06 ianuarie 2015

File de cronică - Câmpina - cinci veacuri de istorie

Câmpina, de la sat la oraş (1)

Pe 8 ianuarie se aniversează an de an prima atestare documentară a localităţii noastre. Data de 8 ianuarie a devenit astfel ziua când sărbătorim oraşul. Data aceasta mi se pare nepotrivită, din mai multe motive. Am găsit un document, publicat în presa anilor ‘50, în care se menţionează: “1472. Johann Geheimhardt din Braşov încheie o convenţie cu Neagu din satul Câmpina pentru a-i furniza 200 kg de ceară şi 500 kg miere de fagur, obligându-se ca la data predării mărfii să achite 180 de taleri”. Cercetătorii care se vor ocupa în viitor de istoria oraşului vor mai găsi şi alte documente anterioare anului 1503. Dl. Silviu Cratochvil în, Monografia domniei sale, dur criticată de severul publicist Ion Şovăială, a adus de la Arhivele din Braşov un extras din registrele vigesimale ale Cetăţii Braşovului în limba latină: “Item Mansul de Kympana habet ceram centenaria 4 1/4 solvit florin 1, asprii 34” datat din greşeală 8 ianuarie 1503. Domnia sa nu a precizat de unde a luat informaţia, care fusese publicată încă din 1924 de profesorul Stoica Teodorescu în “Monografia oraşului Câmpina - istoric şi documente”, în a cărui prefaţă autorul mărturiseşte: “Lucrarea de faţă am făcut-o mânat de un singur gând, anume, de a înfăţişa-cred-tuturor, şi mai ales celor din Câmpina, oglinda vie a dezvoltării istorice a acestui prea frumos oraş”. 


În lucrarea această fundamentală pentru istoria câmpineană, autorul menţionează că s-a folosit de arhiva Doamnei Contese de Blome, născută Ştirbei, proprietara moşiei Câmpina-Voila, în care a găsit documente inedite. Pentru datarea primei atestări documentare însă, el a extras informaţii de la doi istorici consacraţi. De la Ionescu Gion (cel ales de Hasdeu să-i devină fiu adoptiv) extrage din “Istoria şi comerciul Braşovului” (Bucureşti, 1894) informaţia că la 1 ianuarie 1503 pleca spre Câmpina un negustor încărcat cu marfă din Braşov: “cuţite, pânză de Nuremberg, şei, hamuri, podoabe de cai, arcuri, săgeţi (...), iar câmpinenii vindeau la Braşov boi, vaci şi ceară”. În continuare, Stoica Teodorescu citează şi din Nicolae Iorga - “Istoria comerţului românesc” (vol. I, Văleni de Munte, 1915), altă mărturie: “Încă de pe la 1500 un Mansul, Şerban şi Costea, negustor din Câmpina, duceau saşilor vecini mai ales ceară”. 
Dl. Cratochvil, în documentul pe care îl aduce, se referă la acest Mansul (posibil Manea), dar nu precizează cum a ajuns la data de 8 ianuarie, deoarece Iorga plasează documentul cu trei ani mai devreme. Este firesc să-i acordăm mai multă încredere lui Nicolae Iorga, care a răscolit ani de zile cele mai importante arhive din ţară.
În concluzie, autorităţile locale, oamenii de cultură, câmpinenii, ar trebui să decidă pentru o altă zi de sărbătorire a oraşului, poate şi într-un anotimp şi într-un cadru mai larg decât cel permis la începutul lui ianuarie, care vine după o grămadă de sărbători. 
Informaţii despre Câmpina găsim destul de puţine. Tot Stoica Teodorescu ne spune că satul Câmpina se afla pe un drum, o cale comercială, cea mai scurtă legătură între Ţara Românească şi Braşov. El publică un document, datat 9 ianuarie 1593, al domnitorului Alexandru Voievod (Alexandru cel Rău, înaintaşul lui Mihai Viteazul), care pomeneşte de Vama de la Câmpina, care cu timpul va ajunge cea mai importantă vamă sau schelă a Ţării Româneşti, furnizând cele mai multe venituri la visterie. Pe la 1640, în Câmpina se afla reşedinţa vătafului de plai care avea misiunea să păzească drumurile spre Transilvania. 
Nu trece mult şi satul devine târg, la 1660. Târgul Câmpina avea vătaf, vameş şi pe la 1663 era o aşezare puternică, cu prăvălii permanente, cu zi de târg săptămânal. 
Vama de la Câmpina s-a desfiinţat în 1860, când se mută la Predeal. Boierii câmpineni care de generaţii au stăpânit moşia Câmpina şi moşia Curiacu, numită ulterior Câmpina cea mică sau Câmpiniţa, îşi vând proprietăţile din oraş lui Ştefan Burki “pământean” (localnic) pentru suma de 40.000 lei galbeni, vânzare întărită de domnitorul Al. Ioan Cuza, care a notat pe act “spre paşnică stăpânire cumpărătorului”. Peste patru ani, 1864, Ştefan Burki vinde Prinţului Ştirbei la preţ de 40.000 galbeni împărăteşti cesaro-crăeşti. Prinţul Ştirbei mai cumpără şi de la boierii Băicoianu partea lor din moşia Câmpina, Şotrile, Lunca Mare, împreună cu târgul aşezat pe ea, devenind astfel proprietar pe întreaga moşie a Câmpinei, unde îşi construieşte o reşedinţă în centrul oraşului (dărâmată fără niciun pic de respect pentru istoria locală după 1990, când pe locul ei s-a construit o sală de sport) şi un castel de vânătoare în pădurea de la Voila. 
Din 1864, Câmpina este recunoscută oficial oraş. 
Alte date interesante despre evoluţia urbei noastre de la sat spre oraş găsim în lucrarea “Târguri şi Oraşe” (1915) a lui G. M. Petrescu - Sava, care ne spune: “Încă de la 1674 drumul Prahovei se numea «drumul Câmpinei», «scală de neguţători». Era târg săptămânal, cu vamă încă din timpul lui Constantin Brâncoveanu. Oraş în tot cursul secolului XVIII, reprezentat peste tot în hărţi deopotrivă cu Ploieşti. În 1830, Câmpina avea 174 de case. În 1860, avea 626 familii. În 1899, avea 3779 de locuitori. Azi, după eflorescenţa neaşteptată a sondelor, Câmpina are o populaţie de 14.000 locuitori”.  
Informaţii preţioase găsim într-o lucrare, raritate bibliofilă, prima enciclopedie românească care apare la Sibiu în 1898, sub auspiciile “Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român”. Lucrarea în trei tomuri masive îl are autor pe dr. C. Diaconovich. Tomul I din “Enciclopedia Română” cuprinde 10.401 articole cu 9 harte, planuri şi ilustraţiuni în text. Reproducem integral articolul despre Câmpina: 
“Câmpina, com. urb. în România, j. Prahova, situată pe un platou între râurile Prahova, Doftana şi pereul Câmpiniţa. Staţiunea liniei ferate Predeal - Ploiesci. E însemnată ca staţiune balneară şi pentru terenurile sale petrolifere, peste care se află aproape 100 guri (puţuri) din cari se scoate petroleul. Comuna are peste 3000 locuitori. C.[âmpina] are o judecătorie de ocol, subprefectură, o mare fabrică de gaz şi parafină, o fabrică de cărămidă, patru biserici şi două şcoale; un spital al fundaţiunei «Lahovari - Arsachi». (Donaţia către oraş a boierilor Lahovari a fost demolată recent şi înlocuită cu o clădire urâtă, unde îşi are sediul Ocolul Silvic - n.r.) (...). Câmpina, staţiune balneară. Isvoarele nu sunt captate, aşa că stabilimentul dispune de puţină apă. Printr-o captare serioasă însă s-ar putea întruni un volum suficient, deoarece la o adâncime nu tocmai mare platoul Câmpina este pătruns de ape sulfuroase subterane. În comparaţie cu trecutul, Câmpina se află în decadenţă. Înainte de 1857 era aici un stabiliment de idroterapie bine usitat, condus de Hatschek, care învăţase această specialitate la Grafenberg, sub direcţiunea lui Priesnitz, fiind primul care introduce acest sistem de cură în România (de la numele lui provine substantivul prişniţă - n.r.). Oraşul era în floare pe atunci, o musică aleasă din Braşov venea în fiecare vară; bucurescenii alergau aici în număr mare, mulţi zidiseră case (între alţii şi Heliade Rădulescu). Prin situaţiunea sa şi prin apropierea de Bucuresci, C.[âmpina] ar putea să aibă un viitor sigur, căci isvoarele sunt din cele mai bune. Analiza arată o reacţie uşor alcalină, prezenţa acidelor carbonice, sulfurice şi clorhidrice cu base de calce, magesie şi potas. Clima e dulce şi mai puţin variată ca în alte localităţi muntoase. Aici îşi caută vindecarea bolnavii de reumatisme, boale de piele, afecţiuni uterine”.
Prinţii moştenitori Ferdinand şi Maria veneau vara la cură la Câmpina. 
Vorbind de familia boierilor Câmpineanu, găsim în această laborioasă enciclopedie şi o genealogie a acesteia. “Câmpineanu. Familie boierească română. Primul purtând acest nume este Vasile C. căpitanul, omorât în 1659 de Michnea Vodă împreună cu socrul său şi alţi boieri pentru că se împotrivise la o poruncă domnească. Drăghici C. e în 1705 capucehaia (trimisul Domnului) la Ţarigrad. Doi câmpineni figurează pe lista boierilor mari în 1718: Manta C. mare căpitan şi fiul său Pârvu. Dintr-un al doilea fiul al căpitanului, anume Pavel, s-a născut Pantazi C. Acesta se căsători cu fiica lui Constantin Cantemir, fiul domnitorului Antioh Cantemir. Are un rol în afacerile ţerii, având rangul de mare clucer. După cum se găsesc într-un act pe la 1764 murise lăsând doi băieţi, Scarlat şi Constantin. Stolnicul Scarlat Constantin în 1785, ispavnic de Buzău, în relaţiuni rele cu Mavrogheni (domnitorul - n.r.), acesta exilează pe soţia boierului, anume Luxandra, la inchisoarea Edicule din Constantinopol, unde rămase mai mulţi ani cu fiul ei. Constantin C., fratele lui Scarlat, om învăţat şi boier însemnat de la începutul acestui secol. Înainte şi în timpul ocupaţiei ruseşti el era mare spătar. Ion Câmpineanu - colonelul, fiul lui Scarlat, născut 1798, om politic foarte însemnat; mare orator şi aprig apărător al drepturilor naţionale, îndeosebi în Adunarea Obştească de la 1834, când prin alocuţiunea sa a sciut să îmbărbăteze pe toţi deputaţii ca să reziste presiunilor ruseşti referitoare la introducerea unor modificări în Regulamentul organic. După închiderea acestei adunări s-a refugiat în străinătate, dar n’a încetat să pledeze drepturile ţerei la Paris şi la Londra, căutând a întreţine relaţiuni cu bărbaţi politici marcanţi ca Thiers, Palmerston şi alţii. Venind a se reîntoarce în ţară a fost arestat în Lugoj şi închis la Caransebeş, apoi predat guvernului român, care l-a ţinut închis doi ani în mânăstirile Mărgineni şi Plumbuita (a rămas în folclor un cântec care începe cu versurile “Haideţi fraţi la Mărgineanu, să-l scăpăm pe Câmpineanu” - n.r.). În 1841 a fost eliberat. La 1833, după moartea fratelui său Constantin şi a ieşirii sale din armată, în care intrase cu rang de căpitan, s-a pus în capul societăţii filarmonice şi a îndemnat pe oamenii de talent să se ocupe cu literatura. Aşa şi după eliberarea sa a ştiut să adune în jurul său un număr de bărbaţi bétrâni şi tineri contribuind astfel la cimentarea societăţii. Intrarea oştirilor străine la 1848, moartea soţiei sale şi exilarea amicilor săi îl aruncă în o melancolie de care numai moartea îl scapă în 1863 (Diaconovich menţionează că a extras aceste date din discursul de recepţie la Academia Română al scriitorului Ioan Ghica - n.r.). Fiul colonelului, Ioan C., bărbat politic, născut 1841, în Bucureşti şi mort în noiembrie 1888, a ocupat între 1877 - 1886, în cabinetul «I.C. Brătianu» diferite ministere (Justiţie, Externe, Finanţe, Domenii); a fost la 1887 primar al Bucurescilor şi la 1888 guvernator al Băncii Naţionale”. 
Acesta n-a mai avut nicio legătură cu oraşul, deoarece tatăl său vânduse moşiile din Câmpina încă din 1860. Într-o prezentare făcută la dezvelirea bustului lui Ion Câmpineanu la şcoala care acum îi poartă numele, realizatoarea acţiunii, prin datele biografice transmise, îl prezintă greşit ca localnic pe fiul colonelului, ignorând personalitatea mult mai importantă a tatălui său. 
Şcoala care astăzi poartă numele de Ion Câmpineanu a fost înfiinţată de un mare dascăl, despre care Ion Simionescu, în lucrarea “Oraşe din România” (1925) ne spune: “Ce înseamnă vorba omul sfinţeşte locul iarăşi de aici se poate vedea. Şcoala primară de băieţi nr. 1, condusă de mulţi ani de către destoinicul institutor Anastase Scripcă, cu vremea a ajuns ceea ce ar trebui să fie multe alte şcoli primare, un centru de propagare culturală. Pe lângă şcoala primară pentru copii, aici funcţionează o şcoală primară de adulţi, o şcoală industrială de ucenici şi adulţi, o bibliotecă vie şi un muzeu industrial. Este o activitate demnă de laudă, dar mai ales demnă de văzut. Creându-se de curând gimnaziile de fete şi băieţi, însemnătatea culturală a oraşului nu poate decât să crească. Ceea ce a putut săvârşi o pereche de institutori, e drept neobosiţi şi plini de însufleţire, va servi ca temelie pentru o activitate mai largă a profesorilor de şcoli secundare”. 
Poate ar fi mai drept ca şcoala să poarte numele acestui mare apostol al învăţământului câmpinean, de care nu mai aminteşte decât un mormânt neîngrijit, împodobit cu o troiţă sculptată de Nicolae Goage. Aşa cum a prezis savantul I. Simionescu, coleg la Academie cu câmpineanul C. Istrati, învăţământul câmpinean se dezvoltase. În 1941, la bacalaureat s-au prezentat 29 de elevi, admişi 22, respinşi 7. Înscrişi în clasele I - VII, 421 de elevi. 
Alin CIUPALĂ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu