17 august 2016

„La noapte va muri oraşul”

„La noapte va muri oraşul” („Dresden” – titlul original) este un film realizat de regizorul Roland Suso Richter, în care acesta prezintă, cu multă veridicitate, dezastrul provocat de bombardamentele anglo-americane, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în oraşul Dresda, situat în estul Germaniei. Acest vechi centru cultural german nu avea niciun obiectiv militar, motiv pentru care aici se refugiaseră zeci de mii de germani plecaţi din oraşele devenite ruine în urma bombardamentele aliaţilor. În acest atac, planificat până la cel mai mic detaliu, au fost folosite bombe incendiare care au provocat aşa-numita „furtună de foc”, în urma căreia oraşul s-a transformat într-o imensă torţă, ale cărei efecte devastatoare au ucis 30.000 de locuitori, bătrâni, femei şi copii.


Păstrând proporţiile, putem spune că şi Câmpina a trecut prin ceasuri îngrozitoare în anii 1943 – 1944, când fortăreţele zburătoare plecate din Libia bombardau rafinăriile de pe Valea Prahovei. Eram copil, refugiat cu familia la Proviţa de Sus şi îmi amintesc foarte clar, ca pe o secvenţă de film, unul dintre aceste bombardamente. Eram în curtea bunicilor când, pe la orele prânzului, tunurile antiaeriene din Vârful Poienii trăgeau în avioanele ale căror siluete argintii se desenau clar pe cerul albastru, foarte senin. Îmi răsună în urechi şi acum zgomotul produs atunci când explodau obuzele antiaeriene şi sunetele scoase de schijele ce brăzdau văzduhul. Mai târziu, când ne-am întors în oraş, am găsit în casa noastră, aflată lângă cârciuma lui Odor, o schijă mare ce perforase uşa. 


Prietenii mei, câmpineni mai în vârstă, păstrează însă mai multe amintiri despre aceste cumplite bombardamente care au distrus o mare parte din oraş. Dorian locuia atunci pe strada Plevnei şi era la vecina sa, Mariana Frimescu, când a văzut un val de avioane venind dinspre Târgovişte. S-au aşezat în formaţie pe la podul lui Raky, au urcat pe firul Prahovei la joasă înălţime (aproape razant cu solul), au făcut o voltă la Comarnic şi în câteva minute au năvălit asupra Câmpinei. Prietenul meu îi vedea foarte clar pe piloţii aflaţi în carlingă, îmbrăcaţi în combinezoane din piele, făcând semne cu mâna copiilor să fugă sau să se culce la pământ. Un alt câmpinean, a cărui casă de pe Câmpiniţa era situată în vecinătatea celei a pictorului Grigorescu, are şi el amintiri bogate despre aceste tragice evenimente petrecute la 1 august 1943. Traian Vasilescu se afla în vizită la vecinul său, Michele Georgescu, atunci când s-a declanşat alarma. A plecat spre casă fără să se grăbească, pentru că mai fuseseră date alarme, fără a fi urmate de bombardamente. O patrulă militară l-a obligat însă să o ia la fugă. Ajuns acasă, a coborât în beci împreună cu mama sa, mai având timp doar să observe valul de avioane care întuneca cerul. 


Mai puţin cunoscut este faptul că acest bombardament fusese pregătit cu minuţiozitate de americani în deşertul libian, aceştia dorind cu orice preţ să îi lipsească pe germani de produsele petrolifere care veneau din rafinăriile de pe Valea Prahovei. Doi arabi din Libia, spioni germani, l-au avertizat însă pe amiralul Canaris, şeful serviciului de spionaj al armatei germane, că în deşert, americanii au construit nişte machete uriaşe de rafinării şi fac zilnic exerciţii de bombardamente. La rândul lui, Canaris l-a anunţat pe Hitler, care a considerat că este imposibilă deplasarea bombardierelor americane pe o distanţă atât de mare, astfel încât să pună în pericol obiectivele de pe Valea Prahovei. Canaris a venit totuşi în România şi l-a avizat pe directorul Astrei Române, inginerul Stern, de iminenţa unui pericol. A reuşit să trimită în România baloane captive, instalate deasupra rafinăriilor din Ploieşti şi gaze menite a provoca o perdea de fum negru, care să le mascheze. Măsurile de protecţie au fost însă insuficiente. Apropiaţii lui Hitler spuneau că acesta, auzind de dezastrul de pe Valea Prahovei, s-a prăbuşit într-un fotoliu şi n-a vorbit ore întregi cu nimeni. Din Libia plecaseră 178 de bombardiere, dintre care spre Câmpina au venit numai 32 (din câte îşi aminteşte amicul meu, Dorian). Au provocat însă multe pagube şi victime. 


Întorcându-mă la amintirile lui Traian, acesta mai spune că au stat în beci mai mult de o oră, terorizaţi de exploziile puternice care se succedau una după alta. Americanii lansaseră bombe cu explozie întârziată şi bombe incendiare. În timpul acestui raid, avioanele americane, dotate cu mitraliere grele, revărsau asupra oraşului un tir nimicitor, obligând o parte din bateriile antiaeriene să înceteze focul, iar pe artilerişti să se refugieze în tranşee. După ce încetaseră exploziile bombelor cu efect întârziat, au fost scoşi la timp din beci de către unchiul său, Florin Popescu. La colţul casei încă ardea o bombă incendiară, un cilindru dintr-un metal alb, strălucitor, încărcat cu fosfor. Curajos, s-a urcat pe o scară, a aruncat-o şi a acoperit-o cu pământ,  singura metodă de a stinge fosforul. În curtea casei, într-un crater, era o altă bombă cu focosul rupt, care nu exploase şi avea o crăpătură adâncă prin care se vedea explozibilul. 
În urma acestui raid, s-au luat măsuri de prevenire a viitoarelor atacuri. Germanii au adus multe baterii antiaeriene foarte moderne şi un tren blindat care circula între Ploieşti şi Câmpina, înarmat cu tunuri şi mitraliere de calibru mare. Când intra în acţiune, acest tren, care era camuflat sub căpiţe de fân, provoca o adevărată umbrelă de foc.
În primăvara şi vara anului 1944 au urmat alte atacuri. Aviaţia engleză venea noaptea, lansa paraşute luminoase care încadrau perfect obiectivele ce trebuiau să fie bombardate: podul CFR de la Poiana, Rafinăria şi sondele. În timpul bombardamentului nocturn, familia lui Traian, adăpostită în nişte tranşee, privea spectacolul oferit de paraşute şi de trasoarele mitralierelor antiaeriene ce luminau necontenit cerul. Cel mai cumplit a fost însă bombardamentul din timpul zilei. Americanii au venit de această dată la mare înălţime, circa 9000 de metri, aruncând multă beteală pentru a deruta radarele şi un covor de bombe pe care l-au aşternut de la nord la sud peste oraş. Rafinăria a fost grav avariată, parcul de rezervoare a sărit în aer şi un val de foc s-a revărsat peste oraş. Când au explodat capacele rezervoarelor, Traian, care privea din curte spre Rafinărie, a auzit ţiuitul unei schije apropiindu-se vertiginos de el. S-a trântit în ultima secundă la pământ şi schija uriaşă, probabil o bucată de tablă provenită de la rezervoare, a retezat tot gardul dintre casa lui şi cea a pictorului Grigorescu.
Multe bombe au căzut atunci şi în centrul oraşului, strada principală fiind împânzită de cratere. O bombă a aterizat pe o frumoasă clădire centrală, Casa Veneţiană, cum i se mai spunea; a străbătut plaşeele dintre etaje şi a explodat în cabinetul doctorului Preotosoiu, omorându-l pe loc. Multe victime au fost şi în casa vecină, de pe strada Eminescu, a doctorului Ţicău, care săpase în curte un adăpost rudimentar. Acolo a murit soacra doctorului, dar şi alţi câmpineni. Au fost victime şi pe Câmpiniţa. În actualul parc al copiilor era vila preotului ce slujea la biserica aflată pe malul lacului, părintele Provinceanu. Casa acestuia a fost distrusă, împreună cu alte case mai modeste din apropiere, unde de asemenea s-au înregistrat multe victime. 
Rememorând acele zile ce trezesc amintiri neplăcute, Traian reţine şi un amănunt ce pare de un comic burlesc, legat de unul dintre vecinii săi. Ionel Mărgineanu se afla la toaletă (pe vremea aceea se afla de obicei în curte, la distanţă de casă), când o bombă l-a zburat cu tot cu cabina de lemn, rănindu-l. Un alt incident de care îşi aminteşte amicul meu se referă la un militar din compania maiorului Gabrielescu, care s-a grăbit să tragă într-un paraşutist ce sărise dintr-un bombardier B-24 Liberator lovit de antiaeriană. Indignat, maiorul l-a pedepsit foarte sever, pentru că nu aveau voie să tragă în prizonieri. 
Au fost însă câmpineni care au făcut dovada unui mare caracter. Regretatul Mircea Verbancu îmi povestea că în timpul bombardamentului a fugit pe Piţigaia să caute rezervoarele pe care piloţi le aruncau după ce le goleau de combustibil. Pentru a nu se evapora benzina, foarte volatilă, rezervoarele erau îmbrăcate într-o piele groasă, pe care câmpinenii o recuperau şi o foloseau la pingelit pantofii. Atunci a găsit în pădure doi piloţi paraşutaţi, pe care i-a adăpostit în podul casei pentru a-i feri de germani, care se purtau foarte brutal cu piloţii americani capturaţi de ei. După câteva săptămâni a reuşit să-i conducă în lagărul de prizonieri de la Timiş, unde românii creaseră condiţii decente pentru prizonierii americani de război. 
Consecinţele nefaste ale acestui bombardament au fost provocate şi de faptul că piloţii ce trebuiau să se întoarcă în Libia şi-au golit la întâmplare toate bombele avute asupra lor, pentru a-şi uşura în acest fel avioanele. Câmpinenii, refugiaţi în localităţile învecinate, se uitau îngroziţi spre oraşul lor, din care nu se mai vedea decât un nor imens de fum negru, crezând că fusese ras de pe suprafaţa pământului. 
Ani şi ani de zile, frumosul nostru oraş a păstrat urmele acestor atacuri ce au lăsat ruine şi cratere pe fiecare stradă. Astăzi, la 73 de ani de la aceste evenimente, puţine mai sunt locurile care să amintească de faptul că oraşul nostru a fost cândva un punct strategic pe harta României. 
Alin CIUPALĂ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu