06 decembrie 2016

Măria Sa DOSARUL!

La mijlocul secolului trecut, România era o ţară care pierduse războiul, fiind ocupată de armata sovietică şi condusă de minusculul Partid Comunist, la rândul său dirijat de la Moscova. În acea perioadă, pentru a-şi consolida puterea, Partidul Muncitoresc Român (aşa cum numea atunci Partidul Comunist) folosea metodele bolşevice, aşa-zisa dictatură a proletariatului exercitată prin Securitate, Miliţie şi Procuratură. Un rol deosebit în acest sistem l-a avut serviciul de cadre, cadristul fiind un personaj mai de temut chiar decât securistul şi miliţianul. 
În romanul „Dragostea şi Revoluţia”, scris între 1981 – 1989, cu toate vederile lui de stânga, Dinu Săraru face o analiză severă a regimului comunist din ţara noastră: „El intrase în politică atunci când dosarele contau mai mult decât omul şi el niciodată nu ştiuse ce înseamnă să-ţi faci o autobiogafie care nu se mai termina, pentru că mereu ţi se înapoia să o completezi şi mereu eşti întrebat despre un văr, despre un unchi, despre o mătuşă, despre «perioada dintre» şi «dintre» şi când tata, sau mama, sau un frate era şi unde era şi aşa mai departe... Şi mulţi oameni cinstiţi şi voitori de bine ai Revoluţiei sfârşeau prin a-şi urî tatăl şi mama şi fratele, şi sora şi prin a-i denunţa chiar şi pentru fapte imaginare, pentru a se dovedi astfel, mai curaţi şi a putea să declare că nimic nu-i ţine pe ei legaţi de trecutul negru”. Despre Dinu Săraru se ştie că a avut şi în timpul regimului comunist şi după 1990 funcţii importante. Aşa se explică cum fiica sa, ce fusese repartizată la un liceu din Câmpina ca profesoară de istorie, a obţinut cu mare uşurinţă, după câteva luni, un transfer în capitală.


Politica de cadre s-a exercitat cu multă duritate în timpul lui Gheorghiu Dej, dar şi în timpul lui Nicolae Ceauşescu. În decembrie 1989 nu a fost o explozie, ci mai degrabă o implozie a anchilozatului sistem stalinist praticat în ultima perioadă de Ceauşescu. În noiembrie 1989, când a apărut romanul „Dragostea şi revoluţia”, România se afla în plin blocaj din cauza instaurării dictaturii unice a Dosarului. Politica dosarului nu mai ţinea cont de realitate; la angajarea sau promovarea oamenilor, personalitatea dispărea pentru a-i lua locul hârtiile. Într-un articol publicat de Ion Cristoiu în septembrie 2004, am găsit o confirmare a acestui fapt. „Treptat – treptat, pe măsura înaintării în cultul personalităţii, mai ales a ascensiunii Elenei Ceauşescu, responsabilă cu Cadrele, criteriile au devenit tot mai rigide (...), iar puterea Dosarului tot mai înspăimântătoare”. 
Privind în urmă, îmi vin în minte diverse amintiri care confirmă cele relatate anterior. Eram elev în clasele primare când s-au înfiinţat primele organizaţii de pionieri. Învăţătoarea ne-a distribuit nişte chestionare cu multe întrebări complicate, între care una se referea la categoria socială a părinţilor. Nu ştiam ce să scriu şi învăţătoarea, care îl cunoştea pe tata, funcţionar la Schela Câmpina, m-a îndrumat să completez:
„mic burghez”. Pentru admiterea în rândul celor cu cravată roşie nu se ţinea cont de rezultatele la învăţătură, de disciplină ori de purtare şi încă de atunci se făcea dosarul cu care s-a confruntat generaţia mea toată viaţa.
La fel s-a procedat şi la intrarea în UTM (organizaţia de tineret comunistă de atunci). Un rol important juca dosarul la admiterea la facultate. Atunci când în dosar apărea menţiunea: „părinţi negustori”, „proprietari de ateliere meşteşugăreşti”, ori în cazul celor de la sate, „cu părinţi chiaburi”, candidaţii nici nu se mai puteau înscrie. Câmpineanul Traian Vasilescu a fost de două ori respins la examenul de la Politehnică pentru că a avut naivitatea să treacă la originea socială „tatăl negustor”.
Am dat examen la facultate în anii ’50, concurând pentru un loc cu bursă. Tatăl meu se străduise să-mi procure o adeverinţă de la schelă, care să-l treacă de la funcţionar la categoria muncitor. Cu câteva ore înainte de începerea examenului, serviciul de cadre, cea mai puternică instituţie în universitate, a afişat câteva nume de candidaţi respinşi la examenul pentru bursieri, printre care mă număram şi eu. Verificările erau extrem de minuţioase. 
În articolul cu titlul „Destin mutilat”,  publicat în revista «Magazin Istoric», o distinsă doamnă muzeograf ploieşteancă, dr. Mioara Ioniţă, relatează: „Nu mică mi-a fost mirarea şi totodată disperarea când nu mi-am regăsit numele pe listele înscrişilor la examen, aflând cu stupoare că dosarul mi-a fost respins, pentru că, odată cu arestarea şi întemniţara pe motive politice a tatălui meu, devenisem şi eu un element duşmănos. (...) Nici moartea tatălui meu (cauzată cu siguranţă de anii de detenţie) în 1975 nu a schimbat lucrurile. Aşa încât soţul meu a trebuit să renunţe la cariera universitară abia începută. (...) De prin 1980 a mai intervenit o situaţie ciudată (...) De câteva ori pe an aveam «întâlnire» noi, toţi cei cu probleme de dosar, în cabinetul directorului, cu acesta, cu cadrista şi secretarul de partid, pe parcursul căreia eram întrebaţi dacă în situaţia fiecăruia a mai apărut ceva nou (...). Era o formă de exercitare a unei permanente presiuni nervoase de întreţinere a sentimentului de teamă şi nesiguranţă”. 
Dosarele aveau un rol important şi la angajări. Mulţi dintre cei care proveneau din fosta pătură înstărită mureau practic de foame, neputând să se angajeze nici măcar pe cele mai modeste posturi. Pentru cei care fuseseră condamnaţi politic, situaţia era şi mai dură; aveau pe buletin o ştampilă care le indica situaţia specială şi greu puteau să-şi câştige o pâine, angajându-se în cele mai dure locuri de muncă. 
Primirea în partid, în timpul lui Ceauşescu, fusese strict reglementată şi se făcea tot în funcţie de dosar. Fiecare organizaţie avea un serviciu în care se păstrau cărţile de evidenţă ale fiecărui membru, ce cuprindeau toate amănuntele din viaţa respectivului: profesia, studiile, cunoaşterea de limbi străine, starea civilă, rudele lui şi ale soţiei. Partidul, un organism uriaş, cu peste un milion de membri, era o forţă pe care Ceauşescu voia să o stăpânească cu mână de fier. Pentru a nu se forma o opoziţie din partea unor membri mai reformişti în cadrul partidului, în fiecare lună, în întreprinderi şi instituţii, erau recrutaţi noi membri de partid, ţinând cont de anumite procente: un număr de muncitori, în care tinerii deţineau o pondere şi femeile alta, intelectuali cu merite deosebite (cei cu studii medii, asistenţi medicali, tehnicieni, nu mai erau primiţi). În unele situaţii, când pentru un post de conducere era propus un personaj competent de care nu se puteau lipsi şi care nu era membru de partid, trecându-se peste procedurile complicate, acesta primea rapid carnetul roşu de comunist. 
Pentru funcţiile de conducere, politica de cadre a partidului era extrem de riguroasă. Pentru fiecare post, de la ministru până la director de şcoală, la serviciul de cadre erau trei dosare. Cadriştii verificau minuţios persoanele respective, mergeau chiar pe strada unde locuiau aceştia, luau informaţii de la vecini şi pentru fiecare perioadă din viaţa respectivilor trebuiau să aibă minim două referiţe de la persoane care-i cunoşteau. Pentru activiştii din aparatul de partid se făceau, de asemenea, verificări serioase. În fiecare an, conducerea organizaţiei trebuia să facă o apreciere despre calitatea profesională şi morală a respectivilor. 
Îmi amintesc de un caz dramatic petrecut la Câmpina, când unul din activişti, tovarăşul Neagoe, care administra banii strânşi prin cotizaţie într-un fond al păcii, având patima jocului la loteria „Loz în plic”, a cheltuit din banii pe care-i administra şi înainte de verificarea ce urma să-nceapă, s-a sinucis aruncându-se pe fereastră de la ultimul etaj al sediul Comitetului Orăşenesc de Partid. Panica stârnită de gestul său în rândul conducerii nu a fost determinată de tragicul sfârşit al tovarăşului Neagoe, ci de faptul că-i făcuseră în dosar o apreciere pozitivă, fără să-i cunoască acest viciu. Era o gravă scăpare, care le putea trage sancţiuni. 
Student fiind, pentru unele excese oarecum boeme, inerente în viaţa studenţească, am ajuns să fiu chemat la tovarăşul Batcu, şeful cadrelor din Universitatea ieşeană (care avea o putere mai mare decât rectorul). Fost ilegalist comunist, tovarăş de luptă cu alţi militanţi ieşeni, Ion Niculi ori ceferistul Ilie Pintilie, fostul muncitor Batcu nu putea să admită că studenţii care trebuiau să devină cadre de nădejde ale construirii socialismului îşi petrec timpul mai mult în restarante decât la bibliotecă. Pentru astfel de abateri, mulţi studenţi au primit sancţiuni, cea mai greavă fiind exmatricularea timp de un an, cu trimitere la munca de jos, în producţie, pentru reabilitare. Eu am scăpat atuni ca prin urechile acului, dar mulţi prieteni au păţit-o şi au ajuns să lucreze un an pe diverse şantiere.
Am trecut prin momente de cumpănă şi legat de dosar. Se spunea pe vremuri că în socialism, relaţiile sunt mai rodnice decât o bancă în capitalism. Aveam un unchi gestionar la Complexul BIG din Ploieşti, în perioada în care criza alimentelor ce dispărau de pe piaţă se făcea simţită şi la nivelul activului de partid. Unchiul meu îl aproviziona (probabil fără plată) pe directorul de atunci al cabinetului de partid judeţean. I-am cerut ajutorul să mă transfer de la Muzeul Doftana în învăţământ. Prin amicul său, am fost dirijat spre Şcoala de Miliţie de atunci, care recruta profesori pe care îi încadra, însă, cu grade ofiţereşti. M-am prezentat la tovarăşul colonel Motorca, şeful serviciului de cadre, care după ce mi-a cercetat dosarul, studiile, situaţia miliară, s-a declarat satisfăcut. Aveam specialitate în istorie şi limbă română, de care aveau nevoie şi livret de ofiţer de rezervă, ceea ce le convenea, pentru că era mai uşor să mă reactiveze cu gradul de locotenent. Au început apoi întrebări despre cei din familie, unde iarăşi stăteam bine (mama casnică, tata pensionar – membru PCR), până când au ajuns la rudele soţiei, respectiv la socrul meu. Am avut naivitatea să le spun că acesta fusese exlus din partid, acuzat fiind de apartenenţă la mişcarea legionară. Mi-au mulţumit politicos, dar nu m-au mai chemat niciodată. Privind în urmă, cred că am avut noroc, nefiind potrivit pentru o carieră militară.
Mai târziu, pe când lucram ca muzeograf la Doftana, m-am trezit cu un locotenent de Miliţie, angajat la serviciul de cadre, care m-a supus unei anchete în care dovedea multă abilitate. M-a derutat grozav, mai ales că ştia totul despre perioada în care fusesem student: prieteni, isprăvi, comportamente mai puţin potrivite pentru viaţa studenţească comunistă, chiar şi porecla pe care o aveam atunci şi care îl intriga. Mărturisesc că am fost îngrozit de această anchetă, al cărei scop nu-l întrezăream. Mă temeam că vreunul din amicii mei din facultate intrase în vreo complicaţie cu aspect politic. Era epoca când nu se vorbea încă de dizidenţi, dar la Iaşi fuseseră câteva micşări studenţeşti, atunci când eminentul student Alexandru Zub a fost arestat şi condamnat pentru o manifestaţie naţionalistă organizată la Mănăstirea Putna. Nici azi nu ştiu ce a vrut acel locotenent de la mine prin acea anchetă. 
Am făcut această trecere în revistă pentru tinerii născuţi după 1990, care nu cunosc adevărata faţă a regimului comunist şi ai căror părinţi păstrează nostalgia vremurilor trecute, pe care le-o prezintă uneori în culori trandafirii. Povestea serviciului de cadre şi a dosarelor care au zdrobit multe vieţi nu trebuie uitată niciodată!
Alin CIUPALĂ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu