25 octombrie 2016

Eliza Coman, membru în consiliul director al Asociaţiei Transplantaţilor din România: „Un singur donator poate salva opt vieţi şi poate schimba viaţa a încă 50 de persoane“

Eliza Coman este câmpineancă şi a venit pe lume la data de 25 noiembrie 1975. În urmă cu 19 ani, după primirea diagnosticului de insuficienţă renală cronică, şi-a dat seama că firea ei expansivă şi independentă nu este compatibilă cu dializa, o procedură chinuitoare care ar fi devenit parte integrantă din viaţa ei. A fost momentul în care mama sa, unul din îngerii ei păzitori, a luat decizia de a-i dona un rinichi. La data de 7 octombrie 1997, a redat-o lumii pe Eliza, care de atunci şi până în prezent şi-a pus viaţa în slujba ajutorării semenilor ei, în calitate de membru în consiliul director al Asociaţiei Transplantaţilor din România. 


- Eşti unul din oamenii care au avut privilegiul de a se naşte a doua oară. Cum a început povestea ta?
- În urmă cu 19 ani mi-am luat permisul de conducere (asta după ce am furat bani din casă pentru a face şcoala de şoferi). Eram aşa de încântată de faptul că sunt şoferiţă, încât îl rugam pe tata să mă lase să conduc indiferent unde mergeam. Într-o zi, la volan fiind, efectiv mi s-au blocat mâinile şi picioarele, nemaiavând niciun fel de reflex. Le-am spus părinţilor că mă simt rău şi a doua zi m-au dus la doctor. Îmi aduc aminte că era ziua mamei mele, împlinea 40 ani şi în loc să o sărbătorim a avut „baftă” de o mare neplăcere. Mi-au pus diagnostic imediat: insuficienta renală cronică. Analizele mele erau de speriat şi mi-au recomandat de la început să fac transplant pentru că este singura mea şansă de a trăi. De atunci a început calvarul: medici, analize, spitale etc... Am fost trimisă de urgenţă la Bucureşti, la Spitalul Carol Davila. După o lungă aşteptare pe holul spitalui am fost primiţi în cabinet. Îmi aduc aminte că medicul şi-a aruncat privirea peste analizele mele şi apoi m-a întrebat: „Mai trăieşti?” Analizele erau foarte proaste. Mi-au dat tot felul de tratamente timp de doi ani, dar din păcate starea mea nu s-a ameliorat deloc. 
- Când ţi s-a spus că ai nevoie de un transplant renal pentru a supravieţui, aveai idee ce presupune acest lucru?
- Nu ştiam absolut nimic. Nu auzisem în viaţa mea de insuficienţă renală, dializă şi nici atât de transplant. Era o lume nouă, în care, din păcate, am intrat cu paşi mari, o lume în care, cel puţin la început, nu întrezăream nimic bun. Prima dată când auzi diagnosticul te copleşeşte, te dărâmă... Nu înţelegi, nu crezi şi stai nopţi în şir şi te gândeşti... „De ce eu? De ce tocmai mie?” sau îţi faci iluzii sperând că e ceva în neregulă cu laboratorul de analize. Din momentul în care mi-am făcut analizele şi am depistat că am insuficienţă renală cronică (IRC), viaţa mea s-a schimbat la 180 grade. Tot ce am auzit din acel moment a fost că, de acum încolo, a doua mea casă o să fie spitalul şi că toată viaţa o să mi-o petrec în spital. Am încercat să aflu iniţial ce este dializa şi am aflat că e un aparat care purifică sângele. Apoi, cineva mi-a spus că e posibil să fac transplant. Altă dilemă. Ce este transplantul? În 1995 mai nimeni nu vorbea de transplant şi nu ştiam ce presupune. Într-un final, am aflat că dializa nu este ceva trecător, cum credeam eu şi că poţi să mergi înainte pe dializă sau să mergi înainte şi să faci un transplant. Am ales, împreună cu familia mea, să mergem înainte către operaţie şi după 10 luni de dializă am plecat la Cluj să fac transplantul. 
- A fost o alegere greu de făcut?
- Mi-am dat seama că viaţa mea depinde de acest transplant din momentul când am început dializa. Deşi mulţi erau ok cu această procedură, pentru mine dializa a fost un chin. Mergeam de două ori pe săptămână la spital, 5 ore şedinţa. Nu cred că au fost într-un an cinci şedinţe în care să fiu bine. Tensiune mică, greaţă, vărsături, leşin etc. Mi-era clar că nu puteam să rămân pe acel aparat. Deşi, iniţial, era singura mea şansă de supravieţuire, s-a dovedit a fi cel mai mare chin şi trebuia neapărat să scap. Trebuia să merg la transplant. 
- Faptul că donatorul urma să fie mama ta a cântărit mai mult în luarea acestei decizii? 
- Decizia a fost una uşoară pentru mama şi nu a pregetat nicio secundă când i s-a explicat ce înseamnă transplantul şi ce impune această intervenţie. La mine a fost mai greu, pentru că nu concepeam să fac o operaţie, nu ştiam cum o să fie, cum o să reacţionăm amândouă... Mă temeam că nu va fi compatibil rinichiul, că mor în operaţie... Dar nu am împărtăşit nimănui temerile mele. Era singura şansă la o viaţă normală, singura şansă pe care o aveam să trăiesc.


- Ce impact a avut acest transplant asupra vieţii tale?
- După intervenţie, viaţa mea s-a schimbat în bine. Nu mai eram dependentă de dializă, nu mai eram dependentă de spital... eram liberă! Plecam din trei în trei luni la Cluj, la control, nu pentru că îmi era rău, ci de fericire că pot să călătoresc. M-am plimbat prin toată ţara, am văzut locuri pe care nici în cele mai frumoase vise nu le visam, voiam sa socializez, să mă integrez, să am o viaţă normală. După transplant am urmat colegiul de Asistenţi Farmacie, mi-am făcut o viaţă, o carieră prin propriile forţe. Mereu am visat la o viaţă în care să nu depind de nimeni, iar acum o am. Iubesc fotografia, iubesc să fiu fotografiată, este un hobby de care mi-am dat seama abia după transplant. Vreau să arăt tuturor că sunt fericită, că mă simt bine, că trăiesc. Vreau ca oamenii să vadă cum arată un om cu transplant şi care sunt beneficiile operaţiei. Să vadă că un transplant nu înseamnă deznădejde ci, din contră, bucurie şi succes deplin în lupta cu boala.
- Consideri că ţi-a schimbat complet percepţia asupra vieţii?
- O astfel de experienţă îţi schimbă viaţa. Eşti alt om, ai altă gândire, alte interese, alte viziuni, alte priorităţi. Pui accent mai mult pe sănătate. Când am hotărât să mă înscriu în Asociaţia Transplantaţilor din România, viaţa mea a căpătat un nou sens. Mă gândeam mereu că acum sunt sănătoasă, iar mulţi dintre prietenii mei, pe care i-am cunoscut la dializă, încă se chinuie cu acel aparat şi am decis că trebuie să fac ceva pentru ei. 
- Ai simţit că ţi-ai găsit drumul în viaţă? 
- Da! Şi sunt mândră de mine şi de ce am realizat. Ştiam că pot, voiam, dar niciodată nu m-am gândit că o să se îndeplinească. Speranţa moare ultima, la mine nu a murit niciodată. Gândesc pozitiv şi am încredere în mine. Acum ştiu cine sunt, ştiu ce înseamnă suferinţa şi durerea, dar cel mai important ştiu cum se poate trece peste ele şi ştiu ce am de făcut pentru a alina un pic din suferinţele semenilor noştri. M-am dedicat salvării de vieţi omeneşti întru totul. Acesta este drumul meu.
- „Indiferent ce faci în viaţă, va fi nesemnificativ. Dar e foarte important să o faci”, spunea Gandhi, iar tu l-ai transformat într-un motto personal. Ce înseamnă pentru tine aceste cuvinte?
- Aceste cuvinte le-am reinterpretat într-o perioadă un pic mai agitată din punct de vedere al activităţii mele. Cineva mi-a spus că indiferent cât mă zbat, tot nu realizez nimic cu activităţile şi implicarea mea în donarea de organe, că este pierdere de timp! Oare chiar aşa să fie? Poate pentru unii este neintresant, neplăcut şi incomod ceea ce fac, dar atâta timp cât nu fac rău, nu aduc prejudicii nimănui, nu trag în jos pe nimeni, oricât de nesemnificativ ar păra unora, este important pentru mine. 
- Ce sentimente te încearcă ştiind că porţi rinichiul mamei tale?
- Mama este eroina mea, omul care s-a sacrificat pentru mine, dându-mi viaţă pentru a doua oară şi care ar face asta de câte ori ar fi nevoie. După operaţie, m-am trezit lângă ea cu sentimentul că am renăscut. Am avut mari emoţii: frică, bucurie, lacrimi, fiori în tot corpul, nu mai spun că zilnic vorbeam cu rinichiul, îl mângâiam şi îi spuneam că trebuie să funcţioneze bine în continuare ca să plecăm mai repede acasă. 
 - Ce emoţii îţi trezeşte împlinirea a 19 ani de când ai primit şansa la o nouă viaţă?
- Bucurie maximă! 7 octombrie 1997 este a doua mea zi de naştere, zi pe care o serbez în fiecare an cu mult mai mare entuziasm decât prima zi de naştere. Este un privilegiu să te poţi naşte a doua oară şi să împlineşti 19 ani de două ori. În aceşti 19 ani mi-am creat o viaţă nouă şi am descoperit o nouă familie - şi aici mă refer la Asociaţia Transplantaţilor din România, la medicii care mi-au salvat viaţa şi la oamenii pe care i-am cunoscut. 
- Eşti membru în Consiliul Director al Asociaţiei Transplantaţilor din România. Ce responsabilităţi implică această funcţie?
- Devotament, proiecte, prezentări, campanii, informaţie, muncă, efort, stres, sacrificii, dar atunci când privesc rezultatul, toate par uşoare. Particip la campanii pro donare de organe, conferinţe, dezbateri etc. 
- Transplantul de organe este un subiect destul de delicat şi controversat în acelaşi timp, pe care oamenii îl privesc cu reticenţă. Ce înseamnă de fapt acesta? 
- Donarea de organe este încă, din păcate, un subiect tabu pentru români. Oamenii nu sunt reticenţi, sunt neinformaţi. Atâta timp cât nu se vorbeşte, nici nu o să se înţeleagă foarte bine acest subiect. Asociaţia noastră desfăşoară campania „Spune DA! Susţine donarea de organe”, o campanie informativă, educaţională, care a ajuns la a X-a ediţie. În ultimi trei ani am făcut-o tip caravană şi am mers prin toată ţara, la Mamaia, Craiova, Braşov, Timişoara, Oradea, Baia Mare, Câmpina, Piteşti, Râmnicu Vâlcea etc. Distribuim materiale informative şi purtăm discuţii cu cetăţenii din fiecare loc în care ajungem. Totodată, avem parteneriate de colaborare cu şcoli, unde mergem şi le vorbim copiilor despre donarea de organe şi transplant, iar cu cei mici desenăm organele corpului uman şi îi învăţăm cum să aibă grijă de ele, să nu se îmbolnăvească.
- Cine poate fi donator? Sunt multe prejudecăţi şi informaţii eronate despre actul donării.
- Oricine. Orice persoană majoră cu discernământ se poate declara donator sau, mai bine spus, oricine poate fi donator.  Un singur donator poate salva 8 vieţi şi poate schimba viaţa la încă 50 de persoane. Cum spuneam, oamenii nu sunt informaţi, de aceea noi, prin campaniile desfăşurate, informăm despre ce înseamnă moartea cerebrală, donarea de organe în scop terapeuc şi transplantul.
- Ce paşi trebuie să urmeze o persoană care doreşte să devină donator? 
- Este simplu: Mergi la notar şi spui că vrei să te înscrii în Registrul Naţional al Donatorilor de Organe(RND). Notarul face declaraţia în care tu spui ce organe vrei să donezi şi ce organe nu vrei, o semnezi şi pleci acasă. Mai departe este treaba notarului. El înregistrează declaraţia printr-un program special (STS) destinat în exclusivitate înscrierii în RND. Datele sunt confidenţiale 100% şi nimeni nu are acces la ele. 
În câteva zile de la înscriere, cei care coordonează şi administrează registrul donatorilor confirmă înscrierea către notar, trimiţând feedback cu datele de înregistrare şi anume data, ziua, ora, minutul şi secunda înscrierii, plus numărul de ordine din RND. Notarul ne sună, ne dă declaraţia, iar singura obligaţie pe care noi o avem este de a înmâna o copie medicului de familie pentru a o trece pe cardul de sănătate.
 - Care este visul tău acum?
- Am unul singur. Să nu mai existe liste de aşteptare pentru transplant. 7361 pacienţi aşteaptă un organ salvator. Aceste suflete merită o nouă şansă, aşa cum am meritat-o şi eu. Atât, nimic mai mult şi, bineînţeles, să fiu sănătoasă.
- Ce-ai vrea să le transmiţi oamenilor care trec prin experienţe similare?  
- Indiferent cât de tare eşti lovit înăuntru, zâmbeşte! Psihicul sus, zâmbetul pe bune şi mergi mai departe. Până la 22 de ani, vârsta la care am făcut transplantul, am dus o viaţă normală, dar nesemnificativă. Pesemne misiunea mea era alta. Dumnezeu a făcut o minune pentru mine, iar după transplant mi-am dat seama care este rolul meu în viaţă: acela de a mă implica în activităţi sociale. Nu trebuie să uităm că viaţa are două tăişuri. Putem fi în postura în care avem nevoie de un organ salvator sau putem oferi cuiva şansa la viaţă.
Andreea ŞERBAN

Un comentariu: