19 iulie 2016

O istorie în date a oraşului Câmpina

L-am întâlnit de mai multe ori pe Ion Şovăială şi trebuie să recunosc că Florin Fraţilă are perfectă dreptate atunci când afirmă în prefaţa acestui volum  că „era un perfecţionist şi un om foarte puţin dispus la compromisul prieteniei ori amiciţiei de complezenţă.” Discret şi harnic, poate prea sensibil pentru mediul intelectual local câmpinean, Ion Şovăială şi-a adus din plin contribuţia la viaţa culturală din Câmpina, editând atât reviste sau suplimente culturale, dar şi dezgropând aspecte mai puţin cunoscut ale istoriei plaiurilor câmpinene. De aceea editarea muncii sale intelectuale (ediţia anasatatică a revistei „Câmpina literar-artistică şi istorică 2006-2012” sau „Al. Tudor-Miu. Aspecte biografice si bibliografice”) este un fapt remarcabil şi demn de laudă, chiar dacă el vine după ce Ion Şovăială ne-a părăsit. 


Volumul „Câmpina, pagini dintr-o istorie în date”1 oferă o bogată informaţie, atât de natură istorică, dar şi din registre diferite, de natură  scocială, economică şi culturală, care pot face deliciul oricărui cititor cu origini  câmpinene. Doar un singur exemplu (de trafic de influenţă, încă din 24 aprilie 1821): „Tudor Vladimirescu se adresează cu poruncă vătafului Plaiului Câmpinii a lăsă liberă trecere spre Braşov pentru 32 de vite ale logofătului Constantin Golescu <vrând întru trebuinţa casii dumisale a trece la Braşov cu dooăzeci şi opt de oi şi patru boi, ca un lucru ce nu este negat, are voie>”. La Câmpina era vamă, iar Vladimirescu îl excepta pe boier de plata taxelor (un fel de TVA avant la lettre), putând exporta liber vitele la Braşov, nemaplătind nimic vistieriei domneşti (profit mai mare pentru casele familiei Golescu).


Fiind ultimul târg (iar apoi comună-urbană şi oraş) însemnat pe traseul Bucureşti-Ploieşti-Braşov (în Imperiul Habsburgic), de pe o axă de comunicare din ce în ce mai importantă în secolul XIX-lea,2 prin Câmpina au trecut o serie de personalităţi româneşti care au marcat istoria României. Regele Carol I a traversat Câmpina pentru prima oară, mergând spre Mănăstirea Sinaia, la scurt timp de la venirea lui în Principatele Unite, pe 24 iulie/5 august 1866. A traversat podul de peste Doftana (care mai există şi acum, dar aflat în curs de degradare galopantă), care fusese gata cu numai câteva luni înainte, ieşind din Câmpina spre Breaza, traversând în fapt târgul. Călătoria a fost făcută cu o trăsură cu opt cai. A urcat la Breaza, de-a dreptul prin albia râului Prahova, între Breaza şi drumul care venea dinspre Câmpina neexitând pod. A dormit doar o noapte la Mănăstirea Sinaia, întorcându-se spre ocnele de sare de la Telega, traversând iarăşi Câmpina. Suita domnească, fără girofare şi echipaje sepepe, mai mai să-şi rupă osiile „în albia plină de bolovani a râului Doftana”. Alte călătorii i-au urmat. Comunitatea i-a adus un modest omagiu primului rege român : bulevardul central îi poartă numele lui Carol I.  Alte vizite sau treceri ale regelui Carol I prin Câmpina: iulie 1871, aprilie 1879 şi cea din iunie 1907, într-o perioadă destul de dificilă pentru Vechiul Regat din punct de vedere social. Alaiul se deplasa acum în automobile fiind format, în afară de Regele Carol I şi Regina Elisabeta şi de Principesa Maria şi prinţul Carol. Tot oraşul a fost mobilizat pentru a-i întâmpina. Schelele petrolifere au fost pavoazate cu drapelul naţional. La ora 11.30 s-a zărit automobilul prefectului de Prahova însoţit de un căpitan de jandarmi, apoi suita regală urmată de jandarmii rurali, călare (nu mai suntem în perioada 1866-70 când se putea călători fără escortă). „Cum s-a zărit automobilul pe hotarul ce urca dinspre Slobozia spre Câmpina, au început uralele celor peste trei-patru mii de lucrători de la societatea Steaua Română”. A fost vizitată Rafinăria Steaua Română (de altfel toţi demnitarii sau turiştii mai importanţi se opreau aici - având o cantină bună, administraţia oferea şi mese consistente, un exerciţiu de PR eficient). Cam aceleaşi coordonate şi aceeaşi atmosferă de mare sărbătoare s-a repetat şi în august 1909, când regele a mers nu numai la Câmpina, dar şi la Buştenari, unde erau multe câmpuri petrolifere. Pe tot parcursul vizitei la Rafinărie a cântat muzica Regimentului 7 Prahova. O atmosferă care ne poate părea acum, pe drept cuvânt, idilică.

În materia cărţii regăsim picanterii locale şi absurdităţi administrative, atât de tipice spaţiului nostru. La moartea marelui pictor Nicolae Grigorescu, în 1907, primarul comunei urbane Câmpina a pus la dispoziţia familiei un loc de veci în cimitir, cu o suprafaţă remarcabilă, de 65 de metri pătraţi, unde a şi fost înmormântat Grigorescu. Primarul le-ar fi promis că locul de veci putea fi folosit gratuit. După un an, un grup de prieteni de vază (Delavrancea, Petraşcu, Istrati, Vlahuţă) adresează o petiţie primarului, arătându-se indignaţi de faptul că Primăria trimisese notificare familiei pentru a plăti 850 de lei pentru locul de veci şi mesteceni plantaţi în jurul mormântului (Grigoresu a iubit acest copac). Prietenii semnatari ameninţă în petiţie Primăria Câmpina cu strămutarea rămăşiţelor marelui pictor şi înhumarea lor la Bucureşti. Nu ştim care a fost răspunsul oficial, cert este că mormântul lui Grigorescu a rămas la Câmpina. Puţin mai încolo, în 1929, Al. Tudor Miu publică un articol intitulat „Mormântul pictorului N. Grigorescu”,  în care denunţă indiferenţa administraţie locale faţă de starea neîngrijire în care se regăsea mormântul lui Grigorescu din cimitirul local, năpădit de buruieni.


Volmul lui Ion T. Şovăială dovedeşte că înainte de 1946 şi cu precădere în perioada interbelică, în Câmpina a avut loc o intensă viaţă culturală. Marele istoric român Nicolae Iorga a susţinut mai multe conferinţe, dar şi Livru Rebreanu, în 1931, în aceeaşi Sală Monovici. Episodul este relatat de Geo Bogza, care consemna în jurnalul de copilărie şi adolescenţă (publicat în 1987) că Rebreanu „nu s-a bucurat în Câmpina de o primire prea strălucită. Oraş liberal. El socotit ţărănist”. Conferinţa s-a terminat totuşi la ora 23, când marele romancier a urcat într-un elegant Buick negru. „Afară - capriciul vremii – ningea”. Alte personalităţi ale culturii noastre care au trecut prin Câmpina, susţinând conferinţe: Tudor Vianu, M. Manoilescu sau C.C. Giurescu. În aprilie 1933, în sala de festivităţi a liceului de băieţi D.B. Stirbey a avut loc „o şezătoare literară la care au luat parte citind din scrierile lor Radu Gyr şi Zaharia Stancu”. Iar la 27 martie 1932  a fost inaugurată biblioteca publică locală în prezenţa primului-ministru de atunci, istoricul Nicolae Iorga, a prefectului judeţului, generalul Th. Tenti, a primarului şi a altor oficialităţi locale. Biblioteca şi sala de lectură erau găzduite de clădirea vechii Primării.

Sunt menţionate succint şi evenimentele care au avut loc în Câmpina în timpul celui de al Doilea Război Mondial şi mai ales efectele bombardamentelor anglo-americane asupra instalaţiilor industriale din oraş, dar şi a locuinţelor, având în vedere că precizia bombardierelor aliate din 1943-45 nu se compara cu cea a aviaţiei de bombardament de astăzi. În plus, să nu uităm, avioanele aliate erau supuse unui intens foc al apărării anti-aeriene româno-germane care îşi avea tunurile şi mitralierele amplasate pe dealurile din jurul oraşului. Bombardamentul din 1 august 1943 ar fi produs 9 morţi şi 23 de răniţi, tirul AA lovind patru aeronave americane, ucigând 19 militari americani, fâcându-se şi 23 de prizonieri în urma aterizărilor forţate3. 
În aceeaşi zi, Câmpina a fost vizitată de mareşalul Antonescu, iar a doua zi de regele Mihai şi regina-mamă Elena. Mult mai grele aveau să fie bombardamentele din 1944. Cel din 10 august a produs pagube însemnate: 152 de imobile distruise, 112 avariate, 9 morţi şi 7 răniţi, iar cel din 18 august a scos definitiv din uz (pentru perioada războiului, se subînţelege) Rafinăria Steaua Română, cea care avea cea de a patra producţie de produse petrolifere din ţară (după Astra Română, Concordia şi Rafinăria Româno-Americană, toate din Ploieşti). După 23 august 1944, de frica instabilităţii (germanii de la bateriile de tunuri antiaeriene, trupele de sustinere, pompierii militari etc. deveniţi inamici şi o Armată Roşie în care nimeni nu avea încredere), populaţia s-a refugiat în satele din împrejurimi sau a rămas acolo, fiind deja în refugiu după bombardamentele aliate. „Oraşul pare aproape pustiu şi lipsit de alimente”. După ce puhoiul roşu a trecut prin Valea Prahovei în urmărirea germanilor aflaţi în retragere, Poliţia din Câmpina comunica Ploieştiului, la 11 septembrie 1944, urmele sovieticilor (destul de modeste şi aceasta pentru că nu au avut timp): „şapte jafuri - devastate două băcănii, o bodegă, o cârciumă, un restaurant, o brutărie şi două case particulare, paguba fiind evaluata la 1.290.000 lei” (însă leul fusese putrenic devalorizat de război).

Credem că un volum care să adune într-o manieră similară evenimentele care s-au derulat la Câmpina după 1989, în libertate, ar prezenta un real interes, iar cele două Câmpini libere (cea de dinainte de 1945 şi cea de după 1989) s-ar putea privi cu interes în oglindă. 

Codruţ CONSTANTINESCU

Note:
1. Oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvente de viata 1640-1946” Editura Fundatiei Culturale Libra, 2015. 
2. Călătorul irlandez Patrick O’Brien descrie foarte plastic traseul în volumul Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene în toamna şi iarna anului 1853, Humanitas, 2016.  În decembrie 1853 a luat  poştalionul de la Bucureşti cu direcţia Viena. Pentru a traversa Munţii Carpaţi şi a ajunge la Braşov legătură se făcea prin Valea Prahovei urmând în mare măsură actualul traseu al DN 1. Însă riscurile erau foarte mari „Drumul peste această parte a Carpaţilor este o potecă rudimentară tăiată în marginea muntelui, cu o prăpastie de-o parte şi un perete perpendicular de stâncă sau sol nisipos de cealaltă. Abia era loc pentru trăsură, iar o abatere de câteva picioare de la cursul obişnuit ne-ar fi azvârlit în hău” Efortul şi riscul (oricum nu avea de ales) au meritat căci „e greu să descriu măreţia peisajului (...) Munte peste munte se ridicau dinaintea noastră acoperiţi de zăpadă, iar sub noi era o vâlcea îngustă şi întunecată, pe marginea căria se întindea cărarea.”
3. Prizonierii de razboi americani au dus-o cât de se poate de bine în prizonieratul românesc, fiind cazaţi la Timisu de Sus, Antonescu refuzând să-i predea germanilor. Nu acelaşi lucru se va întâmpla după 23 august 1944 cu prizonieri germani, capturaţi de Armata Română care au ajuns rapid în Siberia. Aviatorii americani morţi au fost îngropaţi în cimitirul militar de la Baloteşti.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu