03 februarie 2015

Editorial. ESEU DESPRE ORBIRE

Mi-am permis să împrumut acest titlu al unei cărți cutremurătoare, aparținând unui nobelizat, pentru a discuta o chestiune precisă care agită societatea noastră. Aceea a orei de religie în școală. Chestiunea e importantă în sine, sigur, dar are și meritul de a fi un  turnesol al întregii societăți și evident al învățămîntului. O mulțime de inși supărați pe România au impus fără să vrea un statut special al acestei ore. Fără să-și dea seama că astfel îi fac involuntar o reverență. În fond, dacă părintele trebuie să facă o cerere pentru această oră, de ce să nu facă și pentru ore de literatură adevărată (nu surogatele indigeste și dăunătoare care se servesc azi sub numele aiuritor de „comunicare”), de istorie sau filozofie neșablonizate, de ce să nu impună el școlii să se facă ore de chimie și biologie  la uman, de unde multe fete vor să urmeze un drum spre profilul sanitar….De ce să impunem numai religiei acest regim al opțiunii, care ar trebui să fie regula generală? Sofismul grosolan al multor argumentări ține de conținutul predării și de modul inadecvat în care mulți profesori de religie o fac. Dar cîți profesori de matematică, geografie ori biologie lipsiți complet de har nu există? Înseamnă, logic, să eliminăm materiile respective? Sigur că aici, la religie, un profesor lipsit de har e parcă mai vizibil, mai pernicios. Dar de ce nu-i vedem și pe cei (deloc puțini) care fac minuni de frumusețe? Un alt sofism grosolan cere înlocuirea orei de religie cu istoria religiilor. Păi, dacă religia este o prostie obscurantistă (cum cred alde Moise et comp), cum ar putea fi istoria religiilor (în cazul în care o predăm autentic și nu o transformăm în „ateism științific”) ceva nobil? Să nu uităm că predarea religiei nu are o tradiție precum celelalte materii, pentru că s-a retezat odată cu instaurarea comunismului. Sunt sigur că peste vreo două decenii aberațiile pe care ni le vinde azi presa incultă despre orele de religie vor fi mult mai puține. Apoi, ora de religie nu are cum să facă o figură aparte: într-un sistem de învățămînt malformat, complet disfuncțional, în care scopul este construirea de roboței acefali, cum să meargă perfect tocmai ora de religie? În fond, cei care o atacă de pe poziții apriorice, „progresiste”,nu au numai grave carențe culturale, ci și un scop căruia i se supune întreaga școală românească: dez-umanizarea. Elementele omenescului sunt evacuate tocmai din științele umane: elevii sunt înecați în concepte operaționale, itemi, scheme abstracte, teorii, din care omul ca ființă este eliminat, deci sunt eliminate încet, încet, cu grijă, sensibilitatea, emoția, cultura generală, care nu sunt cuantificabile, deci foarte periculoase pentru o societate robotizată. Aici este miza, dl. Cernea și ai săi nu se tem în realitate de babele de la moaște, nu le pasă nici măcar (demagogic!) de arghirofilia unor preoți, ei urăsc oamenii care cred în altceva decît în morcovul averii. Ei acuză o servitute la care ne-ar supune biserica pentru că sunt apostolii adevăratei înrobiri a minții: față de efemer. De aceea o materie care vorbește despre Om (da, cu majusculă), despre bunătate, fericire, jertfă, iubire, generozitate, dar și trădare, frică, violență, viclenie, lăcomie, ipocrizie… o astfel de materie este foarte periculoasă. Dez-umanizarea școlii noastre înseamnă tocmai renunțarea la principiile Iluminismului pe care criticii orei de religie îl invocă aiurea. Iluminismul se construise tocmai pe rolul fundamental al Culturii (da, cu majusculă) în formarea omului ca om. Or, tocmai principiile Iluminismului lipsesc azi din programele noastre școlare. Și nu din cauză că elevii fac o oră de religie. Am văzut școli unde elevii (chiar și liceenii care, se știe, sunt din principiu recalcitranți) sunt entuziasmați tocmai de ora de religie, pur și simplu pentru că le oferă altceva și altfel  față de nivelarea generală, acolo unde sunt profesori demni de învestitura lor. Și care nu sunt mai puțini decât cei care spun tâmpenii, îi sperie pe copii sau mai știu eu ce fac, spre bucuria celor cu libertatea fără margini morale. Dimpotrivă. Tocmai aici e nodul chestiunii: ora de religie nu formează un om credincios (căile la care se ajunge la acesta fiind cu totul diferite), ci un om cu armătură morală. Adică un pericol fatal pentru cei care au nevoie de omul massificat, prizonierul rețelelor de socializare care însingurează, al televizorului sodă caustică pentru creier, isteriei dietetice și tuturor celorlalte mituri ale globalizării gîndirii. Ora de religie se adresează individualității profunde pentru a o scoate din indistincția massei. Nu am vorbit, cum se vede, nici de confesiuni, nici de „propagandă”, nici de modele. Suntem într-o eră în care orbii conduc iar cei care văd sunt obligați să tacă. L-am văzut invocat adesea în această polemică fără polemiști pe Voltaire, de către unii care evident nu l-au citit. Sau nu l-au înțeles. Acest argument de autoritate nu-și are sensul. Ora de religie este o miză mult mai mare decît una care i-ar privi exclusiv pe „popi”. Ea ține de identitatea noastră și de structura morală. Ce suntem fără ele?
Christian CRĂCIUN

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu