05 septembrie 2016

Plăci memoriale în Câmpina

Câte sunt şi câte ar mai fi de pus în viitor

Moto: „Viaţa noastră este aşa de mărginită, mărginită în timp, mărginită în spaţiu.... în ea însăşi viaţa asta reprezintă aşa de puţin, încât trebuie s-o lărgim şi s-o ridicăm cât se poate mai sus, să trăim noi înşine viaţa oamenilor care au fost, să trăim viaţa societăţilor care s-au manifestat, să ajungem în fel acesta la o înţelegere a vieţii omenirii şi a concepţiilor morale după care să ne îndreptăm”. (Nicolae Iorga)

Pentru a cinsti memoria unor personalităţi, a unor evenimente sau pentru a feri de uitare locuri şi edificii care au importanţă pentru istoria locală, în toată lumea se aşază pe zidurile clădirilor plăci de marmură cu referire la acele subiecte. În unele ţări abundă asemenea mărturii. Spre exemplu, americanii, care au o istorie relativ tânără, fac chiar nişte referiri la evenimente minore, uneori rizibile, cum ar fi: „Pe acest bolovan s-a odihnit George Washington după bătălia de la Gettysburg”. Sau: „Îîn această poiană avea cabana Lincoln, când în tinereţe era tăietor de lemne”. 
În oraşul nostru, istoria e destul de puţin marcată. Avem câteva plăci memoriale (le numesc astfel pentru că ele nu se referă la o dată anume, cum fac plăcile comemorative) puţin băgate în seamă de edili, care le-au lăsat într-o stare precară. Cea mai vizibilă este cea din faţa sediului „Telefoanelor”, unde pe o structură din beton se află scrisă, cu litere aproape şterse acum, următoarea inscripţie: „În acest loc a existat între anii 1919 – 1940 «Casa Poporului», locul unde se aflau sediile organizaţiilor muncitoreşti din Câmpina”. O altă placă, cam în acelaşi stil, parcă puţin mai masivă, se află pe strada George Bariţiu, în curtea unei case particulare, unde a stat multă vreme acoperită de bălării. Cineva care a cumpărat probabil vechea casă şi a refăcut-o a curăţat şi acest mic monument, pe care este scris: „În acest loc a fost între anii 1905 – 1914 sediul organizaţiilor muncitoreşti câmpinene”. 
Trebuie subliniat că, pe nedrept, după 1990, mişcarea muncitorească a devenit un subiect tabu, pentru a nu face atingere cumva cu istoria Partidului Comunist. Înfiinţat la 8 mai 1921 dintr-o aripă radicală pusă în slujba Moscovei care s-a rupt din Partidul Socialist, Partidul Comunist a avut un rol minor în mişcarea muncitorească din ţara noastră. S-a ocupat mai mult de acte teroriste organizate de Internaţionala a III-a Comunistă cu sediul la Moscova, care voia să destabilizeze România până la dezmembrarea ţării. Mişcarea muncitorească - reprezentată de Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România (înfiinţat în 1893), de sindicate şi din 1905 de Partidul Socialist - a avut un rol pozitiv, obţinând în câteva decenii mari succese pentru îmbunătăţirea vieţii muncitorimii române: ziua de lucru de opt ore, concedii de odihnă, asistenţă medicală gratuită pentru salariaţi, sărbătorirea zilei de 1 mai, care a devenit Ziua Muncii etc. Socialiştii, deveniţi puternici, au avut reprezentanţi în Parlament şi au reuşit să impună asemenea reforme.
Câmpina a fost unul din cele mai importante centre ale mişcării muncitoreşti din acea perioadă. În sediul de pe strada George Bariţiu (unde ziua funcţiona un atelier de tâmplărie, iar seara era locul de reuniune al socialiştilor câmpineni) veneau fruntaşii mişcării: I.C. Frimu, Ştefan Gheorghiu, Mihail Gheorghiu Bujor, care împreună cu câmpinenii fraţii Nicu şi Gogu Rădulescu sau fraţii Costică, Dumitru şi Maria Aricescu ori Morăruş Aldea (tatăl viitorului director al Institului de Cercetări, ing. Gheorghe Aldea), care înfiinţaseră o foarte puternică organizaţie ce aparţinea Partidului Socialist, dar şi un puternic sindicat, Uniunea Muncitorilor din Petrol. Unii din ei ajunseseră figuri legendare ale mişcării muncitoreşti, cu o viaţă exemplară pusă în slujba propăşirii proletariatului. Aş aminti între ei pe Mihail Gheorghiu Bujor, care a avut legături strânse cu oraşul nostru. Avocat de meserie, Bujor a lansat un manifest celebru în toată Europa, la izbucnirea Primului Război Mondial: „Război războiului”, chemându-i pe muncitorii din toate ţările europene să nu se lase transformaţi în carne de tun pentru interesele puterilor imperialiste de atunci. Întemniţat la Doftana, unde a stat 14 ani (cea mai lungă condamnare a unui deţinut politic în perioada interbelică), a fost sprijinit de socialiştii câmpineni, Gogu Rădulescu şi de soţia sa, Caliopi, ducându-i mereu pachete cu alimente la închisoare. 
Regina Maria, impresionată de trecutul revoluţionar al avocatului ieşean, care era şi poet sensibil, într-unul din drumurile ei între Peleş şi Bucureşti, s-a abătut pe la închisoarea Doftana, unde a avut o întrevedere cu Mihail Bujor la vorbitorul închisorii. Istoria orală a consemnat pe scurt aceasta întâlnire, la care Regina i-ar fi spus că dacă semnează o cerere de graţiere, ea se angajează să-l elibereze cât mai rapid din detenţie. Orgoliosul revoluţionar a dat un răspuns impresionant: „Eu nu am intrat în închisoare pentru o femeie, nu o femeie mă va elibera!” Bujor era încrezător în victoria cauzei pentru care militase şi voia să-şi păstreze nepătată reputaţia de erou al clasei muncitoare, pe care o dobândise cu atâta suferinţă. În închisoare, Bujor a respins orice apropiere de grupul comuniştilor. Pentru trecutul său glorios a fost ales, în anii ’50, deputat de Câmpina în Marea Adunare Naţională. 
Am făcut această referire la istoria mişcării muncitoreşti pentru a arăta cât de importante sunt cele două monumente memoriale afle acum în părăsire şi îmi permit să le sugerez edililor oraşului să le placheze cu marmură, să refacă inscripţiile, iar pe cel din faţa Telefoanelor să pună o fotografie pe porţelan cu Casa Poporului, la vremea ei cel mai frumos sediu muncitoresc din România. 
Mai avem în oraş două plăci memoriale: una în curtea Ocolului Silvic de pe Bulevard, pe care este scris că în acel loc a funcţionat un spital pentru copii, în casa boierilor Lahovary, clădire donată oraşului pentru acest scop. Alta se află pe Calea Doftanei, în clădirea unde funcţionează acum cabinetul dr. Gavrilescu şi care aminteşte că pe vremuri acolo a fost una din cele mai vechi şcoli din oraş. Aceste două plăci ar trebui de asemenea restaurate şi puse mai bine în evidenţă. 
Mai există însă şi alte locuri importantante în istoria oraşului care nu trebuie uitate. Pe Policlinica renovata recent ar trebui pusă o placă memorială care să amintească că acolo a funcţionat cea mai mare casă de asigurări sociale din ţară (foto). 


Extrag din ziarul „Universul” (1937) următoarele consemnări: „Este una din cele mai importante Case de Asigurări Sociale din ţară. Pusă în slujba şi pentru ajutorarea muncitorilor de pe Valea Prahovei, această Casă, încă de la înfiinţarea ei, a înţeles să satisfacă pe deplin toate obligaţiunile impuse de lege, privitor la îngrijirea medicală a asiguraţilor, ajutoare băneşti de boală, pensii etc. Casa are 6 Oficii de Asigurare şi 13 dispensare medicale, exclusiv Dispensarul Central din Câmpina, care funcţionează în noul palat inaugurat de curând şi a cărui fotografie o redăm mai sus. La un număr de 14.500 asiguraţi în anul 1935 – 1936 s-au dat 117.630 consultaţii medicale. S-au internat în spitale şi sanatorii 914 asiguraţi. Cheltuielile medicale făcute cu asiguraţii ca: internări în spitale, consultaţii medicale, accesorii, medici, medicamente se urcă la suma de lei 4.016.722. Ajutoare băneşti date asiguraţilor: 2.027.785 lei. Pensii plătite pensionarilor: 6.870.290 lei. Cheltuielile de administraţie sunt mai mici decât cota admisă de lege”. 
Arătam mai înainte succesele obţinute de organizaţiile muncitoreşti din Câmpina, care aveau şi un senator în Parlamentul ţării, pe învăţătorul Niculescu-Malu, în îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale proletariatului câmpinean. Ei bine, Casa de Asigurări este unul dintre ele. 
Pentru a nu lăsa în uitare un monument important al oraşului, o placă de marmură ar trebui pusă şi pe Capela în care a fost înmormântat marele petrolist Dumitru Hernia. La intrarea în capelă mai există încă o placă de metal pe care scrie: „În Memoria Dimitrie Hernia 1886”. Consiliul Local a aprobat refacerea acestui splendid monument de arhitectură, bun prilej pentru fixarea unei plăci memoriale. 
În incinta Colegiului „N. Grigorescu”, în faţa sălii de sport, ar trebui de asemenea pusă o placă de marmură pe care să fie scris că acolo şi-a avut reşedinţa (Casa Domnească) domnitorul Barbu Ştirbey şi urmaşii săi, fiul Dimitrie Barbu Ştirbey şi nepoata sa, contesa Martha von Blome. Contesa, la solicitarea unor profesori câmpineni, a donat casa şi o suprafaţă mare de teren oraşului, pentru a se amenaja un gimnaziu, mai târziu transformat în liceu. A condiţionat însă această valoroasă donaţie (o adevărată avere lăsată oraşului, mai multe clădiri şi o mare suprafaţă de teren în centrul Câmpinei) de dorinţa ca liceul ce va lua fiinţă să poarte numele tatălui său, Dimitrie Barbu Ştirbey. Generaţii întregi de câmpineni au urmat cursurile acestui liceu încadrat cu mari profesori, care au rămas nume de referinţă în cultura românească: profesorii de desen Octavian Angheluţă şi Mihai Mihalcea-Poiană, pictori cu o operă importantă în plastica noastră, criticul literar Pompiliu Constantinescu, istoricul Stoica Teodorescu şi mulţi alţii. La începutul anilor ’50, Liceul Ştirbey a fost transformat în şcoală de tip sovietic, Şcoala Medie Mixtă cu durata de zece ani, ce înlocuia atunci vechile licee. Ulterior, când redevine liceu, i se dă numele de „Nicolae Grigorescu”. Marele pictor e reprezentat în oraşul nostru de Muzeu Memorial amenajat în casa – atelier din cartierul Câmpiniţa şi de bustul realizat de sculptorul Gheorghe Tudor, plasat acum în centrul oraşului. Nu ar fi nicio atingere adusă memoriei marelui pictor dacă numele colegiului ar redeveni cel de pe vremuri – „D.B. Ştirbey”. Numele acesta a făcut parte din istoria noastră, familia Ştirbey dând mai multe personalităţi importante în viaţa politică şi culturală a României.
Şi pentru că tot vorbim de familia Ştirbey, o placă memorială ar trebui pusă şi pe castelul de la Voila, locul în care, pe vremuri, veneau în vizită la amfitrioana Martha de Blome, personalităţi marcante din viaţa politică, mondenă şi culturală europeană şi unde familia Ştirbey a locuit timp de mai multe generaţii.
Câmpina, capitală a industriei petrolului românesc într-o vreme, ar putea marca această perioadă înfloritoare pentru oraş prin fixarea unei plăci de marmură la intrarea în Rafinărie (pe vremuri cea mai mare rafinărie de petrol din Europa), dar şi pe zidul vilei de pe Bulevard, unde a fost reşedinţa familiei marelui petrolist Anton Raky. Acesta a avut multe sonde pe Piţigaia şi un atelier de reparat utilaj petrolifer pe terenul unde se află acum sediul actualei societăţi Electrica. Pe vila lui Anton Raky se află blazonul său, un scut şi două ciocane încrucişate. Locuită de mai mulţi chiriaşi, ce şi-au cumpărat acolo apartamente, vila este azi într-o stare deplorabilă, fiind grav avariată de cutremurul din 1977. Din varii motive, actualii proprietari n-ar putea să facă consolidările care se impun, astfel că administraţia locală ar trebui să aibă ca obiectiv, în viitor, salvarea acestei clădiri, cu o arhitectură deosebită. Anton Raky a făcut multe pentru înfrumuseţarea oraşului, construind din banii lui un pod peste Prahova (Podul lui Raky), dar şi Biserica Catolică, despre care un ghid turistic din anii ’70 afirma că este cea mai frumoasă biserică catolică de parohie din ţară. 
Cititorii noştri, câmpineni care îşi iubesc oraşul, pot veni şi domniile lor cu alte sugestii. Pentru generaţiile tinere este important să cunoască şi să preţuiască istoria câmpineană, despre care ar fi bine să se vorbească din când în când la lecţiile de dirigenţie în şcolile noastre, în programul „Şcoala Altfel”.
Alin CIUPALĂ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu