06 ianuarie 2015

Şcoala de Maiştri Sondori din Câmpina - (1904-1950)

Arealele petroliere au constituit, încă de la punerea lor în exploatare, centrii polarizatori economici şi factori atractori de forţă de muncă. Resursele atrag industriile, acestea îşi creează în mod endogen impulsuri de expansiune, atât spaţiale, tehnologice sau de capitaluri, iar toate generează la rândul lor concentrări de forţă de muncă. Prin urmare, se declanşează un proces complex de transformare în structura profesională a polulaţiei, eveniment corelat cu creşterea eficienţei de lucru. 
Corelaţia dintre industria petrolieră şi învăţământul tehnologic de profil din arealul petrolifer al municipiului Câmpina pune în evidenţă stadiile de evoluţie, atât ale evoluţiei industriei aferente, cât şi ale şcolarizării profesionale de profil, fiind un model de micro-analiză a impactului industriei asupra învăţământului. 
După descoperirea zăcămintelor de hidrocarburi, în anul 1880, în partea de est a platoului Bucea, spre râul Doftana, de către Dumitru Hernia, cel ce devenise proprietar pe “moşia din sudul oraşului”, industria petrolieră românească începe ascendenţa, Câmpina devenind nu doar un “El Dorado” al aurului negru, ci chiar nucleul industriei de hidrocarburi din ţara noastră. După ce în anul 1890 la Câmpina s-a înfiinţat prima schelă petrolieră din România, oraşul devine unul dintre cele mai importante centre petroliere mondiale, mai ales după ce în anul 1896 societatea Steaua Română a cumpărat proprietăţile petroliere ale moştenitorilor lui Dumitru Hernea, iar în 1897 construieşte în nordul urbei prima rafinărie din ţară şi Europa. Între 1890 şi 1900 producţia petrolieră a crescut de la 3500 la 87.674 tone/an, iar în următorii 10 ani a depăşit 333.362 tone (un sfert din producţia ţării). Totodată, facem menţiunea că populaţia Câmpinei a crescut de la 2.716 locuitori în 1897, la 3.779 locuitori în anul 1899 şi 12.322 locuitori în anul 1912. 
Marile erupţii libere de la începutul secolului trecut (au fost sonde care au produs şi câte 2000 tone/zi) sau producţiile de zeci ori sute de tone zilnic, precum şi necesitatea unor echipamente tehnologice moderne şi utilizarea lor de către un personal calificat, dar şi dezechilibrele naturale (terasări, alunecări de teren, poluare – în râul Prahova numai în anul 1899 s-au scurs peste 1000 de vagoane ţiţei), incapacităţile de depozitare, transport şi prelucrare sau hazardele industriale specifice (incendii, accidente, victime etc) au devenit probleme apărute neprevăzut, care trebuiau gestionate cât mai eficient. Pe de altă parte, companiile petroliere de la acea vreme aveau angajaţi specializaţi în străinătate, însă puţini la număr şi în special ingineri străini. Aceştia nu puteau face faţă tuturor intervenţiilor la care erau solicitaţi, iar subalternii lor nu aveau suficientă pregătire pentru a-i putea substitui. Introducerea de motoare şi maşini moderne în tehnica forării sondelor şi în extragerea eficientă a ţiţeiului  necesita persoane calificate, nu numai simpli spălători manuali, cum erau la vremea aceea “puţarii”. Pe acest fond, dar şi sub imboldul reformelor lui Spiru Haret, al legilor din 1893 şi 1899, care stabileau planuri de organizare a şcolilor de meserii – pentru a forma specialişti ceruţi în agricultură şi industrie, în anul 1898, societatea Steaua Română a înfiinţat la Câmpina o Şcoală de Sondori, subvenţionată anual cu 6000 lei, afară de cei 12.000 lei alocaţi pentru înfiinţare.
Dezvoltarea învăţământului românesc a avut principal corifeu pe ministrul “şcoalelor” Spiru Haret, care în anul 1901 a elaborat o lege care viza învăţământul profesional. Acesta se desfăşura în atelierul şcolii, sub îndrumarea unui maistru instructor, elevii fiind puşi în situaţia de a efectua activitatea de muncitor în domeniul respectiv. Învăţământul teoretic era unul complementar, desfăşurat în şase ore pe săptămână, cuprinzând ore de aritmetică, lectură şi contabilitate. Şcoala trebuia să aibă în atelier sculele necesare, mobilier pentru sala de clasă, locuinţă pentru maistru şi un fond de 500 lei necesar pentru procurarea materiei prime necesare desfăşurării procesului de producţie. Organizarea şcolilor de meserii se făcea pe trei nivele: preparator – cu durata de doi ani, mediu – cu durata de 3 ani şi superior – cu durata de doi ani. Şcolile puteau avea primele două nivele (şcoli de gradul I) sau toate cele trei nivele (şcoli de gradul II). Absolvenţii primelor două nivele primeau certificate de calificare, iar absolvenţii tuturor nivelelor primeau diploma de maistru.
Ca urmare a factorilor expuşi mai sus, la 8 februarie 1904, Constantin Alimănişteanu, directorul Industriei Comerţului şi Minelor, a cerut Guvernului şi oamenilor de afaceri din industria de petrol, sprijin pentru deschiderea unei şcoli de “maiştri sondori” la Câmpina - cel mai important centru petrolier al vremii in ţara noastră. La şedinţa care a durat trei ore, Alimănişteanu a precizat că şcoala începută de Steaua Română, din interes privat, a eşuat după numai doi ani, deoarece “mulţi tineri pregătiţi aici s-au transferat spre alte întreprinderi”. El a menţionat că “Steaua Română a făcut un bun început cu inginerii, dar exemplul ei trebuie continuat şi întins atât cu toate categoriile de personal, cât şi la toate celelalte societăţi”. Proiectul propus de Alimănişteanu pentru “Şcoala practică de sondagiu din Câmpina” cuprindea materii precum: Aritmetică, Geometrie, Arta Sondagiului, Mecanică şi Fizică, Geologie, Maşini (cazane de vapori, maşina cu vapori), Combustibili, Electricitate, Desenul linear şi se dorea să fie pus în practică la 1 aprilie 1904. El prevedea ca elevii să primească o îndemnizaţie de 500 lei pe an, “foştii sergenţi de geniu şi artilerie, absolvenţii şcoalelor de meserii sau elevii acestora care posedă cel puţin 4 clase primare” devenind bazinul de recrutare al acestora.
Şcoala a devenit realitate la 1 decembrie 1904, când au început cursurile 56 de viitori maiştrii sondori, sub directoratul inginerului Vasile Iscu. Detalii amănunţite despre regulamentul şi programul “Şcoalei de maiştri sondori” de la Câmpina aflăm din Monitorul Oficial nr. 132 din 14 septembrie 1905, care preciza: numărul elevilor pentru cursul practic este nelimitat, iar pentru cursul teoretic se fixează la maximum 60, din care 15 bursieri (art.1), admiterea făcându-se prin examen (art.9), în intervalul 1-15 septembrie. Cursurile, care urmau a începe la 15 septembrie şi se finalizau la 15 iulie (art. 16), aveau o durată de 22 luni, din care 6 luni învăţământ practic, 10 luni învăţământ teoretic şi 6 luni “destinate  completării exerciţiilor şi dexterităţilor practice” (art.2). În timpul celor 10 luni de studii teoretice elevii puteau continua lucrările practice în ateliere de fierărie şi reparaţii, cât şi la construcţia sondelor (art. 8), pentru munca executată în şantier fiind remuneraţi ca orice salariat (art. 10). Finalizarea se făcea cu un examen de diplomă (art.17) în luna februarie, care dura 5 zile, timp în care directorul şcolii suspenda cursurile publice, cu o medie de minimum 5 (art.18). Iniţial la susţinerea examenului de diplomă erau admişi şi maiştri sondori care făceau dovada că au lucrat 5 ani (art.20). Interesant este şi faptul că elevii şcolii trebiau să poarte un semn distinctiv (art.23). Mai precizăm că prima serie de absolvenţi a fost în anul 1906 (26 iunie), când un număr de 56 persoane au primit diplomele şi au înfiinţat “Asociaţia maiştrilor sondori şi absolvenţi ai şcoalei din Câmpina”. Absolvenţii proveneau din mai multe regiuni ale ţării (Ploieşti, Mehedinţi, Râmnicu Sărat, Tutova, Bucureşti, Dâmboviţa etc.), dar şi din Câmpina (Mândaru Gheorghe).
Dintre primii profesori ai şcolii menţionăm câteva personalităţi importante ale ştiinţei şi tehnicii româneşti din epocă: profesorii Ludovic Mrazek (1867-1944) şi Gheorghe Munteanu Murgoci (1872-1925) la geologie, inginerii Constantin Bărbăcioru (matematică) şi Virgil Tacit (desen tehnic).
Şcoala este elogiată de C. Alimănişteanu în anul 1906, cu ocazia celebrării a 40 de ani de industrie petrolieră în România (interesant este că atunci anul de debut al industriei petroliere din ţara noastră nu era considerat 1857!), care credea că “viitorii chirovnici ai întreprinderilor noastre ne vor uşura exploatările de greutăţile care zătignesc o prosperitate temeinică a industriei ţării noastre”. (Industriaşul, care se retrăsese din minister în 1905, a precizat că România are o extracţie scumpă în raport cu USA sau Rusia).
Pregătirea personalului tehnic mediu şi inferior din industria petrolului a continuat extinderea în anii următori, astfel că în 1907 apare o nouă catedră de fizică, mecanică, electrotehnică şi topografie (care a fost încredinţată inginerului Em. Mărdărescu), iar în anul 1908 s-a înfiinţat o nouă catedră de cazane cu aburi, maşini şi motoare, având conducător pe Eugen Harting.
Între anii 1906-1915 la Şcoala din Câmpina au absolvit 311 maiştri sondori, între 1916-1918 cursurile fiind întrerupte datorită Primului Război Mondial. În timpul conflagraţiei, atât localul vechi al şcolii, cât şi întreg materialul didactic au fost distruse, astfel că la redeschiderea şcolii, în 1919, cursurile s-au ţinut în localul Primăriei. 


În ceea ce priveşte producţia de petrol, după anul 1910 schela Câmpina intră în declin (313.034 tone/1911, 294.405 t/1912, 243.715 t/1913, 1714.513 t/1914, 120.657 t/1915, 57.600 t/1916), polul ţiţeiului românesc fiind transferat în arealul Moreni - Gura Ocniţei. Rafinarea ţiţeiului, care crescuse de la 12.709 vagoane în anul 1901 la 50.165 de vagoane în 1910, s-a diminuat la 33-34.000 tone în anii 1914 – 1915 şi chiar la peste 26.500 vagoane în anii 1916-1917. În timpul Primului Război Mondial cele mai multe instalaţii petroliere de pe Valea Prahovei au fost distruse parţial sau total, iar marea majoritate a emigranţilor veniţi să lucreze în industria petrolieră de aici s-au repatriat.
În anul 1919 s-a cumpărat un local nou pentru Şcoala de Maiştri, unde a funcţionat până la desfiinţare. Odată cu reluarea activităţii sale s-a elaborat o nouă organizare a învăţământului, care de data aceasta avea cursuri de doi ani, elevii fiind recrutaţi dintre absolvenţii de 4 clase primare şi doi ani de practică pe şantier, urmând să facă şi un an de practică în şatier după absolvire. Mai târziu, elevii nu puteau fi recrutaţi decât dintre sondori şi rafinori, devenind maiştri numai şefii echipelor de lucru. Pe baza regulamentului din anul 1919 s-au înfiinţat trei secţii preparatorii pentru sondori la Câmpina, Moreni şi Buştenari, urmaţi de un an de specializare la şcoala de la Câmpina. Ceva mai târziu s-a înfiinţat şi o specializare pentru maiştrii rafinori, cu două secţii preparatorii, una la Câmpina şi alta la Ploieşti. Primii absolvenţi din secţia rafinori au fost declaraţi în anul 1922, când au obţinut diplomele numai 15 din cei 22 cursanţi. O menţiune specială trebuie să facem referitor la promoţia 1922-1923, când calitatea absolvenţilor a fost una deosebită, dovedită de mediile mari de absolvire. (Şeful de promoţie avea să fie declarat tânărul Aurel Velicu, născut în 1900 la Giurgiu).


Între anii 1920-1930 producţia de petrol brut a cunsocut fluctuaţii în schela Câmpina, dar nu a mai avut niciodată producţiile de dinainte de război. Cantităţile de petrol extrase au crescut uşor între 1922-1928 (de la 66.354 la 73.800 tone) şi au scăzut în 1930 (50.421 tone). Pe de altă parte, populaţia a crescut încontinuu, de la 12.937 locuitori în anul 1924 la 16.918 în 1930. Dintre aceştia, 7.557 erau salariaţi în anul 1930 (1095 în exploatarea subsolului, 1487 în industria chimică, 535 în industria metalurgică etc), peste un sfert din populaţie (26%) fiind angajată în industria petrolului.  Prin urmare, în 1930 în schela Câmpina, numărul salariaţilor s-a redus cu 45,9 % faţă de anul 1922, în timp ce în schela Buştenari situaţia era tocmai inversă (creştere de 31,2 %), asemenea schelei Moreni. Aceste schimbări au generat înfiinţarea unor secţii a şcolii de profil în localităţile cu ascendenţă petrolieră, Câmpina cunoscând un regres în şcolarizarea petroliştilor. Totuşi, secţia de la Buştenari nu a rezistat, astfel că la 1928 a fost desfiinţată, iar secţia de la Moreni a devenit independentă începând cu anul 1930. Mai precizăm că în anul 1932 s-a înfiinţat o nouă secţie a şcolii de la Câmpina - aceea de maiştri sondori şefi, care alături de secţiile de maiştri sondori şi maiştri rafinori, a funcţionat în acest oraş până în anul 1942, când au fost mutate la Ploieşti.
Din 1934, şcoala a pregătit maiştri sondori-şefi, durata cursurilor fiind de doi ani, numărul de absolvenţi înregistraţi în arhive fiind 289 maiştri până în 1945. Între 1942-1945, activitatea şcolii - care în toată perioada de la înfinţare până la acea dată se desfăşurase în clădirea de pe bulevardul Elisabeta nr.18, cunoscută sub numele de “Casa cu Grifoni” (azi sediul Primăriei Câmpina) - este mutată la Ploieşti. După cel de-al doilea Război Mondial şcoala revine la Câmpina şi îşi continuă activitatea până în 1951. Ultima promoţie cu 16 absolvenţi avea să promoveze cu rezultate foarte bune, printre remarcaţii promoţiei aflandu-se Gheorghe Mărăşescu, Ion Neguţ, Radu Răduţă sau Ion Georgescu.
Până în anul 1945, la Şcoala de Maiştri Sondori din Câmpina au fost şcolarizaţi cca 2000 de maiştri (1549 de maiştri sondori, 133 de maiştri rafinori şi 292 de sondori şefi). În aceste cifre sunt înglobate şi efectivele şcolarizate la Buştenari sau Moreni, până în anul 1930. După 1930, şcoala din Moreni, care a devenit independentă, a şcolarizat 292 de maiştri. În ambele şcoli au absolvit 1841 maiştri sondori, 133 maiştri rafinori şi 289 maiştri sondori şefi (chirovnici).


Trebuie menţionat că în anii ‘30 ai secolului trecut producţia de petrol a municipiului Câmpina s-a diminuat considerabil, schela care la începutul secolului era unul dintre fruntaşii ţării intrând într-un con de umbra, chiar dacă sondele s-au extins în dealul Piţigaia sau în şantierul Drăgăneasa. Prin urmare, în anul 1931 producţia de ţiţei brut a Câmpinei era de numai 49.627 tone, în 1934 s-a diminuat la 37.662 tone, iar în 1939 la 28.214 tone. În timpul conflagraţiei producţia de petrol a scăzut la 20-25.000 tone anual. Un recul mult mai spectaculos l-a înregistrat Rafinăria Steaua Română, care după ce a atins apogeul în anul 1932 (1,399 milioane tone), a avut o inserţie de cca 1 milion tone în următorul deceniu (616.795 tone în anul 1939, 256.700 tone în 1955 şi 400.000 tone în 1948).
Învăţământul tehnic minier mediu şi inferior s-a reorganizat după 1945, când prin Legea 145, nevoile industriei petroliere erau asigurate de două şcoli: una la Ploieşti, alta la Moreni. Aceste centre au fost alese deoarece la Câmpina industria petrolului era în declin, cu mult sub activităţile rivalelor ei vecine. Şcoala din Ploieşti pregătea de această dată subingineri, cu un program de 18 cursuri pe săptămână, inclusiv studii cu caracter practic sau experimental. Anul I era practic, iar anul II mai mult teoretic. Şcoala de maiştri sondori din Moreni avea o durată de 4 ani, unde pe lângă aritmetică, geometrie, fizică, chimie şi limba română sunt introduse şi cursuri de cultură generală. Totuşi, şcoala din Ploieşti avea o secţie de maiştri sondori şi la Câmpina, în vechiul local. La examenele de admitere s-au prezentat 202 candidaţi, 145 dintre ei fiind admişi, 107 dintre aceştia urmând cursuri de subingineri.
În anul 1946, toate secţiile şcolii aveau 254 de elevi, după cum urmează: 47 de subingineri sondori (din care 28 anul I, 19 anul II), 60 de subingineri rafinori (48 anul I, 12 anul II), 88 de maiştri sondori (19 anul I, 14 anul II, 20 anul III, 35 anul IV) şi 59 de maiştri rafinori (19 anul I, 6 anul II, 17 anul III, 17 anul IV).
În anul 1950, Şcoala de Maiştri Sondori de la Câmpina s-a închis pentru totdeauna. Nu ne-a mai rămas decât amintirea ei…
Nicolae GEANTĂ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu