27 ianuarie 2015

Editorial. ANTIRETORICA

Până mai ieri, poporul era împărțit violent între „probăsiști” și „antibăsiști”. Odată cu dispariția din scenă a personajului incomod, ambele tabere s-au văzut, paradoxal, lipsite de reper. Televiziuni și comentatori, incapabile de adaptare la realitate, tot mai toacă subiectul inutil Băsescu, fie și prin înlocuitori gen Udrea sau Boc. Asta și pentru că pe Iohannis, vorba lui Caragiale, „nu ai de unde să-l apuci”, nu se încadrează în criteriile de apreciere cu care am fost obișnuiți. Este anticarismatic prin excelență, și mă grăbesc să spun că asta mi se pare o calitate. Adică instituie o nouă etapă în politica noastră, îmi amintesc de anii 90, cînd funcționarele aveau pe birou poza lui Petre Roman, alături de cea a copiilor. Președintele de azi este la antipodul acestui tip de politician. Are un perfect discurs de lemn, o prezență publică extrem de discretă (prea discretă, spun unii), este la antipodul spectacolului pe care îl îndrăgesc atîția. Într-o epocă în care substanța politicii este înlocuită de comunicare (comunicarea e totul ne învață strategii de imagine), acest stil antiretoric poate fi un pariu. Rămâne ca faptele să dovedească dacă va cîștiga acest pariu în fața unei populații pentru care ceea ce se spune la televizor este literă de evanghelie. Poate fi un contrast bine venit față de frazeologia de șabloane din care este constituit discursul public al politicienilor noștri. 


Cei care îl stăpînesc mai bine sunt împinși în față, să reprezinte partidele  în talk-showuri. De exemplu, cînd se discută cazul vreunui corupt abia înhățat, imediat este pusă placa: să așteptăm să se pronunțe justiția, prezumția de nevinovăție și alte aberații care nu au de-a face cu esența chestiunii care este una morală, înainte de a fi una penală. Exemplară este, din acest punct de vedere dna. Andronescu. O urmăream cum deslușește misterul cazului Greblă și mi se părea stupefiant cum unui profesor universitar îi poate lipsi atît de decisiv criteriul moral. Apropo de pro și anti, fiecare caz din acestea care apar aproape în fiecare zi îi dau dreptate, din păcate pentru societatea noastră, lui Băsescu, neobosit a atrage atenția de cît de profunde sunt metastazele corupției. Ca și în fața multor altor cazuri similare, evidențele sunt acoperite cu voalul gingaș de vorbe meșteșugite despre justiție. După cum tot o evidență este și cea pe care corectitudinea politică o respinge: cel mai corupt partid este PSD-ul, inclusiv  prin tentaculele sale din alte partide și instituții. Sau poate în cazul său se vede cel mai bine, tocmai pentru că a acaparat toate pîrghiile puterii, de la toate nivelurile. Un alt tip de retorică adoptă nocivul dr. Ponta.  Este foarte unsuros în toate referirile la Iohannis, afirmă cu aplomb că pe el l-au votat vreo 5 milioane de oameni, ceea ce este încă o minciună din seria sa practic fără sfîrșit. Ca prim ministru pe el nu l-a votat nimeni, votul de la prezidențiale e cu totul altă ciorbă. Vorbește despre unire și despre liniște doar ca să spună că el trebuie să rămână la putere pînă la capăt. Dar a primit un avertisment discret de la președinte, care a spus clar că își dorește un alt guvern. Marea problemă a președintelui este că liberalii nu prea au cum să formeze un guvern care să nu fie un Ponta 6 fără Ponta. Adică tot cu oamenii Rețelei. Nași plus fini de clanuri. Să-i  vedem iar pe Blaga și oamenii săi? Pe dna Gorghiu, clientă fidelă a Antenei 3? Pe fidelii lui Fenichiu? Atunci, sincer, îl prefer pe dl. Ponta, măcar el e cunoscut. Cum să faci apoi depesedizare pînă la nivelele cele mai de jos, fără a o înlocui cu o la fel de nocivă penelizare? Singurătatea de la Cotroceni e cumplită. În plus, dl. președinte nu are nicio perioadă de grație. Contextul politic și economic e total defavorabil, nu are timp de construcții elaborate. Criza euro și a francului, recrudescența terorismului, cu un foarte prost răspuns european, triumful stîngii anarhice, previzibil azi în Grecia și cu mare capacitate de răspîndire pe tot continentul, războiul de la granițele României, tot mai fierbinte, fragilitatea mișcării pro românești în republica Moldova, extremismul maghiar din exterior și din interior, declinul demografic și cultural (da, îl percep ca pe o amenințare directă la siguranța națională, o vulnerabilitate cum spun cei de meserie), iată doar cîteva dintre provocările la care retorica tăcută a președintelui trebuie să răspundă. Nu e sprijinit cu adevărat de nici un partid relevant, iar vremea soluțiilor imorale provizorii - dar s-a văzut cît de tenace  - pare a fi trecut. Tonul face muzica și ar trebui să ascultăm cu atenție glasul noilor păsări din parcul Cotroceni.  
Christian CRĂCIUN

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu