28 octombrie 2014

File de cronică / Epoca de Aur (7)

Sfârşit de domnie

Era socialistă a durat în istoria contemporană a României relativ puţin, o jumătate de secol (din 30 decembrie 1947 - începutul revoluţiei socialiste, cum se menţiona în documentele de partid şi până la implozia din decembrie 1989). Cincizeci de ani de comunism vor marca încă cincizeci de ani destinele României (Brucan, mai optimist, considera că e nevoie de numai 20 de ani ca să se încheie această dureroasă tranziţie). Spre deosebire de alte ţări socialiste, această perioadă nefastă, de cea mai dură esenţă bolşevic – stalinistă a societăţii comuniste, a fost dominată numai de doi lideri: Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu (în URSS, de exemplu, au fost în această perioadă mult mai mulţi: Stalin – mort în 1953, Malenkov Bulganin, Hruşciov, Brejnev, Cernenko, Andropov, Gorbaciov). 
Perioada dejistă începe din 1947 şi până la moartea acestuia, în 1965. A fost poate cea mai îngrozitoare din istoria modernă a României. Elita ţării a fost nimicită prin execuţii, temniţe grele şi lagărul morţii de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Gheorghiu Dej a fost puternic influenţat de metodele staliniste. I-a lichidat pe rivalii din Partidul Comunist (în 1944, Ştefan Foriş, conducătorul de atunci al PCR-ului, a fost asasinat cu lovituri de rangă, într-o casă conspirativă a partidului), iar în 1954, deci după moartea lui Stalin, când în unele ţări socialiste se producea o relaxare, alt lider marcant, Lucreţiu Pătrăşcanu (doctor în drept la Sorbona, fiul scriitorului D. D. Pătrăşcanu, cel care a reprezentat Partidul Comunist la tratativele cu Palatul Regal în august 1944), după un proces cu probe falsificate de securitatea condusă de Alexandru Drăghici, a fost condamnat la moarte ca agent anglo-american şi executat. Procesul a fost filmat şi la fiecare cap de acuzare, Pătrăşcanu se ridica din boxă şi striga: „Protestez!” Doi gardieni, care îl încadrau, îl înşfăcau de umeri şi îl trânteau pe bancă. Din zvonurile care au circulat, se spune că Dej ar fi asistat personal la execuţia celui pe care îl socotea cel mai periculos la conducerea partidului. Cu aceeaşi duritate, Dej a anihilat un grup de adversari - Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca (Laszlo), Iosif Chişinevschi, Miron Constantinescu, Petre Borilă (toţi de origine evreiască), pe care i-a înlăturat din conducere şi pe o parte i-a trimis în închisoare (Vasile Luca, condamnat la moarte în urma unei cereri de graţiere, a primit ca pedeapsă muncă silnică pe viaţă). Dej a fost dur şi cu cei din familia sa. Divorţase de mult de soţie (fiică de mic negustor din Galaţi), rămânând cu cele două fete, Lica şi Tantzi, în viaţa cărora a intervenit uneori cu multă brutalitate. Primul soţ al Licăi Gheorghiu, un medic din înalta societate bucureşteană, doctorul Plăcinţeanu, a fost arestat de securitate, acuzat de spionaj şi a murit în închisoarea de la Râmnicu Sărat. Lica, viitoarea actriţă de cinema, îşi adora soţul şi a apelat disperată la tatăl său să-l ajute, dar a fost refuzată cu cinism, Gheorghiu Dej spunându-i că nu poate interveni. Tantzi Gheorghiu, îndrăgostită de unul dintre celebri cântăreţi care formau Trio Grigoriu (Cezar, Angelo şi George), s-a căsătorit cu primul dntre ei împotriva voinţei paterne şi a avut mult de suferit pentru aceasta. 
Sever cu fiicele sale, Gheorghiu Dej se bucura însă din plin de plăcerile vieţii şi de avantajele puterii pe care o avea. A avut mai multe legături cu actriţe celebre. De la Cotnari primea cel mai bun vin al podgoriei, Fetească Neagră şi tot din Moldova, de la Solca, primea regulat butoiaşe cu cea mai bună bere care se producea atunci în România. 
Am conturat această schiţă a personalităţii sale, pentru că mai târziu, în comparaţie cu Ceauşescu, a căpătat treptat o imagine pozitivă. La aceasta au contribuit ultimii săi ani de guvernare. Şi-a ales nişte remarcabili consilieri personali - Mihai Ralea (fost ministru al muncii în guvernul Antonescu), Alexandru Misir, Gheorghe Gaston Marin, Mircea Maliţa - şi îndrumat de aceştia s-a desprins de vasalitatea faţă de Moscova. A rămas celebră declaraţia din aprilie 1964, în care s-a vorbit prima dată de răpirea Basarabiei şi Bucovinei şi de jaful economic făcut de societăţile ruseşti, celebrele Sovromuri. Acest act de curaj, unic în lagărul socialist în acea vreme, l-a costat viaţa. La o întâlnire a ţărilor din C.A.E.R., ţinută la Varşovia, i s-a plasat în vasul de toaletă un dispozitiv radioactiv care i-a provocat un cancer galopant. În ceasul morţii, măcinat de remuşcări, striga disperat „Să vină Marina! Să vină Marina!” (patriarhul Iustinian Marina), ca să moară creştineşte. Pregătise între timp şi un fastuos mausoleu, un remarcabil monument din granit suedez, plasat în parcul Carol, care a scăpat ca prin urechile acului de demolare prin anii ’90.
În subsol era o întreagă uzină şi un dispozitiv care trebuia să ridice ziua catafalcul cu trupul lui Dej îmbălsămat, pentru a fi expus celor care, de voie sau de nevoie, ar fi venit să-l vadă (ca la mausoleul lui Lenin).
În scurt timp, cu toate străduinţele specialiştilor de atunci, nimic n-a mai rămas din trupul decedatului şi oasele s-au spulberat datorită puternicei radiaţii la care fusese expus. 
Ştiind că sfârşitul este aproape, stabilise şi o succesiune la putere, lăsând ca urmaş pe un tovarăş de luptă din tinereţe, Gheorghe Apostol, care avea o bună reputaţie în partid. Cel care dirija însă, provizoriu, conducerea, premierul de atunci Ion Gheorghe Maurer, socotind că pe tânărul şi neexperimentatul Nicolae Ceauşescu îl va putea dirija cum va voi, a reuşit să-l aducă la putere, spre ghinionul poporului român. 
Între cei doi se poate face o paralelă. Gheorghiu Dej a început să conducă în cel mai pur stil stalinist, dar în ultima sa perioadă s-a transformat într-un lider reformist, care a iniţiat un curs pozitiv în dezvoltarea României. Ceauşescu a început continuând, vreme de cinci ani, această politică de deschidere spre Occident (în 1969 a primit vizita unei mari personalităţi, preşedintele american Nixon), dar din 1971 a început să conducă din ce în ce mai autoritar. Cât s-a folosit de serviciile unor buni diplomaţi, Corneliu Mănescu - ministru de externe, Mircea Maliţa – ambasador în America, a avut rezultate deosebite în politica externă. A mijlocit primele contacte între China şi State Unite ale Americii, după vizita lui Nixon. Puţin mai târziu, s-a remarcat din nou în relaţiile cu ţările din Orientul Apropiat. 


În 1967, România a fost singura ţară socialistă care nu a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul în urma războiului purtat de statul evreu cu vecinii săi (Egipt, Siria, Iordania, Irak). S-a implicat direct, mijlocind tratative de pace după cel de-al doilea război din Orient, când i-a invitat în România pe liderii din Egipt şi Israel. Într-un secret desăvârşit, i-a adus la Sinaia pe Anwar Sadat, preşedintele Egiptului şi pe Manachen Begin, prim ministru al guvernului din Israel. A fost o întâlnire de mare importanţă, pentru că, găzduiţi în castelul Foişor din parcul Peleşului (castel pe care îl modernizase, triplându-i volumul, pentru că urma să o găzduiască acolo pe Regina Angliei, care urma să viziteze România) cei doi, asistaţi de Ceauşescu, au căzut la o înţelegere: Begin a admis să-şi retragă armata din pensinsula Sinai, deblocând astfel Canalul de Suez, iar Sadat s-a angajat să recunoască oficial, prin tratatul de pace, existenţa statului Israel. La final, când acordul era parafat, Begin l-a invitat pe Sadat să viziteze Israelul. Acesta i-a replicat: „Dacă vin la voi, mă împuşcă arabii”. Aşa s-a şi întâmplat. După vizita în Israel, când asista la o paradă militară, a fost împuşcat în tribună de ofiţeri dintr-o grupare islamistă. 
Cuprins de o adevărată paranoia, având un comportament cu evidente manifestări megalomanice, Ceauşescu se considera un lider de nivel planetar. A renunţat treptat la colaboratorii tehnocraţi şi s-a înconjurat de o echipă servilă, reprezentată prin Emil Bobu, Nicolae Postelnicu, Constantin Dăscălescu şi alţii de aceeaşi factură. A urmat apoi o cumplită perioadă de restricţii şi înfometare a populaţiei.
Cunosc un episod semnificativ pentru acel moment. Soţii Ceauşescu plecau într-un turneu diplomatic prin mai multe ţări din America de Sud. Erau conduşi la aeroport de cei mai marcanţi membri ai conducerii de partid şi de stat. La întoarcere, maşina în care se afla Paul Niculescu – Mizil, secretarul comitetului central cu probleme de propagandă, trecea prin piaţa Amzei, unde era o coadă imensă la măcelărie. În perioada în care lipsea preşedintele Ceauşescu, Niculescu – Mizil avea atribuţii să rezolve problemele curente. 

Paul Niculescu-Mizil decorat de Nicolae Ceauşescu
În piaţă, un bucureştean l-a recunoscut în maşină şi i-a sărit în faţă acestuia, adresându-i-se revoltat: „Tovarăşul Mizil, stăm de 24 de ore la coadă. Acum a venit o maşină şi a descărcat numai oase curăţate de carne. Noi nu suntem câini, să mâncăm oase!” Niculescu – Mizil ştia că în gară sunt două vagoane cu carne de calitate superioară, care trebuia exportată în RFG. Ca să evite revolta populaţiei, i-a asigurat pe cetăţeni că în cel mai scurt timp vor primi carne şi a dat dispoziţie să fie adusă imediat de la gară. Întors în ţară, Ceauşescu a primit raportul despre acest incident. Reacţia lui a fost următoarea: „Ce mi-aţi făcut? De unde iau altă carne?”, în timp ce Elena Ceauşescu a exclamat: „Oase să mănânce, oase! Tot timpul se vaită aceşti nemâncaţi!” 
Sunt episoade îngropate în uitare, pe care le-am evocat pentru ca acei nostalgici care au început să regrete trecutul, să ştie care a fost adevărata faţă a Epocii de Aur. 
Alin CIUPALĂ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu