28 decembrie 2016

„Șefa” de la Oficiul Poștal nr. 1 Câmpina este deasupra legii

Poșta Centrală a orașului nostru, cum i se mai spune Oficiului Poștal nr. 1 situat pe strada Ardealului, este o instituție într-un singur fel respectabilă: numai dacă ultimul cuvânt îl punem între ghilimele îngroșate, pentru că instituția cu pricina respectă legile, dar nu pe cele emise de forurile legiuitoare de la București, ci doar ”pe cele proprii”. Nerespectând legea din dreptul comun sau dreptul civil (în speța noastră, din dreptul succesoral), am putea spune că Poșta despre care vă vorbim este deasupra legii? Am putea și nu prea, fiindcă, din fericire pentru cetățeanul obișnuit care solicită serviciile instituției, nu toate angajatele Poștei Centrale interpretează legea după bunul plac, după cum li se cășunează ori după ureche, la alegere; o alegere păcătoasă în oricare dintre variante. Din această nefericită și neserioasă alegere, cetățeanul care apelează la serviciile oficiului nu se alege cu nimic bun. Doar cu nervi întinși la maximum și cu rezolvarea problemelor redusă la minimum. Dar să vă povestesc ce mi s-a întâmplat personal, deci nu o poveste auzită de la alții, ci chiar o experiență de-a râsul-plânsul trăită pe pielea mea, care mi s-a încrețit de câteva ori - de silă, supărare și deznădejde -, de-a lungul celor câteva zile peste care s-au întins cele întâmplate.


Totul a început cu un mandat poștal pe care l-am primit, recent, din partea unei firme de brokeraj, Confident București, mandat care menționa vag despre faptul că tatăl meu trebuia să se ducă să-și ridice o sumă (neprecizată), reprezentând un rest de dividende de la niște acțiuni la IPROEB Bistrița. Tata s-a prăpădit în 2002, dar ulterior dezbaterea succesiunii sale s-a făcut la notariat, cu acte în regulă, iar în masa succesorală fuseseră trecute și acțiunile de la IPROEB. Pe de altă parte, mama, care trăiește, este unicul moștenitor (copiii săi au renunțat la partea lor de moștenire), și moștenește, potrivit Codului Civil, pe baza certificatului de moștenitor emis de un notar public, toate bunurile defunctului meu părinte. M-am prezentat la ghișeul de la etaj (în paranteză fie spus, fetele de la mesagerie, de la parterul clădirii, oferă servicii ireproșabile), iar la unul dintre ghișee, după ce am dat explicațiile cuvenite, o funcționară m-a îndrumat (foarte corect, de altminteri), să vin data viitoare cu mama, care să aibă asupra ei următoarele acte: copie după certificatul de moștenitor, copie după cartea de identitate și o cerere de mână în care să solicite suma respectivă. Buuun. Până aici, mi-a plăcut povestea… Stați să vedeți și continuarea ei. Pentru că aveam mașina la reparat, venisem la Poștă cu un taxi, împreună cu mama, pe care am lăsat-o să aștepte în mașină, urmând să o chem numai dacă era absolut necesar, fiindcă i-ar fi fost foarte greu să urce scările la anii și bolile ei. Din grabă, am și uitat să întreb funcționara de la ghișeu cât este suma dividendelor. A doua zi, m-am prezentat din nou la ghișeele de la etaj, cu toate actele ce-mi fuseseră solicitate anterior, cu mama, bineînțeles, și apelând iar la un taximetrist (mama a rămas din nou în mașină, spunându-mi s-o chem numai dacă era nevoie). Intuiția ei a funcționat ireproșabil, întrucât nu a mai fost nevoie să o chem. Iar asta fiindcă, în buna tradiție a serviciilor funcționarului public din Vechiul Regat, treaba nu mai era oablă, așa cum părea deunăzi, ci prezenta niște cotituri și niște meandre ale concretului negre ca tăciunele, ba chiar de o maroneală vecină cu haznaua. Funcționara care mă consiliase cu o zi în urmă nu mai era acolo, iar un fel de șefă a fetelor de la etaj, plină de suficiență și de aroganță, mi-a spus că ”noi nu dăm bani la decedați, noi avem regulile noastre. Iar pentru că cei de la Confident nu ne-au solicitat nicio procedură, sunați-i și spuneți-le să ne dea acceptul ca să îi dăm banii mamei dvs”. Am redat cu aproximație, dar n-am putut renunța la ghilimele; niște ghilimele de tot păcatul în care aș fi vrut s-o pun chiar pe Șefa însăși. Degeaba i-am spus duduiței-șefe că, prin lege, mama moștenea toate bunurile soțului, inclusiv acțiunile respective, că certificatul de moștenitor era translativ de proprietate, era chiar titlu de proprietate, putând fi anulat doar în situaţia în care s-ar fi constatat vicii de consimţământ sau alt motiv de anulare, ceea ce nu era cazul nostru. ”Șefa” o ținea pe-a ei: ”Să ne trimită cei de la Confident un document semnat de conducerea lor și cu ștampila unității. Rotundă să fie ștampila…” Rotundă, tanti Șefa, rotundă ca hambâțul de țață al lui matale, ori ca cercul vicios în care intrasem, de vreme ce o doamnă de la Confident, cu care am vorbit la telefon, m-a sfătuit să le dau cu certificatul de moștenitor al mamei în cap, pentru că mama are toată dreptatea de partea ei. ”Nu vor, doamnă, eu am insistat, dar ce să le fac?”, m-am plâns doamnei de la Confident, care, într-un final, mi-a spus pe un ton hotărât: ”Deșteptele de la Poșta voastră din Câmpina să facă bine să îi dea mamei banii pe baza certificatului de moștenitor, fiindcă noi lucrăm așa cu toate oficiile poștale din țară și nimeni nu a respins un asemenea document. Și băncile îl recunosc, numai deșteptele de la voi, nu. O să le trimitem un document scanat, ce să facem…”. I-am mulțumit doamnei de la Confident și m-am grăbit să cobor la taxiul care mă aștepta în stradă. I-am spus mamei că a făcut bine, pentru că a așteptat în mașină, întrucât lucrurile luaseră o întorsătură complicată și urâtă. Câteva ore mai târziu, după ce m-a sunat doamna de la Confident să-mi spună că acceptul lor fusese trimis la adresa de email a Poștei, m-am prezentat din nou la ghișeele de la etaj, ca să aflu că banii îi vom primi a doua zi de la poștăriță. Norocul meu, că tot calvarul luase sfârșit, ghinionul nostru, că o luasem  iarăși pe mama după mine; cu taxiul, desigur. Am aflat acum și cât reprezentau dividendele: fabuloasa sumă de 65 de lei. Pe cele trei călătorii cu taxiul am plătit 45 de lei. Aproape că vândusem 10 lei cu 8 lei, cum se spune în argoul băieților de după blocurile gri. Brusc, mi-am adus aminte de nuvela ”Proștii” a lui Liviu Rebreanu. Numai că acum nu era vorba despre ”Proștii” lui Rebreanu, ci despre niște proști ai Poștei Centrale din Câmpina. Mai exact, ai ”Șefei” de la etaj, mai înțeleaptă decât toiagul din lemn de abanos al înțeleptului Solomon. Poșta Română, mi-am zis, o fi plină de funcționari de talia ei (văleu, mamă, avea o talieeee…, vai, o talie care explică de ce era atât de plină de ea, de nu mai avea nimeni loc prin juru-i), iar cu o asemenea mândrețe de personal, nu-i de mirare de ce privatizarea Poștei Române a eșuat de atâtea ori. Un singur lucru bun făcuse duduița de la etaj, fără să vrea: mi-l înviase pe bietul tata pentru câteva secunde. S-o fi răsucit bietul tata în mormânt, iritat că nu știa cine-i tulbură somnul. ”Iart-o, tată, că nu știe ce zice. E așa cum e. Așa e ea. Culcă-te la loc și dormi în pace. Românica nu s-a schimbat aproape deloc de când ne-ai părăsit tu.” Coborând scările clădirii, un rictus amar mi-a inundat fața, transfigurată apoi de o cascadă de râsete între care îmi răsunau în urechi vorbele fudule ale duduiței de la etaj: ”Noi nu dăm bani la decedați…”
Adrian BRAD  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu