10 februarie 2015

File de cronică - Amurgul demiurgilor (1)

Nicolae Grigorescu

Pictorul Nicolae Grigorescu, care şi-a trăit ultimii ani la Câmpina, a fost un om retras, pe care îl frecventau puţini prieteni. Mărturii despre viaţa şi activitatea sa au fost puţine. Au scris contemporanii săi, care îl vizitau şi în oraşul nostru, Alexandru Vlahuţă, Virgil Cioflec şi dr. Constantin Istrati.
O prezentare riguroasă, cu comentarii critice profesioniste, ne-a lăsat academicianul George Oprescu, critic de artă şi colecţionar, care în 1961 a publicat la Editura Meridiane o amplă monografie în două volume şi un album cu reproduceri după cele mai importante lucrări ale marelui pictor. Culegând informaţii din aceste lucrări, din presa timpului şi de la localnicii vârstnici, am încercat să fac o prezentare a ilustrului nostru concetăţean, punând accent mai ales pe anii petrecuţi la Câmpina. 
Grigorescu s-a născut în 1838 în comuna Pitaru din judeţul vecin, Dâmboviţa şi a avut o ascensiune fulgerătoare. La 10 ani îşi ajuta familia, vânzând icoane pictate de el. Foarte tânăr, trimis fiind de Gheorghe Tatarăscu, pictează în vecinătatea Câmpinei frescenele Mănăstirii Zamfira, pentru ca în 1861 să se remarce pictând interiorul Mănăstirii Agapia. Impresionat de talentul lui, Mihail Kogălniceanu, prim ministru în acea perioadă, îl recompensează cu o bursă de studii la Paris. Aici cunoaşte şi are legături amicale cu mari artişti ai timpului: Corot, Courbet şi Milet. La o expoziţie organizată la Fountainbleau, Napoleon al III-lea, care locuia în palatul imperial restaurat de unchiul său, Napoleon I, îi cumpără două pânze, făcându-l astfel celebru. A călătorit prin Galiţia, Franţa, Italia, Grecia. În 1877, solicitat de Ion Brătianu, a plecat pe frontul din Bulgaria împreună cu Sava Henţia şi Mirea, zugrăvind dramatic scene din războiul pentru independenţă. 
Artist de succes, preţuit de public şi de colecţionarii timpului, Grigorescu şi-a vândut bine tablourile expuse de-a lungul timpului în multe expoziţii. Având o situaţie materială bună, când a înaintat în vârstă şi a început să aibă probleme cu vederea, şi-a căutat un loc printre dealurile subcarpatice, care i-au oferit peisaje pitoreşti pentru numeroase lucrări, ca să-şi construiască o locuinţă şi un atelier. Iniţial, se stabilise la Posada, unde a pictat celebrul tablou “Hanul de la Orăţii”, dar fugind de umezeala muntelui a venit aici, la Câmpina, oraşul cu cele mai multe zile însorite din an. Fraţii Irimia, din Cornu, meşteri zidari renumiţi (ca mai toţi cornenii), îi ridică casa în care va trăi până la sfârşitul vieţii, în anul 1907. O casă, nu o vilă, cu arhitectura ţărănească pe care o cunoscuse pe Valea Prahovei. Cunoscător al sufletului omului simplu, înţelegându-i ca nimeni altul aspiraţiile pentru frumos şi duioşie, a găsit în Câmpina şi în împrejurimi subiecte pentru pânzele sale: care cu boi pe Valea Doftanei, dumbrăvile cu mesteceni de pe Muscel şi Voila, ciobani tineri, ţărănci în frumosul port popular din zona noastră. A rămas toată viaţa adeptul picturii “plein air” şi numai când vederea a început să-i slăbească a lucrat mult în atelierul din casa ridicată pe “drumul Braşovului” din cartierul Câmpiniţa. 

Casa pictorului, când Grigorescu locuia aici.
În faţă, sprijinit de gard, fiul artistului. 
Casa a devenit încă din timpul vieţii artistului un loc de pelerinaj. Aici îl vizitau prietenii, între care erau nelipsiţi Delavrancea şi Vlahuţă, marii lui admiratori. Cu ultimul a avut şi strânse legături de familie. Fiul artistului, Gheorghe, s-a căsătorit cu Ana, fiica scriitorului Vlahuţă şi au trăit în casa artistului, pe care au păstrat-o intactă o bucată de vreme. Ei au avut trei copii: un băiat pictor la Paris şi două fete, dintre care  Niculina Stanciu, căsătorită cu George Stanciu - directorul Liceului Nicolae Grigorescu, a fost multă vreme profesoară de desen în oraşul nostru. Urmaşii au conservat cu pietate casa părintească şi patrimoniul de acolo, dar din nefericire clădirea veche a fost distrusă de un incendiu în 1918, în timpul ocupaţiei germane, când se instalase acolo comandamentul local german. 
Actualul muzeu, refăcut în anii ‘50, păstrează multe lucruri donate de familia artistului. Apropiat pictorului Nicolae Grigorescu a fost artistul local Nae Goage, pictor, sculptor, artizan. În lunga sa viaţă, acest artist aproape uitat a împodobit multe case din oraş cu frumoase lucrări în lemn (lambriuri, portaluri) şi a lăsat numeroase troiţe în cimitirul oraşului. Nae Goage îl ajuta pe bătrânul pictor să-şi ducă şevaletul când picta în împrejurimile casei sale. 
De când s-a mutat la Câmpina, biografia lui Grigorescu, aşa cum spune Virgil Cioflec, “e un izvor de apă limpede pe care toţi îl cunosc. S-a aşezat definitiv în mica lui căsuţă, unde în linişte îşi vede de lucru, căci truditor mai mare de singurătate rar s-a văzut. O viaţă întreagă nu s-a plâns că e ostenit. Cât a trăit n-a pierdut o singură zi fără să o închine muncii. Când zorile îmboboceau ferestrele, Grigorescu sprinten era în mijlocul ogrăzii înverzite de troscot. Cu mâna întinsă, cum încerci cu palma deschisă să vezi dacă plouă, îngână: «Frumos mă plăteşti tu, Doamne, azi pe mine». Grăbit, cu sculele adunate de cu seară, ieşea pe poartă. Mărunţel, strângând din umeri, aşa cum umblă oamenii de la munte, o lua în sus pe apa Câmpiniţei. Urca potecile pe lângă mesteceni. Se suia cu ei, cobora cu ei, îi mângâia: «Flăcăiaşii tatei!» În asfinţit lăsa lucrul. Cu resturi de paletă pregătea pânza pentru a doua zi. Din aceste firimituri sunt urzite fondurile de la tablourile făcute la Câmpina.  N-a fost niciodată robul desfătărilor vieţii. În căsuţa văruită, strălucitor de albă, cu uluca înaltă, din ţambre de salcie, trăia ca un sihastru într-o patriarhală frugalitate. Retras, se bucura de adevărata glorie, când nu ştii de nimeni, dar toţi te cunosc. A trăit ca într-un vis în care domneau ordinea şi măsura. Ceea ce cădea dincolo de preocupările lui nu-l interesa. În serile lungi de iarnă, ca să-i treacă de urât, râdea de păţăniile cavalerului deşirat, citea pe Don Chijote. Îi plăcea La Fontaine: «Fiincă şi viaţa tot o fabulă este. Singurul peisagist care a ştiut să vorbească cu greerii şi cu furnicile». Bănuitor, iute din fire, greu îi intrai în voie. Într-o disciplină de lucru aproape monahală, nu răbda să-i fi spus prea multe vorbe de pictura lui. Te lăsa să priveşti singur, străpungându-te cu privirea. Cui nu pricepea, îi întorcea spatele, ascultând cum vuia vântul în horn. Vorbea foarte încet: «Pe mine cu greu mă scoţi din vatra mea... Sunt ca un câine de stână, mârâie când îl mângâi»”.
George Oprescu ne semnalează că în 1886 marele pictor a avut primul accident grav al vederii. Grigorescu scrie unui prieten că îşi pierdea “raza vizuală”. Psihologia lui este afectată. Se simte obligat să-şi organizeze viaţa, să-şi întocmească planuri de viitor în funcţie de sănătatea sa. În aparenţă, pictorul părea fericit, toţi îl iubeeau şi îl admirau, până şi cei mai mulţi dintre confraţi (lucru rar între artişti). Reuşeşte să i se cumpere de către iubitorii de artă orice era de vânzare. Putem considera că se afla în culmea gloriei. Discret, închis în sine, el nu lăsa niciodată să apară în afară grijile şi necazurile ce-l chinuiau adesea, mai ales că crizele vizuale se îndesiseră cu timpul. Indicii ale progresului bolii apăruseră în pânzele sale, poate nu destul de vizibile pentru un observator mai superficial. Gama coloristică se redusese mult. Este incontestabil că imaginile îşi pierdeau acum o parte din claritate. Formele îi apăreau mai nedefinite. El simte nevoie să-şi întărească puternic contururile, să prezinte siluetele într-o tonalitate gri sumbră. Ne închipuim drama artistului, starea de spirit care îl stăpâneşte atunci când rămâne singur, în liniştea casei sale de la Câmpina. Este evident, precizează George Oprescu, că în marea lor majoritate, tablourile de acum, din ce în ce mai numeroase, dorite de numeroşii săi cumpărători, nu mai au natura şi observaţia decât foarte rar la origine. Totul e lucrat din memorie, repede... Uneori când el se bazează pe ce vede şi simte, tablourile se pot rândui alături de cele foarte bune din trecut. Între altele, un studiu provenit din colecţia prietenului elveţian William Ritter, studiu executat într-o zi în care acesta se găsea la Câmpina ca musafir al artistului. El are la origine o scenă intimă din interiorul locuinţei de la Câmpina. O femeie în costum naţional, probabil tovarăşa sa de viaţă, pe o laviţă, cu capul plecat pe o carte din care citeşte, este pictată în câteva trăsături energice şi sigure. Contactul cu realitatea redă pictorului toată vigoarea şi precizia tinereţii. Bolnav adesea, dar evitând ca oamenii să-i cunoască slăbiciunile, tot timpul singur, izolat de lume şi de capitală, Grigorescu a mai avut expoziţii în Bucureşti în 1900, 1901, 1902, 1904, care au avut un succes răsunător. Ultima, o mare expoziţie retrospectivă, aranjată chiar de artist, nemulţumit de prezentarea făcută de organizatori, a avut loc în 1906. Un an mai târziu moare în căminul său din Câmpina şi cere ca ultimă dorinţă să fie dus la groapă într-un car cu boi, cum pictase el în tabloul “Înmormântare la ţară”. 
Amănunte despre sfârşitul lui Grigorescu a relatat în jurnalul său prietenul şi vecinul de la Câmpina, dr. Constantin Istrati. O veche şi strânsă prietenie îl lega pe savantul Istrati de Nicolae Grigorescu. Iată ce găsim notat în jurnalul său, în ziua de 21 iulie 1907: “Vin de la pictorul Grigorescu. A început cianoza. Nu mai poate expectora, geme des. (C. Istrati avea două doctorate în chimie şi în medicină - n.r.). Ochiul e încă vioi, vorbeşte puţin şi greu, dar tot ales, cu şir şi senin. Nu voieşte a lua medicamente, pare că nu mai are încredere în ele. Şi cred că are dreptate. Ceea ce e trist că, pe lângă ambele loburi drepte, începe şi partea stângă. Pulsul mic, slab, dar egal şi fără intermitenţe. Extremităţile nu sunt umflate, dar cam reci. L-am rugat să ia bulion, el care nu a mâncat de 15 zile. Era foarte abătut şi adusese judecătorul de la Ploieşti să facă testamentul. Când a văzut vorbirea lui, el se sperie, încât nu mai voi a mai îşi face testamentul. Când m-a văzut şi mai ales că căutam a avea figura veselă şi găsindu-i pulsul bun, chiar aveam oarecare speranţe, îmi declară că voieşte a se însura şi a-şi recunoaşte copilul. (Voia să legalizeze vechea legătura cu d-na Danciu, tovarăşa sa de viaţă - n.r.). L-am felicitat şi l-am încurajat în această direcţiune. El îmi spune: «Să fii naşul meu.» Arătai ce fericit voi fi cu nevasta mea să-l cununăm, dar că pentru aceasta trebuie cel puţin 6 - 8 zile şi că deşi sper că se va face în curând bine, nu e rău, profitând de prezenţa judecătorului, să declare ce voieşte a hotărî. Mi-a spus că aprobă, dar să scriu eu şi să controlez, că altfel nu admite nimic. În testamentul său lasă legatar universal Ministerul de Instrucţie şi Culte, care să servească o pensie viageră de 1800 lei surorei, 1200 anual fratelui său până la moarte, iar doamnei Danciu şi copilului pe care îl aveau câte o pensie viageră de 1800 lei. Urmau dispoziţiunea referitoare la burse, pe care le-a respectat până la urmă. A mai pus un codicil în care spunea să nu-l îngroape «cu dricul ăst viclein care e ridicol, o căruţă oarecare şi un preot este destul». De va muri îi vom face astfel un pat de flori. Am căutat mai întâi să-l hotărăsc a nu lăsa averea Ministerului, care va face şi fără asta, la moartea lui, o bursă pentru străinătate, pentru tinerii pictori, cu numele său. E cel mai puţin lucru ce s-ar putea face. Am arătat că, în locul lui, cel mult aş lăsa câteva pânze muzeelor. Atunci s-a revoltat, spunându-mi în ce hal se ţin pe jos pânzele de ale sale, în o sală întunecoasă şi în care plouă, fără a-mi adeveri că ar fi văzut singur. Atât de mult dorea el a ajuta pe băieţii tineri, el care suferise atât de mult, încât a ţinut morţiş să-i menţină această dispoziţie!!! ... 
Vin de la Grigorescu, ora 2 p.m. unde am fost chemat, spunându-mi că i s-a adus popa să-l grijească. L-am găsit rău de tot. Pot zice că agonia e începută. Puls nu mai avea. Era foarte agitat şi avea lipsă de aer. Cianoza pronunţată, mâna stângă rece, cea dreptă roşie, căci i-o încălzeşte soţia sa. Mă recunoaşte. E mulţumit şi face semn că de ce mă supăr. Adoarme câte puţin şi geme. La un moment dat, deşteptându-se din somn, voi a-mi săruta mâna. Îl îmbrăţişai pe frunte. Mâna sa era slabă. Se vede bine forma oaselor. Vedeai cum se stinge. Şi pe când mă uitam în ochii săi stinşi acuma, deschişi pe jumătate şi ficşi, la stânga mă uitam prin uşa deschisă la frumoasa pânză care era bine luminată şi care reprezenta ţiganii ce se întorc de la târg. Ora 5 p.m. Grigorescu nu mai este. La ora 4 când am ajuns era deja în ultima fază a agoniei. La 4 şi 10 a respirat pentru ultima dată. Am pus să-i lege falca cu o batistă şi să-i închidă ochii, căci erau deschişi. Imediat luă expresiunea sa obişnuită şi petele vinete dispărură”.
La distanţă de câteva decenii, în 1940, un artist remarcabil, pictorul Mihail Milhalcea - Poiană (pictor apreciat în perioada interbelică, a pictat în Italia şi Franţa, având o tinereţe furtunoasă, soldat în Legiunea Străină franceză, ajuns profesor de desen la Liceul Dimitrie Ştirbei), a scris în revista “Începuturi” scoasă de elevii săi, câteva rânduri: “Miliarde şi miliarde de lei a dat aurul negru în Câmpina şi de aproape 30 de ani nimeni, nici autorităţile, nici iniţiativa particulară, nu s-au gândit să ridice din nou atelierul celui mai mare pictor al ţării, unde să se adune lucrările achiziţionate de Primăria Câmpinei, care azi sunt adăpostite în Muzeul Toma Stelian din Bucureşti, ca un omagiu celui care a fost fala plasticei româneşti. La o margine de cimitir în Câmpina, sub o cruce modestă, străjuită de mestecenii săi dragi, flăcăiaşii tatei, cum le zicea el, se odihneşte cel ce a dus peste hotare faima peisajului românesc”. 
Nicolae Grigorescu a lăsat posterităţii 4000 de lucrări. Tablouri în ulei, studii, desene, schiţe. Cea mai importantă dovadă de preţuire a geniului său în timpul vieţii a fost alegerea ca membru al Academiei Române. În cimitirul oraşului, în mormântul străjuit acum de o frumoasă cruce din piatră, odihneşte şi fiul artistului, Gheorghe Grigorescu, care a pictat de asemenea cu talent, îmbogăţind patrimoniul artistic al oraşului nostru. 
Alin CIUPALĂ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu