18 octombrie 2016

VAMA: identitatea ignorată a Câmpinei

S-a scurs un an de zile de când în mijlocul orașului se află, decopertate și expuse intemperiilor, vestigiile trecutului Câmpinei. În toamna precedentă, arheologii de la Muzeul Județean Prahova au scos la lumină, se crede, zidurile vămii medievale a Câmpinei, aflate azi în parcul numit „al Trandafirilor” (de la notariate). E curios cum doar un sfert de veac aşterne deja uitarea, nu doar în memoria colectivă, dar până și în documentele specialiștilor. Căci locul mai fusese cercetat arheologic în anii  ’80, de o echipă condusă de arheologul Ștefan Olteanu (azi reputat profesor universitar la București, în vârstă de 89 ani), însă raportul acelor săpături - menționat de ing. Cratochvil în Monografia Câmpinei din 1990 - nu mai este de găsit în arhiva Muzeului Județean!
Pe locul respectiv, câmpinenii mai în puterea vârstei își aduc aminte că au existat niște case vechi cu parter, unde a funcționat ultima oară o gogoșerie, iar mai înainte o cunoscută cârciumă, numită „la Odor” după numele proprietarului – fiul acestuia, dl. Gicu Odor, trăiește și azi la Câmpina și are amintiri din copilăria petrecută în acea casă cu intrare de prăvălie pe colț. Amintiri publicate despre zonă citim în cartea d-lui Alin Ciupală, „Câmpina – file de cronică” (Ed. Fundației Culturale Libra, 2015).

Sigiliul Vămii de la Câmpina, 1824 - exponat unicat aflat în colecţia
Muzeului Naţional de Istorie Bucureşti
Sursa: RMM, Seria Muzee, nr. 5/ 1976
După cutremurul din 1977, autoritățile comuniste au folosit prilejul pentru a demola tot centrul istoric al orașului, inclusiv clădiri valoroase și trainice, care puteau fi salvate, distrugând identitatea Câmpinei. Printre ultimele rămase în picioare au fost și cele două case care suprapuneau beciurile scoase azi la lumină, demolate cu puțină vreme înainte de căderea regimului. Ele fuseseră studiate de echipa cunoscutului arhitect Călin Hoinărescu de la Ploiești, iar din documentația întocmită în anul 1983 - ce include şi relevee - aflăm următoarele: casa de pe colț (fosta cârciumă Odor) era o „locuință orășenească cu prăvălie, de factură sătească, datată la sfârşitul secolului al XVIII-lea și atestată într-un act de vânzare-cumpărare din 30 nov. 1849”. Ea avea un beci cu două încăperi, cu „ziduri din bolovani de râu în casete de cărămidă” – exact cum au găsit acum un an și arheologii, datându-le cu probabilitate în sec. XVII-XVIII, dar demonstrând că încăperea dinspre b-dul Carol este mai veche decât cealaltă, care comunica cu exteriorul. Deasupra beciului se afla un „planșeu din grinzi de lemn cu podină aparentă”, iar zidurile parterului, compartimentat în 10 încăperi, erau din „paiantă cu cărămidă”. Lipită de prăvălie, imediat spre vest, se afla o „locuință orășenească de factură clasicizantă” datată la 1861 (an care se afla inscripționat pe cornișa fațadei de nord, puțin mai înaltă decât cea a cârciumei). Sub această casă construită din zid de cărămidă îngustă, ce avea 7 încăperi, un hol și o verandă, se afla un „beci cu bolți din cărămidă”, ce comunica cu primul beci. Și acest beci a fost decopertat de arheologi acum un an, dar din păcate nu se mai păstrau decât nașterile celor 4 bolți de cărămidă, care au fost demolate odată cu parterul, pentru a se umple cu pământ și moloz beciul.
Prin urmare,
casele n-au fost demolate pentru a face loc unor blocuri, ci pur și simplu pentru a se amenaja și extinde spațiul verde creat prin obturarea carosabilului ce făcea legătura cu strada Golești. Cu toate acestea, în Lista Monumentelor Istorice din anul 2004 (republicată ultima oară anul trecut), cele două beciuri apar eronat ca „suprapuse de blocuri” ; documentele arheologilor lipsind, cu timpul ajunsese să se creadă că cele două beciuri se aflau mai în spate, sub blocul neterminat al firmei Edilconst. Deși tot timpul specialiștii au știut de existența beciurilor – ele fiind trecute în patrimonu încă din 1992 odată cu Lista Monumentelor intrată în vigoare în acel an, la care se lucrase timp de două decenii – publicul larg uitase deja ceea ce a fost acolo.
Vestigiile decopertate sunt însă străpunse și traversate de o întreagă rețea de conducte și cabluri – dovada palpabilă a ignoranței și lipsei de respect pentru patrimoniu pe care au avut-o nu doar edilii Câmpinei sau regimul de dinainte de ’89, ci și cei care au avizat lucrările făcute în zonă după 1992. După decopertarea vestigiilor, arheologii de la Ploieşti au făcut recomandări în scris Primăriei pentru dezafectarea reţelei de conducte fără de care nu se poate continua cercetarea, şi pentru protejarea provizorie a sitului (acoperirea cu un capac din materiale ușoare). Însă recomandările au fost ignorate și nu s-a întâmplat nimic timp de un an întreg. Timpul nu stă însă în loc: a trecut peste ziduri o iarnă cu îngheţ-dezgheţ, care macină repede cărămida şi mortarul, şi suntem acum în pragul celei de-a doua, fără ca între timp să se fi luat măsurile ce se impun şi fără ca măcar să se fi scos cablurile şi conductele.
Abia recent a fost realizat acest memoriu cu propunerea de restaurare și punere în valoare, despre care s-a scris în numărul trecut al ziarului „Oglinda”. Din păcate, proiectul nu prea respectă două dintre principiile cunoscute ale restaurării, și anume reversibilitatea metodelor aplicate (mai ales în cazul acelei plăci de beton armat) și respectiv compatibilitatea materialelor utilizate (se prevede folosirea de materiale moderne ce nu au legătură cu epoca vestigiilor: beton armat, mortar de ciment, PVC, polistiren – unele dintre ele putând contribui ulterior la degradarea zidurilor vechi cu care vin în contact)…
Oare vama medievală a Câmpinei – dacă se va confirma ştiinţific localizarea ei în punctul „Odor”, deși unii specialiști spun că ea s-ar fi aflat, de fapt, la cca 100 m spre vest – nu merită mai multă atenție din partea noastră? Anumite indicii din hărțile și planurile de epocă arată că e foarte posibil ca aici să fi fost într-adevăr măcar un punct-cheie legat de activitatea vamală, pentru că locul se afla la curba principală din mijlocul târgului, a fostului drum comercial al Prahovei. Mai mult, aici rămăsese pe la 1860 o deschidere largă, o piațetă unde carele cu marfă se puteau opri, înainte de a coborî de pe terasa Câmpinei către vâlceaua lacului Curiacul - chiar pe fosta stradă ce acum este zonă pietonală! De asemenea, arheologul Alin Frânculeasa a descoperit chiar la săpăturile de anul trecut – deși era puțin probabil la a doua campanie de săpături în același loc – o monedă din secolul al XVI-lea! În plus, mărturiile vechilor locatari vorbesc despre existența unui tunel de refugiu care pleca din beciul de cărămidă și ieșea pe sub strada Golești, în malul terasei către vâlceaua Curiacului.
Oricine citește istoria veche a orașului, admirabil scrisă de profesorul Stoica Teodorescu în 1924, poate să-și dea seama ce a însemnat pentru Câmpina vama medievală și funcționarea ei aici timp de cel puțin trei secole (deși prima atestare documentară a unui vameș la Câmpina e abia din anul 1661, există mențiuni indirecte că Vama Prahovei exista dinainte de atestarea documentară a Câmpinei, din timpul domniei lui Vlad Călugărul). Fiind așezată strategic pe drumul cel mai scurt între București și Brașov, Câmpina s-a dezvoltat în primul rând datorită comerțului, vama de aici ajungând în cele din urmă cea mai importantă din întreaga țară. Într-o epocă dominată de comerțul cu Poarta Otomană prin porturile de la Dunăre, nu e deloc puțin lucru că vama de la Câmpina a ajuns să depășească în trafic până și vama de la Giurgiu, pe unde era principala legătură cu imperiul turcesc.
Cu toții recunoaștem faptul că orașul nostru de azi este rodul dezvoltării date de exploatarea petrolului; fără aurul negru, prin care Câmpina era vestită în urmă cu un secol, și devenise cel mai cosmopolit oraș al României, nu ne putem imagina nici măcar destinele noastre. Aproape orice câmpinean are viața și istoria familiei influențată într-un fel sau altul de existența acestei bogății din subsolul zonei. Identitatea Câmpinei e dată de petrol fără doar și poate – dovadă și stema orașului, pe care în perioada interbelică nu figura nimic altceva decât o sondă. Însă ne putem pune întrebarea: fără existența vămii, a târgului și a comerțului câmpinean care avea o așa bogată tradiție și crease premisele valorificării păcurii, cum s-ar fi desfășurat lucrurile? Spre comparație avem alături, la Buștenari, exemplul unei așezări peste care a venit aceeași febră a aurului negru, însă care nu avea o importanță comercială...
Prin urmare, trebuie să recunoaștem că istoria și identitatea Câmpinei nu începe și nu se termină cu petrolul, care a marcat doar ultimul secol și jumătate, cel mult. Deci numai vreo patru-cinci generații. Dar înainte de asta, oare câte generații au fost marcate de instituția vămii și comerțul pe valea Prahovei, în răstimpul acelor trei secole despre care știm atât de puține azi? Cert este că subiectul încă fascinează, mai ales că prin arhive încă se mai află o mulțime de documente neștiute și mai ales nepublicate, iar pământul încă ascunde multe mistere ce așteaptă cuminți să fie scoase la lumină. Cu o singură excepție în afară de vestigiile de care ne ocupăm, multe locuri cu mare potențial arheologic din Câmpina n-au fost niciodată cercetate științific: fundațiile și curțile bisericilor vechi, zona pieței sau drumul comercial al Prahovei ce străbătea târgul.
În alte părți din țară amintirea vămilor medievale este valorificată; la Bran există chiar, de mulți ani, un valoros și interesant muzeu numit „Vama Medievală”. Acolo însă va rămâne pururi în umbra celebrului castel; pe când la Câmpina, ar putea fi un pol de atracție excelent. Cred că orașul nostru ar fi cel mai îndreptățit să găzduiască un muzeu nu numai al vămii Prahovei, ci poate chiar un muzeu național al vămilor și comerțului medieval (de ce nu și al transporturilor din epoca poștalioanelor?). Trăim vremuri când puterea stă în informare și prin proiecte bine făcute de oameni capabili – de care Câmpina nu a dus niciodată lipsă – se pot obține finanțări pentru astfel de idei.
Merită deci să facem ceva interesant cu vama, un simbol identitar pe care l-am ignorat prea multă vreme. Alături de petrol, el spune lumii ce înseamnă Câmpina - și ar fi meritat, fără doar și poate, să-și găsească un loc pe stema orașului, lângă sondă (măcar prin intermediul vreunui simbol heraldic specific). Din păcate, cei care au conceput-o în perioada interbelică nu s-au gândit decât la petrol, iar cei care au modificat-o după 1989 (facem abstracție de „stema” comunistă) au ales să reprezinte alături de sondă castelul Hasdeu. Știu că este un monument unic, dar îndrăznesc să cred că însuși marele Hasdeu - care cunoștea ca nimeni altul principiile acestei științe nobile - ar fi fost deranjat de alegerea făcută și s-ar fi întristat că nimeni nu-și aduce aminte de vama medievală, asupra căreia de atâtea ori se va fi aplecat prin colbul documentelor!

Mădălin-Cristian Focșa
Societatea de Științe Istorice – filiala Câmpina

3 comentarii:

  1. Mea culpa: S-a strecurat o greseala in text, in locul unde am scris "există mențiuni indirecte că Vama Prahovei exista dinainte de atestarea documentară a Câmpinei, din timpul domniei lui Vlad Călugărul". In realitate, exista chiar atestare documentara a vamii Prahovei in timpul domniei lui Dan al II-lea, in perioada 1423-1431. Autorul

    RăspundețiȘtergere
  2. Dintr-o discutie recenta cu arh. Calin Hoinarescu, mi s-a confirmat ca la sfarsitul anilor 80, cu ocazia demolarilor din zona, dansul a vazut personal fundatii de ziduri mult mai vechi in zona ultimului bloc din parcul Trandafirilor de azi, cel aflat pe colt cu str. Golesti. Acele ziduri, se pare ca demolate atunci, faceau parte in realitate, in opinia dansului, confirmata atunci si de arheologi, din adevarata vama medievala !

    RăspundețiȘtergere
  3. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere