă de pe glob (1,4 miliarde de locuitori reprezentând doar populaţia Chinei), consider că engleza este mai importantă, fiind o limbă mult mai des folosită decât chineza, în mult mai multe domenii şi în mult mai multe zone din lume, în ciuda numărului mare de chinezi. Cred că, în viitor, germana are şanse să se apropie de popularitatea englezei, însă nu ştiu dacă o va depăşi vreodată în importanţă. Ambele sunt limbi esenţiale în domeniul afacerilor. Cât despre franceză, o văd mai mult ca pe o limbă literară, melodioasa, dar nu foarte practică.
Rep: Se zice că engleza este limba cu cele mai scurte cuvinte din lume. Se mai spune şi că este cea mai melodioasă limbă, datorită faptului că are în pronunţarea multor cuvinte  sunetul ş, specific şoaptelor.
M.B.: Engleza nu este o limbă foarte complicată, în structura ei gramaticală. Are un alfabet simplu, plurale simple şi clare, cuvinte scurte care nu îşi schimbă forma, verbe care au o structură limpede. Dar asta nu înseamnă că nu are şi cuvinte dificile, lungi, care pot crea dificultăţi. Mi se pare o limbă mai mult tehnică decât melodioasă. De aceea este probabil cea mai importantă din punct de vedere al comunicării în afaceri.
Rep: Câte ore pe săptămână le dedici limbii engleze?
M.B.: Dedic studiului limbii engleze aproximativ  8-10 ore pe săptămână (cea mai mare parte din aceste ore  însemnând lectură). Timpul acesta variază totuşi.
Rep.: Părinţii te încurajează în toate sacrificiile tale aduse pe altarul limbii engleze?
M.B.: Părinţii mei mă încurajează în tot ce vreau să fac, dar nu mă “împing” spre nimic. Sunt liberă să aleg ce vreau să studiez şi, probabil, asta m-a făcut să iubesc engleza, nu să o privesc ca pe o obligaţie.
Rep.: Cum s-a desfăşurat Olimpiada Naţională de Limba Engleză la care ai participat?
M.B.: Olimpiada Naţională de Limba Engleză de anul trecut a avut loc la Râmnicu Vâlcea. Am fost cazată la Grupul Şcolar Oltchim. În prima zi, a avut loc o ceremonie de primire, în care ni s-au oferit detalii despre desfăşurarea olimpiadei. Am fost împărţiţi în mai multe grupe şi pentru fiecare grupă exista un elev din Râmnicu Valcea care avea sarcina de a ne ajuta să ne «descurcăm» prin oraş. S-a organizat şi o excursie la Salina Ocnele Mari, la care însă eu nu am participat. Cât despre desfăşurarea probelor, totul a fost bine organizat şi acestea au decurs fără probleme.
Rep.: Cum te vezi peste 20 de ani?
M.B.: Nu pot să îmi imaginez ce voi face peste 20 de ani, dar sper că orice carieră aş avea, aceasta să fie una care să mă pasioneze şi să mă menţină interesată constant. Din punct de vedere familial, nu mă pot vizualiza peste 20 de ani, pentru că, momentan, nu mă pot gândi la căsătorie sau copii. Dar sper să duc o viaţă plină de împliniri şi lipsită de monotonie. A.N.

Lectura NU dăunează grav sănătăţii!

            Bono. Biografia

Câte nu se pot spune despre un star rock? Câte valuri nu face un om care se află de ani de zile în lumina reflectoarelor? Mai poate interesa un astfel de om? Poate că dacă ar fi vorba doar despre un star rock obişnuit am fi mai circumspecţi în privinţa potenţialelor mesaje pe care le-ar avea de distribuit în şi pentru lumea întreagă. Însă atunci când vine vorba despre un star rock irlandez lucrurile se schimba. Iar de trei decenii Bono Vox (alias Paul David Hewson) este starul rok irlandez număraul unu căci formaţia U2, vehiculul care l-a făcut cunoscut în întreaga lume, a devenit una dintre cele mai mari trupe rock. Cartea scrisă de Laura Jackson1 este o încercare de retrasare a destinului mesianic, am spune, a vocalistului trupei U2. Paul David Hewson s-a născut în Dublin, la 10 mai 1960, dintr-un tată catolic şi o mamă protestantă fapt ce nu era deloc bine văzut în societatea sud-irlandeză din anii 1960 căci memoria irlandeză este foarte prodigioasă. În ceea ce priveşte apartenenţa la vreuna din cele două religii, Bono s-a destăinuit „M-am simţit întotdeauna căţărat pe gardul dintre ele”. La vârsta de 15 ani tânărul Paul David Hewson s-a alăturat Uniunii Creştine din cadrul şcolii sale. În anul 1976, anul înfiinţării oficiale a trupei U2, Bono a răspuns unui anunţ postat la avizierul şcolii sale, Mount Temple din Dublin. Cel care a avut iniţiativa înfiinţării unei trupe a fost toboşarul Larry Mullen. Celor doi li s-au alaturat Adam Clayton şi David Howell Evans (viitorul chitarist the Edge).
Ascensiunea lor a fost destul de rapidă însă de-a lungul întregii sale existenţe formaţia U2 a abordat căutarea, inerentă religei creştine. Mediul în care crescuseră avea să-şi lase o amprentă puternică, nu neapărat negativă. „În Irlanda eşti îndopat cu religie până la punctul în care începi s-o vomiţi” declară starul irlandez. În mod paradoxal sau logic, tocmai această îndopare nu a creat tendinţa inversă, după cum a fi tentaţi să o credem, din partea unor tineri rebeli irlandezi ci dimpotrivă, o apropiere faţa de mesajul şi spiritul credinţei creştine căci U2 a adoptat un mesaj creştin explicit. Evident, nu neapărat acesta este motivul succesului său (culmea, mai mare în Statele Unite unde religia creştină încă domină largi segmente din societate spre deosebire de o Europă din ce în ce mai atee şi secularizată, depărtându-se de originile sale iudeo-creştine) ci capacitatea de a (se) inventa, reinventa şi transforma. Nu în ultim rând, Bono a menţinut interesul treaz faţa de muzica irlandezilor prin implicarea în nenumărate (am spunea prea multe) cauze umanitare. Însă activismul umanitar, atât de creştin şi consecvent al lui Bono care te-ar putea face să crezi că sta tot timpul cu Biblia în mâna (ceea ce evident nu este cazul, mai ales pentru un star rock de dimensiunea planetară a irlandezului) se împleteşte minunat cu un simţ dezvoltat al umorului cu accente autoironice care presupune luarea în derizoriu a proprie persoane. Dovada faptului că Bono şi ceilalţi membri ai trupei nu au luat-o razna precum atât de multe alte vedete ale lumii show-biz, de la Jim Morrison, Jimmi Hendrix, Joplin până la recentele cazuri de sinucideri ale lui Michael Hutchence, Kurt Cobain sau Amy Winhouse tocmai pentru că au avut o ancoră puternică ce i-a ţinut cu picioarele pe pământ: religia creştină. Tocmai Adam Clayton, şi el protestant dar mai puţin credincios, a fost cel mai aproape de delirul vedetismului (probleme cu alcoolul) însă ceilalţi trei au stat alături de el, ajutându-l să treacă peste o perioadă dificilă (în timpul unui concert în Australia trupa a fost nevoită să se descurce fără el) nesuflând presei o vorbă despre problemele lor de familie. Ceea ce este mai mult decât remarcabili pentru că ştim cât de repde se destramă trupele artificial constituite de impresari şi producatori. Mostre de umor Bono-ian sau avându-l drept ţintă pe Bono: după naşterea celui de al patrulea copil, Bono declara ”şi trebuie să aveţi în vedere că sunt doar pe jumătate catolic” (se ştie, în trecut, catolicii aveau mulţi copii). La 20 martie 2000 oraşul Dublin i-a onorat pe cei patru irlandezi acordându-le distincţia Freedom of Dublin City. Cei patru au semnat în Manuscrisul de Onoare al Dublinului-printre cei care mai fusesera astfel onoraţi  fiind Nelson Mandela sau JFK. „Membrii trupei s-au amuzat puţin de faptul că printre privilegiile acordate se număra şi dreptul de a paşte oi în parcurile oraşului sau de a parca oriunde doresc- acesta din urmă fiind un lucru, afirmau colegii de trupă în cor, pe care Bono oricum îl făcea deja. De fapt, problema lui Bono cu vehiculele era puţin sensibilă. Era un şofer atât de prost,încat gura lumii spunea că nu trebuie să te sui în maşină cu cântăreţul decât dacă ai nervi de oţel!”2 În cadrul unei ceremonii de decernare a unui premiu, Mick Jagger l-a ironiat pe Bono, avertizându-l în glumă pe liderul trupei U2 că flirtează în mod periculos cu sanctificarea. Un alt ziar ironic publica fotografia în care Bono s-a întâlnit cu Papa Paul Ioan al II-lea cu titlul „Sfinţia sa se întâlneşte cu Papa.” Trupa lucrează la un nou album de studio care, dacă totul merge bine si cauzele umanitare îi vor permite lui Bono, ar trebui să apară în septembrie. În mod normal, orice nou album este urmat de o serie întreagă de concerte în întreaga lume. Nu ar fi deloc exagerat ca măcar acum România să fie aleasă drept destinaţia unui concert U2 în noul Stadion National. În 2002 find nominalizaţi de 8 ori la Premiile Grammy, Bono a glumit atât de caracteristic “Dacă esti irlandez, nominalizat de opt ori şi nu primeşti niciun premiu, nu te lasă să te întorci acasă. Deci, este o problemă de securitate publică. Vă mulţumesc” 
Codruţ Constantinescu
1 Bono.Biografia  Editura Publica, Bucuresti, 2010
2 Pag.228