17 februarie 2015

Călător prin lume

Florenţa - Piaţa Domului, monumente nemuritoare 

De la Palatul Pitti, unde ne-am despărţit în numărul trecut, ne întoarcem în Piaţa Signoriei, traversând Ponte Vecchio, pentru a o admira încă o dată. Apoi, pe Via de Calzaiuoli - o stradă largă, mărginită cu magazine de lux - ne îndreptăm spre Piaţa Domului, într-o scurtă plimbare de circa 15 minute. Undeva, pe la jumătatea distanţei, ne abatem din drum  pentru a admira Piazza della Republica, una dintre pieţele largi ale Florenţei, de formă pătrată, cu arcade şi o coloană, ce amintesc de vechiul oraş roman ce se afla aici. Piaţa este astăzi un loc foarte frecventat, datorită magazinelor, cafenelelor, tarabelor cu suveniruri, dar în special aspectului său atractiv şi târgului de flori ce are loc săptămânal aici, pentru că, să nu uităm, Florenţa este şi Oraşul Florilor. 

Piaţa Domului
Ne întoarcem pe Via de Calzaiuoli şi curând ajungem într-o piaţă plină de turişti, care are  câteva dintre cele mai reprezentative monumente florentine - Piaţa Domului. În dreapta noastră se înalţă Catedrala (Domul) “Santa Maria del Fiore” (Sfânta Maria Florilor), dedicată Fecioarei Maria, cu trimitere la numele oraşului - Florentia, oraşul florilor. 


În 1294, Asociaţia Breslelor îl angajează pe Arnolfo di Cambio să construiască o nouă catedrală, întrucât cea veche - Santa Reparata - nu mai era demnă de un asemenea oraş important, aflat în plină dezvoltare. Ridicarea catedralei a început pe 8 septembrie 1296 şi a continuat până în 1436, sub conducerea unor artişti renumiţi precum Giotto, Andrea Pisano sau Francesco Talenti. Lucrările avansează încet şi abia între 1420 - 1434 arhitectul Filippo Brunelleschi ridică cupola, înaltă de 55 m şi având un impresionant diametru de 48 m, o minune a timpului respectiv. Catedrala -  sfinţită de Papa Eugenius al IV-lea în 1436, după 140 de ani de la începerea construcţiei - cu o faţadă impresionantă prin coloritul de marmură alb, verde şi roşu, a fost terminată abia în secolul XIX (1887). Pătrundem în edificu printr-una din cele trei bolţi ce au deasupra lor povestea Fecioarei Maria. Frontonul de deasupra bolţii centrale o prezintă pe Fecioară în glorie. În partea cea mai de sus a frontonului se află motivul Dumnezeu Tatăl. Catedrala ce impresionează prin simplitate are forma unei cruci latine, lungă de 150 m, lată de 43 m şi 21 m înălţime, ea fiind cea de-a treia mare catedrală a lumii creştine după “Sf. Petru” de la Roma şi “Sf. Paul” de la Londra. 


Sunt multe lucrări valoroase în interiorul auster, dar ne oprim asupra frescei din cupolă, ce reprezintă “Judecata de Apoi”, începută de Giorgio Vassari şi terminată după moartea acestuia de Federico Zuccari, precum şi asupra picturii înfăţişându-l pe Dante în afara zidurilor Florenţei. Pe cap, Dante poartă o cunună de lauri, iar în mâna stângă ţine Divina Comedie deschisă, având în spate Domul, iar în drapta sa, jos, Infernul sub Muntele Purgatoriu, ce are în spatele său Paradisul. Nu părăsim catedrala înainte de a admira măiestrele vitralii. Ieşim printr-o uşă laterală aflată în apropierea scării ce duce spre vârful cupolei, admirând temerarii ce stau la coadă pentru a se încumeta să urce cele 463 de trepte care ajung până la 107 metri, a căror cutezanţă este răsplătită de o privelişte minunată a Florenţei şi a împrejurimilor sale. 

Campanila lui Giotto
Ieşim în mica piaţă supraaglomerată cu turişti şi admirăm, în flancul drept, un turn - clopotniţă de 89 m înăţime - Campanila (turnul) lui Giotto. Turnul-clopotniţă a fost început de Giotto în 1334, cel care a realizat până moartea sa (1337) doar primele două platforme. Lucrările au fost continuate de Andrea Pisano şi terminate în 1359 de Francesco Talenti. 
Basoreliefurile din partea de jos, ale căror originale se află în Muzeul Operei astăzi, prezintă viaţa omului de la începuturile sale. În partea superioară, Pisano a creat, după proiectul lui Giotto, 16 nişe în care a intercalat şi 16 nişe false. Talenti adaugă mai târziu încă două nivele, cu câte două ferestre. Spre deosebire de alte clopotniţe (campanile) ce se termină cu un vârf ascuţit, Campanila lui Giotto se încheie cu o terasă, aflată la o înălţime de 89 m, de unde se deschide o panoramă extraordinară a Toscanei. Întregul turn este îmbrăcat în marmură multicoloră.

Baptisteriul
Ieşind în piaţă atenţia ne este atrasă de un grup de turişti strânşi în faţa unei clădiri octogonale, care fac fotografii în faţa unor uşi masive din bronz, cu zeci de mici basoreliefuri reprezentând scene biblice. Este Baptisteriul, Sfântul Ioan Botezătorul (San Giovani), dedicat Sf. Ioan, patronul Florenţei. Baptisteriul este - conform Enciclopediei Britanice - o construcţie de forma unui dom sau a unei capele adiacente părţii unei biserici catolice în care se practică botezul. Până în sec. IX, acesta a avut opt laturi (cifra 8 reprezentând simbolul unei noi vieţi în numerologia creştină) şi o cristelniţă amplasată sub un baldachin în formă de dom. Baptisteriul este cea mai veche clădire din Florenţa, datând probabil din sec. V, fiind construit iniţial lângă poarta de nord a oraşului. 


Cel pe care îl admirăm noi aparţine sec. XI - XII, acoperişul piramidal neted fiind terminat în 1128. Faţada este acoperită cu marmură albă şi verde, ca majoritatea monumentelor florentine, iar uşile din bronz sunt adevărate capodopere prin basoreliefurile plasate pe ele. Cea mai veche poartă (uşă) este cea de sud - porţile fiind amplasate pe puncte cardinale. Creaţie a lui Andrea Pisano, această uşă este împărţită în 28 de mici panouri reprezentând “poveştile baptiştilor” şi alegoria virtuţilor, datând din prima jumătate a sex. XIV. Celelalte două uşi, de nord şi de est, sunt opera lui Lorenzo Ghiberti. Uşa de nord a fost realizată în 23 de ani (1401 - 1424). Ea este formată din 28 de mici panouri cu scene din Noul Testament, Cei Patru Evanghelişti şi Doctorii Bisericii. În sfârşit, uşa din est, cea din faţa catedralei, reprezintă capodopera lui Ghiberti, căruia i-au trebuit 27 de ani pentru a o realiza (1425 - 1452) şi pe care Michelangelo a numit-o, datorită frumuseţii ei, “Poarta Raiului”. Ea este o dovadă a voinţei şi ambiţiei artistului de a realiza forme perfecte, nemaivăzute înainte. Uşa este împărţită în 10 panouri aurite, reprezentând scene din Vechiul Testament, printre care: păcatul originar, izgonirea din Rai, legenda lui Noe, templul lui Solomon sau Solomon şi Regina din Saba. 


Interesant este şi faptul că printre aceste miniaturi capodopere, într-un medalion rotund găsim şi un portret al lui Ghiberti. Încă sub impresia uluitoare a frumuseţii acestor porţi, intrăm în interiorul Baptisteriului şi admirăm galeria frumos decorată ce-l înconjoară,  podeaua din marmură cu semne zodiacale şi în special cupola cu mozaicurile sale strălucitoare, reprezentând scene din lumea creştină, Judecata de Apoi, scene din viaţa Sf. Ioan sau a lui Iisus Hristos. Copleşiţi de cele văzute în acest spaţiul al pieţei, centru religios al Florenţei, ne desprindem cu greu şi ne îndreptăm spre cartierul Medici, ce se află nu departe de aici. 

Piaţa San Lorenzo
După câteva minute ajungem în Piaţa San Lorenzo, plină cu tarabe unde se comercializează tricouri, şepci, curele, cravate cu crini - simbolul Florenţei, articole din piele sau nelipsitele umbrele de ploaie. Este cea mai mare piaţă din Florenţa şi în imediata sa apropiere se află Biserica San Lorenzo, palatul familiei Medici şi Biblioteca Lorenziană. 


Din păcate, găsim Biserica San Lorenzo închisă, astfel că nu putem vizita interiorul acestei capodopere a renaşterii florentine, dar putem admira faţada proiectată de Michelangelo, neterminată din lipsa fondurilor. Timpul este cel ce ne presează şi ne împiedică să vizităm palatul familiei Medici, aşa că facem drumul înapoi către Piaţa Signoriei, admirând încă o dată această piaţă-muzeu. Ne oprim o vreme în faţa statuii lui Hercule şi în faţa copiei statuii lui David, la care Michelangelo a lucrat timp de trei ani (1501 - 1504). Statuia de 5,17 m, din marmură albă de Carrara, a reprezentat unul din visele de perfecţiune ale artistului, care a văzut în această statuie un simbol al libertăţii florentinilor şi al voinţei lor de a o apăra, un simbol al eroismului pus în slujba patriei, al victoriei unui om normal (David) în faţa unui gigant, Goliat. Michelangelo s-a inspirat din povestea din Biblie, care ne spune cum David, un simplu păstor, viitor rege al Israelului, s-a luptat cu uriaşul filisten Goliat şi în ciuda diferenţei de vârstă şi de înălţime, David l-a ucis cu o piatră aruncată din praştie, care l-a lovit pe acesta drept în frunte. Omorându-l pe Goliat, David şi-a salvat poporul.

De ce Goliat nu-l putea învinge pe tânărul David
Într-o revistă mai veche am găsit recent un articol al lui Laurenţiu Checicheş, în care se referă la observaţiile făcute de un neurolog de la Universitatea Ben Gurion din Be’er Sheva (Israel), profesorul Vladimir Berginer. 


Potrivit acestuia, pentru Goliat lupta era pierdută dinainte, întrucât David, tânăr şi viguros, a luptat împotriva “unui uriaş înfricoşător, dar bolnav”. Profesorul susţine că uriaşul suferea de o malformaţie a unei glande generatoare a unei acumulări excesive de hormoni ai creşterii, de unde şi înălţimea neobişnuită a lui Goliat, după unele versiuni de 6 coţi şi o palmă, adică 3 metri, înălţime care îi făcea deplasarea greoaie. “La un anumit stadiu, spune profesorul, creierul său umflat de boală, exercita o presiune asupra nervului optic, provocând tulburări de vedere şi aşa se explică de ce Goliat nu a văzut piatra aruncată de David”. În două rânduri se afirmă că “Goliat se apropia puţin câte puţin, deplasându-se greoi, în timp ce David alerga pe câmpul de bătaie. El alerga în jurul uriaşului, ieşind din câmpul vizual al acestuia şi astfel nu a reuşit să evite piatra lansată cu putere”. Şi profesorul încheie: “Cercetările mele nu afectează cu nimic mesajul Bibliei ce descrie lupta dintre bine şi rău, căci să nu uităm că David nu ştia faptul că Goliat era un om bolnav”.
De la poveşti şi cercetări ştiinţifice revenim la viaţa reală a Florenţei, oraşul florilor, oraşul Renaşterii şi al minunilor artistice ce l-au făcut faimos în întreaga lume. Îl mai privim o dată pe David, ne luăm rămas bun de la această unică piaţă - muzeu în aer liber şi în înserarea ce coboară peste Firenzze, pe malul râului Arno, ne îndreptăm spre autocar, casa noastră călătoare, ce ne va purta mai departe prin această fabuloasă Toscana.

Alex. BLANCK
În nr. viitor: Oslo, capitala ţării fiordurilor

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu