25 octombrie 2016

Vârfurile nomenclaturii comuniste cu rădăcini în fostul Raion Câmpina

Instalarea puterii comuniste în Câmpina şi în împrejurimi s-a lovit de un obstacol. În această zonă nu au existat organizaţii de partid în ilegalitate, aici fiind puternică mişcarea socialistă, ulterior social-democrată. În Câmpina, directorul cabinetului de partid, tovarăşul Grigore, împreună cu echipa sa de colaboratori, a făcut cercetări şi n-au găsit decât un singur muncitor care a avut o legătură cu comuniştii în ilegalitate, Iancu Zaharescu, pentru o scurtă perioadă promovat primar al Câmpinei. Aşa se explică de ce în anii ’50, liderii locali ai Raionului şi oraşului Câmpina (raionul Câmpina se întindea de la Azuga până la Moreni) nu au fost câmpineni. Clădirea din centrul Câmpinei, actualmente Hotel Muntenia, a fost construită pentru a deveni sediul Comitetului raional de partid şi al Sfatului popular raional. 
În acea perioadă s-a remarcat ca prim secretar al raionului Câmpina Dumitru Balalia (1911-1993), ulterior promovat prim secretar al comitetului regional Ploieşti până în 1968 (ţara era împărţită în regiuni mari, care la rândul lor cuprindeau câteva raioane). Din 1955 până în 1972 a fost şi membru al Comitetului Central. Şi-a încheiat cariera ca deputat cu funcţii de conducere în Marea Adunare Naţională. Deputaţi în Marea Adunare Naţională au mai fost şi câmpinenii: ing. Cristea de la Institut, ing. Tiseanu – director al Uzinei Neptun şi tot din partea Câmpinei a fost ales deputat socialistul Mihail Gheorghiu Bujor, care avea curajul să voteze de multe ori împotriva proiectelor de lege ale sistemului comunist. La Câmpina, Dumitru Balalia şi familia sa au fost instalaţi într-o casă modestă, care mai există şi azi în Parcul Trandafirilor din zona notariatelor, unde îşi are acum sediul Asociaţia Cultul Eroilor. Locuiam atunci în vecinătate; eram mulţi copii în cartier, iar cei doi băieţi ai familiei Balalia s-au încadrat repede în grupul nostru. Fratele cel mare era un băiat vânjos, dar avea un grav handicap, era surdomut. Celălalt, cu care am fost coleg de clasă, era un băiat inteligent şi învăţa foarte bine. El a făcut carieră ca important ofiţer de securitate, confirmând proverbul „aşchia nu sare departe de trunchi”. 
Perioada în care nu am avut lideri comunişti câmpineni s-a încheiat la moartea lui Gheorghiu Dej. Nicolae Ceauşescu a promovat în locul vechii gărzi comuniste a lui Dej o generaţie nouă, formată din oameni în care avea deplină încredere. Cea mai mare personalitate a partidului, omul numărul doi, după Nicolae Ceauşescu, a fost prim ministrul Constantin Dăscălescu, născut în 1923, la Podul Vadului - Breaza, decedat în 2003. 


 Important lider comunist, ocupant al funcţiei de prim-ministru al României în perioada din 1982 şi până la căderea regimului în 1989, Dăscălescu a pornit de jos, ca muncitor strungar la Uzina Poiana. Trimis la Şcoala de Partid de la Ploieşti, ulterior a făcut şi  la Academia de Studii Economice din Bucureşti, urmând mai apoi cursurile Şcolii Superioare de Partid de pe lângă CC al PCUS de la Moscova (1962). Din 1965 a devenit membru în Comitetul Central. În 1969 s-a remarcat, într-o plenară a partidului, printr-un atac dur împotriva lui Gheorghe Apostol, cel care fusese desemnat de Gheorghiu Dej să-i succeadă. Între 1976-1978 a deţinut funcţia de secretar al CC al PCR. La data de 21 mai 1982 a fost numit în funcţia de prim-ministru al Guvernului Republicii Socialiste România, urmându-i lui Ilie Verdeţ, un fost maistru miner de la Anina, care încerca să modereze proiectele megalomane ale lui Ceauşescu. Constantin Dăscălescu a fost un foarte servil executant al programelor ceauşiste. La 20 decembrie 1989 a fost trimis de către Elena Ceauşescu la Timişoara, împreună cu Emil Bobu, pentru a dialoga cu revoluţionarii. Neacceptând cererile acestora, a revenit la Bucureşti şi a stat câteva zile în clădirea Comitetului Central, unde a fost găsit de revoluţionari. Legat de acesta, păstrez o amintire culeasă de la un unchi de-al meu, Ionel Mândoianu. Pe vremea când lucra ca maistru strungar la Uzinele Astra Română de la Poiana, muncitorii cu înaltă calificare aveau un ucenic care timp de un an trebuia, sub supravegherea acestuia, să aplice în practică ce învăţase în trei ani de şcoală profesională. Ajuns mare demnitar public, vizita adeseori uzina şi îşi îmbrăţişa maistrul, spunând celor din suită ce mulţumit a fost să lucreze sub conducerea sa. Ca prim ministru a sprijinit mult dezvoltarea uzinei în care ucenicise. Într-o astfel de vizită, le-a relatat celor care îl însoţeau o întâmplare care îl marcase. La sfârşitul anului de practică, maistrul primise de la direcţia uzinei o primă substanţială pentru rezultatele ucenicului său la examenul de absolvire. Maistrul a înmânat plicul băiatului, spunându-i a fost meritul lui. Acasă, mama nu putea să creadă când a văzut plicul cu bani, o sumă mare şi s-a dus cu el la uzină, să lămurească lucrurile şi eventual să înapoieze banii. Acolo, maistrul a liniştit-o, felicitând-o pentru performanţa băiatului şi i-a spus că poate păstra liniştită întreaga sumă.
Un alt prim ministru cu rădăcini în fostul Raion Câmpina a fost prof. univ. Manea Mănescu (1916 – 2009), fost Ministru de finanţe al României (1955-1957), membru al CC al PCR (1960-1979, 1982-1989) şi al Comitetului Politic Executiv (1969-1979, 1984-1989). Între 1967 şi 1972 a ocupat funcţia de preşedinte al Consiliului Economic, ulterior devenind viceprim-ministru (din 1972) şi prim-ministru (1974-1979).


A fost căsătorit cu Maria Ceauşescu, una din surorile lui Nicolae Ceauşescu. Manea Mănescu era fiul unui vechi militant al mişcării socialiste din Moreni, Constantin Mănescu, care în 1921 aderase la recent înfiinţatul Partid Comunist. Constantin Mănescu a avut mai mulţi fii. Convingerile sale revoluţionare radicale l-au determinat să aleagă nişte nume simbolice pentru fiii săi. Astfel, cel mare a primit prenumele de Racovski (după numele comunistului de origine bulgară Cristian Racovski, ce activase şi în România şi ajunsese un personaj important în Rusia stalinistă). Acesta a fost închis la Doftana, împreună cu tatăl său, după procesul din Dealul Spirii, acuzaţi că, votând afilierea la Internaţionala Comunistă de la Moscova fără rezerve, s-au pus în slujba unei puteri străine ostile României Mari. Alt fiu a primit prenumele Lenin, iar pe ultimul l-a botezat Bujor, în cinstea socialistului Mihai Gheorghiu Bujor (întemniţat la Doftana timp de 14 ani pentru activitatea desfăşurată în Rusia în timpul revoluţiei bolşevice). 
Tudor Postelnicu s-a născut născut în comuna Proviţa de Sus, cătunul Valea Poienii, în 1931. În 1977 a făcut parte din Comandamentul de reprimare a grevei minerilor din Valea Jiului. În 1978 a fost numit şef al Departamentului Securităţii Statului.


În 1987 devine Ministru de Interne şi membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. El şi fratele său, Sandu, proveneau dintr-o familie modestă şi lucrau în Câmpina la IRUE, unde au făcut o şcoală de maiştri. Scos din producţie, a devenit activist UTC în Plasa Câmpinei. Flăcăii din sat îl porecleau Şic, probabil pentru că umbla îmbrăcat mai elegant. De la UTC a trecut rapid în aparatul de partid, deţinând funcţii importante. Fiind şef al Securităţii a fost unul cei mai devotaţi slujitori ai soţilor Ceauşescu. În timpul Revoluţiei române din 1989 a fost arestat de revoluţionari şi interogat de procurorii militari. În 1994, instanţa militară a hotărât condamnarea lui la şapte ani şi şase luni de închisoare. În 1997, Curtea Militară de Apel a dispus desfiinţarea sentinţei primei instanţe judecătoreşti şi l-a condamnat la 18 ani de închisoare, pentru omor deosebit de grav. Fratele său, Sandu, devenise în Câmpina un personaj important, fără să aibă însă funcţii publice. Prevalându-se de numele fratelui său, rezolva pentru câmpineni diverse probleme - vize pentru paşapoarte, încadrări pe posturi mai bune -, făcând ceea ce numim azi trafic de influenţă. La sfârşitul lui decembrie 1989, l-am văzut escortat pe strada principală de o coloană de tineri, unii în uniformă de gărzi patriotice, obligându-l să ţină cu mâna ridicată un pachet de Kent - simbolul corupţiei în epoca comunistă.
Ion Stoian s-a născut în 1927 în comuna Telega. A urmat o şcoală profesională unde a obţinut calificarea ca strungar. A studiat apoi la Facultatea Muncitorească şi la Institutului de Relaţii Internaţionale din cadrul Şcolii Superioare de Partid „Ştefan Gheorghiu”. A avut funcţii importante în partid, ajungând în decembrie 1989 cam al treilea om în ierarhia PCR.


Am cunoscut o distinsă profesoară, d-na Maria Ciocan, care l-a avut elev la Telega şi îl aprecia drept un copil inteligent şi ambiţios. Înainte de a deveni membru în Comitetul Executiv al PCR a fost prim secretar al judeţului Constanţa. Având în Telega un cumnat, Costel Ungureanu, gestionarul restaurantului din centrul comunei, care se îngrijea de tatăl său, i-a deschis acestuia posibilitatea să-şi aprovizioneze restaurantul de la celebrele crame Murfatlar. În anii ‘80, când în unităţile de alimentaţie publică nu găseai mai nimic, restaurantul din Telega era cel mai bine aprovizionat de pe Valea Prahovei. După Revoluţia din decembrie 1989, Ion Stoian a fost arestat, judecat şi condamnat la 14 ani de închisoare pentru complicitate la omor deosebit de grav. 
Ilie Câşu a fost ministrul Petrolului între 1985 – 1986. A avut funcţii şi pe linie de partid, fiind prim secretar la Prahova şi la Gorj. La o plenară a Comitetului Central, când Ceauşescu l-a debarcat pe Virgil Trofin din funcţia de ministru al Minelor, Ilie Câşu a fost apreciat de acesta că şi-a făcut în spirit partinic autocritica, recunoscându-şi vinovăţia în exploatarea carierelor de lignit de la Rovinari. Ilie Câşu, născut într-o familie înstărită din Băicoi, de profesie inginer petrolist, se căsătorise cu câmpineanca Marilena Botez, nepoata surorilor Crăciun. Împreuna cu aceasta deţine acum o parte din vila în care a funcţionat pe vremuri Casa Pionierilor din Câmpina.
Paul Niculescu Mizil (1923-2008) a fost un înalt demnitar comunist, ministrul educaţiei şi învăţământului din Republica Socialistă România între 1972-1976, ministru de finanţe între 1978-1981. A fost căsătorit cu Lidia Niculescu-Mizil şi a avut şase copii, din care trei adoptaţi. Şi-a făcut o casă de vacanţă în marginea satului Brebu. Am avut ocazia să le cunosc pe fiicele sale când au venit în vizită la Muzeul Doftana; două fete drăguţe, civilizate, fără morga copiilor de nomenclaturişti. Nicu Ceauşescu a fost îndrăgostit de una dintre ele, însă Elena Ceauşescu s-a opus căsătoriei. 


Paul Niculescu Mizil era fiul lui Gheorghe Niculescu Mizil, unul din fondatorii Partidului Comunist. Având această origine a făcut o impresionantă carieră în ierarhia partidului. Suspectat de Nicolae Ceauşescu că unelteşte să-I ia locul, a fost aspru persecutat, dar a rămas fidel până la moarte principiilor comuniste, aşa cum reiese din memoriile sale. 
Ion Sârbu, născut în Slobozia, cartier al oraşului Câmpina, a făcut carieră devenind în anii ’80 prim secretar al Comitetului Judeţean de partid Buzău şi secretar al Comitetului Central al PCR în perioada noiembrie 1988 - noiembrie 1989. Familia sa se bucura de stimă în oraş şi în măsura în care a putut, a fost receptiv la solicitările unor concetăţeni, cărora le-a rezolvat anumite probleme când i-au cerut ajutorul.
Florea Ristache, născut în Telega, a ocupat funcţii importante în aparatul de partid din Prahova. Soţia sa era profesoară la unul din liceele din Câmpina. Când s-au desfiinţat raioanele, a fost promovat prim secretar al judeţului Dâmboviţa.


În urma unui mare scandal, când s-a descoperit o fraudă imensă la abatoarele din Târgovişte, a fost demis din funcţie şi trimis în diplomaţie, ca ambasador în Libia, funcţie din care a fost rechemat la sfârşitul anului 1990.
Gheorghe Oprea (1927 – 2016) provine dintr-o familie bună din comuna prahoveană Ţintea. A deţinut funcţii în cadrul PCR şi mai multe demnităţi publice, care au culminat cu numirea sa în funcţia de prim-viceprim ministru al guvernului în perioada 1978 – 1989.


Are merite în dezvoltarea oraşului Câmpina în perioada în care era primar Petre Câmpeanu, pe care l-a sprijinit în rezolvarea mai multor proiecte legate de înfrumuseţarea oraşului. 
Oameni mari, ca funcţii, unii oameni mici, după caracter, fac parte totuşi dintr-un capitol trist al istoriei contemporane româneşti. 
Alin CIUPALĂ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu