01 noiembrie 2016

Trei generaţii într-un secol trăit pe meleaguri câmpinene

Pentru mine, care am trăit trei sferturi de veac în Câmpina, acest oraş este ca o carte deschisă, fiecare stradă, multe dintre case şi câmpinenii vremurilor trecute evocându-mi o suită de amintiri. Acestea ar putea constitui, în ansamblu, o istorie măruntă, care ne-ar ajuta să reconstituim cu fidelitate pagini din trecutul acestui minunat oraş de pe Valea Prahovei.
Am ales pentru azi istoria unei familii ce a fost prezentă în viaţa oraşului pe parcursul unui întreg secol. Atunci când drumul te poartă pe strada Bobâlna, la intrare, pe partea dreaptă, se află trei clădiri care au fost, timp de aproape un veac, proprietatea familiei Roşculeţ. Au fost construite într-o perioadă când în Muntenia şi Moldova oraşele mai purtau încă amprenta arhitecturii levantine, venită la noi în timpul dominaţiei otomane. De la oraşele – port dunărene, cu multe clădiri în stil grecesc, turcesc sau bulgăresc, negustorii care făceau afaceri în interiorul celor două principate şi-au ridicat clădiri, magazine şi locuinţe ce aminteau de obârşiile lor. 
Familia Roşculeţ nu era de origine levantină, erau ardeleni, mocani din cele Şapte Sate, dar în transhumanţa lor, pe care o făceau plecând din munţi până în bălţile Dunării, au fost influenţaţi de peisajul urbanistic din Muntenia de Sud. 
Mocanii erau oameni bogaţi. Primul dintre ei, Voicu, a avut zece fraţi, toţi ajunşi oameni realizaţi. Voicu era stăpân pe turme mari şi pleca în transhumanţă an de an, oprindu-se în Ialomiţa, în comuna Jegălia, unde ierna cu mioarele sale. Aveam în familie o mătuşă, Tanţa Ciupală, de origine austriacă, fiică a baronului Colman, căsătorită şi ea cu un urmaş de mocan, Gogu Ciupală. Familia Ciupală, ciobani din tată în fiu, îşi ducea turmele iarna în comuna Reviga din Ialomiţa. Când venea la noi, la Câmpina, mătuşa vizita familia Roşculeţ, cu care soţul ei avea legături de rudenie. Pe unul din fiii săi, Gheorghe Roşculeţ, Voicu l-a dat la şcoli înalte, acesta absolvind Academia Comercială din Bucureşti. Când a terminat, a deţinut un post important de inspector într-o regională CFR. În drumurile lui prin Câmpina, care atunci era un important nod de cale ferată, Gheorghe a cunoscut-o pe Elena, o domnişoară dintr-o familie înstărită, cu care s-a căsătorit. Elena era fiica negustorului Ioan Nicolescu, care avea în casa plasată chiar în marginea străzii Bobâlna o prăvălie cunoscută de localnici sub numele de „La Zăcătoare” (casa care există şi acum, a fost transformată în anii 90 în circumscripţie medicală, unde activau pentru adulţi dr. Lăcătuşu, iar pentru copii o foarte bună doctoriţă pediatru, d-na Suciu). Ioan Niculescu avea trei fete şi pentru fiecare construise, drept zestre, câte o casă. În spatele dispensarului, o clădire care mărginea Gara Câmpiniţa şi alături încă una, cu o verandă elegantă şi o curte mare, unde locuia el împreună cu soţia. Ioan Niculescu era un negustor foarte preţuit de locuitorii cartierului, dădea de multe ori pe datorie, aducea marfă de cea mai bună calitate, era cinstit şi generos. Trebuie menţionat că toţi negustorii câmpineni de pe vremuri formau o categorie importantă în oraş şi toţi se bucurau de bună reputaţie pentru cinstea pe care o dovedeau în afacerile lor. 
Lucrurile i-au mers bine, până la ruptura provocată de venirea regimului comunist la putere, care a spulberat realizările de viaţă ale multor oameni muncitori şi corecţi. Au venit timpuri grele pentru familie. Un văr a fost întemniţat pentru activitatea politică din perioada interbelică, iar lui Ioan Nicolescu i-au fost naţionalizate cele trei case care trebuiau să fie zestrea fetelor sale. Acestea au fost repartizate unor chiriaşi, care nu prea le-au îngrijit şi astfel s-au degradat. Ioan şi soţia sa, împreună cu cele două fete încă necăsătorite, au devenit şi ei chiriaşi în propria casă, înghesuiţi în câteva camere. De frică să nu li se mai bage şi în acest spaţiu strâmt alţi chiriaşi, l-a rugat pe ginerele său, Gheorghe Roşculeţ, să se mute la Câmpina. În 1950, au venit în oraş Gheorghe, Elena şi fiul lor Dan, care avea atunci un an. Şapte persoane locuiau acum înghesuite în vechea lor casă. Ioan şi soţia sa nu aveau niciun venit, foştii negustori neavând de unde să primeasă pensie, aşa că şi-au organizat o mică afacere clandestină într-o odăiţă din fundul curţii, unde întreţineau un mic comerţ, servindu-şi vechii clienţi cu câte o ţuică. Dr. Lăcătuşu, medicul de familie, o atenţiona mereu pe bunica familiei: „D-na Niculescu, nu mai munci atât, că o să mori!”, la care ea îi răspundea scurt: „Domnu’ doctor, nu pot să stau!” Situaţia familiei s-a mai uşurat când s-au căsătorit şi celelalte două fete. Constanţa a făcut o partidă strălucită, căsătorindu-se cu dr. Ioan Grigore Popescu , medicul lui Sadoveanu, pe atunci vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale. Acesta le-a facilitat tinerilor căsătoriţi să capete o casă pe strada Amzei din capitală. Lucreţia s-a căsătorit cu Traian Călinescu, economist la Uzina Poiana şi s-a mutat la el. Situaţia familiei s-a îmbunătăţit şi pentru că Gheorghe Roşculeţ, un foarte bun economist, a fost angajat de directorul Şancu, în funcţia de şef Birou financiar la Uzina Neptun. 
Gheorghe, sau nea Gică cum îl numeau prietenii, era un bărbat frumos, înalt, brunet, cu trăsături fine. În acele vremuri de societate patriarhală, distracţiile erau puţine şi se rezumau la reuniuni de familie, petreceri cu prietenii, partide de remi şi de poker. Nea Gică a devenit oarecum dependent de jocurile de noroc. Avea un cerc de prieteni din care făceau parte profesorul de română Mihăescu, directorul Liceului Energetic – Marin, Mircea Ionescu – fost deţinut politic, profesorul Naumescu şi alţi câţiva. Juca din pasiune, pentru plăcere şi pentru emoţiile pe care i le furniza pokerul, acest joc de noroc care presupunea îndrăzneală şi multe stăpânire de sine, şi nu pentru bani. Când câştiga, uneori sume importante, înapoia mare parte din bani prietenilor, care însă atunci când el pierdea, nu erau la fel de generoşi. Atunci când reuşea să se desprindă de la masa verde, făcea sport şi mergea mult cu bicicleta. Lui nea Gică îi mai plăceau şi femeile frumoase, având din când în când câte o aventură. La serviciu era foarte apreciat şi se împrietenise cu directorii de atunci, Petre Tiseanu şi Radu Frăţilă, împreună cu care mergea adesea să servească masa la restaurantul de la lac. Mare gurmand, Gheorghe comanda mereu o gustare substanţială, de unde i s-a tras şi  porecla de „nea Gică Gustărică”. Asemenea preocupări mai făceau goluri în bugetul familiei. Soţia sa, Elena, a reuşit cu ajutorul surorii sale să se angajeze la Liceul de Petrol. Lucreţia, care în vremea aceea era profesoară şi făcea naveta cu bicicleta până la Ghirdoveni (comună din vecinătatea Morenilor), a renunţat la învăţământ şi a devenit şef contabil al aceluiaşi liceu. 


În perioada aceea, când nu exista televiziune sau alte variante de divertisment pe care le avem azi, câmpinenii plecau în weekend pe munte în număr mare. Familia Roşculeţ, împreună cu Tanţa şi Nelu Ciosu, cu familia Romaşcanu şi alţi prieteni, erau mari iubitori de munte. Atunci când nu organizau excursii în Bucegi, aveau casa deshisă pentru musafiri. În această ambianţă şi-a trăit copilăria şi adolescenţa Dan Roşculeţ, copilul răsfăţat de bunici şi părinţi. A urmat cursurile Liceului Nicolae Grigorescu, remarcându-se în echipa de baschet a liceului. Era bun la materiile umaniste, la limba română, unde avea o mare profesoară în persoana d-nei Marinescu şi din admiraţie pentru soţul acesteia, Traian Marinescu, excelent profesor, dar şi antrenor de box şi om de cultură cu vaste cunoştinţe, care la ore îi încânta cu multe istorisiri, a învăţat bine şi la latină. La terminarea liceului, ca să intre la facultate mai uşor, a ales Facultatea de Construcţii,
care avea examene mai lejere şi multe locuri în fiecare an (trebuiau pregătiţi mulţi ingineri pentru şantierele comuniste). Nu avea nicio atracţie pentru materiile predate acolo, nu-şi bătea capul să înveţe şi a rămas repetent de două ori în primii ani. După patru ani, a renunţat la Politehnică şi a dat în 1971 admitere la ASE. Student fiind, s-a îndrăgostit de Doina Mihai, o domnişoară fermecătoare, asistentă medicală la Spitalul Parhon.


Terminase şcoala postliceală de asistente medicale cu foarte bune rezultate şi fusese promovată asistentă şefă în marele spital. Profesia n-a împiedicat-o însă să facă o impresionantă carieră în lumea spectacolelor. Doina era atrasă de teatru, avea o bună prezenţă scenică şi obţinea multe succese în spectacolele de amatori. Era înzestrată de natură şi cu o voce amplă, bine timbrată, care i-a dat prilejul să se remarce foarte rapid şi să ridice sala în picioare de fiecare dată când apărea în câte un concert. Datorită talentului ei, a obţinut  şi multe trofee, între care Lotca de Aur, un festival la care a primit premiul special al juriului; a luat locul II pe ţară la marele concurs Cântarea României, iar când era încă în liceu câştigase Trofeul Amara pentru muzică uşoară. S-a înscris şi la concursul Steaua fără Nume, unde s-a calificat fără probleme în prima etapă. Împreună cu soţul ei, a mers la compozitorul Aurel Giroveanu, care a acompaniat-o la pian şi după ce a ascultat-o cântând, a rămas o vreme tăcut, reflectând marcat de emoţie. „Ai o voce mai bună decât Corina Chiriac, pe care am ascultat-o când a venit cu tatăl ei la mine după prima etapă de la Steaua fără Nume, dar nu eşti şcolită” – i-a spus acesta, propunându-i să ia lecţii cu el. La fel de apreciată a fost şi de Sile Dinicu, care dirija orechestra RadioTeleviziunii. 
Aşa cum spune şi astăzi Doina, nu puteai să faci carieră în muzica uşoară fără să faci şi anumite compromisuri, pe care ea nu le-a acceptat. Au rămas însă multe cronici în presa timpului, care o remarcau, între care şi una foarte măgulitoare în revista „Teatru”. În 1977 li se născuse fetiţa şi pentru Doina copilul a fost pe primul loc. S-a mulţumit să colaboreze cu formaţia câmpineană Meteor, a cărei solistă a fost multă vreme.


La aniversarea a  35 de ani de la înfiinţarea formaţiei, colegii au invitat-o să participe alături de ei la spectacolul organizat. Gustul ei artistic s-a manifestat din nou în momentul în care, împreună cu pictorul Dorin Sava, şi-a creat în vechea casă „La Zăcătoare” o reşedinţă de un bun gust desăvârşit. La sfinţirea noii locuinţe, invitaţii au avut ocazia să remarce o altă calitate a Doinei, a cărei pasiune pentru arta culinară a fost extrem de apreciată. 
Dan şi Doina sunt mari iubitori de animale şi au în curte o căsuţă în care iarna se adăpostesc numeroasele lor pisici. Dan Roşculeţ, ca şi tatăl său, a lucrat până la pensionare în Uzina Neptun, iar Doina ca asistentă în câteva spitale câmpinene. Pensionarea nu i-a oprit însă din activitate. Din 1997 au colaborat cu o mare firmă ce comercializează produse naturiste, singura instituţie de acest fel care a luat un premiu de excelenţă din partea ONU, Naţiunile Unite premiind în general pentru protecţia mediului numai guverne. Au devenit parteneri în această firmă şi s-au bucurat de multe avantaje, participări la seminarii în străinătate şi excursii de studii, obţinând câştiguri materiale ce le-au înlesnit un trai decent. Dan a continuat să facă sport, tenis şi ciclism şi să-şi cultive pasiunea pentru lectură, citindu-i în special pe Patapievici, Pleşu ori Liiceanu, dar şi scrieri din literatura concentranţională ori diverse reviste de cultură, îmbogăţindu-şi continuu cunoştinţele. La o conferinţă susţinută de Andei Pleşu în sala praznicală a bisericii din cartierul Slobozia, a fost singurul din sală care a discutat cu conferenţiarul, ca de la egal la egal, despre parabola biblică a lui Iov. Din 1990 a făcut parte din grupul strâns în jurul preotului Petru Moga, lucrând împreună cu alţi prieteni, între care dr. Gavrilescu, ing. Vasile Purdel, d-na Paraschiv, la construcţia monumetalei biserici ridicate cu atâtea eforturi de părintele Moga. 
Monica, fiica soţilor Roşculeţ, a urmat Liceul Nicolae Grigorescu, secţia umană, apoi a terminat Facultatea de Limbi Străine, secţia franceză – italiană. Fata a moştenit de la Dan simţul umorului, de la Doina preocupările artistice şi de la amândoi părinţii, dragostea pentru animale. A lucrat o vreme în capitală, la o firmă britanică, iar în 2013 a plecat în Canada, unde a terminat o şcoală de stomatologie. Revine mereu în ţară, fiind foarte ataşată de familia sa, de care s-a despărţit cu greu, dar şi de animalele de acasă, de prietenii de aici şi de oraşul copilăriei sale, în care au trăit şi s-au format trei generaţii din familia Roşculeţ. 
Alin CIUPALĂ

Un comentariu: