08 mai 2013

Până la sfârşitul anului, lacul Curiacul va fi curăţat şi transformat într-o oază de agrement

Câmpina s-ar părea că stă bine la capitolul “factori de mediu”, mai ales după modernizarea sau închiderea multor capacităţi de producţie ale marilor întreprinderi poluatoare. Însă o situaţie clară a spaţiului verde public local nu există, pe site-ul Primăriei găsindu-se o singură informaţie în acest sens, veche de 10 ani, de la publicarea Agendei Locale 21, primul program de dezvoltare durabilă a oraşului. Conform acestei informaţii, suprafaţa de spaţiu verde public ce ar reveni statistic unui câmpinean este de 98 mp, fiind inclus aici şi Dealul Muscel, ca zonă amenajată. Dacă lucrurile stau aşa, şi nu avem niciun motiv să ne îndoim de veridicitatea informaţiei, Câmpina are aproape de patru ori mai mult spaţiu verde decât prevăd normativele în  domeniu ale Uniunii Europene. S-ar zice că trăim tot într-o verdeaţă, tot într-o armonie cu natura. Numai că dealurile şi pajiştile din marginile oraşului nu se pot transforma în bârne aşezate în ochii noştri, care să ne împiedice să vedem că, în ciuda faptului că s-au amenajat multe parcuri, zone verzi şi locuri de joacă pentru copii, mai sunt multe de făcut în această privinţă. Nu putem ascunde faptul că, din cele patru lacuri câmpinene, numai Lacul Bisericii a fost amenajat la standarde europene. Celelalte, lacurile Peştelui, Curiacul şi Vlădoaia, arată jalnic, ca nişte ţinuturi uitate de timp şi de autorităţi. Dacă norma europeană în domeniu se ridică la valoarea de 26 mp, trebuie să recunoaştem că marea majoritate a oraşelor româneşti au spaţii verzi de sub 20 mp/ locuitor. Însă dacă vrem să refacem imaginea de “oraş al florilor” pe care a avut-o Câmpina acum un veac, municipalitatea trebuie să facă eforturi pentru găsirea fondurilor necesare recuceririi tuturor spaţiilor verzi din interiorul municipiului. Nu cu mult timp în urmă, primarul Horia Tiseanu anunţa în plenul Consiliului Local că are de gând să reabiliteze Lacul Curiacul, situat pe strada Pictor Grigorescu, cea care coboară spre Gara Câmpina. Dacă tot s-a decis să acţioneze prin zona respectivă, poate nu ar fi rău dacă şi-ar îndrepta privirile şi planurile de ecologizare şi asupra Parcului “Constantin Istrati”, situat chiar peste drum de lacul ce urmează a fi curăţat până la sfârşitul acestui an, pe versantul unui deal acoperit cu vegetaţie bogată, dar neîngrijită (o pădurice cu copaci impunători brăzdată de un pârâiaş, un loc ce merită reabilitat şi modernizat). Mai ales că reabilitarea lacului concomitent cu cea a parcului amintit ar crea o oază de agrement inedită, cu forme de relief variate. Îi aducem aminte lui Tiseanu că a promis, în campania electorală de la alegerile locale din 2008, un hotel-pensiune cu facilităţi sportive în parcul „ Constantin Istrati”. Dacă a uitat acest lucru, şi-l poate reaminti acum. Revenind însă la proiectul reabilitării Lacului Curiacul, vă informăm că el cuprinde nu doar ecologizarea propriu-zisă a apei, ci şi modernizarea din temelii a locului prin realizarea aici a unui parc cu numeroase amenajări şi dotări edilitare: alei pietonale, sistem de iluminat public cu multe corpuri de iluminat amplasate în jurul lacului, podeţe pietonale, o parcare betonată, un grup sanitar, diverse piese de mobilier urban, un loc de joacă pentru copii, o fântână arteziană în mijlocul lacului, pontoane pentru pescari. Locul va mai fi dotat cu un spaţiu în aer liber pentru întreţinere corporală, un fel de sală de fitness fără pereţi, dar cu acoperiş. În jurul lacului se va amenaja un trotuar pentru promenadă, despărţit de întinderea de apă printr-un gard de protecţie înalt, cu structură din beton. În prezent, lacul este foarte poluat, principala “vinovată” de acest lucru fiind Fabrica de Ciorapi din apropiere, care, în anii comunismului, a deversat multe reziduuri şi deşeuri toxice rezultate în urma procesului de producţie. Despre Lacul Curiacul circulă şi un fel de legendă care povesteşte că, în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial, pentru a grăbi retragerea lor spre munţi, trupele germane ce staţionaseră în oraş au aruncat în lac trei vagoane cu armament şi muniţie. O dată cu dragarea lacului, se va demonstra cât de veridică este această poveste. Proiectul de ecologizare şi modernizare a zonei ridică valoarea investiţiei la un milion de lei, dar în urma licitaţiei ce se va organiza în curând, mai mult ca sigur, costurile investiţiei vor scădea simţitor. În prezent, investiţia este în faza obţinerii avizelor şi autorizaţiilor necesare. Următoarele etape sunt anunţarea  pe SEAP şi desfăşurarea licitaţiei. A.N.

Editorial

UN OM, O CARTE
 
Dintre românii care ar trebui să marcheze spiritul public, să fie amintiţi în manuale şi dezbaterile curente, dar care sunt complet ignoraţi, economistul Mihail Manoilescu este, mi se pare, cazul cel mai flagrant. O personalitate excepţională, socotit, pe bună dreptate, de către Mugur Isărescu (care are o adevărată veneraţie pentru ilustrul predecesor) unul din românii cei mai reprezentativi în lume, alături de Eliade, Cioran sau Brâncuşi, celebrat printre întemeietorii Braziliei moderne (una dintre cele mai dinamice economii emergente, construită pe teoria economică a lui Manoilescu), politicianul mort în condiţii necunoscute în puşcăria de la Sighet este una dintre marile figuri ale istoriei noastre recente complet necunoscute de către românul statistic. Vreau să vă semnalez azi o carte a sa care ar trebui citită de toţi politicienii noştri (dacă ei ar citi!), apărută în 2010 dar care a trecut neobservată, deşi ar fi trebuit considerată un eveniment, dincolo de entuziasmul cu care a citat din ea la vremea respectivă Andrei Pleşu, subliniindu-i eclatanta actualitate: ETICA POLITICĂ. Vă las, în limitele spaţiului, să savuraţi cîteva mostre. „Maximum de viaţă înseamnă minimum de morală”. Vorbind despre etica scopurilor şi etica mijloacelor politice. „Scopurile ţin mai mult de absolut şi de nedemonstrabil, mijloacele, în schimb, de necesar şi de controlabil”. „…în politică orice instrument devine scop; partidul politic care ar trebui să fie un mijloc pentru a realiza binele public devine pentru membrii săi scopul însuşi al activităţii lor”. „…nimic nu e mai amoral decît consacrarea prin popularitate. Căci popularitatea este adesea răsplata acţiunilor moralmente inferioare ce urmăresc captarea demagogică a maselor”. „nu există nimic mai imoral pe lume decît să decizi în bine sa în rău după consecinţele pur practice şi întîmplătoare ale unei acţiuni. Conform oricărei etici, binele şi răul sunt conţinute în însuşi actul comis”. „Politica fiind o luptă, ea trebuie să fie regizată după morala luptătorilor. După cum războiul reclamă o etică ce îi este proprie, politica care este un război civil virtual, are şi ea dreptul să-şi dea propriile ei legi”. „Greşeala e măsurată  după răul cauzat, nu după mobilurile sale”. „Căci politeţea este, într-o oarecare măsură, încoronarea estetică a moralei şi produsul său rafinat”. „…însăşi relativitatea valorilor politice ar trebui să ne dicteze tuturor o rezervă decentă în lupta pe care o ducem contra acelora care reprezintă alte valori şi care luptă pentru alte idealuri decît ale noastre. Numai spiritele mărginite, sectare şi semidocţii, crezînd în absolut, pot recurge la brutalitate şi al violenţă contra acelora care-şi permit să aibă convingeri diferite de ale lor”. „Statul în el însuşi nu reprezintă o valoare etică”.„Există deci un contrast absolut între valoarea etică proprie a statului, care e nulă, şi influenţa incomensurabilă pe care o exercită acesta prin etica pe care ştie să o impună cetăţenilor şi supuşilor săi”. „Între stat şi patrie este o diferenţă profundă: statul nu poate fi decît o valoare instrumentală, , în timp ce patria constituie o valoare finală”. „…dacă statul este mai tare prin mijloacele sale de constrîngere, patria este mai puternică prin forţa ei etică”. „În timp ce dictatura alunecă pe panta pieirii ei suprimînd critica, democraţia şi consumă prestigiul său şi pe acela al naţiunii exagerînd-o”. „Randamentul omului public în serviciul patriei este mult mai slab decît în oricare altă profesiune. Cîtă vreme el îşi pierde nouă zecimi din viaţă pentru a ajunge să servească şi abia o zecime ca să facă servicii efective patriei sale”. „Fidelitatea faţă de şeful partidului poate să constituie o virtute cu caracter privat, dar niciodată o virtute politică”; ,,Totul se reduce la urma urmei la o chestiune de contract şi de cuvînt. Onestitatea politică constă în a nu avea avantaje din situaţii echivoce şi de a nu reacţiona niciodată fără responsabilitate”. „A intra în conflict cu opinia publică pentru motive obiective este, la urma urmei, un semn de înaltă superioritate morală, deoarece opinia publică, cu caracterul ei cotidian, nu reprezintă o valoare finală, - cum sunt naţiunea şi patria”. „ Şiretenia şi abilitatea pot da un bun politician; sinceritatea şi curajul dau un om de stat”.
Christian CRĂCIUN     

Spitalul Municipal are un avocat care consiliază unitatea în relaţia cu o casă de avocatură

Spitalul Municipal are un avocat care consiliază unitatea în relaţia cu o casă de avocatură, care reprezintă spitalul în faţa unor instanţe de judecată, care au pe rol mai multe procese în care spitalul se judecă la sânge cu clinica Romgermed, care a păcălit conducerea instituţiei printr-un contract păgubos, care a adus daune… Care să mai înţeleagă ceva? Românica noastră cea de toate zilele şi de toate păcatele poate concura serios America la statutul de “ţara tuturor posibilităţilor”. Dacă am convenit asupra acestui lucru, dacă suntem de acord că România este ţara europeană a tuturor posibilităţilor, iar cele mai multe dintre acestea ridică semne de întrebare şi suspiciuni, nici nu trebuie să ne mai mire vorba care spune “La trei români, doi şefi”. Pentru că, iată, aserţiunea folclorică bine cunoscută, aproape un brand al mentalităţilor neamului, s-ar putea să fie astăzi depăşită de una şi mai şi: “La o casă de avocatură, reprezentantă în justiţie a unei unităţi bugetare, mai trebuie un avocat de control care să consilieze unitatea bugetară în relaţia cu casa de avocatură”. Mergând pe firul încins al suspiciunii, se poate pune fireasca întrebare: “Cine îl controlează pe avocatul controlor?” Dacă nu vă este prea clar cum vine de se întâmplă chestia asta, ascultaţi aici. Dacă ştiţi să citiţi, şi mai bine. Citiţi şi vă minunaţi. Imediat după ce a fost numit în funcţia de manager interimar al Spitalului Municipal Câmpina, medicul chirurg Călin Tiu a ridicat, acum trei luni, în plenul legislativului municipal, problema contractului de asistenţă judiciară pe care SMC l-a încheiat cu casa de avocatură “Georgescu şi Asociaţii”. Sprijinul juridic al unei case de avocatură a fost şi este vital pentru SMC, angrenat (ca reclamant sau pârât), în patru procese cu clinica bucureşteană Romgermed, cu care spitalul a încheiat, pe la mijlocul anului 2008, un contract devenit foarte dezavantajos, deoarece Romgermed nu şi-a respectat obligaţiile contractuale, ba chiar a mai umblat şi cu “cioara vopsită” a modificării unilaterale a textului celor două exemplare ale înţelegerii. După pierderea unor procese (la prima etapă, cea a fondului), prin 2011, Comitetul Director al SMC a decis angajarea acestei case de avocatură prin încheierea unui contract de asistenţă juridică. Rezultatele nu au întârziat să apară: SMC a evitat să fie executat silit pentru suma de un milion de euro, ba mai mult, după câştigarea contestaţiei la executarea silită amintită mai devreme, avocaţii angajaţi de spital au reuşit să obţină în instanţă, într-un alt dosar, executarea Romgermed pentru 4,2 milioane de lei. Recunoscând meritele şi rezultatele bune obţinute de avocaţii spitalului în războiul juridic cu firma Romgermed (cu care SMC a reziliat contractul dezavantajos în ianuarie 2010, declanşând astfel mai multe procese), în şedinţa din februarie 2013 a legislativului municipal, Tiu a cerut consilierilor municipali să aprobe încetarea contractului respectiv şi negocierea unui alt contract cu clauze mai favorabile. Tiu a informat, tot atunci, consilierii despre faptul că SMC plăteşte lunar 10.000 de lei către casa de avocatură angajată, care a cerut renegocierea contractului şi majorarea tarifului lunar la 15.000 de lei. Tot în şedinta respectivă, Consiliul Local Câmpina a hotărât încheierea de către SMC a unui contract de asistentă juridică pe dosar, nu pe an, astfel încât avocaţii spitalului să nu fie tentaţi să prelungească la nesfârşit procesele, iar sumele datorate de către Romgermed să fie recuperate mai rapid. Şi asta pentru simplul şi bunul motiv că spitalul plăteşte lunar sume mari de bani fără posibilitatea ca acestea să fie considerate cheltuieli de judecată şi, prin urmare, să fie recuperate o dată cu soluţionarea finală, favorabilă SMC, a proceselor cu Romgermed. Mai ales că această finalitate fericită are toate şansele să se întâmple. Ulterior, conform unor noi discuţii cu avocaţii, spitalul ar fi trebuit să le plătească 8000 de lei lunar, iar la finalul fiecărui proces, un onorariu de succes de 10% din sumele recuperate efectiv de la Romgermed. Procentul onorariului de succes nu a convenit însă conducerii SMC.

La ultima şedinţă a Consiliului Local, managerul Călin Tiu (în foto), a ridicat din nou problema cheltuielilor exagerate pe care spitalul le suportă, potrivit contractului de asistenţă judiciară încheiat cu avocaţii lui Mirel Georgescu. Tiu a subliniat că, până în prezent, s-au plătit avocaţilor peste 300.000 lei în total. El le-a cerut consilierilor municipali să-şi dea acordul asupra angajării de către SMC a unui avocat independent, care să consilieze conducerea spitalului în renegocierea contractului cu casa de avocatură angajată în procesele cu Romgermed, pentru a feri spitalul de eventuale tertipuri avocăţeşti. “În ianuarie 2013, în faţa consilierilor, reprezentantul casei de avocatură ne-a spus că avocaţii au apărat spitalul gratuit, urmând să-şi ia banii din cheltuielile de judecată. Nu vom putea recupera cei 300.000 lei din cheltuieli de judecată, pentru că banii aceştia nu sunt repartizaţi pe niciun dosar existent. Am cerut avocaţilor să ne prezinte o listă cu procesele existente între SMC şi Romgermed. Am obţinut lista după adrese repetate, fiind trataţi cu un ton nepotrivit. Dânşii nu acceptă ideea de a fi platiţi pe fiecare dosar în parte. Solicităm angajarea doamnei avocat Monica Onea pentru două luni pentru a ne consilia la renegocierea contractului cu casa de avocatura Georgescu. Nu vrem să renunţăm la serviciile lor, pentru că au obtinut rezultate foarte bune, dar nici nu mai putem accepta să le plătim lunar sume consistente fără nicio dovadă că cineva ar dori să se termine cât mai repede aceste procese.”  Cu asigurarea că Monica Onea nu va controla acţiunile şi documentele casei de avocatură angajate deja (lucru interzis, de altfel, prin Statutul avocatului), consilierii municipali au fost de acord cu angajarea ei de către SMC, începând cu 1 mai, pentru a ajuta unitatea spitalicească în renegocierea contractului cu Casa de Avocatură “Georgescu şi Asociaţii”. La sfârşitul lunii aprilie, trebuia să aibă loc prima întâlnire de renegociere dintre avocaţi şi conducerea SMC.  Întâlnirea nu a avut loc, deoarece avocaţii au fost prinşi cu alte treburi mai importante. Călin Tiu doreşte o renegociere în sensul ca avocaţii să fie plătiţi, în schimbul serviciilor juridice prestate, cu 2.000 de lei per dosar, pentru fiecare etapă procesuală a dosarului (fond, apel, recurs), plus un onorariu de succes de 5% pentru fiecare proces câştigat. Rămâne de văzut dacă întâlnirea dintre părţile contractante va avea loc, până la urmă, pe 8 mai, dată la care a fost reprogamată. După cum sunt amânate procesele în instanţele româneşti, prin diverse chichiţe procedurale avocăţeşti, este posibil ca nici pe 8 mai avocaţii să nu aibă timp pentru noua negociere, ocupaţi fiind, desigur, cu treburi mult mai importante.  A.N.

De 1 Mai, câmpinenii nu s-au mai înghesuit la picnicuri, pe Dealul Muscel

În mod surprinzător, deşi vremea a fost foarte frumoasă, de 1 Mai, câmpinenii nu s-au mai înghesuit la Fântâna cu Cireşi, puţini optând pentru un picnic la iarbă verde în cel mai popular loc de agrement al oraşului. La o iarbă verde asezonată cu mici bruni şi beri blonde. Dacă, altădată, de 1 Mai, Fântâna cu Cireşi era tărâmul grătarelor încinse şi al berii înspumate şi reci, anul acesta, dealul Muscel nu a mai fost luat cu asalt de către localnici. Nici liderii politici ai partidele locale nu au mai venit în număr mare să socializeze cu “poporul câmpinean” dornic să sărbătorească Ziua Internaţională a Muncii prin mese câmpeneşti cu mici şi fripturi stropite din belşug cu bere şi vin. Câţiva fruntaşi pedelişti (consilierii municipali Marian Dulă, Daniel Telegescu, Viorel Bondoc, fostul senator Traian Mocuţa ş.a.), în frunte cu liderul lor, primarul Horia Tiseanu, au ocupat cortul din vecinătatea spaţiului cu grătare, amenajat special de municipalitate conform prevederilor Legii picnicului. Câteva sute de metri mai sus, la marginea livezii din faţa fostului sat de vacanţă, mai mulţi tineri liberali însoţiţi de parlamentarul Virgil Guran, preşedintele PNL Câmpina, şi de consilierul municipal Florin Frăţilă, vicepreşedinte al organizaţiei, puteau fi văzuţi în jurul unui grătar. Cei câţiva membri ai TNL s-au arătat pricepuţi în aprinderea focului şi păstrarea vergelelor metalice sub un jar constant, prepararea bucatelor pe grătarul încins revenind în sarcina celor doi “seniori”. Din duzina de grătare amenajate de Primărie, doar câteva erau ocupate, încă o dovadă că 1 Mai nu a mai avut la Câmpina, în acest an, fastul de altădată. Bineînţeles, pentru copiii care şi-au însoţit părinţii, ziua nu a trecut fără bucurii. Micuţii au avut parte de acadele, sucuri, baloane, trompete şi alte jucării pe care părinţii le puteau cumpăra de la comercianţii sosiţi în zonă, care nu s-au arătat prea mulţumiţi de vânzările înregistrate cu acest prilej. E greu de explicat de ce, la acest Întâi Mai, câmpinenii au preferat mai mult căldura degajată de betoanele oraşului decât răcoarea pădurii de pe Muscel. Mai ales că, la câteva zile distanţă, de Paşte, locul a fost mult mai populat decât în Ziua Internaţională a Muncii, zi astfel declarată în 1889, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, din data de 1 mai 1886. Atunci, organizaţi în prima mare grevă a secolului XIX, muncitorii americani din Chicago au întrerupt lucrul pentru a-şi cere dreptul la o muncă şi viaţă decentă, principala revendicare a lor fiind ziua de muncă de opt ore. 
 
Observând de pe o înălţime cât de puţini amatori de picnic veniseră la Fântâna cu Cireşi, nu ne-am putut reprima gândul că acest loc, pentru a-şi redobândi strălucirea şi popularitatea de odinioară, ar trebui modernizat. Şi ne-am adus aminte că, în faţa legislativului municipal, au fost prezentate două proiecte  de modernizare a zonei, iniţiate de primarul Horia Tiseanu, primul proiect, în primul său mandat, iar al doilea proiect, în al doilea mandat al celui mai longev edil câmpinean. Din păcate, ambele proiecte au fost respinse de către majoritatea consilierilor municipali. L-am întrebat pe şeful executivului local ce se mai întâmplă cu proiectul modernizării Fântânii cu Cireşi, iar acesta ne-a declarat următoarele: “Prin 2007, deci nu în an electoral, am venit cu un prim proiect de modernizare a zonei, care cuprindea amenajarea unor alei, spaţii de joacă, spaţii comerciale, precum şi amplasarea unei scene noi şi moderne, din beton, sub formă unei scoici, la baza dealului însorit, deci pe partea stângă a drumului care urcă spre Voila. Majoritatea de atunci a legislativului municipal a fost nemulţumită de faptul că modernizarea cuprindea numai dealul însorit, nu şi zona de pădure din dreapta drumului. Aceasta s-ar fi putut face ulterior. Am refăcut proiectul respectând amendamentele propuse şi am revenit cu un nou proiect, dar nici de data aceasta consilierii majoritari nu au fost de acord cu el. Unele propuneri erau absurde, ca să nu zic prostii. Un consilier dorea să înconjurăm toată zona cu un gard înalt, şi toată zona să fie păzită permanent. Există un proiect de modernizare a Fântânii cu Cireşi la Primărie, modificat şi îmbunătăţit, dar nici nu-mi vine să-l mai prezint consilierilor, care s-ar putea să-l pice şi a treia oară. Poate cu accesarea unor fonduri europene, vom putea moderniza mai uşor şi mai bine acest loc de agrement foarte pitoresc, cu care puţine oraşe din ţară se pot mândri.” A.N.

Un Paşte liniştit, cu bisericile pline de mii de credincioşi dornici să ducă acasă Lumina Învierii

Credincioşii ortodocşi câmpineni au avut parte de un Paşte frumos şi liniştit, ca şi de o vreme pe măsura acestei sărbători binecuvântate. Părea că şi vântul a încetat să mai bată în Noaptea Sfântă, parcă pentru a nu tulbura vraja şi misterul celei mari mari sărbători a creştinătăţii. Cele nouă biserici ortodoxe câmpinene – „Adormirea Maicii Domnului”, „Sf. Mc. Dimitrie”, „Nasterea Maicii Domnului”, „Pogorârea Sfântului Duh”, „Sf. Treime”, „Sf. Voievozi”, „Sf. Apostol Andrei”, „Sf. Pantelimon” (de la Spitalul Municipal) şi “Sf. Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon şi Sf. Muceniţă Filoteia de la Argeş” (de la Spitalul Voila) –, au devenit neîncăpătoare pentru miile de credincioşi care au venit, cu mic cu mare, să se reculeagă şi să participe la Slujba Pascală, dornici să ducă în casele lor Lumina Sfântă a Învierii. Paştele (poate mai mult decât Crăciunul, devenit din ce în ce mai comercial, în ultimii ani), este o sărbătoare de familie, care se trăieşte cel mai frumos alături de cei dragi, de cele mai apropiate persoane. De mult nu a mai trăit oraşul nostru un Paşte la fel de liniştit ca în acest an. În comparaţie cu alţi ani, la Centrul de primiri-urgenţe din cadrul Spitalului Municipal, au fost înregistrate mai puţine persoane intoxicate cu alcool sau având simptome de toxiinfecţie alimentară, colici biliare etc, din cauza consumului excesiv al alimentelor şi băuturilor alcoolice. Slujbele s-au desfăşurat în bună rânduială în toate bisericile, fără niciun incident. Jandarmii (care, anul acesta, au supravegheat singuri bisericile, poliţiştii locali fiind degrevaţi de această sarcină), au avut o misiune uşoară. Ritualul este cel practicat de mulţi ani. Cu puţin timp înainte de miezul nopţii (aproape de ora 24.00), preotul aprinde de la candela de deasupra sfintei mese o făclie mare si frumos împodobită şi iese cu ea printre „sfintele uşi”. Apoi rosteste cu glas puternic chemarea: Veniti de luaţi lumină! Preotul rosteşte această chemare de trei ori la rând, îndreptându-se prima dată către credincioşii din faţă, a doua oară către cei din dreapta bisericii, iar a treia oara spre cei din stânga. Credincioşii din faţă se apropie şi îsi aprind lumânările lor de la făclia preotului, iar apoi, unii de la alţii. Cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii era normal să aducă linişte în cugete şi simţiri. 
Sfânta taină a morţii şi învierii lui Hristos, Mântuitor al întregii omeniri, prin jertfa Sa pe lemnul Crucii, nu poate decât tulbura în sens purificator sufletele credincioşilor. Aceştia, cuprinşi de spiritul pascal, lasă la o parte micile sau marile răutăţi ale vieţii de zi cu zi, dovedind, în această perioadă, mai multă dragoste faţă de Mântuitorul nostru şi faţă de semenii lor. După procurarea anafurei, creştinii veniţi să ia parte la sărbătoarea Învierii lui Hristos au plecat acasă cu lumânările aprinse în mâini şi cu pacea Domnului în suflete. Cei mai mulţi credincioşi câmpineni s-au adunat, în Noaptea Sfântă, la biserica din Slobozia, printre ei aflându-se şi primarul Horia Tiseanu cu familia sa. Încercând să ajungem la cât mai multe biserici, pentru îmbogăţirea acestui material şi o cât mai fidelă redare a atmosferei de sărbătoare, ne-am oprit anul acesta şi la Biserica de lemn, având hramul Sfintei Parascheva. Strada din faţa bisericii era plină de credincioşi, circulaţia maşinilor prin zonă fiind practic imposibilă. O caracteristică pentru participarea la slujba de Înviere din toate bisericile oraşului, ca şi în anii precedenţi, a fost prezenţa masivă a tinerilor. De fapt, cei mai mulţi credincioşi au fost cei cu vârste extreme: tinerii între 18 şi 25 de ani, precum şi vârstnicii de peste 50 de ani. Anul acesta ortodocşii împreună cu greco-catolicii au sărbătorit Paştele după cinci săptămâni de la data când Învierea Mântuitorului a fost sărbătorită de creştinii romano-catolici şi protestanţi (neoprotestanţi). Anul viitor, Paştele va pica în aceeaşi zi pentru toate cultele creştine. A.N.

Ignoranţi, ne acoperă cu nimburile lor, NEMURITORII

Paul D. Popescu
În martie şi aprilie 2013 pierdurăm, pentru todeauna, cinci dintre acei mari anonimi  care au slujit Cultura cu eforturi impresionante, condensându-le, forţaţi de soarte, în opere ale vieţii lor. Le rămânem datori cu  dureroasa recunoştinţă. Cuvintele lor, scrise şi tipărte în reviste, ziare şi cărţi îi fac Nemuritori.

Carmen Negreu
O salutasem în atmosfera incinsă a sărbătorii Zilei Câmpinei, pe 8 ianuarie, după ceremonia marcării a 510 ani de atestare documentară a fostei Vămi şi faimoasei Schele de petrol a României finelui de veac XIX – prima jumătate a secolului XX.: Doamnă, sărut mâinile! Un zâmbet uşor umbrit, strecura spre mine privirile intimidate de  gestul scurt şi sincer. O fandare a impozantei sale siluete i-a sporit agreabila înfăţişare, părul tuns băieţeşte i-a fluturat în jurul figurii împlinite, Doamna reluând filmarea scenelor pentru reportajul aşteptat pe hârtie şi pe ecranul tv. Scrisese cu multă vreme în urmă  despre mai toţi componenţii Cercului literar Geo Bogza şi Lecturile lui cu public. Cuvinte din straturile conştinţei unei reportere cu aplombul şi vocaţia respectului faţă de valorile Câmpinei. Îi fericeam truda – prin publicaţiile „Valea Prahovei”, apoi prin „Oglinda de azi” risipită negru pe alb şi pe ecrane.. Carmen Negreu era o prezenţă solidă, protectoare, născută să inspire încredere şi competenţă. Până duminică, 10 martie, când a trebuit să notez în Agendă, îngrozit de vestea ca un fulger negru: „Dezastru în redacţia Oglinda. A murit Carmen Negreu! Sun pe directorul ziarului. Descumpănit, vocea prăbuşită. Da, a fost găsită în baie, fără suflare! Mai avea niţel până la pensie. Soţul ei era în largul mării, fiul, la facultate. În seara zilei Femeii s-a întâmplat nenorocirea, nu ştim de ce şi cum. Am pierdut o ziaristă formidabilă, un om exemplar!” Pe Carmen a primit-o pământul localităţii domiciliare: Breaza; Jurnalistica sa – colecţiile celor două ziare şi arhiva televiziunii municipale.. 

Nicolae Paul Mihail
21 martie, o zi de joi în care mă pregătisem să fac o Câmpină, cap-compas grupul industrial Dr. C. I. Istrati, unde avea loc una din Zilele Primăverii Poeţilor. Un telefon mi-a schimbat direcţia şi ţinta. Constantin Tudorache, unul din virtuoşii noştri epigramişti, mă somează: Mergi cu noi la Sinaia, azi, maestrul Nicomah va fi condus pe ultimul drum, s-a stins alaltăieri, la aproape 86 de ani! Hai cu noi, să-i aducem ultimul omagiu! Acest „noi” se refera şi la poetul Nicolae Stanciu. Familia şi rudele, confraţii de breaslă – Uniunea Epigramiştilor din România – şi soborul preoţesc i-au oficiat slujba creştină şi, după evocarea vieţii şi operei dispărutului (veţi citi un reportaj special), în biserica Sf. Ilie din Sinaia, defunctul a fost îngropat în cimitirul de la Izvorul Rece, aproape de locul de veci al lui Badea Cârţan.

Daniela Tomescu
Galele APLER şi, ca un intermezzo, apariţia volumului de eseuri „Intrări în labirint”, de dr. Christian Crăciun, la editura LIBRA, a cărei competentă directoare Daniela Tomaescu a fost, mi-au prilejuit întâlnirea cu o personalitate remarcabilă. Excelent manager şi distinsă amfitrioană a seriei de reuniuni APLER, vreo 15 ani găzduite de fosta Sală cu Două Piane, viitoarea actuală sală „Constantin Radu”, Daniela Tomescu a rămas în conştiinţa Asociaţiei întemeiate împreună cu soţul său, dl Ion Tomescu, o virtuoasă a reformelor în materie de protecţie şi promovare a vieţii editoriale în România. Discursurile sale, la aceste Gale, au fost totdeauna afrimative şi întemeiate pe demonstraţii solid, profesionist bazate. O boală implacabilă a fost mai puternică decât voinţa, priceperea şi caracterul Danielei – spiritus rector al Galelor APLER, atât de barbară, încât după o tragică suferinţă a survenit şi mai tragica dispariţie a nobilei Doamne Daniela Tomescu. Poiana Câmpina şi întreaga lume editorială şi literară a condus-o pe ultimul drum, în ploioasa zi de 28 martie. Lacrimile i-au udat florile şi coroanele ce i-au împodobit mormântul, dar serviciile ilustrei defuncte au construit o temelie în sfera editorială a României post-decembriste. Într-una din zilele Primăverii Poeţilor, pleca peste Styx delicatul sufelt al unei înnăscute iubitaore a Limbii Române! 
 
Ioan Suciu
Poet şi publicist, membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România, cu Ioan Suciu m-am cunoscut şi împrietenit în 1993, în sala 35 a Palatului ploieştean al Culturii, sediul, vreme de peste 15 ani, al Grupului de la Ploieşti – întemeiat de scriitorul Victor Sterom în 11 februarie 1991. Fire bătăiaosă, un anti-iredentist înverşunat, ardelean pur sânge, deşi se născuse în olteneasca Slatină, Ioan Suciu m-a privilegiat cu preietenia lui adesea plină de candoare şi vehementă simpatie faţă de „Regat” – de inima lui, Ploieştiul-Câmpina-Sinaia-Comarnic-Floreşti-Buşteni, inimă unde vigurosul său cord şi impetuosul său glas au intonat sute de poeme pe care ni le-a dăsuit de-a lungul acestei cordiale, uneori orgolioase desfăşurări de „lupte” literare, cu o mereu revărsată pasiune pentru Limba Română şi Mihai Eminescu. Poate tocmai de aceea – scriitorii fiind şi fiinţe vanitoase, nu ? – un amic de sub Tâmpa, l-a caracterizat drept un „Eminescu al Ardealului”, desigur, cu doza de subiectivitate inevitabilă. Cert e faptul că ajunsese l,a 20 de volume de versuri publicate şi peste 500 de articole apărute în Gazeta de Transilvania, în ASTRA, în Sinteze şi respectiv Sinteze literare, în publicaţii din Cluj şi Braşov, concomitent cu fundarea şi conducerea Salonului Literar şi Artistic „Darie Magheru” – unul din actorii dinainte de 89. ai Braşovului, maestrul lui Ioan Suciu, poet rasat, Salon unde numeorşi prahoveni au citit din scrierile lor: Victor Sterom, Constanţa Mezdrea Coman, Ion Vintilă Fintiş, Emanoil Toma, Geo Olteanu etc. Cu altruistul până la risipă, Ioan Suciu m-am văzut sâmbătă, 23 martie a. c., în amfiteatrul lansărilor de carte al Târgului de Carte şi Muzică de la Braşov.  Abia îi oferisem romanul meu istoric, APTER, când o fatală apoplexie l-a lovit pe când sărbătoream întâlnirea atât de ardent aşteptată de el! Ultimele sclipiri ale ochilor lui negri, pătrunzători, m-au fulgerat mărite de bezna ca urmat impactului tragic. Dan Drăguş, sâmbătă, 6 aprilie, 15 (14) fără 3 minute, pe telefonul mobil: „L-au îngropat pe Ioan Suciu!, am rămas şi mai singuri acum!”, notez în Agendă, cu ochii ăn lacrimi...

Ion T. Şovăială
Joi / 18 aprilie, 12 (11) şi ¼.Alt trăznet: „A murit Ion Şovăială!”, îmi spune soţia. „A telefonat Sever Frăţilă!”, conchide dânsa cu tristeţe. Deşi nu l-a cunoscut niciodată. Am urlat către Cer, indignat: de ce, Doamne, ne laşi tot mai singuri şi mai neapăraţi – de răii acestei ţări –, şi pe Nelu Şovăială lunâdu-ni-l !?! „Nu mai am mult de trăit, domnule Bucur!”,m-a avertizat ilustrul fondator şi redactor al revistelor Orion, Pagini Literare, apoi Câmpina literară, istorică şi artistică, somitate în materie de publicaţii compelexe, spirit enciclopedic neegalat pe meleagurile noastre ! Îl văzusem ultima dată – fără gândul acesta – sub cupola cabinetului Magului de la Cîmpina, alături de distinsa lui doamnă şi soţie, prezent la comeorarea a 175 de ani de la naşterea Savantului. Nu m-a lăsat să-l fotografiez, dar impertinenţa şi, poate premoniţia m-au împins la actul tupeist, declanşând aparatul... „Ne-a părăsit un mare spirit şi un mare caracater, domnule Bucur, tocmai când mai avea încă foarte multe de spus în extraordinarul supliment al Oglindei, pe care de atâţia ani, singur, cu eforturi niciodată apreciate şi răsplătite (sigur că nu a aşteptat vreodată aşa ceva!), Ion T. Şovăială – o eminenţă în Istoriografia acestui început de secol XXI – a construit un edificiu imporesionant!”, mi se confesează, istovit de dureroasa dispariţie a marelui proviţean, dl ing. Victor Dumitru, la Salcie, vineri, 19 aprilie, la prânz, adăugând cu revoltată resemnare: „Împreună cu fiul meu, am strâns într-o cărticică toate articolele apărute în Câmpina literară şi artistică, cu planul să cinstim o operă unică, precum a fost şi rămâne autorul ei, Ion T. Şovăială, pentru posteritate. Doar două exemplare am izbutit. Memoria lui Ion T. Şovăială merită tipărirea acestei cărţulii în măcar vrei 50 de exemplare, de către Consiliul local Câmpina, pentru a extinde cunoştinţele despre urbea lor, în gimnaziile şi liceele municipiului, întrucât nimeni nu mai realizat aşa ceva! Aici, tinerii vor găsi istoria Câmpinei în date – la care am contribuit şi eu cu fii-miu, sociologie, industrie, arte, literatură, cercetări ştiinţifice şi culturale inedite, de o valoare autentică certă, având la bază acribia documentelor irefutabile, în spiritul etic şi critic indiscutabil – care l-au caracterizat şi care, pe lângă modesta şi rezervata sa existenţă în public şi printre iniţiaţi, l-au făcut uneori antipatic, greşit înţeles!”
Acord final: Acestor Nemuritori – în aeternum: „Ad augusta per angusta” – „Pe poteci strâmte (şi abrupte se ajunge) la fapte mari!” 
Serghie Bucur

Lectura NU dăunează grav sănătăţii!

Chipul ascuns al lui Che Guevara

Figura lui Che Guevara a devenit mitică, legendară, simbolică, un adevărat loc comun pentru o parte a lumii contemporane. Chiar dacă avântul guevarist s-a mai domolit, el încă reprezintă port- stindardul tuturor dezmoşteniţilor şi naivilor din lume, o figură sexy numai bună de folosit în marketing. O figură trendy, de revoluţionar glossy.
Volumul “La face caché de Che” scris de Jacobo Machover, tradus cu titlul Che Guevara sau mistificarea istoriei1 reuşeste să distrugă această imagine (în care noi oricum nu am crezut niciodată) idilică. Cartea lui Machover dovedeşte că Guevara este un alt exemplu al nevoii de a mitifica, de a fabrica legende . Ce să spunem de această sete în secolul al XX-lea, unul atat de impregnat de ideologii politice? A fost o sete cu multiple accente criminale. Grav este atunci când astfel de figuri pseudo-legendare îşi menţin prezenţa în spaţiul public dupa ce timpul istoric care le-a creat a apus iar adevarul despre personajul istoric a ieşit la iveală. Volumul scris de Jacobo Machover îndrăzneşte să demitizeze figura lui Ernesto Guevara aratând/ dovedind impostura unui personaj care prin destinul sau trist, autoprovocat, a reuşit să se strecoare în conştiinţa prea multor oameni. Machover îşi urmăreşte personajul de-a lungul numeroaselor sale aventuri şi are darul de a menţine naraţiune alertă, citînd deseori din însuşi personajul studiat care, în buna traditie a revoluţionarilor secolului trecut, nu s-a mulţumit să foloseasca arma, sa ucida cu sange rece, sa raspandeasca teroarea dar a avut si orgoliul de a-si teoretiza arta revolutionara.  Care retrospectiv ni se pare de natura explicit penala “Executiile nu sunt doar o necesitate pentru poporul Cubei, ci si o datorie impusa de acest popor.” sau “Am împuşcat; impuscam si vom continua sa impuscam atat timp cat va fi nevoie. Lupta noastra este crancena”(din cuvantarea rostita tocmai de la tribuna ONU) sau “orice revolutie comporta, inevitabil, o parte de stalinism.” Adica o multitudine de asasinate motivate ideologic (anumite categorii sociale nu intrau in grila comunista). Până si Al Qaida s-ar regasi in cuvintele lui intelepte “Razboiul trebuie purtat pana acolo unde-l duce dusmanul: la el acasa, in locurile lui de distractie; e nevoie de un razboi total.”

Dupa victoria los barbudos si instaurarea comunismului in Cuba Che a detinut mai multe responsabilitati, printre care, cea mai sangeroasa, a fost cea de comandant-sef al inchisorii din La Cabana, post pe care-l va ocupa incepand cu data de 3 ianuarie 1961 si până în luna iulie, de responsabil al Comisiei de epurare. Che a ordonat executarea a aproape o suta optezeci de sentinte de condamnare la moarte. A fost si presedintele Bancii Nationale a Cubei si ministru al Industriilor chiar daca habar nu avea nici de finante si nici de economie, insa stiinta revolutionara, stim bine, poate trece peste astfel de detalii minore. In ciuda demnitatiilor, argentinianul “Ernesto Che Guevara nu-si gasea locul. Devenind indezirabil pentru Castro dar putând fi in continuare util pentru a crea probleme inamicului a fost aruncat în fostul Congo belgian  unde a condus un grup de luptatori comunişti cubanezi, în majoritatea lor negri, care trebuiau să sprijine o actiune de guerilla locală îndreptată împotriva guvernului condus de Tshombe şi sprijinit de şeful statului major al armatei, Mobutu. Un previzibil eşec aşa cum au fost absolut toate republicile populare din Africa, din Europa si, in general, din intreaga lume.
După ce a spălat putina din Congo, într-un mod prea puţin demn, a ajuns la refacere în RDG. După câteva săptămâni de antrenament militar în Cuba, şi-a început ultima aventură în Bolivia în fruntea unui detaşament format doar din patruzeci şi trei de oameni, fapt ce spune totul despre  dorinţa lui Fidel Castro de a scăpa definitiv de el. Chiar daca Che spera sa ralieze o parte din populatie la miscarea sa, aceasta asertiune s-a dovedit complet nefondata pe teren. Populatia locala fugea de el drept pentru care capturarea grupului nu a reprezentat decat o chestiune de timp. CIA îl urmărea încă din Congo. “Bolivienii nu aveau deloc intenţia să-i cruţe pe prizonierii lor. Americanii, în schimb, considerau că e preferabil să-i pastreze pe Che şi pe camarazii acestuia în viaţă, pentru a nu face din ei nişte martiri.”2 Necruţătorul şi crudul Che (atunci când se afla la putere în Cuba) devine foarte uman în timpul ultimei confruntări, alegând calea logică, aceea de a se preda, înconjurat fiind de trupe mult mai numeroase, în speranţa şi că va fi judecat şi doar condamnat la închisoare (pedeapsa capitala neexistând în Bolvia). S-a înşelat căci generalii aflaţi la putere în Bolivia in acea perioadă au ordonat asasinarea lui. „Orice acţiune a noastră e un strigăt de război împotriva imperialismului... Oriunde ne-ar surprinde moartea, fie ea binevenită câtă vreme strigătul nostru de luptă a ajuns la o ureche receptivă şi o altă mână se întinde să ne preia armele...” De altfel toate trasaturile sale denotă un fanatism fără limite care se aseamană doar cu cel al lui Dzrejinski şi Lenin, la mare distanţă totuşi de minţi diabolice, de acord, dar calculate, axate eminamente pe dimensiunea politică precum Stalin sau Castro. 

Ma multe la: 
http://filme-carti.ro/carti/che-guevara-sau-mistificarea-istoriei-de-jacobo-machover-9310

1 Apărut la Pro Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2008, traducere din limba franceză de Cristina Livia Vasilescu
2 Ibidem, pag.97
Codruţ CONSTANTINESCU