12 iulie 2016

Câmpina - file de cronică

Istoricul Alin Ciupală nu credem că mai are nevoie de prezentare fiind, cu siguranţă, bine  cunoscut de toţi câmpinenii care mai sunt interesaţi de cultură şi, în mod deosebit, de istoria plaiurilor noastre. Nu degeaba Alin Ciupală este co-autorul cărţii „Istorisiri de pe plaiuri câmpinene. Chipuri. Locuri. Întâmplări”1 alături de Şerban Băleanu. Ultima apariţie editorială care îi poartă semnătura se axează, cum altfel, tot asupra oraşului Câmpina.2 O aşezare atât de veche, cu o tradiţie istorică aproape uitată merită din plin un istoric pasionat şi încăpăţânat care să facă tot posibilul pentru a împiedica aşternerea uitării. Istoria locală este benefică şi frumoasă, chiar dacă probabil pentru cineva care nu locuieşte în arealul descris este mai greu de urmărit. Nu este cazul istoriei locale câmpinene, având în vedere prezenţa târgului (iniţial comună urbană) în mai toate evenimentele majore prin care a trecut ţară asta în ultimele două secole. În plus, stabilirea în Câmpina a unor personalităţi de talie naţională (Hasdeu, Grigorescu, Istrati) a integrat suplimentar Câmpina în conştiinţa naţională, creionându-i un portret unic. Însă valoarea istoriei locale este dată de contactul direct pe care îl poţi avea cu diversele aspecte de mică istorie locală. Am copilărit pe o stradă care era atestată exact cu acelaşi nume (Griviţa după celebra victorie românească din 1877) încă din 1879 când era una din cele doar 20 de străzi ale orăşelului. În 1879, „comerţul era exercitat de 17 cârciumi, diferite prăvălii, hoteluri, cafenele”, căci Câmpina era staţiune balneară unde veneau să se trateze prinţul Ferdinand şi principesa Maria, viitorii monarhi ai României Mari. Istoria locală este istoria pe care o poţi atinge. Sau ceea ce a mai rămas din ea după bombele americane şi buldozerele comuniste. 


Filonul principal care atrage atenţia este format din poveştile câmpinene care au drept personaje principale concetăţeni şi peripeţiile lor uitate, dar rememorate de istoricul câmpinean. Acestui filon principal i-au fost alăturate şi o serie de articole de atitudine civică, apărute tot în ziarul local „Oglinda de azi”, care ar fi trebuit să fie reţinute de autorităţile locale. Cele mai la îndemână exemple ni se par cele legate de denumirea sau redenumirea aşa-zisului Parc Milia (dar ce sau cine este Milia? Ce a făcut Milia pentru oraşul nostru?) şi, mai ales, a Colegiului „Nicolae Grigorescu”, cel mai performant din municipiu, mai ales având în vedere contribuţia substanţială pe care familia fostului domnitor pământean Barbu Ştirbey a avut-o la înfiinţarea şi evoluţia şcolii. „Fiica prinţului Dimitrie Barbu Ştirbey, contesa Martha de Blome, a donat casa familiei şi o suprafaţă mare de teren din centrul oraşului pentru amenajarea unui lăcaş de învăţământ, un gimnaziu transformat ulterior în liceu. A condiţionat însă această generoasă donaţie, făcută la solicitarea profesorilor câmpineni, de dorinţa că viitorul liceu să poarte numele tatălui ei.” 
De altfel în perioada interbelică acesta a fost numele actualului Colegiu „N. Grigorescu”. D-l Alin Ciupală a propus (în van, până acum) ca măcar Parcul de la Milia să primească numele ilustrului prinţ, unul dintre fiii ultimului domnitor al principatului Munteniei (în forma ante-1859), care a deţinut moşia Câmpinei. Lăsăm la o parte gândul care ne dă târcoale: câţi dintre îmbogăţiţii tranziţiei din Câmpina ar face o donaţie similară ? Pentru a dona, ai nevoie şi de puţină nobleţe sufletească. Ar fi o modestă reparaţie şi pentru imensa prostie de a demola casa domnească a familie Ştirbei din incinta liceului, avariată, e drept, la cutremure, pentru a face loc unei fântâni arteziene care nici măcar nu funcţionează în faţa sălii de sport Adrian Năstase. Însă dispreţul complet arătat istoriei vechi, care contravenea flagrant concepţiilor comuniste, a migrat tiptil şi după 1989.  Tactica este oarecum aceeaşi: lăsăm să se degradeze şi apoi dăm din umeri. Trebuie demolat! Este celebrul caz al sălii Monovici, demolată chiar dacă acolo concertase de două ori George Enescu!

Un episod demn de carte de istorie locală a d-lui Ciupală, pe care suntem siguri că l-ar fi exploatat în manieră sa inconfundabilă,  l-am regăsit în cartea lui James Noyes3 care a ajuns în Muntenia în 1854, în contextual interesului internaţional provocat de declanşarea Războiului Crimeii (1853-56). James Noyes, medic american, şi-a oferit serviciile Armatei Otomane care ducea o mare lipsa de cadre sanitare şi  a ajuns la Bucureşti după ce a navigat pe Dunăre, pe atunci cea mai rapidă cale de transport, fiind invitat de celebrul Mazar Paşa, guvernatorul otoman al oraşului (fostul militar britanic Lakeman, acum în slujba otomanilor), la un ospăţ pe cinste, memorabil având în vedere frugalitatea meselor de care se bucurase până atunci şi de acum încolo, în pârjolita (de cazaci, dar şi de hoardele anarhice musulmane) Bulgarie. În acest context Noyes menţionează „strugurii delicioşi aduşi de pe dealurile îmbujorate ale Câmpinei, buni de mâncat în timp ce lăutarii cânta în surdină”4. Puţin mai departe, menţionează cum un boier valah cu care se împrietenise, Jean Bibescu, ar fi fost atacat pe Valea Prahovei de un foarte cunoscut în epocă haiduc de origine albaneză, un anume Cârjaliu. 
„Staţi pe loc, câini de ciocoi!” a strigat şeful, care era singurul cu capul descoperit. „Încotro mergeţi?” „La Câmpina”, a fost răspunsul. Drumeţii au fost tâlhăriţi, dar lăsaţi în viaţă, ceea ce era mare lucru în epocă. La Câmpina se aflau hanuri, crâşme (adorabilul cuvânt care a fost înlocuit cu termene pretenţioase precum bar, fast-food) unde drumeţii poposeau venind de la Braşov, iar dacă importau bunuri manufacturate în citadela săsească, la Câmpina plăteau „vama”. În acest sens, punerea în valoare a ruinelor Vămii din Câmpina ar trebui să fie o urgenţă pentru adminstraţia locală, căci în momentul de faţă lucrările trenează, aşteptându-se probabil degradarea descoperirilor arheologie. Câmpina ar putea trăi cultural şi prin alte mijloace, nu numai prin cele două muzee. 

I se poate reproşa istoricului câmpinean că în multe momente părăseşte cadrul istoriei-genealogiei locale pentru incursiuni consistente în istoria generală a României (inclusiv a  Monarhiei) dar, să nu uităm, oraşul Câmpina a făcut parte integrantă din această istorie a României. Poate că cele două aspecte ar fi trebuit departajate cu mai multă acurateţe, pentru a nu avea senzaţia de amalgamare a informaţiilor de istorie locală cu cele de istorie naţională şi, uneori, chiar universală (a se vedea comparaţia vastă, care depăşeşte spaţiul asumat al unor file de cronică locală între Holocaust şi Gulagul sovietic). De asemenea, pentru a păstra unitatea materiei, poate că nu ar fi fost o idee rea eliminarea acelor fragmente care ţin de evoluţia prezentă a oraşului şi care au fost preluate prea uşor din publicistică („păsări de pradă în Piaţă Centrală”, evocarea spitatului municipal, „Incident violent în parcarea de la piaţă” - citind acest pasaj am fost izbiţi de diferenţa între lumea interbelică din Câmpina şi peisajul sălbăticit de după 1989, când rişti serios să mori pe trecerea de pietoni, fie strivit de vreun bolid al noilor îmbogăţiţi, fie snopit în bătaie de tribul posesorilor de bolid şi aceasta pentru că vechea Câmpină, aşezată, tradiţională a fost făcută una cu pământul de puterea bolşevică instaurată după 1945. Care a fost câştigul nostru? Fabiricile megalomanice s-au desfiinţat, Rafinăria se vinde bucată cu bucată, iar centrul vechi, care avea sensul său tradiţional a fost pus la pământ, înlocuit cu sute de blocuri gri care se degradează pe zi ce trece etc.)

Alin Ciupală este una din puţinele personalităţi culturale cu adevărat remarcabile din Câmpina, care şi-a îndeplinit cu multă abnegaţie misiunea de a fi o neobosită curea de transmisie a memorie locale (sau o sondă care extrage din adâncurile uitării fapte, personaje, momente, întâmplări)  pentru ca generaţiile mai tinere să se bucure de istoria unui loc care poate a cunoscut momente mai liniştite şi mai prospere, cu siguranţă mai aşezate decât acum. Din fericire (sau din nefericire?), nimeni nu va mai bombarda Câmpina, tocmai pentru că nu mai este mare lucru de distrus, cel puţin la nivelul infrastructurii industriale.

Codruţ Constantinescu

1. Editura Premier,Ploieşti, 2013
2. Câmpina-file de cronică  I, Editura Fundaţiei Culturale LIBRA, Bucureşti, 2015.
3. Roumania: The Border Land of the Christian and the Turk, Comprising Adventures of Travel în Eastern Europe and Western Asia versiunea românească se numeşte România, ţară de hotar. Între creştini şi turci. Cu aventuri din călătoria prin Europa Răsăriteană şi Asia Apuseană, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016.
4. Op. cit., pag. 174

Un comentariu:

  1. Ma bucur c-ati adus in discutie in recenzie, situatia patrimoniului campinean, de care nu le mai pasa autoritatilor. Demolarea conacului Stirbey a fost o crima de neiertat pt autoritatile campinene; el nu era nici pe departe subred, tocmai fusese consolidat cu cativa ani inainte de demolare. Subscriu total si la semnalul de alarma tras in privinta ruinelor vamii (eu am atras in van atentia autoritatilor acum jumatate de an, ca trebuie protejate de intemperii, dar nu s-a facut decat un gard-plasa in jur). La vremea aia aruncau pisica moarta in curtea Muzeului Judetean, dar stiu clar de la arheologi ca ei au facut Primariei recomandari scrise cum trebuie conservate peste iarna. Vama medievala e un brand al Campinei pe nedrept uitat. Orasul asta este ce este azi, datorita a 2 lucruri din istoria sa: petrolul si vama/comertul. Sa nu ne mandrim cu vama e o prostie. La Bran exista de zeci de ani un muzeu al vamii, dar Campina a fost cea mai importanta vama a Tarii Romanesti, ca volum de trafic mult peste Bran. Datorita vamii s-a dezvoltat asa de mult comertul, targul, si doar impreuna cu vama, petrolul a dat identitate Campinei. Daca petrolul ne-a facut municipiu in cele din urma, vama e cea care ne facuse oras ! Dupa mine, pe stema orasului ar fi trebuit reprezentate aceste 2 elemente: vama si petrolul. Din pacate, in anii 90 au pus castelul Hasdeu in loc de un simbol potrivit pt vama (sunt tare curios de imprejurari si ce specialisti in heraldica si-au dat atunci avizul). Hasdeu a fost un titan, dar la nivel national - in Campina a trait mai degraba izolat, nu a facut chiar asa de multe pt comunitatea unde locuia... Campina datoreaza infinit mai mult vamii si comertului care s-au facut aici timp de secole, decat familiei Hasdeu, oricate ar fi facut aceasta pt cultura romana. Stema nu trebuie sa fie un simbol doar al orasului din prezent, ci o insumare a tuturor devenirilor comunitatii in timp, a identitatii sale. Altfel, de ce nu am inlocui si sonda, care nu mai este actuala ? Va fi insa foarte greu sa impunem in constiinta comunitatii ce a insemnat vama pt Campina, fiindca traim intr-o societate globalizanta, care nu cultiva deloc memoria si identitatea proprie. Un muzeu al vamii facut in acele beciuri, restaurate, ar fi un inceput. Mai exista exemple decente (Focsani de pilda, unde s-au pus in valoare foarte frumos niste pivnite medievale gasite in Piata Unirii de catre arheologi).

    RăspundețiȘtergere