27 septembrie 2016

Prof. dr. Constantin Trandafir, critic literar: „Am fost înfiat de Câmpina şi am trecut prin tot ce trece un fiu, cu bune şi rele”

Constantin Trandafir s-a născut la 4 iunie 1939, în localitatea Iveşti din judeţul Galaţi. În 1963 a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Iaşi, iar în anul 1980 a obţinut titlul de doctor în filologie. De 44 de ani locuieşte în Câmpina. A fost profesor de limba şi literatura română în cadrul Colegiului „Nicolae Grigorescu”, în perioada 1972-2003. Iuţimea gândurilor, abilităţile de comunicare şi dorinţa de a cunoaşte şi a experimenta îl înnobilează pe Constantin Trandafir ca fiind un remarcabil şi recunoscut critic literar.



- Sunteţi un critic înnăscut? 
- Interesant. Un subiect cam dificil, „de specialitate”, la un săptămânal de informaţii cotidiene! Tema asta cam „tehnică” se potriveşte la revistele de cultură-literatură. Dar se admit şi excepţii, cu efect de surpriză... Da, sunt un critic literar înnăscut. Cine nu e aşa, nu este un critic literar autentic, ci un recenzent de ocazie, de care e plină lumea, mai ales cea internautică. Aceştia sunt nişte mici scribălăi, care sunt puşi de „şefi” (sau se bagă singuri în seamă) să „prezinte” anumite cărţi şi cu anume atitudine, prietenoasă sau duşmănoasă. Pe internet sunt liberi să scrie (prost) ori superlativ hagiografic, ori să „desfiinţeze” pe cine cred ei de cuviinţă. Dumnealor au dus critica într-o zonă mlăştinoasă, de se uită cine se mai uită la ea ca la o bazaconie. De altfel, de multă vreme, din epoci vechi, mulţi au crezut că spiritul critic e dăunător creaţiei, că n-are a face cu artele (critică literară, critică muzicală, critica de artă etc.). Chiar critici mari, cum e Şerban Cioculescu, susţin că fiind preponderent raţională critica, creativitatea ar fi o contradicţie în termeni. Un anume Oliver Holmes înţelege critica literară ca un vâsc. „După ce a inventat şi manufacturat pe autori, natura a băgat de seamă că i-au mai rămas oarecari resturi. Şi a creat pe critici”. Un aşa-zis poet de care nu a auzit nici maică-sa, la o întâlnire literară glumea, rânjind: „ După cum se vede azi, românul nu s-a născut poet, s-a născut critic”. Galeria „poheţilor” s-a distrat la culme. Adevărul e că în aria dintre Bucureşti, Braşov, Bacău, Vaslui şi Galaţi, dacă închipuim un cerc, nu găseşti decât nişte recenzenţi. Sunt rătăciţi 2-3 critici care au ceva de spus şi spun - şi aceia priviţi pieziş de „Centralişti”… Şi ca să revin la subiect, un om de prestigiul lui Francesco de Sanctis spunea: „Critica încolţeşte în sânul însuşi al poeziei. Una fără alta nu trăiesc”. Nici mai mult, nici mai puţin, Thibaudet împingea lucrurile mai departe, chiar dacă analogia care urmează nu e tocmai cea mai potrivită: „Literatorii fără critici ar ajunge ca producţia fără intermediari şi negoţul fără speculaţie – ba critica însăşi ar muri fără critica criticii”. Să-l mai invoc pe G. Călinescu?! Despre abuzul de comentariu nu mai putem vorbi astăzi, dacă îi excludem pe recenzenţii aceia de toată mâna. Dar atâta timp cât o literatură bună are şi o critică pe măsură, nu sunt decât motive de satisfacţie. Din păcate, astăzi, fără să fiu sceptic, niciuna nu ne umple de mândrie. Numai într-un singur mod nu trebuie înţeleasă creaţia în critică: echivalarea discursului critic cu cel al operelor de ficţiune, „metaforizarea”, „poetizarea”, zorzoane stilistice care pun înseşi operele de creaţie într-o situaţie lamentabilă. De ce cred că sunt un critic literar înnăscut, cum mă întrebaţi? Fiindcă spiritul creator m-a bântuit de la început. Am scris (şi debutat cu) poezie, am scris proză, şi spiritul critic din mine a văzut că nu se înfăptuieşte creaţia cum trebuie. Nu ştiu dacă s-a realizat într-o măsură bună, dar asta este. „Literatul” din mine se exprimă şi în critică (v. şi vol. Naraţiuni critice), am scris şi publicat „jurnale ca literatură”, proză, scriu, la ora actuală, un roman.
- Nu vă întreb când v-aţi descoperit talentul, este deja o întrebare clasică. Aş vrea să vă întreb altfel, deşi poate sună anormal într-un fel... Când v-a descoperit talentul pe dumneavoastră?
- Talent e prea mult spus. Vocaţie e mai potrivit, am descoperit-o şi m-a descoperit de timpuriu, eram chiar elev când mi se spunea „Creangă”, deşi nu aveam semne de povestitor, ci de mâzgălitor pe hârtie. (Fără supărare, copiii şi adolescenţii până la 16-17 ani nu pot scrie literatură, pot cânta, pot dansa, pot avea performanţe la olimpiade, dar nu stăpânesc arta mânuirii cuvintelor. Eminescu până la 20 de ani a scris modest de tot, apoi geniul a putut să izbucnească). Scriam „poezii” care nu erau poezii, ci naraţiuni în versuri, sub inspiraţia lui Alecsandri (din Legende), Coşbuc, Topîrceanu. Şi câteva „lirice”, naturiste şi sentimentale. Am debutat la 16 ani (ca Eminescu!) cu Firicel de grâu, unde mă miram de vitalitatea naturii. Din instinct, m-am ferit de ode închinate conducătorilor mult iubiţi: nici Lenin, nici Stalin, nici Dej, nici Ana Pauker, nici mai târziu Genialului Cârmaci nu m-au tentat. Atunci am dat-o pe critică literară şi am scris, de exemplu, despre Paul Zarifopol care n-avea nici o legătură cu „linia”, de vreme ce nici Maiorescu, nici Lovinescu nu fuseseră recuperaţi.
- „Jurnalul unei adolescente” (1991) şi „Jurnalul unei fete naive” (1993), proze umoristice publicate sub pseudonimul Thalia Muşat. Ce origini ascunde acest nume?
- Da, e un roman eseistic, roman-jurnal, că are umor, mersi, nu pot scăpa de păcatul acesta. E, totuşi, vorba de o adolescentă şi încă „naivă”. Real şi fictiv. E scris prin colaborare: subsemnatul (60%), Diana (40%), Violeta-tot fiică (5%), câţiva elevi de-ai mei (5%). Şi pentru că aceştia trebuia să poarte un nume, le-am zis Thalia Muşat.
- Aţi schiţat în cuvinte portretele a numeroşi autori. Care sunt cei mai aproape de sufletul dumneavoastră?
- Cea mai grea întrebare pentru un critic literar şi un cititor de cursă lungă. Autori „de suflet”? Nu ştiu ce înseamnă asta. Numai dacă aş numi pe cei mai preţuiţi ar trebui, musai, să fie o listă uriaşă. Şi tot aş omite pe cineva din neatenţie. Îmi place foarte mult ce spunea Virginia Woolf: „Nu-mi pot închipui cum poate trăi cineva care să nu-l fi citit pe Shakespeare”. Ce părere au miliardele de trăitori pe acest pământ? Am citit şi mulţi autori de duzină, dar în general ce am citit bun îmi stă „la suflet”. N-am putut să scriu decât despre 1%. Cei mai mulţi dintre autori de categorie mică şi încă trăiesc, despre care am scris doar o dată, s-au supărat pe mine că nu am scris de n ori, că ei scriu în draci şi eu nu pot ţine ritmul şi nici nu-i cazul. Aşa că n-am prieteni, că n-am putut scrie după voia lor.
- Câte cărţi aţi scris până în prezent şi câte aţi publicat?
- Chiar că nu-mi iese la număr. Vreo 25-26. Una n-am publicat-o, e pe calculator. Îi vine rândul la anul. Să vă spun un secret: am ajuns să nu-mi placă niciuna. Am vrut să mă las de scris, dar nu se poate. Tot spun că următoarea va fi cea mai bună. Să dea Domnul!
- Sunteţi câmpinean prin „adopţie”. Când şi de ce v-a atras acest oraş?
- Da, sunt câmpinean din 1972, deci de 44 de ani. Cea mai mare parte a vieţii mele aici s-a petrecut şi sper să mai ţină. Progeniturile mele sunt „pur” (cum aţi spune dvs.) câmpinene, şi nepoata Silvia, elevă în clasa a XII-a, numai Oana-Ioana e predeleancă şi-mi place tare de ea că-i frumoasă (seamănă cu mine, are 1,71), are cea mai mare medie la şcoală (aici ne despărţim puţin). În Câmpina am venit prin transfer, am ales orăşelul din mai multe motive: la Galaţi nu aveam voie, că n-aveam locuinţă şi n-aveam locuinţă fiindcă n-aveam serviciu; aşa era pe atunci în oraşele „mari”; de Câmpina, pe care n-o văzusem niciodată, ştiam că e la intrarea în Valea Prahovei, fapt care rezonează excelent; mai ştiam că aici a trăit Hasdeu şi este castelul „Julia Hasdeu”; ştiam de Nicolae Grigorescu; că e ceva cu petrolul; că se afla echipa de fotbal „Poiana Câmpina”. Am fost înfiat de Câmpina şi am trecut şi trec prin tot ce trece un fiu, cu bune şi rele.
- Aţi fost unul dintre cei mai buni profesori de limba şi literatura română. Cum priviţi acum cei 31 de ani petrecuţi la catedra Colegiului „Nicolae Grigorescu”?
- La concursul pentru ocuparea postului la liceul „Nicolae Grigorescu” am obţinut o medie incredibilă. N-am auzit să mai fi luat cineva în altă parte un asemenea punctaj. Eram privit ca o minune, după care firea mea independentă m-a pus în conflict cu conducerea de stat şi de partid. Au vrut să mă mute la… Sfânta Ana! Ceva reparaţie s-a produs în democraţia noastră „capitalistă de cumetrie”. Primăria şi Consiliul Local m-au evaluat pozitiv.
- Cum apreciaţi literatura română din vremurile actuale şi ce fel de critică vă inspiră tinerele talente?
- Ba asta e întrebarea cea mai grea. Pentru răspuns necesar ar fi nevoie de timp şi spaţiu mult. Le reduc la minimum minimorum. Care „vremuri actuale”? După revoluţiune, au fost reconsideraţi scriitori, s-a tradus enorm, de multe ori cărţi mediocre. Nouăzeciştii noştri au început să-şi facă de cap, minimalism, erotism, sexualism, apocalipsm. Au început să facă harcea-parcea (să „revizuiască”) pe cei consideraţi „colaboraţionişti”. Nu s-a impus nicio valoare. Tot unii veniţi de mai înainte s-au aşezat în frunte, fără să fi arătat un dram de disidenţă şi de scrieri „de sertar”, dimpotrivă; au devenit sinecurişti, s-au poziţionat în găşti, au pus mâna pe frâie. Abia după 2000 treburile s-au mai îmbunătăţit. La Câmpina, mersul literar a fost şi încă, parcă, mai este satisfăcător. Galele APLER (s-au dus), Cercul „Geo Bogza”, Cenaclu (în stingere) care organizează o dată pe an “Maratonul poeziei” şi concurs naţional de poezie, două publicaţii literare (Revista Nouă şi Urmuz, hărnicite mai ales de Florin Dochia, păcat că nu se poate face o selecţie valorică mai riguroasă), de pagini literare n-a dus lipsă nici Oglinda literară. De curând s-a instituit aici, la Câmpina, Societatea Scriitorilor Prahoveni, încă nu-i vedem efectele. Extracâmpinenii privesc situaţia cu nervozitate ascunsă. Sprijinul local este de bun augur. S-au finanţat cărţi ale localnicilor, Patrimoniu şi-a propus sine die să editeze o carte Scriitori prahoveni. Emulaţie care a mai slăbit, dar este deasupra oricărei zone prahovene şi s-ar putea spune şi deasupra altor zone…
La întrebarea ce fel de critică îmi inspiră tinerele talente, răspund: o critică dreaptă. Întâi că „tinerii” sunt pe la vârsta a doua, apoi talentele, repet, e un termen pretenţios. Cei cu adevărat tineri, nu ies în faţă, n-ai de unde şti ce capacitate au. Am luat cunoştinţă de concursuri de poezie ale unor elevi, să-mi fie cu iertare cuvântul poezie e abuziv. Nu cunosc nici o persoană până la vârsta de 30 de ani, care să dea măcar speranţe. Aşteptăm. E datoria criticii să-i detecteze dacă se lasă văzuţi.
- La ce lucraţi acum? Ce planuri literare aveţi?
- Zilele astea apare, cu o întârziere dezagreabilă (editurile sunt catastrofice), studiul „Hortensia Papadat-Bengescu şi literatura europeană”. Sincer, e o cărticică unică, nu s-a mai scris la noi aşa ceva: despre un scriitor român raportat la toată literatura europeană. Chiar Eminescu a fost relaţionat în lucrări separate, cu antichitatea greco-latină, cu Leopardi, sau cu literatura indiană. Atenţie, asta nu înseamnă că volumaşul meu, dacă e singular e şi bun! Acum lucrez la un roman. Fără alte destăinuiri. 
- Ce iubeşte cel mai mult Constantin Trandafir?
- Iubire aşa în general? Dar, vorba lui Ion Băieşu, iubirea e un lucru foarte mare. Eu am o opinie specială despre iubire şi nu-i locul şi cazul să o explic aici. Dacă e să folosesc vocabula cu conotaţia ei excesivă, iubesc cel mai mult ce-am spus: cititul cărţilor. Altminteri am satisfacţii mari în situaţii dintre cele mai cotidiene, sunt prietenos, am simpatii, dar şi detest, fără să-mi pierd firea, multe „răotăţi” (vorba cronicarului) ale acestei lumi. Îmi place, de exemplu, şi convorbirea de faţă.
Andreea Ştefan

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu