20 ianuarie 2015

Gabriel Sitaru, sculptor: “În Câmpina, lucrările de sculptură sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire”

Simboluri, semne, graţie, spiritualitate, emoţie, meditaţie sunt câteva dintre cuvintele care exprimă vastitatea creatoare a sculptorului câmpinean Gabriel Sitaru. Membru al Uniunii Ariştilor Plastici, filiala Bucureşti, cu expoziţii personale la activ şi nu numai, cu lucrări în colecţii particulare în România şi în străinătate, artistul este într-o permanentă conexiune cu poezia, versurile lui Nichita Stănescu fiind sevă inspiraţională în operele sculptorului, cu trăsături definitorii.
„Imaginaţia fecundă, meşteşugul subtil, materialele amalgamate inteligent, formele dezinvolte, toate pornesc de la versurile marelui poet. De la „părul cu chip” al Dorei (ultima soţie a poetului) şi „Copacul Gică”, arbore legendar situat în curtea interioară a blocului din Piaţa Amzei unde a locuit Nichita, până la „Îndoirea luminii” şi „Roşu vertical”, metaforele poetice îşi găsesc o subtilă corespondenţă în parabolele plastice ale sculptorului Gabriel Sitaru” - scria poetul Florin Sicoe. 


- Domnule Sitaru, ce stil de artă vă caracterizează? 
- Gradul de civilizaţie la care a ajuns omenirea astăzi se datorează în mare măsură artei. Din timpuri străvechi ne-au rămas semne ale culturii la care ne raportăm şi astăzi; arta rupestră din peşteri, scrieri vechi, temple, catedrale. Pentru mine, arta înseamnă muzica, poezia vieţii trăită la superlativ. Sunt adeptul oricărei manifestări artistice cu condiţia să fie autentică şi de bun gust. Când spui artă, când spui cultură, gândul te trimite la ceva frumos. Din păcate, semenii zilelor noastre merg cu paşi repezi în direcţia opusă. Dostoievski are o remarcă foarte concludentă în acest sens. „Dacă frumosul nu va salva omenirea, ar fi fost singurul care ar fi putut să o facă.” Depinde numai de noi de ce parte a baricadei ne situăm. Modul meu de exprimare în artă este sculptura. Am fost fascinat de opera lui Michelangelo, de modelajul lui Rodin care a constituit o răscruce în sculptură, dar a venit Brâncuşi care a revoluţionat din temelii viziunea asupra sculpturii. Sculptorul de idei determină privitorul să-şi pună întrebări. Brâncuşi, părintele sculpturii moderne, spunea despre lucrările sale „Priviţi-le până când le vedeţi!”. Personal am abordat sculptura pe mai toată gama ei, şi ca exprimare artistică, dar şi ca materiale (lucrez cu materiale „sănătoase” care se pretează la sculptură). Cu predilecţie sunt atras de stilul modern, axat foarte mult pe simbol, cu trimiteri spre abstract. Privindu-mi lucrările, iubitorul de artă este nevoit să gândească, şi de ce nu, să se instruiască pentru a înţelege. 
- Când aţi realizat prima sculptură?
- M-am născut la ţară, într-o familie de oameni modeşti, dar cu o conduită morală ireproşabilă. Nu putem da vina pe alţii sau pe soartă pentru nerealizarea anumitor aspiraţii. Depinde de fiecare ce parametri vor să atingă în viaţă. De sculptură am devenit conştient destul de târziu. Asemenea seminţei care nu încolţeşte până nu găseşte terenul fertil, aşa şi eu aveam chemarea, dar am conştientizat-o când am avut acces la albume, când am început să vizitez muzee, când am început să mă instruiesc în domeniu. Spun aici că cititul de literatură, indiferent din ce domeniu, contribuie enorm la cristalizarea unei culturi generale fundamentale. Aşa am ajuns la concluzia că viaţa mea nu ar avea sens dacă nu m-aş dedica trup şi suflet pasiunii care mă obsedează. Lucram la Institutul de Cercetări Petrol şi Gaze, unde am avut norocul să întâlnesc nişte oameni care cochetau cu sculptura. Tot aici mi-am confecţionat singur scule adecvate pentru pasiunea mea, tot aici am găsit şi câteva bucăţi de marmură. După un model de nimfă, turnat în bronz, am realizat prima mea „operă de artă” în marmură, cu unghiuţe, cu firişoare de păr. Aducerea aminte acum mă face să zâmbesc cu nostalgie de naivitatea mea de atunci.     


- Cariera d-voastră este lungă şi plină de evenimente. Ce a influenţat evoluţia dumneavoastră ca sculptor?
- Sunt un tip introspect. Nu-mi place să fac valuri în jurul meu fără acoperire. Când încă eram angajat la Institut am început să-mi construiesc o casă destul de deosebită pentru acea perioadă, pe care cu mici excepţii am executat-o cu forţe proprii. Tot atunci urmam cursurile Universităţii Populare de Artă din Ploieşti, dar în cea mai mare parte sunt un autodidact în materie de sculptură. Eram atât de convins că voi reuşi în ceva ce mi-am propus, încât nu acceptam sub nicio formă eşecul. M-am ghidat după dictonul că „Soarta ajută pe cei îndrăzneţi”, cu toate că eram un timid prin excelenţă. Având un fond bun prin educaţie, am devenit conştient că prin ceea ce m-am angajat să fac, sunt formator de opinii şi am nişte responsabilităţi în acest sens. Se spune că pe frontonul oracolului din Delphi stătea scris „Totul e permis”, dar pe partea cealaltă scria „Nimic prea mult”. Ar trebui să luăm aminte, mai ales că în ziua de azi foarte multă lume vrea să şocheze, să parvină fără niciun fel de scrupul. Toată lumea merge la grandomanie şi noi românii am intrat în Cartea Recordurilor cu cel mai lung cârnat. Din păcate se întâmplă acelaşi lucru şi în domeniul artei, unde îşi fac loc tot mai asiduu impostura, prostul gust, pornografia. S-a pierdut orice urmă de decenţă, de bun simţ!
- Ce relaţie este între arta dumneavoastră şi natură?
- „Copil fiind păduri cutreieram.” Născându-mă la ţară, am avut privilegiul unei copilării deosebite, nu lipsită de greutăţi, dar prin inconştienţa copilăriei totul era al meu. Pot spune că am avut parte de o natură aproape virgină la confluenţa a două păduri, Piatra şi Gâlma, prin care hălăduiam cât era ziua de lungă. Am natura în sânge. Actualmente am răscumpărat o parte din pământul obţinut de bunicul patern, unde am planuri măreţe în privinţa pasiunii mele. În arta plastică natura a jucat şi joacă un rol primordial. Întâlnim la tot pasul mijloace de inspiraţie care să ne faciliteze crearea unei lucrări de artă. Cine are ochi de văzut, vede. Totul e de la natură pentru natură. Consider că o lucrare de sculptură trebuie concepută de asemenea manieră încât să se integreze în spaţiul natural ca şi când era acolo de o veşnicie, ca parte integrantă. 
- Ce rol joacă arta în spaţiul public în general şi în cel câmpinean, în special?
- Rolul unei lucrări de artă plastică într-un spaţiu public este de a înnobila, de a da frumuseţe şi excepţie unei localităţi. Ea trebuie concepută în aşa fel încât să-i facă pe locuitorii unei aşezări să se mândrească cu ea. Consider că aceştia chiar au dreptul de a decide ce le place să le fie amplasat în localităţi. Din punctul de vedere al sculptorului, o lucrare de artă trebuie să intre în armonie cu ambientul şi să transmită un mesaj, un sentiment privitorului. În Câmpina lucrările de sculptură „sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire”. Se invocă lipsa fondurilor necesare. Eu cred că mai degrabă este dezinteres - sau interes? S-au asfaltat străzi, s-au schimbat borduri, se fac canalizări, foarte bine! Într-un oraş, ca să arate curat şi civilizat, este nevoie incontestabil de toate acestea, dar domnilor edili, domnilor răspunzători în ale culturii, aplecaţi-vă puţin mai mult şi spre latura spirituală, spre sufletul câmpinenilor. Se cheltuiesc sume uriaşe de la bugetul local pentru nişte spectacole de luat ochii mulţimii, spectacole care înseamnă aflare în treabă. S-au alocat 100.000 lei (1 miliard – bani vechi) numai pentru noaptea de revelion, când dai unei formaţii sau unui cântăreţ zeci de mii de lei pentru câteva cântece, nu mi se pare ceva decent. Nu mi se pare decent nici să aloci de la buget numai 2000 de lei pentru un act de cultură autentic care constă în reuniunea artiştilor plastici câmpineni o dată pe an, unde expun ultimele lor creaţii în care investesc bani din bugetul personal. Acest eveniment, numit Salonul Artfoyer, nu a mai avut loc în anul 2014. Vreau un răspuns autorizat. Ce destinaţie au luat acei amărâţi de 2000 lei alocaţi acestei manifestări? Am venit cu o iniţiativă, dintr-o experienţă proprie, către Primăria Câmpina, care avea ca scop confecţionarea şi amplasarea unor lucrări de sculptură pe raza oraşului, lucrări executate de sculptori, membri ai Uniunii Artiştilor Plastici din România. Am depus în acest sens un proiect pilot care consta în realizarea unei sculpturi din piatră cu înălţimea de 2,5 m, care ar fi necesitat numai 9000 de lei, dintre care numai materialele costau peste 7500 lei. Aceasta urma să fie amplasată în municipiu, într-un loc adecvat. Proiectul a fost respins fără nicio explicaţie. 
- Aspectele legate de munca d-voastră implică solid şi gol, timp şi spaţiu, interior şi exterior, greutate şi imponderabilitate. Cum le armonizaţi? 
- Îndeletnicirea de sculptor necesită un volum de muncă considerabil. Pe lângă acumulare intelectuală, aici este nevoie şi de muncă fizică efectiv, de foarte multă îndemânare, de foarte mult meşteşug pe care eu, din fericire, le-am deprins de timpuriu din treburile gospodăreşti de la ţară. Sculptura monumentală, sculptura de exterior, pe lângă un mesaj, o idee pe care trebuie să le transmită celui ce o privesc, depinde foarte mult de amplasarea în spaţiu, de ambient. Sculptura mică sau de interior este destinată decorării, înfrumuseţării unui spaţiu public (muzee, bănci), dar şi a unei locuinţe. În acest fel spaţiul respectiv se personalizează. O lucrare de artă expusă într-o încăpere are menirea de a lumina locuinţa, de a aduce relaxarea şi liniştea de care avem tot mai multă nevoie în această societate în alergare disperată… spre ce?! Sunt adeptul obiectului de sculptură realizat cât mai simplu, din care ideea să fie cât mai evidentă, să sară pe privitor. Un obiect de artă este cât mai reuşit este atunci când artistul face o alegere fericită a materialului, când prelucrarea tehnică e cât mai izbutită, când forma intră în dialog, în comuniune cu ideea, atunci artistul a reuşit să creeze o operă de artă. 
- Care este cea mai frumoasă experienţă a d-voastră ca artist?
- Orice ieşire în public în domeniul meu de activitate îmi crează o trăire, o stare deosebită. Pregătirea unei expoziţii pe o temă bine aleasă necesită timp de gândire, muncă fizică, uneori până la epuizare, care poate dura ani de zile. Entuziasmul, febrilitatea pregătirii unui astfel de eveniment, nu mă lasă să conştientizez neajunsurile. Abia la final, la vernisarea expoziţiei, am o senzaţie de gol, de rupere a ceva din mine, de dezgolire sufletească. Se spune că timpul le aşează pe toate. După o perioadă de reculegere iau totul de la capăt.
- Ce vă place să faceţi când nu lucraţi?
- Să citesc pentru a ţine, cât de cât, pasul cu realitatea. Abia aştept să vină căldura, să mă retrag la Piatra, în cătunul meu de provenienţă, sub peticul meu de cer, aşa cum l-a botezat prietenul meu Ion Şovăială care, din păcate, a plecat prea devreme la Ceruri, unde să-mi amenajez oaza mea de linişte şi creaţie, unde privesc nemărginirea orizontului visând la viitoare proiecte, dintre care nu ştiu câte se pot materializa în aceste timpuri tulburi.
- La ce lucraţi acum şi ce v-aţi propus să realizaţi în viitor?
- De ceva timp pregătesc o expoziţie dedicată părţii nevăzute a fiinţei umane, preocuparea obsedantă de milenii, a omenirii. Deocamdată nu spun mai mult. Atunci când va fi vernisajul, te invit să discutăm cu obiectul muncii în faţă. Pentru că suntem la început de an, le doresc câmpinenilor numai bine şi i-aş sfătui să se implice atât cât pot în treburile oraşului nostru. Să sperăm că până la urmă frumosul va avea câştig de cauză. De asemenea, doresc să-l felicit pe dl. Florin Frăţilă pentru articolul intitulat “ÎNAINTE DE TOATE”, publicat la rubrica “Cuvântul care înţeapă” în  numărul anterior al publicaţiei.
Andreea ŞTEFAN

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu