18 octombrie 2016

Câmpina a pierdut un prieten: scriitorul Ion Ochinciuc (1927 – 2016)

Născut în Basarabia, la Sculeni, pe malul Prutului, Ion Ochinciuc a purtat toată viaţa dorul de plaiurile lui natale. Provenea dintr-o familie înstărită; după ce pierduse toată averea în Basarabia, tatăl său a reuşit să se descurce bine şi în România, fiind ceea ce numim azi un întreprinzător. La Iaşi, unde au venit în refugiu, acesta a reuşit să devină proprietar pe un cinematograf aflat pe strada Lăpuşneanu şi să administreze diverse afaceri. Venirea regimului comunist i-a sărăcit însă din nou. Dl. Ion Ochinciuc moştenise de la tatăl său puterea de muncă şi darul de a se adapta uşor noilor vremuri. A făcut studii umaniste, terminând Facultatea de Filologie şi a început o frumoasă carieră în radio. Ani de zile a fost realizatorul emisiunii de succes „De toate pentru toţi”. A colindat toată ţara făcând diverse reportaje şi şi-a apropiat intelectuali valoroşi care i-au rămas prieteni pe viaţă. Între ei, actorul şi scriitorul Arcadie Donos, ziaristul Carol Mălinescu, dar şi colega sa de redacţie, pe care o descria drept „strălucitor de frumoasă”, Mihaela Niţescu, căsătorită cu marele pictor Mircea Ciobanu. 
La un moment dat, în plină maturitate, s-a apucat să scrie romane poliţiste, foarte apreciate de public. Romanul de debut „Răzbunarea Ofeliei” (Ed. Tineretului, 1967) a fost cel care l-a consacrat. „Cartea ta o fură muncitorii, pentru că se vinde foarte bine” – îi spunea directorul tipografiei, bucuros de un aşa succes. Timp de trei decenii, Ion Ochinciuc a publicat 14 romane, toate de succes, apărute în tiraje care acum par fantastice, de peste 100.000 de exemplare. 


A fost atras şi de arta dramatică. A scris drame, fantezii, piese istorice, comedii, scenete, scenarii pentru teatru la microfon. Şi-a cules piesele şi volum, publicând trilogia dramatică „Bastardul”, dar şi alte lucrări dramatice.
Trăia cu regretul că multe din piese i-au fost desfigurate de severa cenzură comunistă. 
Încununarea operei sale de scriitor foarte gustat de public a venit la senectute, când a publicat o trilogie memorialistică Volumul I: „Jurnal anapoda” (2012); vol. II – „Viaţa ca anecdotă” (2013); vol. III – „Cine râde la urmă?” (2015). 
De prin anul 2010, an de an şi-a petrecut vacanţa de vară la Câmpina, într-o casă
situată pe strada Griviţei. S-a ataşat foarte mult, atât el cât şi soţia sa, distinsa doamnă Carmen, de oraşul nostru şi de viaţa culturală de aici, unde si-a făcut mulţi prieteni literaţi. La Câmpina şi-a lansat cele trei volume de memorii şi ultimul său roman, „Călugăriţa”. Despre memoriile sale, recenzorul Cosmin Perţa scria: „După poezie, memoriile sunt genul literar cel mai complicat de scris, pentru că, la fel ca în poezie, nu ştii niciodată când se termină experienţa şi când începe ficţiunea”.
Despre activitatea sa de dramaturg, eseistul Christian Crăciun spunea: „E dramaturg prin vocaţie, îi place spectacolul lumii. Sutele de personaje cu care facem cunoştinţă capătă consistenţă (...). Dar cel mai interesant este, inevitabil, personajul narator, bon viveur şi observator atent, martor sagace şi spirit îngăduitor cu slăbiciunile umane, capabil de bucurie şi de iertare”.
Scriitorul şi-a denumit volumul „Jurnal anapoda”, pentru că, după cum îmi mărturisea, a narat în cele trei volume întâmplări nu în ordinea cronologică, ci aşa cum i-a venit inspiraţia de moment. Volumele sunt un dialog, de fapt, între dl. Ochinciuc şi un alter ego al său, drăcuşorul Asmondeu, care are rolul de critic al lucrării. 
Cele trei volume de memorii, volumul de nuvele „Ispititoarele capane” şi romanul „Călugăriţa” - o adevărată bijuterie literară care împleteşte o dramatică poveste de dragoste cu o intrigă poliţistă - au fost lansate la Câmpina, în faţa unui public numeros, la Casa de Cultură Geo Bogza. Apariţia acestor cărţi ne demonstrează că autorul a rămas prolific până la înaintata vârstă de 89 de ani. Cu prilejul unei ultime lansări, poetul şi epigramistul nostru, Ştefan Al. Saşa, i-a compus următoarea epigramă: „El scrie şi acum, nu-i bai,/ Aşa îi fuse hărăzit,/ Te lasă totuşi fără grai/ Că este încă «ispitit»!” 
Deşi grav bolnav, era încă foarte activ şi se ţinea la curent cu tot ce era nou în viaţa culturală a oraşului nostru, fiind totodată un cititor fidel al ziarului „Oglinda”. L-am vizitat împreună cu Florin Frăţilă puţin înainte de sfârşitul vacanţei sale la Câmpina. Era încă foarte vioi şi ca de obicei ne antrena în conversaţii spumoase, pline de umor. La o săptămână după plecarea din Câmpina, se stingea din viaţă, aproape nonagenar, lăsând urmele trecerii sale atât în bibliotecile, cât şi în sufletele noastre. 
Alin CIUPALĂ

Un comentariu:

  1. A fost un om "de omenie',care a trait si a murit cu demnitate.

    RăspundețiȘtergere