24 mai 2016

Preot Petru Moga: „În condiţia mea de preot paroh la Slobozia, am putut duce la înflorire un fragment din geografia şi din istoria Câmpinei, pe care acea zonă nu a avut-o niciodată”

Părintele Petru Moga este duhovnicul cu har, aşezat pe meleaguri prahovene încă din anul 1990 să orânduiască mersul bisericesc al Parohiei din cartierul Slobozia. Bun gospodar şi un om cu mare dragoste pentru cultură şi istorie, preotul Moga a făcut din locul respectiv un adevărat lăcaş de împlinire spirituală, dar şi un izvor nesecat de cunoaştere strămoşească şi înnobilare culturală. 
Pentru contribuţia adusă comunităţii, a fost distins de către autorităţile locale cu titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului, chiar acum, în prag de pensionare.



- Înainte de a fi preot, sunteţi om. Cum reuşiţi să treceţi peste încercările vieţii?
- Este imposibil să faci o asemenea despărţire. Dacă preoţia ar fi o simplă profesie, atunci aş putea opera o tăiere, dar în momentul în care devii preot, este ca o înflorire a omenescului. Nu sunt lucruri diferite, ele sunt în continuare. Deci eu nu mai am cum să mă despart de această condiţie după ce am devenit preot. Chiar dacă mă dezbrac de veşminte şi mă duc să muncesc ca un civil, aşa zicând, la încercările vieţii nu pot răspunde decât cu experienţa completă pe care o am. Nu este o experienţă de om şi una de preot. Ci o experienţă de om care are rostul de preot, şi atunci, în orice aş face, mă folosesc de acumulările pe care le am în condiţia de preot .
- Aţi simţit de mic copil chemarea lui Dumnezeu?
- N-aş putea spune... Când pui această problemă, te aştepţi la ceva spectaculos. Eu nu ţin să creez nici cea mai mică imagine cum că biografia mea ar fi ceva special. Deci, nu pot să spun că de mic copil am simţit chemarea. Nici vorbă de aşa ceva! Este, însă, adevărat că am crescut într-un mediu religios, profund religios, datorită faptului că în zona Făgăraşului, personalitatea marelui Duhovnic Arsenie Boca era proaspătă, era puternică. Părinţii mei l-au cunoscut. I-au fost foarte apropiaţi. Viaţa şi practica lor religioasă învăţată, nuanţată, calificată să zicem, de sfaturile, de influenţa unui asemenea duhovnic, de o asemenea talie ca Arsenie Boca, bineînţeles că era şi ceea ce ni se oferea nouă, copiilor. Am fost mulţi fraţi acasă şi practicam în mod firesc mersul la biserică. Cum? Otova, adică fără o înţelegere precisă. Erau experienţele de Paşti, de Crăciun... Problemele religioase devin, însă, conştiente la adolescenţă. Ele devin atunci personale şi conştiente sau conştiente din punct de vedere personal. Atunci sunt amestecate cu întrebările pe care şi le pune orice adolescent în criza lui de identitate. 
A trecut mai întâi episodul care a aparţinut părinţilor, acela de a mă îndruma să merg la Seminar după terminarea clasei a VIII-a. A trecut firesc, fără să ştiu că aş avea o chemare specială. Abia după aceea am luat hotărârea. Aceasta ţine, însă, de finalul liceului, care a fost un liceu industrial. Atunci a fost o cotitură în viaţa mea. Am renunţat la perspectiva ingineriei, chiar dacă am fost şef de promoţie al Liceului Industrial Energetic din Sibiu. M-am îndreptat spre un drum atipic, respectiv drumul de a merge către Teologie. A fost un drum foarte personal şi foarte greu din punct de vedere administrativ. Dar hotărârea aceasta a fost cotitura extraordinară în care, de fapt, m-am întâlnit cu mine însumi. 
Şi acum, după 45 de ani, când am fost la întâlnirea cu colegii de liceu, m-am putut gândi că, de fapt, mi-am ales calea cea bună. Nu m-aş fi putut împlini pe varianta de inginerie, chiar dacă sunt un om harnic şi aş fi învăţat cele ale ingineriei energetice, însă, în preoţie, eu am simţit că dincolo de învăţătură, am avut ceva în plus. Nu ştiu de când e şi cine l-a pus! Ceva care vine din lăuntru, pentru a te mula pe elementele care ţin de cult, de relaţia cu oamenii, de tematica pe care o presupune viaţa religiasă... Eu cred că nu mi-am ratat drumul simţind această chemare; am ales varianta care a putut duce la formula de maximă împlinire.
- Primii ani de preoţie au fost mai deosebiţi faţă de ultimii ani? 
- Da, au fost deosebiţi. Primii mei ani de preoţie au fost într-un sat undeva în zona Făgăraşului, pe malul drept al Oltului, în satul Şona. Au fost deosebiţi pentru că energia pe care o aveam, elanul din acea vreme nu se poate compara cu nimic din ce a urmat. Acel elan a fost pe măsura situaţiilor pe care le-am avut de rezolvat. Era un sat care şi-a alungat preotul, care nu mai practica viaţa religoasă, care era într-o cădere liberă... Deci mie mi-a trebuit o energie, o putere de dăruire şi o credinţă în valoarea pozitivă a ceea ce puteam face eu ca preot acolo, pentru oamenii aceia părăsiţi, abandonaţi din punct de vedere social. Era un sat izolat, cu experienţe de agricultură socialistă care, bineînţeles, că a fost devastatoare pentru vieţile lor şi pentru condiţia lor economică. Deci, acolo, în primii zece ani de preoţie, eu mi-am consumat nişte energii, nişte entuziasme, nişte dăruiri pe care nu le-am mai putut niciodată onora în viaţă. Am acumulat experienţă şi apoi nu m-am mai aruncat aşa, ca într-un lac în care nu ştiam dacă pot înota sau nu. Primii ani de preoţie au fost ca o aruncare într-un abis în care credeam că pot zbura, că pot pluti, că pot înota, că pot face orice. Şi mi-a reuşit destul de mult. I-am smuls pe oameni din inerţie. A fost o realizare. Ce vine după aceea, este un entuziasm dozat. Un entuziasm bine temperat. Nu calculat, ci doar mai stăpânit, pentru că aveam experienţa eşecurilor şi eram mult mai atent.
- Sunteţi în prag de pensionare. Cum credeţi că va fi viaţa dumneavoastră fără Biserică?
- Nu va fi fără Biserică pentru că noi preoţii suntem chiar obligaţi să participăm la ritmul care ar fi obligatoriu şi pentru credincioşi. Cu alte cuvinte, cel puţin o dată pe săptămână să slujim Sfânta Liturghie în condiţie preoţească, adică la Altar. Şi acest lucru, administraţia bisericească, îl rezolvă prin faptul că, în funcţie de domiciliul pe care îl avem sau de cerinţa pe care o avem, ne îmbisericeşte, adică ne destinează un altar geografic unde noi avem dreptul să slujim fără obligaţie de niciun fel din partea Parohiei, a Altarului sau a colegului. Preotul nu mai poate părăsi până la moarte experienţa cultică sau datoria de a sluji Sfânta Liturghie. Problema este administrativă! Adică, cum voi fi preot fără responsabilităţile administrative ale unei Parohii? Va fi mult mai uşor! Eu leg de perspectiva pensionării o eliberare, o eliberare de povara aceasta administrativă care este foarte greu de dus la un moment dat, când energiile fizice ale vârstei nu-ţi mai permit să faci lucrul acesta.
- Care sunt cele mai mari împliniri sufleteşti pe care le aveţi?
- Cele mai mari împliniri sufleteşti au fost legate de căsătorie, de copii, de slujirea Sfintei Liturghii în condiţia mea de preot şi de reuşita de a traduce anumite texte, de a putea întrupa în cuvânt românesc scrieri care nu au fost în limba română. Pentru mine este o mare bucurie şi o mare împlinire. De aceea, leg de pensionare nişte idealuri, nişte ţeluri care trimit şi în direcţia acesta. 
- Cine este pentru dumneavoastră Domnul Iisus Hristos?
- Mântuitorul Hristos este tema unei căutări permanente pentru mine, în condiţia Lui, de Fiinţă reală şi vie, nu de concept. El poate fi un concept, pentru mulţi oameni este o formulă, dar viaţa religioasă adevărată începe din momentul în care El este o Fiinţă vie. Ca Fiu al Lui Dumnezeu a devenit Om, adică a împărtăşit cele ale fiinţei umane, ale biografiei umane pământene, inclusiv moartea, care este experienţa prin excelenţă a omului şi a pământeanului, dar nu a rămas în moarte. El a înviat, adică şi-a scos şi trupul din condiţia aceasta pământeană, obişnuită a noastră. Înviind, El trebuie să 
fie undeva. Provocarea Creştinismului este tocmai de a-L găsi pe Mântuitorul Iisus înviat, de a putea stabili o legătură cu El, nu de a ne încadra în nişte formule care convin sau nu din punct de vedere social, ci de a putea face această experienţă  personală şi conştientă. Nu vreau să mă laud sau să spun nişte lucruri deosebite cum s-ar aştepta în presă, dar drumul acesta, pe care eu merg, nădăjduiesc, ca şi prin pensionare, să-l pot continua şi să mă pot apropia de Mântuitorul Hristos tot mai mult, de Mântuitorul Hristos Cel viu.
- De curând vi s-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Câmpina. Cum aţi primit această recunoaştere pentru toată activitatea dumneavoastră religioasă, culturală şi istorică, cu mari amprente asupra oraşului?
- Nu pot spune că am o satisfacţie personală, de nepreot, pentru că eu am lămurit la începutul dialogului nostru că nu mai poţi fi nepreot. Nu ai cum. Lucrul acesta merge până în veşnicie, adică mori cu situaţia acesta. Şi oamenii ar trebui să înţeleagă acestă condiţie. Aşa cum te botezi creştin si nu mai poţi lepăda botezul. Eşti botezat şi cu asta mergi în vecii vecilor. Titlul de Cetăţean de Onoare aş vrea să fie al condiţiei mele de preot, pentru că nu are cum să fie altfel. Eu sunt preotul paroh al Parohiei de la Slobozia, de la „Sfântul Nicolae” din Câmpina. Pe lângă comunitatea administrativă, s-a format o comunitate religioasă, vie, deosebită, cu oameni deosebiţi, cu oameni extraordinar de statornici şi dăruiţi. Ori, în condiţia de acolo, în condiţia mea de preot paroh la Slobozia, cu oamenii aceştia, am putut duce la înflorire un crâmpei din Câmpina, un fragment din geografia şi din istoria Câmpinei, pe care acea zonă nu a avut-o niciodată. Deci ea este o realitate fizică, este o realitate geografică, socială, istorică pe care eu mă bucur că autorităţile oraşului au remarcat-o şi au dat un semnal de recunoaştere a acestei realităţi prin acordarea titlului de Cetăţean de Onoare. Deci eu consider treaba acesta la pachet cu Parohia. Dacă nu e la pachet cu Parohia, nu e reală. 
Andreea Ştefan

Un comentariu: