14 iunie 2016

Editorial. O VECHE PORCĂRIE…

În ciuda alegerilor (despre care, să fim serioși, nu mai e aproape nimic de comentat), nu trebuie lăsat neanalizat un fapt dat la iveală săptămîna trecută. Este vorba despre o veche rușine, nevizibilă la prima vedere, ba care ni se vinde de decenii ca un triumf. O gimnastă din vremurile de aur  ale gimnasticii românești, Maria Olaru, povestește într-o carte lansată recent la Bookfest despre bătaia pe care o luau fetițele de la lotul de gimnastică de la antrenori, ba chiar și de la părinți. Secret al lui Polichinelle, știut de mulți, de mult, dar ascuns sub preș. Reacțiile „oficiale” (Octavian Belu, desigur, Elisabeta Lipă ș.a) au fost de tipul: „vai, dragă, noi, nu se poateeeeee”. 
Haideți să fim sinceri: întreg sportul de performanță de azi este o uriașă minciună. Acceptată cu entuziasm de hoardele de (tele)spectatori. Toată butaforia de sute de milioane, miliarde de dolari a jocurilor olimpice sau campionatelor de fotbal, tot spectacolul baschetului, hocheiului, atletismului sau tenisului sunt rodul triumfului chimiei și al unei mitologii a „depășirii limitelor” care are ceva inuman în sine și nu are nicio legătură, dar niciuna, așa cum ni se inculcă zilnic, cu sănătatea, Dimpotrivă. Singurul sport „natural” este miuța de pe maidan și orice este făcut din pură plăcere. Fără preocupări de recorduri, performanțe și alte asemenea. A pune niște fetițe de 6-7 ani la adevărate chinuri, în numele „performanței”, al „mîndriei de a vedea tricolorul pe cel mai înalt catarg” este, oricum am lua-o, un abuz. Chiar dacă nu ajungem la bătaie. 


Citeam cîndva, cred că sursa era credibilă, că fetițele din lotul Uniunii Sovietice erau obligate la relații sexuale pentru că stimularea hormonală sporea competitivitatea. Știu că supăr multă lume cu teoria asta a mea, dar tot ce ține de performanță sportivă este o minciună. Înainte de 89 lumea era disperată de sărăcie și de dorința de a ieși din țară. Sportul era cam singura modalitate de a scăpa din pușcăria RSR. Orice mijloc era bun, mai ales cînd aveai un copil talentat. Scena pe care o relatează Maria Olaru, cu tatăl care își execută cu cureaua copila mi se pare extrem de plauzibilă. Cînd ne plîngem că astăzi performanța a scăzut incredibil în sportul nostru, trebuie să avem în vedere și faptul că metodele punitive nu mai pot fi folosite cu atîta lejeritate ca înainte de 89. Apărătorii lui Belu au justificat la modul: da, dar s-a obținut performanță. 
Să privim altfel lucrurile. Astăzi, cînd mentalitatea pro-juvenilă și organizațiile de apărare a drepturilor copilului sunt atît de prezente, profesorul la școală nu are voie să ridice vocea, să se enerveze, să certe în vreun fel copilul, pe motiv că-l stresează. Riscă reclamații, anchete, sancțiuni. Antrenorul pare a avea, din acest punct de vedere, un statut privilegiat. Dar de ce performanța la handbal, mult mai vizibilă, ar îngădui ceva ce performanța la fizică ori chimie nu îngăduie? Cazul Belu spune multe despre mentalitatea noastră publică. Vă amintiți cum se jelea lumea să-l readucă la lot pe Hagi, apoi chiar pe Belu, sau ce idolatrie s-a construit apropo de doctorul Arafat?  

Toți pseudo-personalități, idoli ai forului, oameni care s-a întîmplat să concentreze toată energia devoțională de care mentalul colectiv are nevoie la un moment dat să o dăruiască. E un fenomen sociologic cunoscut și explicat. Dacă în domeniul istoriei avem școala demitizantă a lui Lucian Boia, cu toate bunele și limitele ei, cred că ar trebui să purcedem și la o acțiune de curățare a mentalului colectiv de miturile cotidianului. Vedetismul sportiv și muzical fiind unul dintre acestea. 
Să luăm cazul unui băiat care la 17 ani intră ca junior într-o echipă de top și cîștigă sume la care un adult normal nici nu se poate gîndi. E logic ca el să se „smintească”, să devină un „Mutu” ori „Răducioiu” plin de ifose, semi-analfabet, trăitor la modul superficial al plăcerii absolute. Tocmai de aceea sunt atît de iubite astfel de personaje, pentru că ele încarnează perfect lipsa de consistență a persoanei umane în modernitate, trăind numai pentru distracție și plăcere. Nu are importanță dacă este adevărat ce scrie Maria Olaru. Eu unul cred că sunt 90% șanse să spună adevărul. Firește, nimeni n-o va iubi pentru asta. Reacțiile înțepate din interiorul lumii sportive sunt elocvente. Observați tendința: școala trebuie să fie din ce în ce mai ne-stresantă, totul trebuie transformat în joc, bună dispoziție, plăcere. Consecința: cînd tînărul devine adult și intră în lumea dură a luptei pentru existență, cu șefi inepți, cu colegi care te sapă, cu căsnicii ca o Golgotă, cu presiuni de tot felul din partea societății urmează dezechilibrul, boala, depresia galopantă, alcoolismul, suicidul ori refugiul într-un job abrutizant. 
Prin contrast cu ce se întîmplă în școală, pentru a deveni sportiv de performanță orice abuzuri sunt îngăduite asupra copilului. Inclusiv exploatarea (fără ghilimele) acestuia în scopul obținerii unor venituri substanțiale. Există un tată alpinist (nu mai stau să caut numele, oricum nu contează decît ideea) care și-a luat fetița de 12 ani în nu știu cîte ascensiuni care evident că-i puneau viața în pericol. Mamă, ce reportaje triumfaliste am văzut și auzit la Tv și radio, pline de mîndrie pentru isprava admirabilei fetițe. Niciun ONG, niciun ziarist rău de gură nu și-au pus întrebarea firească dacă punerea în pericol a vieții copilului este justificată de dorința de a intra în Cartea Recordurilor (au românii o obsesie cu asta, mai ceva decît cu Nobelul). Unei mame românce din Canada i s-a luat copilul pe motiv de „exces de afecțiune”, cel puțin așa am citit. Atunci ce facem cu părinții care îți chinuie copilul sau chiar îi pun viața în pericol pentru „scopuri nobile”? 
Toată această degringoladă privitoare la locul copilului în societate și modul în care este tratat, fie cu exces de îngăduință, fie cu solicitări excesive în numele entertaimentului,  spune multe despre lipsa de consistență valorică a lumii noastre. Mai e ceva: abuzarea copilului este, din păcate, o tradiție neagră în societatea noastră, pre-modernă în mentalitățile ei profunde. 
Un articol al lui Cristi Danileț din Contributors  probează cu date această situație înfiorătoare. Ce se întîmplă în regiunile sărace și needucate ale țării trezește fiori. Acolo abuzul nu îngrozește pe nimeni, e luat ca fiind ceva de la sine înțeles. Nu e zi aproape ca jurnalele de știri să nu ne ofere astfel de cazuri. Atunci, dacă acceptăm copii bătuți crunt de un părinte alcoolic sau legați de pat cu lanțul sau încuiați în casă fără supraveghere, cum să nu acceptăm o simplă „corecție” cu palma (fie ea și grea cum spune Maria Olaru) în numele performanței și al unui lux viitor probabil? Sportul de performanță? Unul dintre cele mai puternice în manipulare și dezagreabile mituri contemporane…
Christian CRĂCIUN

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu