23 decembrie 2013

Cursanţii Şcolii de Teatru de la Casa de Cultură au jucat în prima lor piesă

La începutul anului, la o iniţiativă a Comisiei de cultură din cadrul legislativului municipal, Consiliul Local a aprobat finanţarea unor cursuri de actorie, cu precădere pentru elevii din şcolile câmpinene, dar şi pentru doritori cu vârste mai înaintate. Organizarea i-a revenit Teatrului Proiect Câmpina, mai exact, preşedintelui instituţiei, Adrian Dochia, coiniţiator, împreună cu consilierul municipal Florin Frăţilă, al acestui demers. Practic, prin aceste cursuri gratuite (pentru cursanţi), finanţate cu 10.000 de lei de la bugetul local (bani cu care s-au plătit profesorii cursanţilor), s-a înfiinţat la Casa de Cultură, pentru prima dată după 1989, o mică şcoală de actorie pentru amatori. Cu relaţii în lumea teatrelor din Bucureşti, Adrian Dochia i-a adus ca profesori pregătitori ai acestei şcoli pe doi actori ai Teatrului Naţional din Capitală, Toni Cristin (lector al UATC Bucureşti), şi Ovidiu Cuncea. 


“Din dorinţa de a face cursuri serioase de teatru pentru tinerii amatori din oraş, într-un mod organizat, am vorbit cu doi actori cunoscuţi din Capitală, Toni Cristin şi Ovidiu Culcea, care au o experienţă bogată în munca aceasta şi în domeniul teatrului de amatori. Aceştia au pregătit elevii câmpineni în cadrul unor cursuri săptămânale, în care cursanţii au învăţat multe lucruri pe care le învaţă studenţii de la UATC: cum să porţi un dialog şi să-l stăpâneşti, având un interlocutor incomod în faţă, cum să vorbeşti frumos, adică arta retoricii, cum să-ţi concentrezi cât mai bine atenţia, cum să comunici cât mai clar semenilor tăi, adică multe lucruri care le vor fi de folos în viată, chiar dacă nu vor urma o carieră în teatru. Iniţiativa Teatrului Proiect este unică în peisajul cultural postdecembrist. 


Au mai fost cursuri de actorie pentru amatori, tot la Casa de Cultură, dar în urmă cu aproape patru decenii.  La început, am avut o trupă de circa 30 de cursanţi, apoi, câţiva s-au retras, iar astăzi, cei circa 25 de elevi care au urmat cursul de actorie de şase luni vor juca, pentru prima dată în viaţa lor, într-un spectacol de teatru. Cei doi profesori sunt regizorii spectacolului, care reprezintă o farsă folclorică după “Soacra cu trei nurori”, iar membrii trupei de actori amatori preiau din mers anumite roluri.” Profesorii de teatru ai cursanţilor, Ovidiu Cuncea şi Toni Cristin, înaintea ridicării cortinei, au vorbit audienţei. Ovidiu Cuncea le-a cerut spectatorilor să fie îngăduitori şi să ierte eventualele scăpări ale foarte tinerilor actori în devenire: “Cursul de actorie pe care l-am făcut cu elevii câmpineni se bazează pe experienţa dobândită la cursul de teatru al lui Andrei Şerban, marele nostru regizor de teatru şi primul director al Teatrului Naţional din Capitală de după Revoluţie. Acest curs pe care l-am urmat şi eu, cu ani in urmă, are o metodă deosebită care îi aparţine lui Andrei Şerban. Vă rugăm să închideţi telefoanele mobile pentru a nu-i bloca pe colegii voştri, pe care sunt sigur că îi veţi scuza pentru eventuale scăpări, inerente unui debut în teatru.” 


După încheierea spectacolului, preşedintele Comisiei de cultură din Consiliul Local, Florin Frăţilă, ne-a declarat următoarele: “Astăzi se încheie o etapă din istoria Şcolii de teatru de amatori, pe care am organizat-o la Casa de Cultură împreună cu preşedintele Asociaţiei Teatru Proiect Câmpina, Adrian Dochia, şi cu directorul Casei de Cultură, Florin Dochia. Cursul de teatru a început în primăvară, cu o pauză de câteva luni pe timpul verii, iar astăzi copiii ne-au arătat ce au învăţat, jucând într-un spectacol bine realizat, pe care nu îl vor uita niciodată. După ştiinţa mea, este pentru prima dată în istoria postdecembristă a culturii câmpinene când se întâmplă să funcţioneze o mică şcoală de actorie pentru amatori, demers pe care îl vom continua şi în anii următori, datorită efectelor benefice asupra tinerilor noştri, şi nu mă refer aici doar la liceenii din ani terminali, ci şi la cei mai mici dintre cursanţi, şcolari de gimnaziu.” A.N. 

La un an după începerea lucrărilor, Casa Căsătoriilor a fost, în sfârşit, inaugurată

Mirii locali şi alaiurile lor de nuntă au, în sfârşit, o locaţie potrivită pentru desfăşurarea ceremoniilor de căsătorie civilă. Nu că, până acum, holul Primăriei Câmpina - unde s-au oficiat, timp de un deceniu, astfel de evenimente -, nu ar fi fost primitor, dar nu era un spaţiu cu o deschidere prea mare, iar în euforia momentului, jeturile de şampanie din sticlele deschise în mod festiv mai stropeau uneori pereţii şi stucaturile placate cu foiţă de aur ale holului central din sediul executivului municipal. 

Un imobil pentru a cărui reabilitare totală s-au cheltuit 16 miliarde de lei (la nivelul anului 2004, deci lei vechi, dinainte de trecerea la leul nou, care s-a întâmplat în anul următor). Dacă am actualiza suma amintită cu rata inflaţiei, probabil că ea ar trebui astăzi să se ridice la peste 40 de miliarde de lei vechi (circa un milion de euro), adică foarte aproape de suma cheltuită pentru construirea bazinului de înot didactic de lângă Complexul Petrol. Comparaţia nu poate decât să evidenţieze amploarea şi valoarea lucrărilor de renovare a fostei Case cu Grifoni (din iunie 2004, sediul executivului local), dar şi oportunitatea înfiinţării Casei Căsătoriilor, o clădirea complet modernizată, pentru care au fost cheltuite de la bugetul local circa 11 miliarde de lei vechi (1,1 milioane de lei noi). Imobilul nu va fi destinat exclusiv oficierii căsătoriilor, ci va găzdui, de asemenea, serviciul “Evidenţa populaţiei” şi birourile “Starea civilă” şi “Asistenţa Socială”. La etajul clădirii, există câteva încăperi mai mici care, iniţial, au fost destinate Muzeului Câmpinei, un proiect al administraţiei Tiseanu din mandatul trecut. Administraţia Tiseanu din acest mandat, pentru că nu mai are majoritatea în Consiliul Local, unde puterea o deţine coaliţia USL – PP-DD, a trebuit să renunţe la proiectul Muzeului Câmpina, proiect neagreat de actuala majoritate din miniparlamentul câmpinean, mai exact, de cei patru consilieri PP-DD.


Aşa stând lucrurile, sâmbăta trecută, a fost inaugurate doar spaţiile de la parterul clădirii denumite Casa Căsătoriilor, camerele de la etaj urmând, cel mai probabil, a fi destinate, în viitor, unor ong-uri cu solicitări bine întemeiate. Lucrările de reabilitare (consolidări exterioare de profunzime, finisări interioare, realizarea instalaţiilor electrice, sanitare, de gaze, a canalizărilor manajeră şi pluvială, amenajări peisagistice etc), realizate de firma Edilconst, au început în toamna anului 2012 şi ar fi trebuit să dureze până la sfârşitul acestei veri. Ele au întârziat puţin (la români, câteva luni de întârziere la un important obiectiv de investiţii nici nu mai contează), dar imobilul arată astăzi foarte bine, atât la exterior, cât şi la interior. Lucrările de reparaţii au progresat continuu, dar nu într-un ritm alert, pentru că nu a fost vorba despre ridicarea unei clădiri din temelii, care ar fi decurs poate mai repede, ci despre reabilitarea uneia vechi. Imobilul în cauză, înălţat după cutremurul din 1940, este  cunoscut câmpinenilor. În trecut, el a aparţinut Spitalului Orăşenesc, iar după Revoluţie, a adăpostit multă vreme Fundaţia “Dr. Dinu”, precum şi şcoala sanitară postliceală creată tot de fundaţia amintită. Imobilul a fost revendicat de Primărie în 2007 şi câştigat de executivul câmpinean la finalul unui proces îndelungat. Privită din stradă, clădirea nu pare de mari dimensiuni, dar odată intrat în ea, rămâi uimit de numărul mare al încăperilor. La inaugurarea Casei Căsătoriilor au participat numeroase oficialităţi locale: primarul Horia Tiseanu, viceprimarul Ion Dragomir, secretarul municipiului Paul Moldoveanu, deputatul Virgil Guran, consilierii judeţeni Jenica Tabacu şi Ovidiu Cord, fostul deputat Victor Bercăroiu, şeful Direcţiei Economice a Primăriei, Gheorghe Ecaterinescu, directorul tehnic Eliza Oprescu, directorul Poliţiei Locale, Carmen Gheorghe, comandantul Poliţiei Câmpina, Romeo Văsii, consilieri municipali, oameni de afaceri, numeroşi reprezentanţi ai executivului local şi ai unor importante instituţii publice din oraş. În alocuţiunea sa de deschidere, edilul-şef a lăudat efortul constructorului, calitatea lucrărilor, cât şi necesitatea acestei investiţii care va optimiza activitatea serviciilor aduse aici, cât şi a celor rămase în sediul Primăriei, fiindcă acestea vor beneficia, astfel, de un spaţiu mai mare pentru desfăşurarea treburilor şi problemelor cotidiene din administraţia municipiului. “Clădirea va asigura condiţii optime pentru desfăşurarea activităţii compartimentelor din Primărie care se vor muta aici. Vreau să mulţumesc atât proiectantului, cât şi constructorului: datorită lor clădirea arată azi atât de bine. Imobilul nu era într-o stare de degradare, dar necesita o reabilitare generală. Calitatea lucrărilor este deosebită. O menţiune specială merită dl. secretar Paul Moldoveanu, care a avut ideea îmbogăţirii spaţiului interior cu tablouri cu imagini retro, din Câmpina de altădată”. Secretarul Primăriei a mulţumit, la rândul său, celor care au pus la dispoziţie fotografiile după care s-a realizat panotajul retro fixat pe mai toţi pereţii încăperilor de la parterul clădirii, subliniind faptul că “prin această investiţie, am dorit să facem şi un act de cultură, nu numai o optimizare a spaţiilor destinate activităţii unor compartimente din Primăria Câmpina. Am căutat, împreună cu colegii mei, să identificăm clădirea care să ofere cel mai bun spaţiu pentru compartimentele ce vor funcţiona aici, ale căror activităţi se întrepătrund. Dacă vom reuşi să aducem la subsol şi arhiva Primăriei, va fi foarte bine.” Panglica inaugurării a fost tăiată de primar, secretarul Primăriei şi de managerul Edilconst, Florea Radu. La o oră şi jumătate după inaugurarea obiectivului, edilul-şef al municipiului a oficiat prima cununie civilă în Casa Căsătoriilor. Să fie într-un ceas bun! A.N.  

Grupul de voluntariat “Donaţii.Câmpina”, la concurenţă cu Moş Crăciun

Dacă Moş Crăciun nu va ajunge, anul acesta, chiar la toţi copiii din familiile sărace ale oraşului (pentru că, de săraci şi de ruşinoşi ce sunt, copiii acestor familii vitregite nici măcar nu au îndrăznit să-i scrie Moşului), micuţii oropsiţi ai sorţii din orăşelul de la poalele Muscelului nu se vor culca plângând în seara de Ajun. Pentru că, la concurenţă cu Moş Crăciun, lucrează neîncetat, de câţiva ani încoace, pentru înseninarea celor mai întunecate vieţi câmpinene, voluntarii din grupul Donaţii Câmpina coordonaţi de Sebastian Dumitrescu, asistent-farmacist la Farmacia Catena de pe strada Al.I. Cuza. 


Lui Sebastian prietenii îi spun Sebi, dar şi Ninja, deşi mai corect ar fi să-i spună Moşul, ca o abreviere apreciativă de la Moş Crăciun. Chiar dacă Sebi nu e bătrân şi nu are nici barba albă. De şase ani, împreună cu prietenii săi de mare suflet, inimoşii membri ai grupului “Donaţii Câmpina” (pe Facebook îi puteţi găsi accesând donatii.campina), Sebi încearcă şi reuşeşte să aducă un strop de căldură şi de fericire tocmai copiilor pe care fericirea nu îi dă afară din casă, nici măcar în seara de Ajun. Iar fericirea nu-i dă afară din casă nu fiindcă ar fi fost, în timpul anului, răi şi leneşi, ci pentru nedreptul motiv care îi condamnă pe tot mai mulţi copii să nu aibă familii şi nici un acoperiş deasupra capului. 


Şi anul acesta, aşa cum fac de şase ani încoace, Sebi şi prietenii săi s-au înhămat rapid la munca de voluntariat, transformându-se în nişte ajutoare nebănuite ale lui Moş Crăciun (deşi s-ar putea ca Moşul să fi auzit de ei). Nu se transformă ei în prichindeii din poveşti, ajutoarele clasice ale lui Moş Crăciun, trimişi de acesta să-i împartă darurile pe la toţi copiii planetei, dar reuşesc să ajungă la multe familii nevoiaşe din zona Câmpinei, cu daruri strânse de la oameni cu suflete de aur, în cadrul unor campanii umanitare demarate la fiecare început de decembrie. Anul acesta, ca şi anul trecut, campania lor umanitară s-a numit “Ţie ce-ţi aduce Moş Crăciun? Lor le-aduce ce poţi tu…” Ajutoarele băieţilor şi fetelor de la Donaţii Câmpina (rechizite, hrană, dulciuri, haine etc), conform tradiţiei, au ajuns prima dată la copiii de la centrele de plasament din Brebu şi din Câmpina (Sf. Filofteia). Nu au fost uitate nici familiile aflate în mari dificultăţi sociale, vizitate în fiecare an de Sărbători, care vor avea ce pune pe masa de Crăciun şi datorită ajutoarelor împărţite de prietenii lui Sebi. Cu sprijinul unor medici de familie, familiilor nevoiaşe cu copii nou-născuţi li s-au împărţit articole de mare necesitate (pătuţuri, cărucioare, pamperşi, hăinuţe). În premieră, anul acesta, cei de la Donaţii Câmpina au ajuns şi la Grădiniţa pentru copii cu nevoi special de pe Câmpiniţa, unde au împărţit daruri constând în ghiozdane cu rechizite şi jocuri motrice. În folclor circulă o vorbă cu sens îndoielnic care spune că e uşor să faci rău, dar e greu să faci bine. Nu e o vorbă de duh. Sau, în orice caz, nu de duh bun. Adeseori, e atât de uşor să fii Moş Crăciun… 

Eroii jandarmi, comemoraţi pentru a 24-a oară

Cu toate că, de doi ani, Unitatea de Jandarmi din Câmpina (denumită, în ultima parte a existenţei sale, “Centrul de Perfecţionare a Pregătirii Cadrelor pentru Comunicaţii, Informatică şi Logistică Jandarmi Câmpina”), a fost desfiinţată, iar în locul ei a rămas doar un detaşament de jandarmi, manifestările organizate, acum câteva zile, pentru comemorarea eroilor unităţii, căzuţi în ziua de 23 decembrie 1989 pe altarul Revoluţiei, au avut aceeaşi amploare şi aproape acelaşi grad de participare ca şi în anii trecuţi. Atât din punct de vedere al participării oficialităţilor locale, cât şi ca numeric al rudelor celor căzuţi la Otopeni, seceraţi, din eroare, tocmai de cei în sprijinul cărora veniseră să lupte. Evenimentele de atunci sunt, îndeobşte, cunoscute, dar le vom aduce încă o dată în atenţia cititorilor mai tineri, ca un pios omagiu închinat acelor 37 de tineri frumoşi şi puri, seceraţi mişeleşte din ordinul unor comandanţi nevolnici. Pe 23 decembrie, acum 24 de ani, 72 de militari ai unităţii, însoţiţi de trei ofiţeri şi trei şoferi civili au plecat la Bucureşti să sprijine Revoluţia. Psihoza aşa-zişilor terorişti, care nici până în ziua de azi nu au fost descoperiţi, atinsese punctul culminant. 


De la cazarma Băneasa, trupele din Câmpina au primit misiunea să apere Aeroportul Otopeni. Când au ajuns în faţa aeroportului, asupra celor trei camioane cu militari a început să se tragă din toate părţile, deşi convoiul militar fusese verificat la două baraje, iar misiunea fusese confirmată încă de la filtrul existent pe podul Otopeni. S-a tras continuu aproape un sfert de oră, inclusiv de pe un TAB aflat la mică distanţă. Mulţi dintre militari au murit în camioane sau imediat după ce au coborât din ele. După ce focul a încetat, cei care au scăpat teferi s-au îndreptat, apoi, cu mâinile ridicate spre clădirea aerogării. După câteva minute rafalele au reînceput. Când totul s-a sfârşit, supravieţuitorii au fost arestaţi şi legaţi cu cătuşele de calorifere. Până la urmă lucrurile s-au lămurit, după mai multe ore de detenţie. 


Au murit atunci 37 de militari din unitatea câmpineană. Nici astăzi nu se ştie exact cum a fost posibilă o astfel de nenorocire, o atât de mare lipsă de comunicare între trupe şi comandă. După ani de zile în care anchetele procurorilor militari au lâncezit, au fost găsiţi vinovaţi, în cele din urmă, câţiva ofiţeri de la divizionul de artilerie al aeroportului, care comandaseră forţelor din subordinea lor deschiderea focului. Aceştia au făcut câţiva ani de închisoare, lăsând însă în urma lor amintirea duroroasă a jertfei celor 37 de eroi ai Unităţii de Jandarmi din Câmpina, pentru care lacrimile rudelor şi apropiaţilor nu vor seca niciodată. Sâmbătă, la ora 11.00, la troiţa de lângă gardul fostei unităţi, ceremonialul s-a desfăşurat în prezenţa unui număr important de oficialităţi, după toate rigorile militare ale unor astfel de manifestări. Au fost strigate, pe rând, numele celor 37 de soldaţi eroi de la Unitatea de Jandarmi Câmpina, iar după strigarea fiecărui nume, membrii gărzii de onoare răspundeau printr-un glas puternic: „Căzut la datorie!” Să te jertfeşti pentru patria-mumă, pe altarul României profunde şi bune, chiar şi ca victimă colaterală, deci fără un eroism asumat, nu te introduce automat în paginile manualelor de istorie, dar nici nu te va scoate vreodată din memoria neamului tău, din inima semenilor tăi rămaşi, între Carpaţi şi Mare, nu pentru o veşnicie, ci numai pentru o bucată de vreme relativ scurtă, într-o existenţă sumbră pentru foarte mulţi, incertă pentru mulţi, tihnită pentru puţini, probabil opulentă doar pentru câţiva. Un sobor de şapte preoţi, în frunte cu protopopul Costică Dumitru, a oficiat o slujbă religioasă de pomenire a eroilor unităţii. După depunerea de coroane de către cei prezenţi organizaţi în delegaţii, ceremonialul nu s-a încheiat cu defilarea gărzii de onoare, ca în vremurile bune de dinaintea desfiinţării unităţii de jandarmi, dar acest obicei poate reînvia măcar anul viitor, atunci când se împlinesc 25 de ani de la jertfa celor 37 de soldaţi ai fostei Unităţi de Jandarmi Câmpina. A.N.

Regal simfonic la Castelul “Iulia Hasdeu”

Vineri, 20 decembrie, cu începere de la ora 16.00, la Castelul “Iulia Hasdeu” s-a desfăşurat un regal muzical de excepţie, oferit de doi instrumentişti români, prieteni nedespărţiţi, prin sângele cărora curge, încontinuu, muzică simfonică de cea mai bună calitate. Chiar dacă puţini o înţeleg cu adevărat, muzica simfonică este prin definiţie de bună calitate (de aceea i se şi zice probabil “cultă”, pentru că dezvoltă simţul estetic, gustul pentru frumos), dar aici ne referim la sunetele scoase de cei doi virtuozi cu ale lor instrumente minunate, pianul şi vioara, devenite prelungiri ale mâinilor proprii. Mâini de pământeni care cântă divin. Minirecitalul oferit de Diana Ionescu (pian) şi Vlad Maistorovici (vioară), căci ei sunt pământenii despre care v-am vorbit ceva mai devreme, (şi pe care, cu toate că de-abia ce i-am pomenit, îi putem considera nemaipomeniţi), a avut loc în cadrul unui eveniment cultural de mare rafinament, găzduit de Muzeul Memorial “B.P. Hasdeu”, dar organizat de Casa de Cultură “Geo Bogza”. Directorul instituţiei, poetul Florin Dochia, ne-a declarat că “de foarte mult timp, nu cred că s-a auzit la Câmpina o muzică atât de valoroasă, atât de înălţătoare, precum cea cu care ne-au încântat, ne-au vrăjit şi chiar ne-au extaziat Diana Ionescu şi Vlad Maistorovici, în concertul  oferit recent melomanilor câmpineni la Castel.” Programul concertului a inclus sonata lui Erno Dohnanyi şi o suită de piese celebre ale lui Freddie Mercury, aranjată şi adaptată pentru  muzica simfonică de Vlad Maistorovici.


Vlad Harlav Maistorovici a început studiile liceale la Liceul “Carmen Sylva" din Ploiesti, iar la 16 ani a câstigat o bursa de studiu la Scoala Yehudi Menuhin, din Marea Britanie. A urmat, apoi, cursurile Colegiului Regal de Muzică de la Londra - beneficiind, si aici, de o bursă - pe care le-a finalizat in 2010.Violonistul ploieştean cântă pe o vioara confecţionată acum peste 150 de ani, Nicolo Gagliano, din colecţia Colegiului Regal de Muzică din Londra. După debutul la vârsta de nouă ani, în compania Filarmonicii “Paul Constantinescu” din Ploieşti, Vlad Maistorovici a susţinut concerte importante în mari săli europene, cum ar fi Wigmore Hall, Purcell Room, Saint John’s Smith Square, Basilica Santa Cecilia, precum şi la Ateneul Român. Prezenţa sa strălucită pe scenele europenea captivat publicul, într-un repertoriu care se întinde de la Bach până la compoziţii contemporane. Şederea sa la Londra este susţinută de Fundaţia Raţiu.  
Diana Ionescu este o fiică a meleagurilor noastre, la Câmpina petrecându-şi copilăria. Este nepoata marelui muzician Marin Constantin (fratele bunicii sale), aşa că din fragedă copilărie a trăit într-un mediu muzical. La şapte ani, a început să studieze pianul. La început, cu Sanda Bobescu, o profesoară deosebită.  A studiat apoi la Liceul de muzică “George Enescu”, după care a absolvit cu toate gradele posibile Universitatea Naţională de Muzică. Premiul de suflet a fost cel obţinut la Concursul Internaţional “George Enescu” ediţia 2001, pe care l-a primit când avea 20 de ani. Şi-a terminat doctoratul la Londra, unde locuieşte, împreună cu Vlad Maistorovici, de mai multi ani. A concertat, la rândul ei, în multe săli celebre. A.N.

Moş Crăciun a adus iubitorilor de lectură o carte cu istorii câmpinene de altădată

Moş Crăciun a adus iubitorilor de lectură o carte cu povestiri câmpinene de altădată, scrisă de doi localnici cu rădăcinile (de familie) adânc înfipte în pământul şi apele meleagurilor dintre Prahova şi Doftana. Este vorba despre cartea “Istorisiri pe plaiuri câmpinene”, apărută în librării nu cu mult timp în urmă. Autorii ei sunt Alin Ciupală şi Şerban Băleanu, doi câmpineni cu dragoste de tot ce înseamnă Câmpina. Ei sunt, totodată, doi dintre cei patru autori ai volumului plin cu fotografii şi texte explicative din istoria ultimului secol al Cetăţii Câmpina. Volumul amintit mai sus a apărut prima dată în anul 2003, la sărbătorirea unei jumătăţi de mileniu de atestare documentară a orăşelului nostru. A Câmpinei noastre cea de toate zilele şi de toate iubirile, un oraş atât de frumos şi de atrăgător, cu un farmec atât de inefabil, încât nu poate fi descris în cele câteva cărţi (monografii, albume), apărute pe piaţă fără pretenţia de a fi epuizat subiectul. Tocmai de aceea era nevoie de încă un volum, adus de Moş Crăciun zilele trecute, iar acest volum se numeşte “Istorisiri pe plaiuri câmpinene”. O carte care se citeşte pe nerăsuflate şi care, cu siguranţă, nu va epuiza descrierea eternei şi fascinantei noastre aşezări. Concetăţeni, vi se pregăteşte ceva. Nu vă speriaţi, nu este vorba despre ceva rău: vreun impozit în plus, vreo scumpire a preţurilor la alimente sau vreo mărire a tarifelor la utilităţi. Cu astea ne-am obişnuit deja, de 24 de ani încoace. Lucrul bun care vi se pregăteşte este lansarea cărţii “Istorisiri pe plaiuri câmpinene”, care va avea loc pe 8 ianuarie 2014, în cadrul manifestărilor culturale organizate cu prilejul Zilei Câmpinei. Împătimiţii lecturilor valoroase, pentru care coarda patriotismului local nu vibrează precum sârma pe care sunt aşezate rufele la uscat, pot exclama cu îndreptăţită bucurie: “Ăsta, da Moş!” A.N.

Lectura NU dăunează grav sănătăţii!

Istoria unui destin uitat

Sincer ne aşteptam la cu totul altceva atunci când am observat apariţia cărţii “Istoria unui destin confiscat” cu un subtitlu edificator, menit a te pune în temă imediat “Tatăl meu, martirul neştiut Viorel Baciu”1 carte care a fost asamblată de una din cele patru fiice ale lui Viorle Baciu, Mioriţa Baciu Got. Dar cine a fost Viorel Baciu? Născut la 11 septembrie 1919 în satul Biia, din judeţul Alba, într-o familie de ţărani români greco-catolici, a făcut primele şapte clase primare în satul natal iar mai apoi, distingându-se la învăţătură, şi-a continuat studiile la Şcoala Normală de Băieţi din Blaj, în perioada 1934-41. A început Academia de Teologie „fiind stimulat, cu burse şi alte ajutoare din fondul mitropolitan” însă România fiind angajată în războiul împotriva bolşevismului a fost nevoit să renunţe la studii, făcând şcoala de ofiţeri de la Arad, între 1942-44. La 22 de ani a devenit sublocotent în rezervă, încadrat în Batalionul 27 Vanatori de Munte din Gorj, şi rănit în luptele din Ungaria. La o mână a rămas doar cu patru degete. Evacuat într-un spital din ţară s-a întremat, putând absolvi Teologia greco-catolică exact în anul 1948 când Biserica Unită cu Roma a fost scoasă în afara legii. A fost hirotonisit preot greco-catolic la 25 martie 1948, fiind trimis în satul Glogoveţ din judeţul Alba. 

La începutul lui noiembrie 1948 preotul Viorel Baciu a fost somat de autorităţile comuniste să părăsească reşedinţa parohială a Bisericii Greco-Catolice din sat. A fost căutat de Securitate pentru a fi arestat însă s-a refugiat în pădure În următorii doi ani „îşi duce viaţa ghemuit în pivniţe, poduri şi grajduri ori rătăcind nopţile prin păduri şi lanuri de porumb”. A fost găzduit din când în când de credincioşii greco-catolici dar şi protestanţi maghiari, în ciuda riscului imens la care se expuneau. A petrecut aproape un an de zile în beciul casei lui Alexandru Fleser „care îşi avea gospodăria pe malul râului Târnava Mare” şi, relevant, chiar dacă mai mulţi greco-catolici şi reformaţi maghiari ştiau unde se afla ascuns, nimeni nu l-a turnat la Securitate. O călugăriţa care cunoştea ascunzătoarea părintelui a fost zvântată în bătaie de organe care i-au rupt şi un picior în timpul anchetei însă ea a refuzat să colaboreze. Cercul strângându-se, familia a decis să părăsească zona Blajului, stabilindu-se în oraşul Mediaş, relativ aproape de Alba, unde în 1950 Viorel Baciu a fost angajat profesor de limba şi literatura româna la mai multe şcoli din localitate. Însă din 1950 până în 1980 a fost în mod repetat chemat de Securitate la anchete sau a fost hărţuit acasă sau la locul de muncă. Autoarea studiului explicativ, fiica sa cea mai mare, îşi aduce aminte de singura cameră în care erau nevoite să locuiască două familii, care se afla la subsolul unui imobil „Era camera unde, într-un dulap ale cărei uşi se deschideau înainte de mijirea zorilor, tatăl meu oficia zilnic Sfânta Liturghie. Deşi eram în perioada primei copilării, mi s-a transmis (iniţial aproape imperceptibil) sentimentul unei culpe de care nu m-am eliberat definitiv nici astăzi, aceea că aparţin unei minorităţi perpetuu ultragiate, izgonite, nedreptăţite, vânate, destinate a suferi neîncetat.” Condiţiile materiale precare în care această familie prigonită, aflată cumva la marginea (i)legalităţii comuniste, pentru a prelua formularea lui Vladimir Tismăneanu din recentul volum Diavolul în istorie, a reuşit să crească patru copii rămân impresionante şi merită subliniate, doar aşa, pro-memoria „Îmbrăcămintea şi încălţămintea se transmiteau, ca într-un carusel, de la surorile mai mari către celelalte care urmau în rând. Picioarele ne erau mai tot timpul ude din pricina apei de ploaie şi a zăpezii care se infiltrau insidios în ghetuţele noastre răspurtate.” Profesor în viaţa exterioară, preot şi adevărat parinte (în toate sensurile) în viaţa privată. „parintele Viorel Baciu din clipa hirotonisirii sale ca preot greco-catolic (25 martie 1948, de Sfânta Sărbătoare a Bunei-Vestiri) până la plecarea în Împărăţia Cerurilor (pe 25 martie 1983, 35 de ani mai târziu) nu a lăsat să treacă nicio zi fără a oficia Sfânta Liturghie şi fără a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, acasă şi oriunde s-ar fi aflat. Programul zilnic de oficiere a Sfintei Liturghii începea, după caz, fie la ora 5.30 dimineaţa (după care tata pleca direct la şcoală, la ore) fie la ora 2.00 noaptea- când, ne explica el, Sfânta Liturghie este atât de necesara şi plăcută lui Dumnezeu, căci la orele târzii în lume se săvârşesc cele mai multe şi grave păcate.” O potenţială concluzie o oferă Vladimir Tismănenu în prefaţa cărţii „Acest volum este o contribuţie indispensabilă la înţelegerea strategiilor salvării spiritului, deci a sinelui, a Eului moral, atunci când bezna ajunge să pară eternă, când cinismul oportunist face ravagii, când prea puţini întrezăresc o lumină la capătul tunelului.” Anca Maria Cernea presedintele Fundatiei Ioan Barbus sintetizează foarte pertinent viaţa lui Viorel Baciu (şi a altor sute şi mii de alţi români greco-catolici) „Tot eroism este să dai zi de zi lupta de uzură cu mizeria, frica, osteneala, şicanele constante ale securiştilor care îţi mănâncă viaţa. Şi cu lumea din jur care nu dă semne că ar pricepe lupta pe care o dai şi pare să se complacă în noua <normalitate> a minciunii, zidite pe crime şi înşurubate parcă pentru totdeauna.”

1) Istoria unui destin confisact. Tatal meu, martirul nestiut Viorel Baciu de Miorita Baciu Got, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2013 cu o prefata de Vladimir Tismaneanu.
Codruţ CONSTANTINESCU

A apărut Revista Nouă

Încheind seria celor şase numere editate în 2013, REVISTA NOUĂ, apărută recent, excelează printr-un sumar variat şi atractiv, cu o rubricaţie selectă: cronici literare şi de artă plastică, note de lectură, poezie, proză, eseu, momente, popasuri, restituiri, semnal, interviu, orientalia, pelingeneze, traduceri din limba franceză, ethica minima, iubiri de scriitor, carte de teatru, eveniment, semnate de scriitori consacraţi: Mioara Bahna, Christian Crăciun, Constantin Trandafir, Florin Dochia, Liliana Ene, Ştefan Al. Saşa, Serghie Bucur, Gherasim Rusu Togan, Victor Sterom şi alţii.
REVISTA NOUĂ (nr. 6/ 79/ 2013), ilustrată cu lucrări semnate de Valter Paraschivescu, consacră un spaţiu generos Maratonului poeziei 4 (desfăşurat la Muzeul Memorial «Nichita Stănescu»), pe coperta căreia au fost nominalizaţi cei 32 de poeţi participanţi la manifestare.
Publicaţia se deschide cu rubrica “Aniversara” - “Virgil Diaconu: 65”, cu poezia “Occident”, din care cităm: “Stau sub cireş, în marginea grădinii,/ şi Îl aştept să vină./ S-a făcut deja întuneric şi eu Îl aştept/ la fel ca noaptea trecută,/ la fel ca noaptea de dinaintea nopţii trecute/ şi ca întotdeauna...”.
Continuă cu articolul “Străinul cel de toate zilele sau despre mărirea şi decăderea franceză”, în care autorul, Florin Dochia, precizează: “Astăzi (...) centenarul Albert Camus este într-o nedreaptă, vinovată surdină: nicio comemorare oficială, niciun omagiu naţional pentru autorul celei de-a doua între cele mai vândute cărţi franceze din toate timpurile”.
Din cuprins mai reţinem articolele: “Despre o globalizare a descompunerii morale - Radu Aldulescu: Proorocii Ierusalimului” - autoare Mioara Bahna; “Un mistic al teatrului” - de Christian Crăciun; “Proză cu ape tulburi şi iluzii” - de Constantin Trandafir; “Anton Pann, «finul Pepelei», ne surâde din cadrul aurit al istoriei noastre literare” - de Gherasim Rusu Togan; “Trei ore în Umbra lui Heliade la Târgovişte” - de Serghie Bucur şi multe, multe alte articole deosebit de interesante şi utile.
THEODOR MARINESCU