11 noiembrie 2014

File de cronică / Epoca de Aur (9)

Viaţa politică în nesfârşita tranziţie

Istoricul A.D. Xenopol (primul care a introdus rigoarea şi obiectivitatea ştiinţei în studiul evenimentelor istorice), în monumentala sa operă de zece volume, Istoria Românilor, aprecia epoca fanariotă drept cea mai neagră pagină din zbuciumata noastră istorie, care s-a remarcat printr-o fiscalitate excesivă, căzută pe umerii ţărănimii clăcaşe şi printr-o corupţie balcanică, care a cuprins toate straturile societăţii. Literatura noastră clasică ne furnizează numeroase exemple: C. Negruzzi, în suita Negru pe alb, Alecsandri în piesele de teatru şi mai ales Nicolae Filimon în celebrul roman Ciocoii vechi şi noi se remarcă prin critici dure la adresa acestui fenomen moştenit de la fanarioţi. Este regretabil că această moştenire a traversat secolele ajungând până în epoca noastră! 
Izbitor cum se repetă istoria. În preajma Unirii, un călător străin, Wolfgang Derblich, ne lasă o descriere: „Corupţia era cauza lipsei de preocupare pentru curăţenia străzii. Autorităţile municipale, din dorinţa de profit cât mai mare pe care să-l bage în buzunarele proprii, amânau tot mai mult pavarea străzilor, după sisteme moderne. În ciuda unei foarte proaste reţele stradale, în care piatra de râu alterna cu lemnul, pavelele din Bucureşti erau dintre cele mai scumpe din Europa, pentru că aici se experimentau mereu soluţii noi, rareori duse la bun sfârşit, dar care tocau fondurile publice. Orice şantier rămas fără fonduri era abandonat şi se prefera un nou experiment. Rezultatul imediat era: drumuri proaste făcute cu bani foarte mulţi. Măturatul străzilor, o sarcină publică din 1812, era un serviciu pentru care nu se alocau prea mulţi bani, totul fiind lăsat, de regulă, pe seama cetăţenilor sau a vântului. Rezultatul cel mai des întâlnit era înghesuirea gunoaielor în orice spaţiu viran, de unde vântul purta tot ceea ce zbura prin aer, dar nu reuşea să împrăştie gunoiul”. 
Toată istoria noastră modernă a fost marcată de fenomentul corupţiei. Domnia lui Cuza cunoaşte un scandal de proporţii, petrecut atunci când prietenul său apropiat, Librecht, ministrul Poştelor, a făcut o fraudă enormă. În timpul lui Carol al II-lea, mare răsunet a avut „Afacerea Skoda”, când România a cumpărat din Cehoslovacia, la un preţ exagerat de mare, armament refuzat de armata sârbă. Comisioanele date pentru înlesnirea afacerii oneroase au ajuns până la regele de atunci. Mareşalul Antonescu, prin măsuri draconice (un sistem de preţuri maximale impuse de stat în comerţul de atunci), avea să lichideze pentru o perioadă escrocheriile financiare. 
Epoca comunistă a cunoscut un alt tip de corupţie. Activiştii de stat şi de partid, supravegheaţi atent de serviciul de cadre, nu puteau să îşi constituie averi personale. Nu aveau voie să aibă case, maşini personale şi alte proprietăţi. Corupţia domina însă comerţul socialist. Toţi gestionarii de atunci, care lucrau cu marfa statului, cu localul statului, cu salariaţii statului, delapidau cel puţin jumătate din venitul unităţilor pe care le conduceau. Este cunoscută proporţia pe care o lua această delapidare, ilustrată în timpul lui Ceauşescu prin afacerea Ştefănescu (condamnat la moarte), care făcuse milioane din falsificarea vinurilor. 
În Câmpina, toţi gestionarii se îmbogăţiseră. Neavând ce face cu mulţii bani pe care îi câştigau, aproape toţi au căzut în patima jocurilor de noroc. Un responsabil al Restaurantului Muntenia pierdea frecvent la poker sume considerabile. Un subordonat al său, care lucra la bar, a pierdut într-o noapte o maşină. 
Corupţia din comerţ genera corupţie şi în alte domenii. Responsabilul celui mai luxos restaurant din oraş avea o fată care terminase facultatea şi fusese repartizată profesoară la ţară. Tatăl s-a dus la inspectorul general al judeţului şi s-a prezentat în felul următor: „Domnule inspector, eu sunt gestionar, lucrez în comerţ şi nu cunosc regulamentele d-voastră. Am cheltuit o avere pentru ca fiică-mea să termine o facultate. Nici nu mă gândesc să o înfundaţi într-un sat. Am aici un plic pentru d-voastră (a pus pe birou un plic foarte gros – n.r.). Asta e pentru început”. Rezultatul intervenţiei a fost acela că un vechi profesor avea să fie schimbat pe o altă catedră şi în locul lui, la un liceu din oraş, a apărut tânăra domnişoară. 
Corupţia a cuprins şi aparatul de partid. Unul din importanţii activişti de atunci a jucat la loz în plic banii strânşi „în fondul păcii”. Descoperit, ştiind ce-l aşteaptă, s-a sinucis sărind de pe geamul biroului său aflat la etajul Primăriei (primăria era şi sediul comitetului orăşenesc de partid). 
Pe o perioadă de câteva decenii, primii secretari de partid ai oraşului s-au lăsat atraşi într-o viaţă de chefuri nesfârşite, organizate de gestionarul localului de la Lac, poreclit de câmpineni Zbârlitu, care putea fura cât dorea, pentru că îşi asigura protecţia oferind mese gratuite celor de la putere, care făceau nopţi albe în separeurile localului. Situaţia era atât de gravă încât la o instruire ţinută la Ploieşti, secretarul cu probleme organizatorice, tovarăşul Marinov, un comunist stalinist, a început să-şi certe subordonaţii în felul următor: „Tovarăşi, mai lăsaţi asta (făcând un gest sugestiv cu degetul spre beregată) şi asta (un alt gest înspre pantaloni) şi ţineţi-vă şi de treabă!” Primul secretarul al comitetului de partid din Câmpina, un ardelean mucalit, avea să-i dea şi replica, arătând în ordine inversă cu degetul: „Nu vă mai faceţi griji, asta ne-a lăsat de mult, iar cu cealaltă vedem noi ce-om face!” 
Cu un asemenea trecut glorios, corupţia a explodat după 1990. Părea să înceapă o epocă nouă, care să ducă România în lumea civilizată a Europei. Lideri marcanţi ai exilului românesc se întorceau în ţară. Democratul, elegantul şi dezinteresatul Ion Raţiu, pragmaticul Radu Câmpeanu, nonagenarul Vintilă Brătianu şi mulţi alţii din exil au venit să-şi ofere serviciile pentru democratizarea României. S-au lovit însă de un zid. Ion Iliescu, sprijinit de un partid apărut peste noapte, FSN, a blocat cu duritate orice încercare de refacere a vieţii politice. Pentru el, căderea lui Ceauşescu însemna instalarea unui socialism cu faţă umană. Partidele istorice (PNŢ, PNL şi PSDR - care îl avea lider pe Sergiu Cunescu), au fost împroşcate cu valuri de calomnii. Era o epocă romantică. Mulţi visători s-au grupat în Piaţa Universităţii, zonă eliberată de comunism, unde zilnic se adunau mii de manifestanţi şi se ţineau discursuri înflăcărate. Hispanistul Andrei Ionescu, devenit de curând câmpinean, pe atunci tânăr profesor universitar, într-un discurs ţinut în celebrul balcon, a proclamat Piaţa Univerităţii drept o incintă sacră a democraţiei româneşti. Ziarista Tia Şerbănescu avea să-i publice discursul în „România Liberă”. 


Câmpina a mai avut un reprezentant care participa zilnic la mitingurile de acolo, cunoscutul sportiv Dorian Covaliuc, care s-a implicat mult în aceste activităţi. Devenită periculoasă, Piaţa Universităţii a fost spulberată prin monstruoasa mineriadă din 13 – 14 iunie 1990. Astăzi încă mai suferim de pe urma acestei odioase manevre politice în care au fost implicaţi direct Ion Iliescu, Petre Roman şi ofiţeri din Miliţie şi Securitate. Sub conducerea lui Corneliu Coposu, opoziţia de dreapta s-a coagulat. Partidele istorice, formaţiile ecologiste şi universitare au făcut un front comun unindu-se în alianţa Convenţia Democratică, care a avut un foarte bun simbol, Cheia, care trebuia să ne deschidă poarta spre un viitor mai bun. Din păcate, cu sănătatea ruinată de cei 17 ani petrecuţi în cele mai cumplite temniţe comuniste şi de eforturile necontenite pe care le-a făcut ca să închege opoziţia antifesenistă, seniorul politicii româneşti, Corneliu Coposu, s-a îmbolnăvit grav. După ce a fost operat în Germania, la întoarcerea în ţară, a făcut o mărturisire surorilor sale: „Nu mai plângeţi. Am vârsta când se moare. Mor însă cu un mare regret. Vă las ca pe nişte frunze în vânt (avea o situaţie materială modestă – n.r.). Nu am putut să-l aduc pe rege în ţară şi nu mai am timp să organizez congresul PNŢ-CD-ului”. Nu a apucat să instituie o conducere şi o linie directoare în partidul istoric pe care reuşise înainte de 1990 să-l înscrie în Internaţionala Creştin-Democrată şi n-a mai apucat să participe la primirea regelui în ţară, în acea grandioasă manifestare din aprilie 1992. 
Permiţându-i-se pentru prima dată să intre în România, pentru a sărbători Paştele, regele şi familia sa au fost întâmpinaţi pe străzile Bucureştiului de un milion de oameni care aclamau frenetic. Şi miliţienii care făceau ordine plângeau de emoţie. Moartea seniorului şi aura de erou care i s-a creat au ajutat Convenţia Democratică să acceadă la putere prin votul popular. Părea că România ieşise din mlaştina suferinţelor şi se îndrepta spre calea cea bună. 
Din păcate, ambiţiile personale au minat această alianţă politică. S-a pornit de la desemnarea candidatului la preşedinţie. Fiecare formaţie din Convenţie avea dreptul la cinci voturi. Erau mai mulţi candidaţi înscrişi în cursă, astfel că au avut loc mai multe tururi de alegeri. La primul tur a căzut liderul unui mic partid naţional democrat, cunoscut ca dizident împotriva regimului Ceauşescu - Nicu Stăncescu. La cel de-al doilea tur a căzut Sergiu Cunescu, care reprezenta în Convenţie Paridul Social Democrat Român.  La cel de-al treilea tur, surprinzător, PNŢ-CD-ul nu l-a sprijinit pe Ion Raţiu, vicepreşedintele partidului şi acesta a fost eliminat. În al patrulea tur au ieşit la egalitate Emil Constantinescu, propus de un sindicat universitar şi Nicolae Manolescu, care conducea un partid nou înfiinţat, Partidul Alianţei Civice (cu mare priză în rândul intelectualilor). A urmat o repetare a scrutinului şi cei cinci social-democraţi, care aveau o bună relaţie cu conducerea PNŢ, au votat pentru Emil Constantinescu. Aşa a ajuns acesta candidat la preşedinţia ţării. În campania prezidenţială, acesta a făcut o vizită regelui în Elveţia. Scriitorul Mircea Ciobanu (un fost coleg de facultate, care m-a onorat cu prietenia sa), mi-a relatat scena: „Emil Constantinescu se angaja că dacă va câştiga alegerile, după o campanie de lămurire a populaţiei, va organiza un referendum pentru reinstaurarea monarhiei (cea mai importantă dorinţă a seniorului Coposu – n.r.). Regele era de gheaţă la acest discurs. Cunoştea situaţia din ţară. El nu plecase printr-un referendum şi nu aştepta să fie repus pe tron în această manieră. Atunci aceasta n-ar fi avut nicio şansă”. 
A urmat un mandat în care Emil Constantinescu nu a reuşit în nicio direcţie. Nici restituirea corectă a proprietăţilor, nici deconspirarea dosarelor Securităţii şi nici restaurarea sistemului monarhic, care ar fi scos România din criza politică. Sub umbrela protectoare a lui Iliescu, liderii FSN s-au îmbogăţit jefuind avuţia naţională. Politica inaugurată de acest neocomunist a fost continuată cu succes de urmaşii săi, Adrian Năstase şi Victor Ponta. Un adevărat Dinu Păturică al timpurilor noastre, Victor Ponta, împreună cu ciocoii săi, baronii locali, a dus România spre prăpastie. Scandalurile zilelor pe care le trăim azi, unul după altul mai răsunătoare, ne arată în ce hal a ajuns ţara noastră, sărăcită de o clică de politicieni, toţi cu dosare penale, care aşteaptă acum să-şi primească pedepsele. Felul în care îşi vor alege românii viitorul preşedinte va determina viitorul naţiei pentru încă un deceniu. Români, mergeţi la vot şi gândiţi-vă bine pe cine votaţi. De voi depinde cum o să trăiţi de acum înainte!
Alin CIUPALĂ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu