10 ianuarie 2017

Editorial. POVESTE DESPRE O ȚARĂ NORMALĂ

Am început anul sub dominația unui nou guvern. Și al unei expresii pe care noul prim ministru (nu-i rețin numele) a ținut să o impună într-un strălucitor discurs: „țară normală”. O primă observație: domnia sa a avut impresia că, folosind abuziv figura retorică a repetiției, a dat dovadă de subtilitate și mare talent oratoric. Fals, e doar o găselniță care a compromis, prin exces, și ultimul firicel de idee din discurs. 
Haideți să vedem ce ar însemna, dacă tot ne place conceptul, o țară normală. O țară în care un condamnat penal nu ar cuteza să candideze (nu trebuie legi speciale pentru asta, numai simțul onoarei) pentru o funcție publică. Și o cohortă de partizani, jurnaliști, juriști să încerce seară de seară și zi de zi să justifice aberația. O țară în care vocea unor plagiatori sau ex-pușcăriași nu s-ar ridica cu pretenții de lideri de opinie. Asta ar fi o țară normală. O țară în care spitalele n-ar fi instituții de exterminare, iar universitățile fabrici de diplome fără valoare. O țară în care politicienii ar avea o minimă competență dinainte dovedită. Și ar vorbi măcar corect gramatical limba țării pe care pretind că o iubesc. O țară în care un infractor urmărit general nu ar avea la dispoziție o televiziune care să-i difuzeze aberațiile și prin care să atace justiția. Sau televiziunea respectivă ar fi imediat închisă, spre binele democrației. O țară din care n-ar dispărea firesc documente ministeriale (Bechtel) sau urmăriți penal (Ghiță). O țară cu presă (scrisă și audiovizuală) liberă. Care să informeze, nu să sperie. O țară cu cetățeni. În care oamenii n-ar vota politicieni aflați deja în pușcărie sau cu dosare grele. 


Da, e de visat la o țară normală. O țară în care oamenii nu ar mai vota promisiuni, ci competențe. O țară cu drumuri și sistem informatic integrat. O țară cu bătrîni respectabili și respectați și cu tineri respectuoși și rebeli. O țară în care onoarea și morala publică n-ar avea nevoie de un avocat al poporului care-i apără pe infractori. O țară în care șeful Senatului nu și-ar centra fiecare discurs pe atacuri la adresa justiției. O țară în care intelectualii nu și-ar consuma inutil energiile în lupte interne, ci ar fi ceea ce trebuie să fie: faruri (vitrine, fotografii). O țară care ar găsi lesne 11 milioane de euro pentru achiziționarea Cumințeniei Pămîntului. O țară care nu și-ar distruge cu frenezie monumentele, eroii și pădurile. Da, asta ar fi o țară normală. 
O țară în care credința n-ar degenera în superstiție și agnosticismul în grobianism fudul și intolerant. O țară care și-ar iubi critic istoria. O țară care și-ar respecta valorile în viață. Și ar promova în general valorile, nu imposturile. O țară mai destinsă, mai puțin tristă și încrîncenată. O țară mai informată și mai cultă, care nu ar importa pe nemestecate toate aberațiile, pe motiv că sînt „europene” cînd, de fapt ele și pe acolo și-au trăit traiul de cîteva decenii. O țară care s-ar uita mult mai puțin la televizor și, în schimb, s-ar duce mult mai mult la teatru, la concerte, la conferințe publice, ar citi cărți și reviste culturale. O țară a muncii, nu a ajutoarelor sociale. O țară care și-ar aduce înapoi expatriații nu prin lozinci demagogice, ci prin condiții „ca afară”. Apropo de cîntecul respectiv: țară ca afară înseamnă și țară unde politicienii nu schimbă legile și oamenii după cum le convine lor. 
Domnul Dragnea nu face parte din țara normală visată de domnul prim ministru. Într-o țară normală politicienii nu au bogății pe care nu le pot justifica în niciun fel. Într-o țară normală nu se scriu cărți de știință de către pușcăriași, nici cercetătorii adevărați nu trăiesc mai rău decît aceștia, nici ministrul justiției nu vorbește de „prezumția de nevinovăție” a unor condamnați definitiv. 
Într-o țară normală posturile publice de radio și televiziune nu slugăresc guvernul, fie și în moduri subtile. Într-o țară normală politicieni și comentatori nu vorbesc „cu seriozitate” despre suspendarea președintelui ca despre o chestie banală, înainte de a se vorbi despre vreo culpă oarecare. Toate astea le știam, de ani de zile, doar că acum au devenit acut sfidătoare. 
Spuneam unui amic azi că sînt convins că PSD-ul putea lesne alcătui un guvern absolut decent, atît din punct de vedere profesional, cît și juridic. Înspăimîntător este că nu a vrut. Într-o țară normală, apropo domnule prim ministru, se cam știe cine va fi șeful guvernului încă înainte să înceapă o campanie electorală. Nu se păstrează ascuns numele mai ceva decît secretul bombei atomice și este decis, spre stupoarea întregului partid, doar de vătaful cel mare. Frumos exemplu de democrație, nu? Marile proiecte, care se pot realiza doar pe durate de decenii, au, în țările normale, continuitate, indiferent de partidul de la putere. Nu se începe la fiecare ciclu electoral totul de la capăt: alte proiecte, alte studii de fezabilitate, alte „strategii”… alți bani, firește. Și nimic dus pînă la capăt! Apropo, ceea ce numim pretențios „proiectul de țară” este acolo respecta, căci interesul public este deasupra celui de partid. Într-o țară normală. S-au semnat și la noi cîteva „pacte” în domenii vitale: sănătate, învățămînt… Au rămas simple hîrtii. 
Chiar, într-o țară normală un asemenea prim ministru ar fi avut bucuria de a rămîne un fericit anonim. Spre binele tuturora!
Christian CRĂCIUN

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu