20 septembrie 2016

Savantul câmpinean dr. C. I. Istrati în excursie la fraţii aromâni din sudul Dunării

Îmi face plăcere să ofer concetăţenilor noştri date mai puţin cunoscute despre activitatea marelui savant dr. C. I. Istrati (1850 – 1918), stabilit în Câmpina la sfârşitul sec. XIX, cel care a donat oraşului o mare bibliotecă şi parcul amenajat de el pe platoul Câmpiniţei, unde a locuit câteva decenii. 
La cumpăna secolelor XIX - XX, România Mică a avut oameni mari, patrioţi care au luptat toată viaţa pentru propăşirea neamului românesc şi pentru unitatea naţională. În acea perioadă, în Academia Română erau reprezentaţi românii din toate ţinuturile aflate atunci sub stăpânire străină: ţaristă, habsburgică, otomană. O mare atenţie s-a acordat celor trei ramuri ale romanităţii răsăritene din sudul Dunării, respectiv aromânilor, istroromânilor, meglenoromânilor. În şcolile de pe vremuri, la istorie şi geografie erau capitole şi despre fraţii noştri de la sud de Dunăre. Savanţi de mare prestigiu au scris lucrări fundamentale despre istoria şi civilizaţia lor. Aceştia au stabilit că daco-românii din nordul Dunării şi cei din sudul Dunării vorbeau o limbă înrudită, care avea la origine limba străromână, care cu timpul se despărţise în câteva dialecte.
Aromânii au constituit una din cele patru ramuri ale poporului român şi erau aşezaţi în Grecia, Albania, Serbia, Macedonia, Bulgaria. Uneori, când se vorbea de ei, incorect erau numiţi macedo-români, denumire greşită, deoarece după cum se observă, aşezările lor se răsfirau pe o suprafaţă mult mai mare decât a Macedoniei. În Grecia, sate întregi erau ocupate de ei în munţii Pindului, la poalele Olimpului şi în Thesalia. Oraşe şi sate populate în întregime numai de aromâni erau: Samaria, Siracu, Vlaho-Clisura, Veria, Vodena, Drama, Kavala. În Albania, pe ţărmul Adriaticii, cel mai mare oraş al lor era Moscopole. În Albania, lângă lacul Ohrid, erau mari aşezări la Cruşova, Bela de Sus şi Bela de Jos. În Macedonia, la Bitolia (actualul Monastir). În Bulgaria erau răspândiţi în munţii Balcani şi Rodope, centrul lor fiind la Nevrokop. Numărul aromânilor, greu de stabilit, a fost estimat între 500.000 – 1.000.000 locuitori. Practicau agricultura, păstoritul în transhumanţă şi cărăuşia, „cărăvănitul” cum o numeau, transportau mărfuri străine pe tot cuprinsul Peninsulei Balcanice. Aveau caravane care ajungeau şi la 300 de cai de povară, tot comerţul din sudul Dunării fiind în mâna aromânilor. Erau şi buni meşteşugari, adevăraţi artişti în lucrările cu filigran, în sculptura în lemn, pricepuţi giuvaergii şi buni constructori, arhitectura caselor lor de piatră fiind remarcabilă. Atunci când plecau în transhumanţă cu turmele lor imense de oi, familii întregi ajungeau în păşunile de iernatec cu tot avutul, organizate în cete (falcarii) conduse de un celnic. Vitregia vremurilor, ciocnirile cu turcii, dar şi cu ceilalţi locuitori din Balcani, care încercau să-i denaţionalizeze, au produs la sfârşitul sec. al XVIII-lea o puternică migraţie în Austria, Ungaria, Transilvania şi România. După cel de-al doilea război balcanic (1913) şi după primul război mondial a început o adevărată prigoană, mai ales în Grecia, unde regiunile lor au fost colonizate cu greci refugiaţi din Asia Mică. 
Istroromânii erau înşiraţi în Istria (azi Dalmaţia), în jurul muntelui Monte Maggiore. În documentele cetăţii Ragusa (azi Dubrovnik) erau numiţi vlahi sau mavro-vlahi (care înseamnă vlahii negri). O vreme au avut prilvilegii, fiind păzitori de graniţă. Erau stabiliţi în 130 de sate şi cătune. Istroromânii se numeau între ei romeri. Au fost puternic denaţionalizaţi, mai ales în perioada în care zona a aparţinut Italiei şi când au trecut la religia catolică. Dialectul lor, aşa cum arată ligvistul Sextil Puşcariu, avea multe cuvinte neaoş româneşti precum: baci, brânză, măgură, plai, bucium.
Meglenoromânii erau stabiliţi în jurul Salonicului, în regiunea numită Meglen. Ei erau cunoscuţi şi cu numele de megleniţi sau vlaşi. Un reprezentant al lor, un mare istoric şi ligvist, Theodor Capidan, membru al Academiei Române, a publicat în trei volume, între anii 1925 – 1936, lucrarea „Meglenoromânii”.  Aceştia erau în număr mare şi ocupau câteva oraşe: Lunguţa, Prislav, Osani. Locuinţele lor erau asemănătoare cu cele ale românilor din nordul Dunării. După al doilea război balcanic, persecutaţi de greci, care nu le acordau statut de minoritate naţională, au emigrat masiv în Dobrogea, unde localnicii îi numeau ţinţari, deoarece pronunţau „ţinţi” în loc de „cinci”. Li se mai spunea de asemenea şi machedoni.
În dorinţa de a-i cunoaşte îndeaproape, urmaşii lor stabiliţi în România au întreprins o călătorie mult visată, ca să-şi cunoască locurile de origine, proiectul aparţinând astronomului Nicolae Coculescu. Acesta i-a scris lui Nicolae Iorga, propunându-i să conducă această excursie: „Este o călătorie pe care din copilărie chiar o doresc şi pe care în câteva rânduri am dorit să o realizez, fiind prin tată de origine macedonean, de la Vlaho-Clisura, fiindcă am crescut de mic în dorul de patrie al tatălui meu”. Au existat câteva relatări ale acestei excursii săvârşită în 1911. Câmpineanul nostru, dr. Constantin Istrati, membru titular al Academiei Române, va face la 12 mai 1911, în aula Academiei, comunicarea „Călătorie la românii din Macedonia”.


Istrati îşi începe relatarea cu plecarea în sudul Dunării la 1 aprilie 1911, cu ocazia vacanţelor de Paşti. Participau 29 de persoane: Nicolae Coculescu, amiralul Vasile Urseanu – fondatorul Observatorului Astronomic din Bucureşti, magistraţi, ingineri, farmacişti, geologi sau geografi – între care Gheorghe Munteanu-Murgoci (1872 – 1925), geolog, mineralog, pedolog (specialist în studiul solurilor). Excursia a durat 20 de zile; Bucureşti – Orşova cu vaporul spre Belgrad, cu trenul spre Salonic, cu opriri în Bitolia şi Skopje, au ajuns în Câmpia Valahilor, unde se păstrează amintirea văii ocupate de Mircea Voievod cu oastea sa înainte de lupta de la Kosovo. Au trecut prin Cruşova, Monastir (Bitolia), unde au rămas pentru sărbătorirea Paştilor. Au continuat cu Ohrida şi s-au oprit la Vlaho-Clisura, unde mai trăia mătuşa lui Nicolae Coculescu, Marghioala Papa-Mihale. 
În albumul „Macedonia”, apărut la Bucureşti în 1911, autorii Fr. Lebrun şi I. Voinescu relatează şi ei această călătorie: „Unul singur dintre tovarăşii noştri, împins de un sentiment de pietate filială, s-a repezit până la Vlaho-Clisura, care e una din mărgăritarele Macedoniei şi aromânilor. Oraş important, cu totul aromânesc, cu casele căţărate în mijlocul unei regiuni fertile şi pitoreşti. Au mers mai departe cu trenul la Salonic, la Istanbul, apoi cu vaporul spre Constanţa”. 


Dr. Istrati ne oferă la rândul-i câteva amănununte interesante despre această călătorie: „Cireşele de la Ohrida sunt renumite ca extraordinar de bune, iar merele sunt admirabile şi gustoase. Vinul este generos şi de bună calitate”. El însă remarcă „veninul dintre diferite neamuri, într-o regiune care poate concura din multe puncte de vedere cu Elveţia. Munţii despăduriţi, animalele domestice îngrijite cu multă trudă, vaci şi bivoliţe puţine. Lipsa multor lucruri trebuincioase ca făina sau petrolul. Oile păreau numeroase. O îndeletnicire care a continuat din cele mai vechi timpuri, dovadă şi cel mai bun iaurt, aş putea zice extraordinar de bun, pe care l-am mâncat la Molovişte. Casele macedonenilor români (...) sunt făcute în genere din piatră şi cărămidă şi acoperite cu ţiglă sau lespezi mari şi destul de grele, ca la Cruşova. Au cel puţin două caturi şi minim patru-şase odăi. Ele sunt înconjurate cu ziduri înalte şi cu porţi ferecate, adeseori monumentale. Un ciocan special atârnat în faţă serveşte pentru a face cunoscut pe cel ce voieşte să intre. Unele sunt adevărate palate. Astfel casa lui Nicioată din Cruşova, arsă de turci în 1903, avea 63 de camere. Mai întotdeauna în jurul casei, aromânii au câte o mică grădină cu pomi roditori, straturi pentru zarzavaturi, iar cei mai lăturalnici câte o livadă (...). Iarna, locuitorii ocupă camerele de jos, care poartă în special numele de casă şi sunt mai puţin somptuos mobilate şi unde se văd rar sobe, ci mai mult nişte căminuri numite acolo hogeaguri şi care sunt adesea artistic făcute (...). Curăţenia este uimitoare, cu toate că în genere nu au servitori. Nicăieri nu am găsit mai multe dulapuri în perete (palacaruri). La Ohrida şi Bitolia, cu deosebire în casele mai vechi, aceste dulapuri au adesea peste un metru adâncime şi acolo ţin ei covoarele de preţ, hainele şi rufăria”. 
În încheiere, Istrati aminteşte că aromânii, în afară de agricultori şi negustori, au dat culturii noastre şi mari personalităţi: „În Universităţi avem pe Ioan Caragiani (1841 – 1921), folclorist, filolog, istoric, membru fondator al Academiei Române, pe Anton Naum (1892-1917), poet junimist, profesor al Universităţii ieşene, membru al Academiei, pe Constantin Dissescu (1854 – 1932), avocat, ministru, profesor de drept la Facultatea din Bucureşti, pe George Murnu (1868-1957), filolog, istoric, bizantinist, balcanolog, arheolog, director al Muzeului de Arheologie Bucureşti, pe Iuliu Valaori (1867-1936), profesor de filologie clasică şi ligvstică indo-europeană la Universitatea Bucureşti”.
Se cuvine să mai adăugăm alte câteva nume mari: Nicolae Batzaria, născut la Cruşova, ministru în guvernul Junilor turci, când aceştia încercau să reformeze învechitul imperiu otoman. În 1908 a scos la Salonic primul ziar aromân, „Deşteptarea”. Venit în ţară, s-a remarcat ca un foarte bun scriitor, publicând sub psudoninul „Moş Nae”, în ziarul condus de el - „Dimineaţa copiilor”, poveşti hazlii, care aveau un personaj devenit celebru: Haplea; Marcu Beza, născut 1885 la Clisura. Diplomat, consulul României la Londra, preda acolo la universitate limba română. A scris mult poezie, schiţe, nuvele; Constantin Belimace, trubadurul popular al aromânilor, născut în 1848 la Malovişte, vine în România unde scoate revista „Macedonia”. Prizonier la bulgari în primul război mondial, a scris o adevărată epopoee despre suferinţele aromânilor; Theodor Capidan, născut 1879 în Macedonia, profesor la Universitatea din Cluj, unde a fost şi decan şi la Universitatea din Bucureşti. A scris lucrări de referinţă despre dialectele române din sudul Dunării şi despre românismul balcanic; Ion Foti, născut la 1887 în Vlaho-Clisura, poet şi romancier, a luat premiul Societăţii Scriitorilor Români în 1925; Victor Eftimiu, venit în ţară din Albania, a fost unul din cei mai importanţi dramaturgi români, poet, romancier, memorialist (albanezii îl consideră unul dintre cei mai mari scriitori de pe meleagurile lor).
Îmbogăţiţi prin comerţ, mulţi aromâni stabiliţi în Austro-Ungaria au făcut donaţii importante în sprijinul culturii române: Dimitrie Cascovici (1790 – 1868), aromân din colonia aromâneasă de la Pesta, a lăsat averea sa prin testament, ca să se clădească o şcoală românească pentru aromâni; Grigore Haralambie Grandea (1843-1897), poet, prozator, a scos un ziar destinat aromânilor, „Albina Pindului” şi a contribuit mult la susţinerea financiară a Academiei; Vasile Paapa (1819-1884), mare bogătaş, a lăsat 50.000 franci pentru construirea unui Observator la Bucureşti, unde a fost director Nicolae Coculescu; Pericle Papahagi (1872-1943), ligvist, filolog, folclorist, membru al Academiei, editor al celor mai vechi texte aromâneşti, a susţinut multe conferinţe la Ateneu şi la Casa Şcoalelor, în care a vorbit, între altele, despre sărbătorile pascale la aromânii din Macedonia. Un nume cunoscut este cel al aromânului Emanoil Gojdu (1802 – 1870), cel care a lăsat o avere imensă statului român, confiscată de unguri, care nu au vrut să ne-o restituie.
Datele au fost extrase din: „Magazin istoric” (iulie 2016), articolul semnat de dr. Magda Stavinschi - „Nicolae Coculescu în vizită la aromânii săi”; „Enciclopedia Minerva” şi „Enciclopedia Cugetarea”.
Alin CIUPALĂ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu