13 septembrie 2016

Puţină etimologie

După 1900, vechiul târg al Câmpinei a început să se dezvolte rapid, aurul negru îmbogăţind oraşul. Au apărut localuri luxoase, cum era Restaurantul Continental aflat la parterul Casei Poporului de pe centru sau Restaurantul Bucureşti, aflat tot în zona centrală. Erau şi localuri mai populare: restaurantul lui Mitică Georgescu, aflat în piaţă sau bodegile unde se opreau la o ţuică funcţionarii ce ieşeau de la serviciu, cum ar fi terasa Frânculescu, cârciuma lui Ion Filcea de pe strada Castanilor sau bodega lui Moisică, aflată la intrarea în piaţă. Mai spre periferie existau şi localuri mai deocheate, unde tinere fete practicau cea mai veche meserie din lume. Cunoscut a fost o vreme stabilimentul domnului Pituleanu, aflat undeva la capătul străzii Cuza de azi. Pentru a-şi face reclamă, proprietarul angaja săptămânal câte o trăsură din piaţă şi îşi plimba domnişoarele prin oraş ca să-şi etaleze farmecele. Pituleanu se inspirase din isprăvile unui coleg de breaslă bucureştean, celebru în epocă, anume Paţac. 
În Bucureştiul interbelic existau trei străzi: Crucea de Piatră, Iama de Sus şi Iama de Jos, unde bordelurile se înşirau unul lângă altul. Concurenţa fiind mare, Paţac găsise o metodă de a-şi face reclamă plimbându-şi fetele vesele cu o trăsură muscălească foarte elegantă. Fardate ţipător, îmbrăcate numai pe jumătate şi scoase la plimbare, fetele lui Paţac sau paţachinele,  cum le numeau cu mult umor bucureştenii, erau senzaţia capitalei. Cuvântul acesta, care şi astăzi e destul de folosit atunci când vrei să caracterizezi o persoană vulgară şi îmbrăcată prost, a îmbogăţit limba română cu un substantiv sonor: PAŢACHINE.


Vorbind de Bucureşti, mi-am amintit şi de refrenul „Dâmboviţă apă dulce, cin’ te bea nu se mai duce”. Cântecul nu se referea la calitatea apei, scoasă direct din albia râului plină de mizerii, ci la faptul că era un pericol mare pentru sănătatea celor care o consumau. Bucureştiul era foarte sărac în apă de izvor. Sacagiii de pe vremuri o scoteau din râu şi o vindeau prin mahalale gospodinelor care ieşeau la poartă atunci când auzeau strigătul: „Aaap!” În doniţa pe care o umpleau cu apă aruncau o mână de piatră acră ca să o dezinfecteze. Au fost săpate şi câteva fântâni, care la adâncime găseau izvoare cu apă limpede. Una era vestita Cişmea Roşie de pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), lângă care domniţa Ralu Caragea a înfiinţat primul teatru din capitală. Cel mai căutat era Puţul cu Zale, aflat pe proprietatea boierilor Creţulescu, lângă biserica ce se păstrează şi astăzi. După cum spunea un contemporan, „ieşeau izvoare bogate şi limpezi ca lacrima şi ele se scurgeau către lacul aşa-zis «al lui Dura Neguţătorul», nu înainte însă de a alcătui o mică şi frumoasă cascadă numită de localnici Şipotul Fântânilor”. Domnitorul Ipsilanti adusese meşteri zidari care au ridicat o frumoasă casă pentru paznicul cişmelelor, adică Cişmigiu-Başa, demnitar care avea grijă de întreţinerea izvoarelor şi al cărui nume îl poartă astăzi celebrul parc din centrul capitalei: Cişmigiu. 
Alin CIUPALĂ

Un comentariu: