29 noiembrie 2016

Familii de italieni stabilite pe vremuri la Câmpina

În prima jumătate a secolului XX, din Italia s-a emigrat masiv. Filmele neorealiste din decada anilor 50, adevărate capodopere rămase în istoria cinematografiei, ilustrează drama emigranţilor ce se îndreptau în special spre cele două Americi. Mai puţin cunoscută este emigraţia italiană îndreptată spre tânăra Românie de atunci, ţară bogată, care le oferea multe posibilităţi. În Câmpina au venit pietrari, mozaicari, sculptori de monumente funerare în marmură şi granit şi foarte buni constructori. Într-o statistică alcătuită de Biroul Populaţiei al Primăriei câmpinene, la data de 2 iunie 1924 se arată că după germani, care erau în număr de 264, după cehoslovaci care însumau 200 de persoane, a treia comunitate de străini, din cele 21 de etnii atrase de industria petrolieră în oraşul nostru, era constituită de italieni, comunitate ce număra 133 de membri. 
Cea mai importantă familie de italieni stabilită în oraşul nostru a fost aceea a marelui constructor arhitect Luigi Lezza, care îşi construise o somptuoasă vilă pe strada B.P. Hasdeu nr. 45. Într-o carte poştală care a circulat în acea perioadă apare familia Lezza în faţa casei (vezi foto). 


Luigi Lezza a avut o familie numeroasă, fii şi fiice, nepoţi şi strănepoţi, care timp de trei generaţii şi-au trăit viaţa în oraşul nostru. Luigi Lezza, asociat cu constructori italieni importanţi precum Galli d’Angelo şi Piedemonte, a fost cel care a ridicat cele cinci coşuri ale Rafinăriei, construcţii monumentale, înalte de aproximativ 30 de metri, care aveau la înălţime montate catarge pe care, la diferite evenimente, se ridica steagul tricolor. De remarat că aceste impunătoare coşuri pentru evacuarea fumului produs la prelucrarea păcurei au fost atât de solid construite, încât nici la cutremurul din 1940, nici la bombardamentele care au distrus o mare parte din Rafinărie, n-au avut nicio avarie. 


Familia lui Luigi Lezza se compunea din fiii săi: Giuseppe (inginer), Jacomo (desenator), Bruno, Dante, Nini şi din fiicele: Severina (soprană), Matilda (căsătorită Ionescu, soprană), Elvira (căsătorită Giurgiu), Lucia, Aida. Din căsătoria fetelor au rezultat familii mixte italo-române. Aida s-a căsătorit cu un distins domn, foarte bun specialist în schelele de petrol, dl. Săndulache. Acesta se trăgea dintr-o familie înstărită, dar pentru că în perioada interbelică purtase cămaşa verde a mişcării legionare, a fost mult timp persecutat şi marginalizat să lucreze pe un post obscur de tehnician la Schela Băicoi. Dl. Săndulache moştenise de la familia sa vechiul imobil în care a funcţionat Vama Câmpinei. Clădirea, cu beciuri mari şi anexe, se afla la jumătatea străzii numită pe vremuri Toma Stelian, în prezent Parcul Trandafirilor din zona notariatelor. Avea o grădină mare, care se mărginea cu şcoala de pe strada Goleşti şi cu cârciuma lui Odor, care pe vremuri făcuse parte tot din anexele Vămii. În copilărie, locuind în vecinătate, am cunoscut cele câteva familii sărace care mai ocupau câteva odăiţe din fosta vamă. Dl. Săndulache şi soţia sa Aida au avut un fiu, Mircea, inginer, decedat de curând şi o fiică, numită tot Aida, personaj marcant în viaţa câmpineană din anii 50 – 60 – o mare înotătoare, campioană naţională la concursurile de nataţie pentru copii (50 m crawl), ulterior antrenoare, absolventă a Institutului de Cultură şi Educaţie Fizică (ICEF). Frumoasă, distinsă şi inabordabilă, respingând cu politeţe asalturile admiratorilor, era vedeta Ştrandului nr. 2. S-a îndrăgostit de Samir, un monitor de schi din Predeal şi s-au căsătorit. Împreună cu părinţii a emigrat în Italia, dar urmare unei căsnicii nefericite, a făcut o depresie şi a sfârşit tragic, punându-şi capăt vieţii.
Inginerul Giuseppe a avut doi copii: Gina şi Odo, care au plecat de asemenea în Italia.  Fratele lui, Nini, căsătorit cu Maria, avea o casă frumoasă pe strada Cuza. A avut trei fii: Riki, Renzzi şi Tenzzi, care au apucat să plece în Italia în anii 50, cu câteva săptămâni înainte ca tatăl lor să fie arestat şi implicat într-un proces înscenat celor cu funcţii de conducere în întreprinderile capitaliste, acuzaţi de ruinarea economiei naţionale.

Alte familii de italieni

Familia Piedemonte. Am amintit mai înainte de dl. Piedemonte, care a ridicat multe vile deosebite în Câmpina şi în împrejurimi, între care şi vila în care era administraţia Muzeului Doftana şi alte anexe din incinta muzeului, clădiri placate cu piatră frumos cioplită. Pentru familia sa, a ridicat o casă cu elemenente de arhitectură cubistă pe actuala stradă Henri Coandă. 
Familia Tramontini. Mai trăieşte în Câmpina urmaşul lor, Cornel Tramontini, cu care am fost coleg în clasele primare, când luase numele de Cornel Popescu, pentru a-şi ascunde originea străină. Catolic practicant, nelipsit la slujbele Bisericii Catolice, Cornel este un mare iubitor de animale. Îngrijeşte cu multă dragoste o familie de căţei de pripas, pe care i-a adoptat şi îi ţine în curtea casei de pe strada Plevnei. S-a remarcat şi prin activitatea cu copiii din orfelinatul înfiinţat pe strada Bărnuţiu de Surorile Iosefine ale Ordinului „Iosif de Aosta”, unde confecţionează jucării pentru micuţi şi le spune poveşti.
Marcantă a fost în Câmpina verişoara sa, Olga Tramontini. Născută Tarent în 1931 şi rămasă orfană, a fost adoptată de unchiul său, Seti Tramontini. În liceu şi după aceea a legat o strânsă prietenie cu colegele sale, Nadia Kovaliuc şi Hrisanta Voiculescu. Absolventă a Facultăţii de Filologie, a făcut multe traduceri din literatura română în italiană. (A tradus „Groapa” lui Eugen Barbu, dar şi alţi autori marcanţi ai literaturii române contemporane). În anii 50 a plecat în Italia, unde a făcut o partidă strălucită, căsătorindu-se cu un farmacist bogat. Atât Olga Tramontini, cât şi Aida Săndulache, când veneau în România, erau urmărite de maiorul Cezar de la Securitate, care îi chestiona pe toţi cunoscuţii lor, suspectându-le de spionaj. 
Câteva referinţe despre fraţii Vittorio şi Giovani Tramontini am aflat dintr-o poveste interesantă, relatată de distinsa doamnă Olimpia Frăţilă, o întâmplare care dovedeşte că între comunitatea italiană şi câmpineni au existat strânse legături de înrudire şi amiciţie, care s-au păstrat la urmaşii lor până în zilele noastre. 
D-na Olimpia a trecut în anii 70 printr-o mare cumpănă, atunci când fiica ei, Ruxandra, avea complicate probleme cardiace. Luptând ca o leoaică să-şi salveze fiica, a reuşit să obţină aprobări pentru a pleca în Africa de Sud, la celebrul chirurg Christiaan Barnard (cel care a efectuat pentru prima dată un transplant de inimă). Avionul cu care trebuiau să zboare le ducea până la Roma şi după o escală de trei zile continua drumul spre Africa de Sud. Prevăzătoare, i-a cerut Aidei Săndulache numărul de telefon al lui Vittorio Tramontini, care plecase de mult timp din Câmpina şi locuia acum la Roma. Compania aviatică îşi caza de obicei pasagerii, în perioada escalei, la un hotel mai modest. De această dată, însă, hotelul respectiv era plin, iar compania a fost nevoită să-şi ducă clienţii la Jolly Hotel de pe Via Borghese, hotel scump, elegant. Anunţat de Aida Săndulache, Vittorio a aşteptat-o pe Olimpia la aeroport, dar negăsind-o, a căutat-o la hotel. Câmpineanca noastră se împrietenise în avion cu o doctoriţă bucureşteancă, ce mergea cu fiica sa la acelaşi chirurg. Luau masa împreună, în restaurantul hotelului, când s-au trezit cu un domn în vârstă, care venea rapid spre masa lor, gesticulând: „Mama mia! Ce-ai făcut? Ai luat camera în primire? 50.000 lire pe noapte! Salariul pe o lună al unui muncitor. Ce ne facem? Să încercăm să-i recuperăm şi să vii la noi”. Din păcate, nu s-a mai putut face nimic. Alte incidente nu au mai fost, iar operaţia, realizată de Marius Barnard, fratele celebrului chirug (care nu mai opera, având probleme cu mâinile), a fost reuşită. Ruxandra este azi o mamă fericită, realizată profesional şi mama unui băiat. A mai fost o problemă la întoarcere, când compania nu le-a mai oferit hotel pe perioada escalei. Săritor şi generos, Vittorio le-a invitat la el pe ambele mămici împreună cu copiii lor. Locuia cu sora lui, Maria şi cu o prietenă de familie, Dora, într-un apartament micuţ, la marginea Romei. Foarte binevoitori şi primitori, le-au făcut să se simtă bine şi le-au dus să vadă toate obiectivele turistice importante ale oraşului. „La plecare, am întrebat cât datorăm, iar el mi-a răspuns: «Nimic pentru mine, dar dacă aveţi posibilitatea, daţi-i cât doriţi fratelui meu, Giovani, care acum în Câmpina o duce greu şi este cam bolnav” – îşi aduce aminte d-na Olimpia. 
Familia Bassy. Dl. Bassy, director la Steaua Română, a lăsat în Câmpina o vilă deosebită, pe bulevard, unde acum este instalată Biblioteca Municipală. Fiul său, Sandu, a fost premiantul Liceului Ştirbey. Bun coleg, avea mulţi prieteni români cu care juca şah. Aceştia îşi amintesc de el ca un împătimit filatelist şi un pasionat de literatură. 
Familia Bronzetti. Capul familiei era profesor de filozofie între 1940 – 1945 la Liceul Ştirbey. Fiica sa, celebra muziciană Cornelia Bronzetti, este încă o prezenţă activă în viaţa muzicală a oraşului nostru. 
Familia Briely. Constructor bun, dl. Briely a ridicat şi pentru familia sa o vilă pe strada Bărnuţiu, cu o scară interioară din mozaic, în stil veneţian, cu încăperi înalte şi vaste. Fiica sa, d-na Enescu, a fost o cunoscută profesoară de biologie la Liceul „Nicolae Grigorescu”.
Familia Voita. Dl. Vointa era tehnician la Institut, un bărbat distins, prezentabil, cu înclinaţii artistice. Bun violonist, făcea parte din formaţia de estradă câmpineană care dădea spectacole prin toată ţara. Dădea şi lecţii de limbi străine. Fiica sa, Beatrice, cu care ne jucam în copilărie, venea de multe ori cu lampioane făcute de tatăl ei din pepeni şi dovleci.
Familia Pesmezzi locuia pe strada Câmpineanu. Păstrez o amintire cu tânărul Pesmezzi, care a salvat de la înec, la ştrand, o fetiţă care căzuse în bazinul adânc şi nu ştia să înoate.
O altă familie cu origine italiană a fost familia Di Santolo, despre care ştiu puţine lucruri. Unul din urmaşii lor era portarul de fotbal al echipei Rafinăriei. 
Istoria comunităţii italiene din Câmpina am regăsit-o ca într-o oglindă într-o scrisoare primită recent de la un membru marcant al comunităţii italiene din România, Modesto Gino Ferrarini, care a vizitat des oraşul nostru, în care avea mulţi prieteni. „Bunicii mei, atât de la mamă, cât şi de la tată, au fost italieni: Osvaldo Zuliani şi Modesto Ferrarini. Primul venit din Friuli (Udine) şi al doilea din Modena (leagănul maşinilor Ferrari). Pe rând, în 1902 şi 1903, au venit cu familiile, erau constructori de case şi chiar palate, şosele, viaducte, monumente funerare şi altele. Au venit la 20-30 de ani şi au rămas cu toţi pe pământul acestei ţări în care s-au simţit minunat. Când aveam 18 ani (1948) am terminat Liceul Sf. Iosif din Bucureşti. Am participat la un concurs de tineri ziarişti şi am fost luat la ziarul «România Liberă» ca reporter. În această meserie am lucrat toată viaţa, vreo 45 de ani. Între timp am absolvit Facultatea de Ştiinţe Juridice şi am lucrat la diverse publicaţii: România Liberă (5 ani), Informaţia Bucureştiului (10 ani), revista Viaţa Economică, Sportul Popular, Gazeta Sporturilor. În 1993, după pensionare, am înfiinţat Revista Comunităţii Italiene din România „Di Nuovo Insieme”, care mai apare şi acum. Am fost preşedintele comunităţii italiene din Bucureşti, dar şi al Federaţiei Italienilor din România. (...) M-am împrietenit cu câmpineanul Florin Popescu în urmă cu mulţi ani. În tinereţea lui m-a rugat să merg cu el la o întâlnire ce o avea la Universitate cu o fată. El era asistent la Fizică Atomică – Măgurele, ea studentă. Eu trebuia să apreciez dacă putea continua relaţia. I-am dat viza şi a urmat căsătoria lor, naşterea fetiţei şi multe alte evenimente de la care nu am lipsit. Pe drumul vieţii l-am cunoscut pe inginerul câmpinean Traian Vasilescu şi pe părinţii lui şi ai lui Florin. Am jucat de multe ori cărţi cu ei în grădina pe care o aveau pe Câmpiniţa. În Italia cunosc multă lume. Rudele mele (trei familii, fraţi ai tatălui meu care s-au întors în Italia prin 1953) mi-au oferit diferite şanse de a rămâne, de a nu mă întoarce la Ceauşescu. NICIODATĂ N-AM PUTUT FACE AŞA CEVA. Nu m-am putut despărţi de România, chiar dacă mulţi – între care români – mi-au spus atunci, îmi spun şi acum, că n-am făcut-o fiindcă am fost Prost. Bucureşti, 10.10.2016”. 
Modesto nu a rămas în Italia, dar din 1990 încoace, peste un milion de români au populat peninsula în speranţa unei vieţi mai bune. În acelaşi timp, mulţi italieni au venit în ţara noastră, unii din ei căutându-şi în fetele noastre, frumoase şi bune gospodine, tovarăşe de viaţă. 
Alin CIUPALĂ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu