23 septembrie 2014

Doi tineri câmpineni şi-au pierdut viaţa într-un tragic accident rutier pe DN1

Noaptea de sâmbătă, 20 septembrie, spre duminică, 21 septembrie, a fost ultima din viaţa tânărului Ciprian Chiţoiu (22 ani) şi a prietenei lui, Andrada Sobaru (19 ani), din Câmpina, care s-au stins înainte de vreme, în urma unui accident rutier care a avut loc pe DN1, în zona localităţii Nistoreşti. Lipsa de experienţă,  teribilismul şi carosabilul umed au fost motivele care au dus la cumplitul accident în care au fost implicate mai multe autoturisme. 


Potrivit declaraţiilor poliţiştilor, tânărul, aflat la volanul unui Citroen, se îndrepta spre Sinaia, pe banda a doua de mers, în momentul în care, deranjat de un alt participant la trafic, a trecut brusc pe banda întâi de mers, pentru a se reînscrie aproape imediat pe banda a doua. Manevra i-a fost fatală, pentru că a pierdut controlul volanului, acroşând un alt autoturism ce venea din sens opus. În urma impactului, Citroen-ul condus de Ciprian Chiţoiu s-a răsturnat în albia râului Prahova. Şoferul a suferit răni grave, iar medicii sosiţi la faţa locului nu au mai putut face nimic pentru el. Tânără care îl însoţea, fostă elevă a Colegiului Tehnic Forestier, a fost şi ea grav rănită, decedând în cursul zilei de duminică. Ceilalţi doi şoferi implicaţi în accident au scăpat doar cu răni uşoare. Traficul rutier a fost restricţionat în zonă temporar, iar la faţa locului s-au deplasat mai multe echipaje de intervenţie de la ISU şi Ambulanţa Prahova. 
Vestea trecerii în nefiinţă a celor doi tineri a făcut rapid înconjurul site-urilor de socializare, unde zeci de prieteni şi cunoscuţi au trimis mesaje de condoleanţe pentru familiile victimelor. 

Cuvântul care înţeapă

“Daţi-ne viitorul înapoi!”

“Give us our future back” a fost deviza scoţienilor care zilele acestea, trebuie să recunoaştem, au reprezentat un exemplu de curaj şi determinare pentru întreaga lume, în încercarea de a schimba cursul istoriei.
În urma demersului lor, am aflat cum o voce unită poate zdruncina un sistem şi că de aici înainte, niciun alt stat european nu va mai putea spune, cu lejeritate, că un referendum pentru autonomie sau independenţă este imposibil. 
Din cele întâmplate nu soarta scoţienilor mă frământă pe mine, ci forţa lor de a se opune, într-o lume desenată de puterea discreţionară a unei minorităţi. Mă gândesc cu amărăciune la neamul nostru ce-şi rabdă cu stoicism neajunsurile zi de zi, an de an, mandat de mandat. Oare nu învăţăm nimic din tot ceea ce auzim şi vedem că se întâmplă în lume?


Cu fiecare zi care trece, oraşul în care trăim se afundă tot mai mult într-un marasm economic cu efecte nocive pe termen mediu şi lung. Industria supravieţuieşte cu greu prin puţinele fabrici rămase în picioare, comerţul este mai palid ca niciodată sub talpa hipermarketurilor şi a monopolului impus de câţiva mari proprietari, serviciile trăiesc la cota de avarie, împuţinate de sărăcia cererilor direct proporţionale cu nivelul de trai, locurile de muncă dispar frenetic, obligându-i pe cei încă activi să plece în căutarea supravieţuirii, iar noi privim în tăcere cum ne fuge pământul de sub picioare. 
Dacă ar fi să facem un inventar a celor ce încă mai funcţionează în economia câmpineană, am putea constata că pe lângă cele trei - patru linii de producţie industrială se mai mişcă doar farmaciile, clinicile medicale, casele de pariuri şi amanet, magazinele second-hand, reprezentanţele de telefonie mobilă şi oarecum băncile. Fără un set de măsuri concrete, cât încă nu este prea târziu, în maxim cinci ani, populaţia oraşului va fi formată în proporţie covârşitoare din copii şi bunici.
În ultimii doi ani, am deschis această discuţie în repetate rânduri, atât în cadru instituţional, la nivel politic şi administrativ, cât şi în întâlniri particulare cu anumiţi demnitari care au promis locuri de muncă şi un management mai performant pentru oraşul în care trăim. Am cerut chiar şi o dezbatere publică, în ideea elaborării unei strategii pe termen mediu şi lung, care să răspundă la o întrebare simplă: încotro merge Câmpina din punct de vedere economic?
Nu interesează pe nimeni şi asta mă duce cu gândul la motivele unei astfel de inerţii vecină cu iresponsabilitatea.
Încă nu am identificat niciun motiv serios, în afară de cloaca pestriţă aflată la putere ce ţine piciorul pe frână. Şi-atunci mă întreb ce fel de oameni sunt aceştia şi ce urmăresc ei? Demagogi, incapabili ori marionete ce fac politică după dictare? În mare parte, da! Şi asta arată, fără dubii, direcţia în care ne îndreptăm.
Oraşul are nevoie de o altă viziune şi de oameni capabili să îşi asume implementarea unor proiecte pentru generaţiile următoare. Într-o lume în care dinamica socială şi economică se schimbă în ritm alert, nu mai este de ajuns să asfaltezi străzi, să modernizezi parcuri şi să aştepţi încasarea taxelor şi a impozitelor. Managementul urban în lumea civilizată înseamnă dezvoltarea progresivă a societăţii în toate segmentele  ei. Nu vreau să intru în detalii, pentru că aş ajunge în zone mlăştinoase de cauzalitate şi ştiu mulţi indivizi care se vor oripila odată cu devoalarea adevăratei lor feţe. Vreau doar să trag un semnal de alarmă, în mod public de data asta, pentru a urni în sfârşit lucrurile. Cu alte cuvinte, daţi-ne viitorul înapoi!
Florin FRĂŢILĂ

Editorial

DEZGROPAŢI-I PE PROFESORI!

Niciun ziarist n-a avut vreodată ideea de a participa incognito la aşa numitele Consfătuiri care au loc la fiecare început de an cu profesorii. Ar ieşi un reportaj de senzaţie despre Ţara lui Urmuz. Un neofit s-ar aştepta să fi asistat la discuţii despre rezultatele tot mai proaste la evaluări, despre creşterea galopantă a analfabetismului funcţional, despre cauzele abandonului şcolar şi ale violenţei accentuate, să facă o comparaţie între nivelul de dificultate al subiectelor de acum 15 ani şi cel de acum, despre pseudo-gratuitatea învăţămîntului românesc, despre cum sunt alcătuite programele şi manualele, despre recentele iniţiative guvernamentale în legătură cu a treia sesiune la BAC şi colegiile universitare profesionale fără BAC (cine alţii decît profesorii ar trebui întrebaţi despre aşa ceva?), despre salariile lor de mizerie, despre ce motivaţii mai are un elev de azi să înveţe şamd. Credeţi că a discutat cineva funambulesca iniţiativă cu manualele digitale? Ei aş! Deşi esenţa chestiunii: dacă asemenea bazaconii care nu există nicăieri în lume sunt într-adevăr necesare şi folositoare în formarea copilului nu a fost deloc luată în discuţie publică. V-am pierdut? Nicio grijă, nu se dezbate nimic din aceste chestiuni de specialitate strictă. Inspectorii dictează şi profesorii completează. Hîrtii. Profesorul român este îngropat sub hîrtii. Unde abia mai respiră. 


Contrar cu ceea ce se întîmplă în justiţie, aici tu trebuie să dovedeşti  că ai înfăptuit actul didactic. Practic orice ai face trebuie să fie dublat de hîrtii doveditoare. Faci o excursie, un cenaclu literar, o expoziţie de desene, o acţiune de ecologizare, o dezbatere, un concurs? Îţi trebuie un întreg dosar care „să ateste” ce ai făcut. Culmea aberaţiei este cînd conducerea şcolii îţi eliberează un act prin care adevereşte că ai făcut cutare lucru în faţa conducerii şcolii. Am ridicat din sprâncene cărunte cînd am primit o adeverinţă necerută că am lucrat la revista şcolii. Păi nu se vede revista? Primul pas în reformarea învăţămîntului ar fi o radicală de-birocratizare, o reducere cu 75% a numărului de hîrtii de completat. În aşa fel încît profesorul să aibă timp să se gîndească şi să citească. Chestii care pe diriguitorii noştri nu-i interesează deloc. Ba, cred eu, le socotesc periculoase. E suficient să vezi ce le spun alde Mazăre sau Laura Georgescu copiilor ca să înțelegi că bieţii profesori (cîţi au mai rămas credincioşi idealului clasic al umanismului şi nu au abandonat lupta producînd roboţei pentru o societate de roboţi) nu mai au nicio şansă. Spectacolul grotesc de la deschiderea anului şcolar te face să disperi de ipocrizia generală. Ni se vorbeşte de digitalizare, dar un procent substanţial dintre şcoli nu au autorizaţie sanitară, ba chiar ne-a fost arătată o învăţătoare (eu aş propune-o pentru o decoraţie) care face orele la ea în sufragerie pentru că şcoala din sat e impracticabilă. Aici e cald şi nu sunt şobolani, cum declara cu inocenţa caracteristică o fetiţă. Da, ne transformăm pe nesimţite în rozătoare de hîrtii. Cineva făcea observaţia absolut fundamentată că invenţia calculatorului (cu adjuvantul numit imprimantă sau copiator), în loc să cruţe pădurile, a dus la o explozie a consumului de hîrtie. Prin miracol, învăţămîntul românesc funcţionează încă. Dar asta se explică, pe de o parte, prin drogul numit meditaţii, adică, în fond, printr-un învăţămînt complet privatizat şi necontrolat de stat, şi, pe de altă parte, prin abnegaţia inexplicabilă şi harul unor profesori risipiţi ici şi acolo, care-şi fac datoria cu un admirabil devotament în pofida sistemului. Trebuie să acceptăm că, aici ca şi în sănătate, cultură, biserică, administraţie, lucrurile bune se fac nu pentru că sistemul funcţionează, ci doar pentru că mai există oameni care au cultul lucrului bine făcut. Din păcate, ei se răresc şi sistemul îşi acoperă nimicnicia tocmai prin calitatea unor astfel de specialişti. În interiorul şcolii, aceştia sunt sufocaţi de mediocritatea de concepţie complet opusă meritocraţiei, de salariile de subzistenţă şi de birocraţie. Unde e omul pe care trebuie să-l construiască acest sistem? Nu e!
P.S. Omul nou a putut fi văzut în acest spectacol horror care a fost lansarea plagiatorului Ponta pentru Cotroceni. De 25 de ani n-am mai văzut asemenea oribilităţi. M-am săturat de acest pseudo-orice. Dar şi de „societatea civilă” care-i tolerează orice. Toate ligile feministe care fac zarvă pe tot felul de „discriminări” reale sau imaginate tac mîlc atunci cînd apare traficantul de carne vie Mazăre, cu suita lui de amazoane, ba mai şi regretă televizual că nu a putut aduce şi minorele. O asemenea tăcere de mormînt va domni peste România, mulţi cred că asta înseamnă „pace”, „înţelegere”, „armonie”. Nu, înseamnă pur şi simplu entropia finală.
Christian CRĂCIUN      

Eveniment fotbalistic în Cupa României

FC Fortuna Poiana Câmpina - Dinamo Bucureşti

Miercuri, 24 septembrie, începând cu ora 20.30, pe stadionul “Ilie Oană” din Ploieşti, divizionara B, FC Fortuna Poiana Câmpina va întâlni în şaisprezecimile Cupei României la fotbal pe mult mai titrata echipă de liga I, Dinamo Bucureşti. 


Clubul Fortuna Poiana Câmpina anunţă că biletele pentru meci au fost puse în vânzare la stadionul “Fortuna” din Poiana Câmpina, precum şi la magazinele Vodafone, Orange, Domo ori Germanos.
Pentru spectatorii din Câmpina şi localităţile limitrofe, clubul pune la dispoziţie, în mod gratuit, autocare (plecarea la ora 18.00) în care vor putea urca doar suporterii care au bilet pentru meciul cu Dinamo.

Prim-procurorul Gheorghe Graur a fost promovat

Prim-procurorul de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpina, Gheorghe Graur, a fost promovat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, iar funcţia ocupată de acesta până în prezent a rămas vacantă. Graur a susţinut în luna mai un examen de promovare la care a obţinut calificative maxime, astfel încât începând din luna august acesta figurează ca procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.


Surse judiciare au precizat că Gheorghe Graur va asigura cu delegaţie conducerea Parchetului Câmpina pe o perioadă de şase luni, cu posibilitatea de prelungire, până la data la care Consiliul Superior al Magistraturii va organiza concurs pentru ocuparea postului vacant. 

Mai nou, PSD achiziţionează şi foşti primari

Ordonanţa migraţiei politice, recent respinsă în Camera Deputaţilor pe fondul absenteismului parlamentarilor, aduce în prim plan şi alte forme de traseism politic în beneficiul social-democraţilor. Dacă iniţial legea a fost pritocită, în principal, pentru racolarea de primari, iată că se ivesc şi situaţii în care foşti primari, cu state vechi în zona de dreapta a eşichierului politic, pe care liberalismul nu poate să-i mai încapă, se aventurează în cercul puterii din proprie iniţiativă. Unul dintre cazuri este cel al lui Nicolae Ferăstrăeru, fost viceprimar al oraşului Breaza în mandatul 2004 - 2008 şi primar în perioada 2008 - 2012, care a părăsit PDL după mai bine de 15 ani de activitate în rândurile acestei formaţiuni politice.


Surse din cadrul organizaţiei PDL Breaza ne-au declarat că opţiunea lui Ferăstrăeru nu este tocmai surprinzătoare, din moment ce la alegerile din 2012 s-a luptat la baionetă cu adversarii din USL, a pierdut alegerile şi de atunci nu are foarte multe vorbe de împărţit cu primarul liberal Răzvan Bălăşescu şi echipa acestuia.
De precizat că alături de Nicolae Ferăstrăeru, în prezent consilier local, s-a mai înscris în PSD şi Radu Mitrea, un alt consilier ajuns în legislativul local din Breaza pe listele PDL. 

PP-DD Prahova migrează în masă la UNPR

Printre aleşii locali din Prahova care au decis să schimbe partidul, după ordonanţa migraţiei politice emisă de guvernul Ponta, se numără şi foarte mulţi PP-DD-işti pe care îi regăsim în prezent atât la UNPR-iul condus de vicepremierul Gabriel Oprea, cât şi la PSD. Astfel, viceprimarul Ploieştiului, Raul Petrescu, prim-vicepreşedintele organizaţiei judeţene PP-DD - Nicolae Niculicea şi mai mulţi consilieri locali din oraşul Urlaţi şi comuna Berceni, Diana Severin (foto) - candidat al PP-DD Ploieşti pentru funcţia de primar la alegerile locale din 2012, au părăsit partidul alăturându-se astfel consilierilor judeţeni Diana Niculescu şi Cătălin Niţă, înregimentaţi cu doar o săptămână mai înainte sub steagul PSD.


La Câmpina, aleşii partidului înfiinţat de Dan Diaconescu nu dau semne de oboseală în ceea ce priveşte apartenenţa. Într-o recentă declaraţie de presă, consilierul judeţean Jenica Tabacu, liderul grupului local al PP-DD, a afirmat că nu este interesată să plece la alt partid, ceea ce ne poate duce cu gândul că şi cei patru consilieri locali - Ionuţ Piţigoi, Viorica Stănică, Luminiţa Dumitrescu şi Mihai Tifigiu - îi vor urma exemplul. Cu toate astea, ar mai fi destul timp să se răzgândească până la expirarea celor 45 de zile de mercato politic oferite de guvern. 

Prezidenţiabilul William Brânză ne spune cum stă treaba cu “ofiţerul acoperit” invocat de Băsescu

Într-o recentă emisiune televizată, prezidenţiabilul propus de Partidul Ecologist, William Brânză, le-a povestit ziariştilor cum stă treaba cu “ofiţerul acoperit” invocat de Traian Băsescu în mesajele sale publice referitoare la candidaţii din acest an pentru fotoliul de la Cotroceni. 


"Pe mine mă amuză. Poate-mi face și bine. Ca atare, nu vreau să mă disculp. Unii spuneau că am fost cu americanii, alții cu altcineva. Vorbind serios, pregătirea mea este juridică, sunt avocat. Orice candidat strânge semnături, ceea ce fac și eu și sper să le strâng până-n 23 septembrie. Dacă aș fi ofițer acoperit, în seara aceasta ar fi riscul să vină să mă ia mascații de aici, pentru că încalc legea. Orice ofițer care intră în politică și face politică intră în conflict flagrant cu statul de drept. Șeful lui are obligația în momentul acela să îl denunțe pentru că face un derapaj. În SRI există o direcție, pentru protecția Constituției. În momentul când un ofițer vine și intră în politică așa, de capul lui, în momentul ăla a încălcat legea și va fi săltat cu mascații ca orice infractor de drept comun. Dacă mă întrebați dacă am fost fost ofițer, e o altă teză. Răspunsul meu este unul pe care nimeni nu l-ar lua în seamă. Un fost ofițer, când iese din sistem, la plecare, semnează un angajament. De acela nu poți ști niciodată dacă a fost sau nu a fost. El are dreptul să divulge numai prin dispoziția CSAT. Dacă el o face de capul lui, iarăși încalcă legea. Se presupune că el a fost ofițer acoperit undeva, a fost implicat în niște lucruri serioase, plecând de la premiza că ofițerul este un model, apără Constituția, este un om moral, un om, care, cu prețul vieții își salvează țara și, culmea e că mai este și foarte puțin remunerat. Gluma e glumă și eu am cerut public domnului Traian Băsescu să spună, până când începe campania pentru alegerile prezidențiale, cine este. Ca cetățean, mă deranjează acest lucru. Când arunci o ipoteză, trebuie să o explici. Ești președintele României și acesta este un motiv de suspendare. (...) Nu am avut nicio legătură cu serviciu secret. Știți că se pleacă de la premiza ‘cine se scuză, se acuză’, eu am dat toată această teorie bazată pe date reale și concrete, pe care le găsiți și în lege. Există clar o scăpare în legea de organizare a SRI și SIE că nu pot face politică ofițerii și ofițerii acoperiți. Eu m-am oferit, cu multă amiciție, că le voi face gratuit acest amendament ca să închidem această lege, cum se introduc și actualii ofițeri și foștii ofițeri. La ora asta, foștii nu știm de ei, actualii știm" , a spus candidatul PER, William Brânză, la B1 TV (declaraţie preluată de pe www.dcnews.ro)
Aşadar, William Brânză revine în forţă în politică, dovedind că este un personaj foarte complex, din moment ce în ianuarie 2014 se legăna pe trompa unui elefant (într-o vacanţă în Africa - v. foto), pentru ca numai câteva luni mai târziu, în septembrie, să îşi anunţe candidatura la preşedinţie, abordând ulterior teme delicate cum ar fi aceea legată de statutul ofiţerilor sub acoperire.  

Câmpineanca Ana Maria Guran, în primii patru admişi la UNATC

Moştenind probabil arta oratorică de la mult mai cunoscutul său tată, deputatul Virgil Guran, Ana Maria Guran a decis să facă un pas mai departe, alegând să studieze în următorii ani arta dramatică. Astfel, tânăra a reuşit frumoasa performanţă de a intra cu a patra medie (9,20), la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, secţia Actorie, pe fondul unei acerbe concurenţe, 600 de candidaţi pentru 90 de locuri disponibile. 


Succesul tinerei actriţe nu este deloc întâmplător, dacă ţinem cont de faptul că Ana Maria a debutat deja pe marile ecrane în rolul principal dintr-un film de lung metraj, “Lumea e a mea”, ce va fi lansat în curând şi în SUA. Cu o distribuţie aproape exclusivă de actori tineri, filmul de debut al regizorului Nicolae Constantin Tănase, prezintă povestea Larisei (rol interpretat de Ana Maria), o fată de 16 ani care trăieşte într-un oraş de lângă mare. Larisa este îndrăgostită de Florin, Don Juanul liceului şi îşi doreşte cu orice preţ să ajungă cineva, într-un mediu violent, dominat de bani şi influenţă.
“Lumea e a mea” este o producţie independentă, realizată cu bani puţini şi mult entuziasm. Scenariul este scris de Raluca Mănescu, care face parte şi din echipa de producţie. Producătorii filmului sunt Tudor Giurgiu (Libra Film) și Radu Stancu (deFilm). 
Pentru că avea nevoie de interpreţi foarte apropiaţi de vârsta personajelor, regizorul a dat un anunţ pe Facebook, pentru a găsi tineri pasionaţi de film. Aşa au ajuns Ana Maria Guran şi Florin Hriţcu în rolurile principale, selectaţi fiind din sute de tineri dornici de afirmare.


„Cred că Nicolae Constantin Tănase este cea mai proaspătă nouă voce a cinemaului românesc şi am mare încredere în filmul lui de debut. E un demers curajos, aş zice chiar kamikaze, filmarea unei poveşti dificile, folosind neprofesionişti în rolurile principale şi lucrând cu o echipă restrânsă şi fără experienţă în filmul de lungmetraj. Vizionând însă primele secvenţe filmate la malul mării cred că pariul va fi câştigat şi «Lumea e a mea“ va fi marea surpriză cinematografică a anului 2014“ - Tudor Giurgiu, producător.
Filmul va fi distribuit în România de Transilvania Film, iar premiera va avea loc cel mai probabil anul viitor.

Deschiderea anului şcolar 2014-2015 la Şcoala Postliceală Sanitară “Louis Pasteur”

Noul an școlar a debutat la Şcoala Postliceală Sanitară “Louis Pasteur” cu o scurtă festivitate în care elevii din  anii II şi III, care au obţinut cele mai mari medii generale la sfârşitul anului şcolar precedent, au fost premiați. 

Cei mai buni elevi au primit diplome și cărți din partea școlii, oficiile fiind făcute de către profesorii diriginți. Elevii anului I, bobocii școlii, au făcut cunoștință cu profesorii și au fost repartizați în clase. 


D-na Elena Murariu, în calitate de președinte al Asociației Mutuale Amus France Roumanie, asociație care administrează școala, i-a felicitat pe premianţi şi i-a prezentat pe boboci, proaspeţii elevi ai instituţiei. Şcoala Postliceală  “Louis Pasteur” are în acest an şcolar 306 elevi înscrişi în cei trei ani de studii, la cele două specializări – asistent medical generalist şi asistent medical de farmacie și dispune pentru anul școlar 2014-2015 de personal didactic 100% calificat.

File de cronică - Clasa muncitoare merge în paradis

Epoca de Aur (2)

Am împrumutat acest titlu de la un film din perioada neorealismului italian, în care actorul Marcello Mastroiani interpreta rolul unui lider socialist. Socialismul preluat mai târziu de Marx şi transformat în comunism a avut multe idei utopice. Marx, în urmă cu un veac şi jumătate, în lucrarea - program “Manifestul partidului comunist”, a introdus această noţiune în deschiderea lucrării prin fraza: “O stafie bântuie prin Europa, stafia comunismului”. De la socialiştii care l-au precedat, supranumiţi acum utopici - (am avut şi în România pe Theodor Diamant, care în Prahova, la Scăieni, înfiinţase un falanster - o comunitate în care toţi membrii munceau împreună şi împărţeau în mod egal roadele) - Marx a preluat mai multe idei. În viziunea lui, în societatea socialistă, cei care munceau primeau o retribuţie corespunzătoare calităţii şi cantităţii muncii depuse, iar când se trecea la forma superioară, societatea comunistă, forma de retribuire se modifica şi se aplica principiul potrivit căruia fiecare primea un salariu potrivit cu necesităţile sale, nu cu valoarea muncii depuse.

sursa foto: www.facebook.com/grecu.marius
Am făcut această introducere ca să ne întoarcem la istoria clasei muncitoare din Câmpina şi din împrejurimi. În perioada interbelică, pe vremea marilor societăţi “Steaua Română”, “Astra Română”, “Concordia”, muncitorii aveau o situaţie care le permitea să-şi întemeieze celor de la ţară gospodării închegate, celor de la oraş o casă cu grădină în cartierele mărginaşe. Era o aşa-zisă aristrocraţie muncitorească: maiştri, chirovnici (cei care conduceau producţia sondelor din schele), muncitori cu înaltă calificare. Societăţile străine, care aveau metode moderne de producţie, au introdus o serie de avantaje pentru salariaţii lor. “Astra Română” avea o bancă la Haga şi fiecare salariat, la salariu, depunea o sumă pe care societatea o dubla. În timp, petroliştii noştri câmpineni au strâns la Haga sume considerabile, care s-au întors în ţară prin anii ‘50. Tot “Astra Română” oferea muncitorilor de la Uzina Poiana nişte condiţii pe care urmaşii nu le-au mai avut niciodată. Am cunoscut patru generaţii de meşteri din familia Mândăianu, care au lucrat pe rând în această uzină. Constantin - zidar, fiul său Ion - strungar de excepţie, băiatul acestuia, Puiu - frezor şi ultimul, care a lucrat până când uzina s-a închis, Cristi - un mecanic auto cu mâini de aur. Mă opresc puţin la Ion, pentru că el reprezintă perioada în care uzina aparţinea “Astrei Române”. Fiind unul dintre cei mai apreciaţi strungari, avea în fiecare an un ucenic care făcea practică pe lângă el (şcoala profesională dura 3 ani şi la final urma un an de practică în uzină). La finalul stagiului, ucenicul a ieşit primul pe uzină dintre colegii săi, iar maistrul a fost recompensat atunci cu o primă generoasă. Acesta şi-a chemat ucenicul, i-a înmânat plicul şi i-a spus: “Banii ăştia sunt ai tăi, tu ai muncit pentru ei”. Copilul s-a dus acasă fericit, dar când mama sa a văzut acea sumă substanţială a intrat în panică, l-a luat de mână şi a fugit cu el la uzină, crezând că banii au fost furaţi. Întâmplarea o povestea, până la bătrâneţe, cu nostalgia vremurilor trecute, copilul care ajunsese acum patron de service pe la Cornu. Printre ucenicii lui Ion Mândăianu s-a numărat şi un fost prim ministru, Constantin Dăscălescu, care de câte ori vizita uzina îşi îmbrăţişa maistrul, lăudându-se cu meseria pe care o învăţase de la acesta în tinereţe. 

sursa foto: www.facebook.com/grecu.marius
Erau atunci vremuri bune pentru toţi salariaţii uzinei, care primeau la prânz, la locul de muncă, o friptură şi o sticlă de vin. Aşa se explică faptul că în Câmpina nu au existat greve şi organizaţii de partid comuniste. Ar fi o excepţie, în anii primului război, când zona noastră, importantă pentru bogăţia ei în petrol, era sub conducerea armatei de ocupaţie germană. Muncitorii de la Atelierele Centrale ale societăţii “Steaua Română”, care avea un director german, nemulţumiţi că li se impuneau norme mari, au făcut grevă. Directorul a chemat jandarmeria germană, muncitorii au fost aliniaţi în curtea uzinei, număraţi din zece în zece, s-a format un grup de vreo 60 de persoane şi toţi au fost trimişi, ca să le vină mintea la cap, pentru o scurtă perioadă, în închisoarea Doftana.  Aceasta este singura grevă consemnată în istoria mişcării muncitoreşti câmpinene din acele timpuri. Aici nu a existat niciodată nici măcar un nucleu comunist, în schimb erau foarte puternici socialiştii, care activau în cadrul partidului social - democrat. Exista şi un important sindicat, Uniunea Muncitorilor din Petrol. Muncitorii petrolişti au ridicat, din fondurile sindicale, un sediu impunător, pe strada principală (pe locul actualelor telefoane) - “Casa Poporului”, cu club, sală de întruniri, bibliotecă, cinematograf. 
A urmat perioada anilor ‘50, când după naţionalizare, comuniştii reprezentanţi atunci de Partidul Muncitoresc Român, au încercat să-i atragă pe muncitori de partea lor. Din cei mai de jos oameni, fără şcoală şi fără calificare, au recrutat miliţieni, securişti, activişti de partid, procurori, judecători, din care puţini urmau şi nişte cursuri, facultăţi muncitoreşti cu durată de câteva luni. Au fost în Câmpina judecători şi ofiţeri de miliţie şi securitate care aveau numai patru clase primare. Muncitorii, într-o perioadă de mari restricţii, aveau cartele de alimente, echipamente de protecţie gratuite, mese calde la prânz la cantină la preţuri foarte convenabile şi mulţi au fost instalaţi în locuinţe naţionalizate de la fosta burghezie. Perioada aceasta idilică nu a durat mult timp, deoarece economia, care mergea prost, cerea eforturi mari pentru fabricile din oraş. Apăruse un sistem împrumutat de la sovietici, un titlu onorific pentru muncitorii care depăşeau norma: stahanovişti (Alexandru Stahanov, un minier rus care reuşise într-un schimb să depăşească de trei ori norma de extras cărbune). Stahanoviştii care munceau pe rupte beneficiau de mici avantaje. Copiii lor primeau burse şi intrau uşor la facultate. Munca era însă istovitoare. Se muncea în trei schimburi. Schimbul III, de la 11 la 7 dimineaţa, era cel mai epuizant, întrucât nu puteau să se odihnească niciun minut: ziua munceau acasă, noaptea în uzină. Au găsit însă şi soluţii. Un strungar, tot de la Poiana, mi-a povestit o amintire din tinereţea lui. Proaspăt angajat, trebuia să strunjească într-un oţel extrem de dur un ax care era o piesă principală pentru tractoarele cu şenile reparate în uzină. Avea o normă foarte mare pe care niciodată nu reuşea să o realizeze. Un muncitor bătrân, văzându-l necăjit, i-a oferit o soluţie: “Du-te în fundul atelierului, unde în lada în care se strâng rebuturile o să găseşti bucăţi de metal mai moale. Ia-ţi de acolo fier, strunjeşte-l şi lucrul o să meargă”. Şmecheria asta românească, care se practică şi acum, l-a salvat. El făcea norma, dar tractorul când ajungea în schelă, după o săptămână trebuia să fie întors la reparat, cu axul din nou rupt. 
În anii ‘50, clasa muncitoare era totuşi satisfăcută. Muncitorii aveau întâietate în multe domenii. Primeau credite şi îşi construiau locuinţe pe teren dat de primărie, cartela de muncă grea le asigura mai multe alimente decât primea restul populaţiei şi aveau o protecţie din partea conducerii de partid, care în cazul unor litigii la locul de muncă ori procese la tribunal le lua mereu parte. 
Treptat, treptat, această perioadă idilică s-a încheiat. În Epoca de Aur, când planul trebuia realizat cu orice preţ, condiţiile au devenit foarte aspre. Poate niciodată clasa muncitoare n-a fost asuprită ca atunci. Erau chemaţi sâmbăta şi duminica la uzină şi trebuiau să lucreze în condiţii mizere, în frig, cu mâncare puţină şi multe alte neajunsuri. Mâncarea era puţină datorită faptului că toate alimentele se exportau. Câmpina şi zonele adiacente nu aveau producţie agricolă, iar oraşul nostru semăna cu un oraş asediat. Pentru cei de la oraş, pâinea şi alimentele principale erau cartelate. Dacă un navestist ieşea de la serviciu şi voia să cumpere o pâine, nu era servit. La el în sat, avea la cooperativa sătească repartizată o raţie de 400 grame untdelemn pe lună şi 500 de grame de zahăr. Pentru aceste alimente strict necesare în familie, el trebuia să ducă, în schimb, la cooperativă nişte produse din gospodărie. În general, gestionarul le cerea să aducă ouă, însă locuitorii din satele noastre, cumpărau oăule din oraş (nu mai creşteau păsări şi animale). Stăteau la coadă ore şi ore, ca să cumpere 10 ouă când aveau noroc. Le duceau apoi la cooperativă, gestionarul le strângea câteva săptămâni, până se aduna o cantitate mai mare şi le trimitea la aprozarul din oraş. 
Uneori plecau să-şi ia pâine din Bucureşti şi aveau surpriza să fie controlaţi de jandarmeria CFR pe tren şi să li se confişte sacul cu pâine. Lucrul acesta i-a exasperat. Salariile erau convenabile, condiţiile de viaţă la sate se civilizaseră, dar lipsa cumplită de alimente devenise o povară. Alimentarele erau goale cu desăvârşire. Rând pe rând au dispărut şi cele mai puţin solicitate produse: căpăţânile de porc, peştele oceanic, stavridul, conservele. Am fost martor la o scenă petrecută în BIG-ul care era pe locul actualului Carrefour. În şirul de măcelării goale era o unitate de tip “Gospodina”. Nu se mai găseau şniţele, sarmale şi alte lucruri pretenţioase. Din stavridul acela care nu era cumpărat şi se strica în frigidere, s-a găsit o soluţie şi se făceau chiftele de peşte. Un muncitor care voia să cumpere ceva pentru acasă, a cerut  o pungă de chiftele, însă constatând că ceva nu e în regulă, a întrebat din ce sunt făcute. Când vânzătoarea i-a spus că sunt din peşte, acesta explodat. “Chiftele de peşte! Chiftele de peşte! Ceauşescu să le mănânce!” 
Au fost cazuri şi de proteste mai ample în noiembrie 1989, cu ocazia ultimului congresc PCR, Congresul al XIV-lea. Strada principală era pavoazată cu drapele, lozinci şi portrete. Un tânăr muncitor din Telega, seara, le-a dat foc la toate. În Câmpina nu au fost acţiuni atât de mari cum au fost cele de la Braşov sau cele de pe Valea Jiului, dar izolat, spontan, au fost destule manifestări împotriva regimului ceauşist. Senzaţie a făcut atunci un inginer de la Institutul de Petrol, un om deosebit, manierat, cu o activitate profesională de excepţie, care a refuzat propunerea de a fi trimis delegat la Congresul XIV PCR, motivând că el nu-l va alege pe Ceauşescu. 
Alin CIUPALĂ

Călător prin lume

Comori ale Umanităţii, salvate!

Salvarea monumentelor ce se aflau în calea apelor viitorului lac de acumulare Nasser din Egipt (lungime cca 500 km) a reprezentat un efort uriaş al întregii omeniri care, contribuind cu fonduri şi specialişti, sub coordonarea Unesco, a reuşit acest lucru. Zece temple au fost dezasamblate şi reasamblate pe un teren mai înalt, alte două au fost donate unor state (SUA şi Olanda) care au contribuit substanţial la această campanie, multe artefacte au luat drumul marilor muzee ale lumii, iar unele au rămas pe fundul lacului, aşa cum s-a întâmplat şi la noi cu vechiul oraş Orşova sau insula Ada-Kaleh, aflate pe fundul lacului de acumulare de la Porţile de Fier. Printre templele salvate, un loc aparte în ocupă templul lui Ramses al II-lea (cel Mare), unul dintre cei mai puternici faraoni, cel care a dus Egiptul pe cele mai înalte culmi ale puterii. Templul de la Abu Simbel este considerat al treilea important monument al Egiptului Antic, după Piramidele de la Giza şi Sfinx.
Am fost de multe ori în Egipt, dar la Abu Simbel am ajuns o singură dată, căci este greu de ajuns în condiţiile unei croaziere pe Nil, ce începe la Aswan. Sunt 320 km de parcurs prin deşertul nubian, este extrem de cald (peste 40 de grade) şi trebuie plecat foarte devreme, la 3-4 dimineaţa, pentru a te putea întoarce la timp pentru plecarea vasului. Dar, împreună cu 25 de temerari, plec spre Abu Simbel. Străbatem deşertul pe o panglică de asfalt între dunele de nisip ce mărginesc şoseaua, fără să întâlnim măcar un sat şi în cele din urmă ajungem în faţa “minunii”. Faţada templului este impresionantă. Ea constă în patru statui ale faraonului, fiecare având 20 m înălţime, cele mai mari statui ce au supravieţuit din Egiptul Antic, reprezentându-l pe Ramses al II-lea şezând pe tronul său, având la picioare captivi legaţi, africani şi asiatici, duşmanii săi; pe de o parte şi alta a regelui sunt statui cu Tuya, mama sa şi Nefertari, soţia sa, iar între capetele statuilor Ra, Zeul Soarelui.
Distanţa de la o ureche la alta este de 4 metri, iar linia buzelor măsoară un metru. Statuile nu sunt doar simboluri ale forţei şi măreţiei acestui faraon, ele au şi un rol funcţional, fiind şi coloane ce susţin faţada de 31 m înălţime. Templul, dedicat zeilor Amon Ra, Harmakis şi Ptah, are o lungime de 65 m, o lăţime de 38 m şi a fost construit dintr-o singură rocă. Decoraţiile zidurilor preaslăvesc gloria militară a lui Ramses al II-lea. Poetul curţii, Pentaur, a compus un lung poem epic despre expediţia lui Ramses în Siria. Poemul poate fi văzut nu doar aici, dar şi în templele de la Luxor şi Karnak. Uimitor este faptul că de două ori pe an, pe 21 martie şi pe 21 septembrie (echinocţiul de primăvară şi toamnă), când ziua este egală cu noaptea, la ora 5.58, o rază de soare pătrunde în templu şi scaldă cu lumina sa feţele lui Amon Ra şi Ramses, pentru ca după câteva minute să facă acelaşi lucru cu statuia lui Harmakis. După 20 de minute, lumina dispare fără a atinge statuia lui Ptah, care îl reprezintă pe Zeul Întunericului. Interiorul este mai puţin spectaculos, aşa că ieşim în soarele arzător pentru a admira, undeva în dreapta templului, un templu mai mic, al soţiei sale, Nefertari.
Povestea salvării templului lui Ramses al II-lea este umitoare şi arată forţa “faraonică” a omului. Dintre multe proiecte a fost ales unul suedez, care a propus tăierea templului în bucăţi şi reasamblarea sa pe un platou înalt de 90 m, aflat la 200 m de apă. O răşină specială (33 tone) a fost injectată în 17.000 de găuri pentru a consolida structura, după care monumentul a fost tăiat în 1036 de blocuri, fiecare cântărind în medie 30 de tone. Două bolţi uriaşe, din beton armat, au fost făcute şi acoperite cu nisip, pietriş şi rocă, pentru a da forma iniţială a uriaşei roci în care templul fusese săpat. 


În interiorul acestui “clopot”, el a fost reasamblat, cu grija de a avea aceeaşi poziţie pe care o avusese iniţial. Reconstrucţia “faraonică” a început pe 21 mai 1965 şi s-a încheiat în 1968. Ascultăm povestea ghidului nostru, privim lacul ce clipoceşte undeva la picioarele noastre şi ne felicităm pentru faptul că am străbătut deşertul ca să vedem această “minune” a lumii.


S-a făcut şi mai cald, şoferul ne spune că sunt 43 de grade, cumpărăm câteva suveniruri şi în răcoarea autocarului ne îndreptăm înapoi spre Aswan. Pe drum ne oprim şi luăm nişte nisip deşertic ca amintire, pentru ca după trei ore să facem o altă oprire, pentru a vedea un alt templu ce a fost salvat din calea apelor - complexul de temple Philae. Templul dedicat Zeiţei Isis, protectoarea morţilor, dar şi Zeiţa femeilor, a sexualităţii şi purităţii, este considerat unul dintre cele mai bine păstrate temple ptolomeice. Pentru a fi salvat, a fost dezasamblat şi mutat bucată cu bucată pe insula Egelika.
Lăsăm autocarul în parcare şi câteva bărci ne duc pe insula, loc sacru, unde se spune că fiecare egiptean trebuie să ajungă măcar o dată în viaţă. Sprea marea noastră plăcere şi surprindere, vedem pe insulă “Chioşcul lui Traian” sau “Patul Faraonului”, construit în timpul Împăratului Traian, în jurul anului 100. Basoreliefurile de pe zidurile laterale îl prezintă pe Traian aducând ofrande lui Isis, lui Osiris (stăpân al vegetaţiei şi al lumii de apoi) şi lui Horus (zeul războinic al soarelui). Acest “chioşc” nu face parte din templul propriu-zis, dar a devenit un simbol al insulei şi un punct de atracţie. Admirăm basoreliefurile, coloanele delicate, de o mare frumuseţe şi mammisi/ “locul de naştere”unde faraonii îşi arătau legitimitatea lor de muritori ce se trag din Horus. 
Părăsim insula cu regretul că nu putem vedea spectacolul de sunet şi lumini, reluând drumul spre Aswan, unde ne aşteaptă vasul nostru. După o scurtă odihnă, clopoţelul sună invitându-ne pe puntea superioară pentru “ceaiul de la ora 5”. Atmosferă de “Five o’clock”: lumea elegantă, parfumată, ceaiul tare şi aromat, fotoliile confortabile, toate creează o ambianţă plăcută ce stimulează discuţiile cu ceilalţi colegi de călătorie.
Vasul se desprinde uşor de la mal şi începem călătoria în aval, spre Luxor. Trecem pe lângă feluccile cu turişti sau mărfuri, pe lângă alte vase de croazieră (peste 250 pe Nil), având la provă căpitanii îmbrăcaţi în ţinută clasică egipteană (acea cămaşă lungă şi largă - galabiya şi cu turban pe cap), vedem copii ce se scaldă în apa Nilului, pentru că în partea aceasta a fluviului, în aval de “marele baraj”, nu mai există crocodili.  Salutăm felahii (ţăranii) care scot apa din fântâni cu o roată trasă de un bivol (aşa cum aveam şi eu această imagine în manualul de istorie de clasa a V-a, elev fiind), trecem pe lângă sate sărăcăcioase cu case din lut, fără uşi sau ferestre, pe lângă lanuri cu porumb, bem o ultimă ceaşcă cu ceai în lumina apusului de soare şi coborâm în cabinele noastre, să ne pregătim pentru cină şi pentru concursul “Galabiya Party”, unde va fi premiată cea mai frumoasă rochie tradiţională.
Seara este deosebit de plăcută, cu defilarea concurenţilor, pe muzică tradiţională şi galabeiy care de care mai frumoase. După ce mai zăbovim o vreme pe punte privind la luna ce se oglindeşte în apă, mergem la culcare. A doua zi ne vom trezi foarte devreme pentru a vizita templul de la Kom Ombo.
Este ora 7 dimineaţa şi vasul ancorează. Templul, situat foarte aproape de malul apei, se vede în toată splendoarea sa. Este “casa” lui Sobek, zeul cu cap de crocodil - Zeul Fertilităţii. Spre deosebire de alte temple, acesta proslăveşte doi zei: Sobek şi Horus cel Mare, cel cu cap de şoim. Templul este alcătuit din două părţi simetrice, elemente pereche şi fiecare jumătate îl cinsteşte pe unul din cei doi. Sala hipostilă (susţinută de coloane) are 8 coloane cu capiteluri în formă de lotus, bine conservate. Într-una din încăperi putem vedea pe pereţi desenele unor instrumente medicale ce serveau pentru operaţii. Şi dacă suntem în templul Zeului Crocodil, înainte de a pleca vedem o “expoziţie” cu 45 de crocodili mumificaţi.
După această scurtă oprire ne continuăm drumul spre Edfu, pentru a vizita Templul lui Horus, cel mai bine conservat şi spectaculos templu de pe malul Nilului. Pe mal ne aşteaptă trăsuri cu patru locuri, trase de nişte cai care cu greu fac faţă “obligaţiei” de a ne transporta. Traversăm un sat mic şi prăfuit, trecând pe lângă localnicii care sorb un ceai şi care ne privesc curioşi. Edfu este şi centrul regional al comerţului cu trestie de zahăr.  Templul, considerat al doilea ca importanţă după Karnak, are o lungime de 137 m şi o lăţime de 79 m. Poarta de intrare are 36 m înălţime şi este străjuită de două statui din granit negru înfăţişându-l pe Horus, sub formă de şoim. Zidul exterior, foarte bine păstrat, prezintă basoreliefuri uriaşe ale lui Horus şi Hathor (Zeiţa Bucuriei şi a Plăcerilor, reprezentată sub forma unei vaci acoperită de stele sau a unei femei cu coarne de vacă). Interesant este şi faptul că până la jumătatea secolului al XIX-lea (1860), templul a fost aproape în întregime îngropat în nisip.
Ne întoarcem în piaţă, unde trăsurile ne aşteaptă, trecând printr-un bazar zgomotos şi ajungem înapoi la vas, pentru a ne continua drumul spre Esna.
Aflat la 42 km de Luxor, Esna, astăzi un mic centru agricol, a fost în timpurile vechi capitala celei de-a treia provincii a Egiptului de Sus, numită de greci Latopolis, de la numele unui peşte sacru - Lato. În drumul nostru spre Esna, trecem printr-o ecluză ridicată de constructori români şi ne bucurăm văzând pe pereţii ei numele ţării noastre, prilej pentru a-mi aminti că noi am mai executat aici nu numai construcţii hidrotehnice, dar şi fabrici de tractoare, de ciment sau cartiere rezidenţiale.
Templul, construit în epoca ptolemeică şi romană, este unul dintre ultimele construite în Egipt. A fost dedicat Zeului Khnum, zeul cu cap de berbec, păzitorul Nilului, cel despre care se spune că a creat lumea din lut adus de la Nil. El se află în mijlocul orăşelului, cu 9 metri mai jos decât clădirile ce-l înconjoară. Cea mai importantă şi bine păstrată este sala hipostilă, care are 33 m lungime, 18 m lăţime şi conţine 24 de coloane înalte de 13,5 m, cu capiteluri având motive florale, operă a împăratului roman Claudius. Reliefurile pereţilor reprezintă scene de vânătoare, iar pe unii dintre ei se pot vedea imnuri închinate Zeului Khnum.
În drum spre vas trecem din nou printr-un bazar viu colorat şi zgomotos. Cumpărăm câteva pliante şi urcăm pe vas, înmânându-i la intrare ofiţerului de serviciu “landing cardul”, cartela de debarcare ce i se dă fiecărui turisc la părăsirea vasului şi care poate arăta că toţi turiştii sunt înapoi pe vas.
Un şuierat prelung ne anunţă plecarea vasului, noi ne pregătim pentru programul de seară, care include un concurs de dans, urmând ca mâine să ajungem la Luxor.
Alex. BLANCK
În numărul viitor: Luxor, Karnak şi Valea Regilor

COMUNICAT DE PRESĂ