20 decembrie 2016

Viaţa politică post-decembristă la Câmpina (2)

În general, memoriile sunt subiective. Un sfert de veac de la evenimentele petrecute în 1989 înseamnă foarte mult timp, motiv pentru care evocările, pe măsură ce-mi vin în minte, nu sunt întotdeauna în ordine cronologică şi nu sunt întotdeauna foarte exacte, pentru că vremea le-a mai estompat şi astfel mai pot apărea unele scăpări. Istoria este o ştiinţă riguroasă, dar memorialistica pe care o practic în aceste articole e mai lejeră, subiectivă, influenţată de opiniile autorului. 

Coagularea opoziţiei. În 1990 au apărut partidele istorice, care şi-au refăcut organizaţiile în Câmpina (PNŢ, PNL, PDSR). Ulterior s-au mai adăugat şi partide noi (Partidul Alianţei Civice şi trei partide ecologiste). În viaţa politică de după 1989 s-au implicat şi unii foşti deţinuţi politici, care aveau atunci în Câmpina numeroşi membri şi erau conduşi de câmpineanul Mircea Verbancu. Ne întâlneam săptămânal la sediul PNŢ, unde încercam să elaborăm proiecte comune, să promovăm membrii mai marcanţi ai partidelor în funcţii publice şi participam la campaniile electorale. Erau două categorii de cetăţeni implicaţi atunci în viaţa politică: unii care aveau tradiţii de familie şi legături cu vechile partide (de exemplu surorile Rodica şi Delia Brătianu, dl. Hănciulescu, al cărui tată fusese un apropiat al liderului social-democrat Titel Petrescu, d-na Alexandrina Popescu, al cărei tată fusese unul din primarii de pe vremuri ai oraşului) sau care proveneau din familii cu situaţie materială bună şi fuseseră loviţi de regimul comunist, având mult de suferit prin aplicarea legii naţionalizării şi expulzarea din locuinţe (de exemplu d-na prof. Constanţa Todiraşcu, ing. Dan Roşculeţ, ing. Vasile Purdel şi încă mulţi alţii) şi alţii care intrau în viaţa politică urmărind interese personale legate de carieră şi de situaţia materială. Nimeni nu avea experienţă pentru activitatea politică. Pierdeam ore întregi în discuţii furtunoase, dar nu redactam un simplu proces verbal care să consemneze ceea ce era important. Campaniile electorale erau făcute tot amatoristic, dar cu mult entuziasm; din lipsă de fonduri, afişele electorale erau scrise de mână şi copiate la xerox şi destul de greu obţineam o sală pentru întruniri publice. 
Îmi amintesc un incident ce ilustrează acel entuziasm, când Nicu Trandafir - cunoscut prin extravaganţele sale de boem, care venise cu mult elan alături de nucleul opoziţiei câmpinene în campania pentru alegerile la Primărie - a fost arestat din ordinul primarului FSN-ist şi dus la Poliţie pentru că lipea afişe în staţii, lucru care nu era permis (nu existau atunci panouri pentru propagandă şi toate partidele puneau afişe la întâmplare). Nicu a avut parte şi de un proces; preşedintele PNŢ, Bebe Burloiu, i-a angajat însă un avocat şi l-a scăpat. Un alt incident care îmi vine în minte se leagă de campania prezidenţială de atunci, când am format un convoi de autoturisme şi ne-am deplasat în teritoriu. Ajunşi în comuna Măgureni, ne-am trezit cu maşinile bombardate de bolovani. În mediul rural, FSN-ul şi reprezentanţii lor erau atotputernici. 
Treptat s-a simţit nevoia ca formaţiile din opoziţie să se coaguleze. A apărut o iniţiativă la nivel naţional şi a fost convocat la Cluj un congres a ceea ce se numea atunci Forumul Antitotalitar. Opoziţia câmpineană avea un reprezentant la acest congres, pe muzeograful de la Peleş, Dan Rădulescu, un om de o vastă cultură şi un delicat poet. Când a plecat de la sediu, după ce luase o delegaţie care să-l împuternicească să participe la acest congres, mergând spre casă, într-un loc întunecos pe strada Plevnei, a fost înconjurat de câţiva derbedei care l-au lovit cu o bâtă în cap strigându-i: „Aşa îţi trebuie, să te laşi de politică!” Lovitura i-a provocat un grav traumatism, iar două săptămâni mai tâziu a suferit un atac cerebral şi a murit chiar în sediul PNŢ. 
Forumul Antitotalitar a avut o existenţă efemeră, dar a impulsionat unirea opoziţiei într-un organism puternic – Convenţia Democrată Română (CDR), care avea ca semn electoral o cheie, cheia fiind simbolul ce sugera deschiderea unui drum nou în politica românească. 


Primii paşi pe acest drum erau greu de făcut. Exista o ierarhie între partidele politice locale. Pe primul loc se situa organizaţia PNŢCD, care reuşise să atragă foarte mulţi tineri liceeni. Bebe Burloiu, care dispunea de oarece fonduri, îi ducea în excursii, cum erau cele organizate la Sinaia de 10 mai, când sub patronanjul seniorului Corneliu Coposu se organiza un simpozion despre istoria monarhiei române. Un partid care prinsese foarte bine în Câmpina era Partidul Alianţei Civice, condus de d-ra Mariana Dârmon, o prietenă a liderului acestui partid, cunoscutul scriitor şi profesor universitar Nicolae Manolescu. Partidul Naţional Liberal, condus de Radu Câmpeanu, nu aderase la Convenţie, dar în acea perioadă reprezentantul liberalilor din zona Câmpinei, dl. Petrescu, venea totuşi la reuniunile Convenţiei, unde era primit cu amabilitate. Federaţia Ecologistă Română îl avea lider la Câmpina pe dr. Gavrilescu, care era foarte activ. Eu reprezentam organizaţia Partidului Social Democrat Român (PSDR), condus de Sergiu Cunescu şi aveam o echipă foarte bună, în care se remarcau Lucian Palamida (care făcuse 5 ani de închisoare la Aiud penru scrisori adresate Europei Libere), ing. Florin Buda (ajuns mai târziu viceprimar), fraţii Mihai şi Florin Cosmineanu (profesori de istorie), Adrian Dascălu (economist) şi alţii. 
De la vârf până la bază, a început o înverşunată luptă pentru locurile eligibile pe liste şi pentru desemnarea candidaţilor pentru preşedinţie. 
Reuşisem să mă apropii de preşedintele Sergiu Cunescu, care avea mulţi prieteni în Câmpina, unde
fratele său Vlad Cunescu fusese mult timp medic al Liceului „Nicolae Grigorescu”. Fiul meu, tânăr avocat, era atunci consilierul grupului parlamentar PSDR. Astfel am avut ocazia să aflu cum a fost desemnat candidatul pentru alegerile prezidenţiale. Convenţia avea cinci lideri de partide care şi-au depus candidatura, iar fiecare partid avea dreptul la o delegaţie formată din cinci electori, astfel că a trebuit să fie organizate mai multe tururi de votare. La primul tur, a căzut Nicu Stăncescu (un foarte cunoscut dizident din epoca ceauşistă, care scria violente scrisori împotriva regimului, adresate postului Europa Liberă); acesta reprezenta un partid fără anvergură şi a avut numai cinci voturi de la electorii săi. La al doilea tur a căzut Sergiu Cunescu, care mi-a mărturisit că a candidat numai pentru a ridica prestigiul partidului, ştiind însă că nu are nicio şansă. La al treilea tur a căzut Ion Raţiu, care mai candidase la prezidenţiale în 1990 împotriva lui Ion Iliescu. Nici astăzi nu pot să-mi explic de ce nu a fost sprijinit de Convenţie, pentru că era un mare patriot, strănepot al morandistului transilvan Ion Raţiu şi cel care în exil, unde reuşise să-şi construiască o mare afacere, întemeiase o organizaţia puternică a românilor de pretutindeni – Uniunea Mondială a Românilor Liberi. La turul al patrulea s-a ajuns la un balotaj; Emil Constantinescu, sprijinit de Alianţa Civică (condusă de Ana Blandiana) şi propus de sindicatul Solidaritatea Universitară, a avut un număr de voturi egal cu cel al lui Nicolae Manolescu.
Sergiu Cunescu, adept al social democraţiei moderne, militant pentru libertate, echitate şi solidaritate, era foarte apreciat de Corneliu Coposu (fondatorul CDR), alături de care s-a poziţionat în prima linie în lupta împotriva foştilor comunişti. În acest context, Coposu i-a cerut ca la următorul scrutin să acorde voturile social-democraţilor lui Emil Constantinescu, astfel că în al cincilea tur a fost ales drept candidat la prezidenţiale Emil Constantinescu.Acum, după atâta vreme, consider că a fost o gravă greşeală. Emil Constantinescu, care s-a declarat învins de sistem după trei ani de mandat, n-a realizat niciunul din obiectivele propuse de Convenţie – restituirea integrală a proprietăţilor, aducerea familiei regale în ţară, aplicarea punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara (interzicerea celor care au avut funcţii în vechiul regim să intre în viaţa politică timp de zece ani) şi nici dosarele Securităţii nu au fost făcute publice. 
Îmi amintesc că la o reuniune ţinută la Câmpina de liderii Convenţiei, Stelian Tănase avertiza că fostul dizident ceh Havel, ajuns acum preşedinte, îi spusese la o întâlnire: „Nu umblaţi la dosarele Securităţii, sunt un măr putred. O să vi le dea numai pe cele care le convin lor!” Aşa cum s-a şi întâmplat. Datorită acestor dosare au fost compromişi mulţi fruntaşi ai opoziţiei, între care Mona Muscă, Dan Amadeo Lăzărescu şi mai recent Bălăceanu-Stolnici. 
În teritoriu, lupta a fost mai încrâncenată pentru candidaţii la funcţiile de primar şi de consilier. Nici aici nu am avut prea mare noroc, unii dintre consilierii propuşi trecând destul de repede la FSN. Datorită acestei învrăjbiri s-a produs şi un scandal care personal m-a afectat mult. Îl propusesem pentru alegerile parlamentare, la Senat, pe distinsul chirurg Constantin Răduţă, care avea o mare popularitate în oraş. Locul pe listă, a treia poziţie, nu era eligibil, dar dădea o greutate prin numele său listei Convenţiei. Un personaj pentru care ne zbătuserăm mult să-l propulsăm în alegerile locale, prieten cu comandantul poliţiei de atunci, a făcut o înscenare acuzându-l pe dr. Dan Gavrilescu, care era consilier, că ar fi furat o masă ginecologică de la Policlinică şi i-ar fi dat-o chirugului Răduţă, care îşi deschise un cabinet particular. A urmat un proces, pentru care Dan Gavrilescu şi-a angajat un foarte bun avocat, dl. Pănoiu şi a câştigat procesul, care l-a costat însă mult zbucium. În ziua când a fost achitat de acuzaţia absurdă (masa ginecologică fusese de mult casată şi nu mai figura în inventarele spitalului), în semn de protest, şi-a dat demisia din Consiliul Local, nevoind să mai fie alături de cei care puseseră la cale această înscenare. M-am simţit vinovat faţă de doctorii Răduţă şi Gavrilescu, deoarece eu îl antrenasem pe marele chirurg, împotriva voinţei sale, în această campanie care s-a terminat cu o poveste urâtă. 
Convenţia rămasă şi fără Corneliu Coposu, care a murit după o lungă suferinţă, s-a destrămat. Partidele ce o alcătuiau au căutat alte formule de alianţă. FSN-ul se divizase şi el în două grupări: PSD-ul (condus de Ion Iliescu) şi PD-FSN (condus de Petre Roman). A luat fiinţă Uniunea Socială Democrată, o alianţă realizată de Sergiu Cunescu (PSDR) cu formaţiunea condusă de Petre Roman. În Câmpina, PD-ul era condus de ing. Mocuţa, senator între 1996 – 2000, în timp ce PSDR-ul mă avea pe mine ca reprezentant. La alegerile pentru Primărie, a început veşnica poveste a bătăliei pentru locurile eligibile pe listă. Eu voiam să-l propun pentru funcţia de primar pe competentul arhitect Victor Timercan, fost arhitect şef al judeţului, în timp ce PD-iştii îl propuneau pe ing. Bucur, fostul primar de la începutul anilor 90. Aceştia făcuseră o alianţă cu PNŢ, care îl avea drept candidat pentru Primărie pe dl. Micu, inginer cu doctorat în silvicultură. Era o înţelegere la nivel local: PD-ul îl accepta pe Micu primar, cu condiţia ca omul lor, Bucur, să devină viceprimar. Pentru a fi valabilă, lista electorală trebuia semnată de reprezentanţii ambelor partide ce formau USD-ul. Am refuzat să semnez pentru dl. Bucur, din motive pe care nu le mai enumăr. L-am retras pe arhitectul Timercan de pe listă şi astfel am avut un loc eligibil la consilieri, ocupat de prof. Alexandru Blanck. Am acceptat propunerea ca un reprezentant PD să candideze pentru postul de viceprimar, propunându-le în schimb să-l desemneze pe tânărul inginer care era atunci Horia Tiseanu. Senatorul Mocuţa s-a opus cu multe argumente, între care acela că Horia Tiseanu e încă tânăr şi mai are de învăţat de la veteranii PD-işti. La un moment dat, după lungi dezbateri, unul din şefii organizaţiei lor, ing. Secăreanu, a fost de acord cu propunerea mea şi aşa urma să intre actualul primar în administraţia locală. 
Au mai fost şi alte formaţii politice puternice în oraş. Conservatorii erau conduşi de omul de afaceri Florin Anghel, care a susţinut două campanii pentru primăria oraşului, având-o prima dată candidat pe d-na ing. Sanda Mocuţa (directoarea ziarului „Partener”) şi a doua oară pe sportivul Alin Moldoveanu, cel care astăzi este un remarcabil primar al comunei Poiana Câmpina. Liberalii, conduşi la Câmpina de d-na Veţeleanu, apropiată prin legături de familie de preşedintele Ionescu Quintus, au reuşit să propulseze în Palament pe fizicianul Barbăroşie de la Institut, deputat între 2000 – 2004. 
Din acea vreme, politica a devenit apanajul celor cu bani, locurile eligibile de pe liste obţinându-se prin donaţii importante către partid. Din 2000 încoace, situaţia aceasta s-a înrăutăţit, iar clasa politică nu mai reprezintă decât în mică măsură interesele alegătorilor. 
Alin CIUPALĂ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu