22 iunie 2016

Editorial. PORNIND DE LA UN ACCIDENT…

Îngrozitorul accident al autocarului (supra)încărcat cu copii ne dă încă o dureroasă dovadă că în România lucrul cel mai ieftin este viața omului. Niciodată nu încercăm să gîndim în perspectiva prevenirii răului. Haideți să explicăm accidentul de zilele trecute într-un context mai larg. Ca bătrîn navetist și om călătorind relativ mult, am fost intrigat de ce nu există mai nicăieri un orar al curselor locale. Puteți verifica în Câmpina sau Ploiești Nord, ca să nu mai vorbesc în stațiile de pe traseu. Mi se părea o chestiune de civilizație elementară și care nu presupune cine știe ce cheltuieli, simplu de fixat legal (cînd se acordă licența, să fie stipulat direct obligativitatea afișării respectivelor orare) și nu înțelegeam de ce nu se face. Pînă cînd cineva mai abil mi-a explicat: firma are licență, de exemplu, pentru 10 curse pe zi pe traseul X, dar ea pune 15. Plătește impozitele pentru 10, cînd autoritățile mai fac cîte un control mai dă și cîte o amendă, dar per total iese în cîștig. Toată lumea știe sistemul, dar se închid ochii. Nu clientul este pe primul loc, ci interesele comerciale. Sigur că este normal să nu permiți circulația unui autobuz cu persoane în picioare. Dar la fel de civilizat ar fi ca, dacă sunt persoane în plus, firma să asigure autobuz suplimentar. Simplu, dar nu se poate. Sunt trasee pe care se circulă în condiții subumane. „Se poate și așa”, celebrul slogan etnic, etern îngăduitor de catastrofe. 


Alt exemplu: acum cîteva decenii, cînd a început lărgirea la două benzi pe sens a multor drumuri naționale, s-au tăiat copacii care tradițional mărgineau drumul, pe motiv că sunt pericol de accidente. Acum, aberație, construim parapete de beton între sensuri. Dacă printre pomi mai aveai o șansă să te strecori, aruncat în parapet nu mai ai niciuna. Praf te faci. Nu spun că sunt groaznic de urîte, că obturează vederea șoferului și costă enorm, dar ceea ce afirmă legiuitorul – că ar limita accidentele – este un nonsens. Vreți limitarea accidentelor? Se poate face, fără cheltuieli, prin înăsprirea legilor. Avem, de exemplu, demenții care circulă cu 200 km/h. Primesc o pedeapsă cu totul nesemnificativă. Dacă intră într-o cisternă cu benzină sau într-un autocar cu copii? Omul ar trebui să facă pușcărie grea ca amenințare la siguranța publică. Asta cred eu că înseamnă a gîndi preventiv. Deci: pușcărie, amendă grea, nu ca cea prezentă, confiscarea mașinii și –da!- interzicerea de a mai primi permis pe 10-15 ani. Sau pe viață. Cu cît ar scădea accidentele dacă s-ar aplica astfel de măsuri? 
Mă restrîng acum spre cazul accidentului din  Brașov. El stă sub aceeași stea funestă a lui „nu avem bani”. În schimb, ne acoperim cu hîrtii. Nu au fost bani pentru un autocar cu număr suficient de locuri, pentru o noapte de cazare în plus (700 km nu se pot face, în mod normal, într-o singură zi pe șoselele noastre) etc. Cînd e vorba de vieți, nu sunt niciodată destui bani. Nu mă interesează grevele politice care cer mărirea salariilor în învățămînt. Mă interesează distribuirea inteligentă a banilor care sunt. 
Și certitudinea că, dacă îți lași copilul să plece într-o excursie, în tabără sau mai știu eu în care acțiune, nu stai cu inima în gît pînă cînd se întoarce zdravăn și fără vreo infecție de nu știu ce grad. E cinic ce spun, dar plîngem degeaba. Așa cum am plîns degeaba după morții de la Colectiv. Ar trebui să facem în așa fel încît să prevenim astfel de motive de jale în viitor. E singurul mod de a celebra victimele atîtor accidente, de orice fel, ivite din nepăsare și nesimțire. Ca profesor, dacă vrei să faci o excursie cu copiii, trebuie să alcătuiești un ditamai dosarul, ai de luat atîtea semnături pe atîtea aprobări, că mai bine îți vezi de altele. Dar nu hîrtiile ne feresc de accidente. Ci responsabilitatea. Adică acel ingredient care lipsește dramatic din sosul etno-social: de la politicieni la zugrav, de la medici la instalator, de la profesori la șofer. Dacă am avea cultul respectării „procedurilor” (cuvînt antipatic dar chiar necesar), legilor scrise și nescrise, regulamentelor (făcute inteligent), ar fi mult mai puține accidente. Iar cultul acesta se obține (horribile dictu) prin pedepse aspre. Cîtă vreme disciplina este singura materie lipsă din școala românească, deci nu creștem tinerii în cultul absolut al respectării regulilor, cîtă vreme confundăm libertatea cu debandada și cu „fiecare face ce vrea!”, oricînd e posibil un dezastru. Accidentele astea, din ce în ce mai dese, sunt ca o incizie în sufletul național: ne jelim spectaculos, dar nu facem nimic să gîndim preventiv. Ca în cazul copilului căzut în gaura de canal pe care nimeni n-o acoperise sau a celui desfigurat de cîinii pe care nimeni nu-i elimină de pe străzi. Vreți o definiție politică? Cuplați alegerile de acum două săptămîni cu acest accident, scrieți pe folder iresponsabilitate, și aveți cea mai bună definiție a României ultimelor decenii!
Christian CRĂCIUN

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu