20 septembrie 2016

Dorina Popa, coregraf: „Vreau să insuflu dragostea pentru balet în inimile cât mai multor copii”

Dorina Popa a urmat primii trei ani de şcoală în oraşul nostru, după care a plecat în Bucureşti, la Liceul de Artă „George Enescu”, secţia Coregrafie, unde a studiat timp de cinci ani. A revenit apoi la Câmpina, unde a absolvit Liceul Energetic. A fost balerină la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” din capitală, unde l-a avut coregraf pe regretatul maestru Cornel Patrichi, în paralel predând cursuri de balet la Clubul Copiilor „Petofi Sandor”. 
De şase ani, Dorina Popa activează în oraşul nostru, preocupându-se să-i deprindă pe copii cu tainele baletului şi reuşind să le sădească în inimi dragostea pentru această artă. Dedicată trup şi suflet micilor sale balerine, a câştigat împreună cu acestea numeroase premii la concursurile de profil desfăşurate în întreaga ţară. 



- „Baletul este o formă perfect geometrică. Balerinele sunt geometriile perfecte ale Creatorului” - spunea Albert Einstein. Când ţi-ai dat seama că eşti una dintre „geometrii”?
- Ne întoarcem în trecut şi mă văd într-o clădire monument, clădirea Niculescu-Dorobanţu, undeva în mijlocul Bucureştiului, prin 1975, tremurând mai mult de frig decât de emoţii, alături de sute de copii veniţi din toată ţara. Poate mă întrebaţi de ce?  Totul porneşte de la vârsta de vreo 5-6 ani, când nu aveam stare deloc în casă. Urmăream la televizor momente de dans clasic. Începeam să mă fâţâi prin faţa acestuia încercând să imit marile balerine. Mama, săraca, se temea să nu sparg ceva şi mă ruga să încetez. Încă de atunci, visul meu începea să prindă contur. Părinţii mei nu au mai avut linişte. Voiam să ajung balerină. Tot încercau să-mi spună că este foarte greu, că şcoala este departe, având în vedere că existau licee de coregrafie doar în Bucureşti şi Cluj. Pe de altă parte, nu credeau că o să pot sta singură. Pe la vârsta de 9 ani, mama nu a mai avut ce face şi s-a interesat în capitală care era metoda de a intra la Liceul de Artă „George Enescu”, secţia Coregrafie. Reluând povestea cu tremuratul de frig din Bucureşti...  tremuram nu pentru că era frig afară, ci pentru că eram dezbracată, în lenjerie intimă. De fapt, mă aflam la concursul de admitere la coregrafie, un examen greoi care se susţine şi azi, dacă nu mă înşel... O comisie te verifica dacă eşti apt fizic pentru balet (de aici şi povestea cu dezbrăcatul!). Au mai fost proba de muzică (interpretare după bătăi pe ritm) şi, bineînţeles, improvizaţie după muzică de pian. Nu eram o „geometrie perfectă a Creatorului „ (zâmbeşte), dar încercam să devin una! Mi-aduc aminte că aveam speranţe de a fi admisă, dar părinţii mei nu credeau că din atâţia copii, pot fi aleasă. Şi povestea a început când am fost anunţată că sunt elevă a prestigiosului liceu. Nu vă spun ce fericită am fost ! Nu a contat că sunt singură, la 9 ani, într-un cămin, nu a contat că trebuie să fiu responsabilă la acea vârstă, că trebuie să trec de examene anuale la dans clasic, pian şi folclor ca să pot râmâne eleva liceului, că trebuia să uit de preocupările unui copil de vârsta mea şi să mă axez doar pe muncă, muncă şi iar muncă. 
- Ce reprezintă pentru tine baletul?
- Baletul este o artă, nu un sport, baletul este o exprimare a ceea ce simţi, ce trăieşti, un basm, o poveste a sufletului, o emoţie, un vis din care nu vrei să te trezeşti. Aşa văd eu baletul.
- Mama ne învaţă primii paşi în viaţă. Cine te-a învăţat primii paşi în balet?
- Timp de cinci ani, am trecut prin mâinile unor oameni fantastici, care m-au modelat, m-au învăţat să fiu responsabilă, disciplinată şi cu multă ambiţie în viaţă. Nu am uitat-o pe doamna Raluca Ianegic, profesoara mea de balet care „scotea untul” din noi. Câte lacrimi am vărsat de durere fizică şi de supărare că nu mă ridicam la nivelul aşteptat de dânsa! Nu l-am uitat nici pe domnul Constantin Marinescu, un profesor extraordinar, care avea talentul de a mă repune psihic pe făgaşul normal atunci când eram complet dărâmată. Dar, din păcate, la finalul clasei a VIII-a, din prostie, am renunţat la tot. De ce? Am avut un moment de slăbiciune... O colegă de cămin, prietena mea, o chema Carmen Pavalache, s-a retras de la Coregrafie, fapt care m-a influenţat într-un sens negativ. Aveam mari emoţii şi cu examenul final de an şi singura decizie a fost retragerea şi revenirea la Câmpina. Pasiunea mea pentru balet nu s-a stins nici după renunţarea la Liceul de Coregrafie. Am continuat să fac balet la Clubul Pionierilor, aşa se numea pe atunci Clubul Copiilor, şi bine am făcut. Aşa am reuşit să particip la multe apariţii scenice, în diferite ocazii. Vedeţi, aveam sufletul mâhnit de decizia pe care o luasem din prostie. Ca urmare a pasiunii puternice, munceam singură acasă, cu doamna profesoară de la Club şi singurul vis era de a mă reîntoarce pe scenă. 
- Ştiu că ai făcut parte din trupa Teatrului „Constantin Tănase” din Bucureşti...
- În anul 1984, la terminarea liceului, am dat concurs pentru ocuparea unui post de balerină la Teatrul „Constantin Tănase” din Bucureşti. Nu mă credeam cu şanse de izbândă, văzând ce concurente erau. Toate aveau Liceul de Coregrafie integral (8 ani), muzica şi dansul pregătite, iar eu nu aveam niciuna, nici alta. Şi, cu toate aceste obstacole, am fost admisă. Pasiunea, ambiţia şi curajul au dat roade. 
- Cum era maestrul Cornel Patrichi? 
- Regretatul coregraf Cornel Patrichi a fost un om de mare valoare, un om care m-a făcut să îmi doresc mai mult de la propria persoană. Ne muncea mult când pregăteam vreun spectacol. Nu îmi mai simţeam corpul, durerea deja făcea parte din mine. Era aspru, dar corect, era înţelegător, dar critic, era un vizionar şi iubea dansul şi oamenii.
- Ce simţeai când te aflai pe scenă?
- Plăcerea de a fi pe scenă, lumina reflectoarelor, aplauzele, chipurile oamenilor din sală, vrăjiţi de spectacol, acestea erau momentele în care uitai de muncă şi durere. Erau clipele de bucurie şi de satisfacţie profesională.
- În ce spectacole ai jucat?
- Spectacolele în care am dansat au fost: „Boema, bucuria mea”, „Constelaţia Boema” - acesta fiind şi ultimul spectacol în care am evoluat, plecând apoi de la Teatru.
- Ţi-a părut vreodată rău pentru alegerea făcută?
- De la Teatru am plecat în străinătate, renunţând încă o dată la pasiunea din tinereţe, dar de data aceasta, pentru iubire. A trebuit să plec din România, soţul meu fiind străin, într-o lume nouă, cu alt mod de viaţă şi alte priorităţi. Dacă îmi pare rău? Nu, nicidecum! Ca dovadă că acum sunt o soţie şi o mamă fericită!
- Baletul se adresează în mod deosebit femeilor?
- Nu este doar o lume a genului feminin. Ce am face fără balerini? A fi băiat şi a face balet este minunat. Nu înseamnă că eşti mai puţin bărbat dacă te afli în această lume a frumosului. Poti fi bărbat cu un suflet de artist, poţi fi bărbat în paşi de dans. Este o problemă pe care o întâmpin şi la mine la Club. Băieţii nu rezistă la curs datorită faptului că la grădiniţă sau la şcoală, colegii râd de ei. Părinţii încearcă să îi aducă în sala de balet, dar nu reuşesc. Mi-este teamă că, în câţiva ani, România va rămâne fără băieţi dornici de a deveni balerini. Trebuie să-i educăm referitor la acest aspect, dar nu numai pe ei, ci şi pe părinţi.
- Ai un spectacol de balet preferat?
- „Giselle” este unul dintre cele mai frumoase spectacole din repertoriul clasico-romantic. Mă emoţionează ori de câte ori îl văd.  
- Ce te-a determinat să revii în lumea dansului, în postura de coregraf?
- Pasiunea de a preda o am încă de când eram balerină. Am predat balet timp de un an şi ceva la un club al copiilor în zona Parcului Cişmigiu. Am amintiri frumoase din acele timpuri. M-am întors după ataţia ani la iubirea vieţii mele, baletul. În 2010 am început, în Câmpina, să fac balet cu câteva fetiţe la rugămintea unei prietene. Vreau să-ţi multumesc, Dana, pentru că mi-ai dat şansa să mă redescopăr ca profesor! Această activitate a luat amploare cu adevărat în ultimii trei, patru ani. Nu este nimic mai satisfacător decât să vezi fetiţe care se regăsesc în balet, zâmbesc, luptă şi se ambiţionează să ajungă din ce în ce mai profesioniste. 


- Care crezi că este vârsta potrivită pentru începerea practicării baletului?
- Vârsta la care poţi începe iniţierea în balet a scăzut în ziua de azi. Se începe de la 3-4 ani. Pe vremea mea, abia dacă ştiai ceva când intrai în clasa a IV-a la liceul de coregrafie. Dar acum, copiii se duc deja la licee de specialitate iniţiaţi şi, deja, cu multe elemente de balet învăţate.
- Ce ar trebui să ştie părinţii cu privire la descoperirea talentului artistic al copiilor?
- Eu am şi fetiţe de 3 ani care sunt fantastice. Vin de drag şi sunt receptive la tot ce arăt şi spun. Părinţii pot observa dacă au copii talentaţi după felul în care se miscă, cum îşi controlează corpul, cum dansează pe muzică.
- Ce ne poţi spune despre tehnica de predare a baletului?
- Baletul este complex. Elementele de balet sunt în limba franceză, trebuie să ai o ureche muzicală bună, elasticitate şi, ca profesor, trebuie să descoperi personalitatea fiecărui copil în parte, să ai răbdare şi să îmbini joaca cu munca adevărată pentru a nu speria copilul cu greutăţile şi durerea fizică. Trebuie să ştii să te impui, dar, în acelaşi timp, să fii prietenă cu copiii, trebuie să arăţi mereu că după muncă vin satisfacţiile. Nu e uşor să convingi că eşti deosebit atunci când faci balet, mai ales când eşti atât de mic!
- Ce trebuie să facă o balerină pentru a câştiga inima publicului?
- O balerină care să câştige inimile spectatorilor, aplauzele lor, trebuie să dăruiască tot ce are mai bun în ea. Trebuie să aibă graţie, sentimente, expresivitate şi să fie, bineînţeles, foarte bună din punct de vedere tehnic. De aceea există în lume, totuşi, un număr mic de prim balerine. Pentru că trebuie să ajungi la inimile oamenilor şi este greu atunci când nu reuşeşti să înţelegi povestea personajului pe care îl dansezi. O balerină trebuie să fie un artist complet. Mereu le spun fetelor de la cursul meu de balet că nu doresc decât să le simt sufletul, să-mi atingă inima, să mă facă să simt mesajul lor, să tremur de emoţie.
- Ce proiecte ţi-ai propus să desfăşori în continuare?
- Anul 2016-2017 este anul în care îmi doresc să particip cu fetiţele la cât mai multe competiţii, mai ales că am o grupă nouă de semiavansaţi cu care voi lucra la un nou dans, o nouă apariţie scenică. Sper să reuşesc să ajung şi cu ele la nivelul performanţelor fetelor avansate. Doresc să am fete fericite, zâmbitoare şi cu multă încredere în ele. 
- Care este cel mai mare vis al tău?
- Să fiu sănătoasă, ca să pot continua să predau în acest oraş, mai ales că sunt pentru moment singură şi vreau să reuşesc să insuflu dragostea pentru balet în inimile cât mai multor copii. Nu sunt un personaj despre care să se scrie în cărţi, dar viaţa mea este una de care sunt mândră, satisfăcută şi sper să acumulez şi mai multe realizări pentru a zâmbi mereu.   
Andreea Ştefan

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu