31 ianuarie 2017

Editorial. TÎTA MARE PE BIROU…

Azi, cîte ceva despre sfidare. Ceea ce șochează la regimul Dragnea este totala indiferență la vocea populației, o stare de „mă doare-n cot de ce zice lumea”, deloc politică, deloc democratică, arătînd clar ruptura totală între alegători și putere. O face chiar și în chestii de fapt lipsite de miză, în care nu l-ar costa nimic să încerce o diminuare a tensiunii sociale, fără să piardă din puterea absolută. Așa, acum, n-au găsit să numească într-un post de vîrf la Ministerul Culturii și Identității naționale pe nimeni altul decît pe vuvuzela Antenei 3, Mădălin Voicu, urmărit penal. Nu se găsea, în toată țara asta mare, un om, un pesedist, mai decent pentru acest post? În loc de comentariu, transcriu aici fragmente dintr-un text mai vechi, de vreo 10 ani, în care porneam  de la o frază a respectivului, în care se arăta foarte mîndru că a învățat să meargă pe biroul Regelui Ferdinand de la Peleș: „Eu am învățat să merg pe biroul regelui Ferdinand, mama stătea la un capăt, tata la celălalt…”  
Vorbele nu aparțin vreunuia dintre moștenitorii casei regale, nici cuiva din anturaj sau – cu atît mai puțin – din personalul de serviciu care ar fi profitat de absența stăpânilor pentru a se urca pe masă, la propriu. Am auzit fraza citată într-un interviu al lui Mădălin Voicu. Nu atît conținutul ei m-a șocat, cît tonul emfatic al rostirii. Ceva de genul inenarabilului: știți voi cine sunt eu? Iar tonul este foarte important în muzică, nu este așa?  
Artiştii erau divizaţi [atunci, în anii 50], după criterii în veci impenetrabile, ca ale fatumului grec, între cei care domiciliau „la Canal” şi cei care domiciliau la Peleş, pe fostele domenii ale Coroanei. Şi ale căror odrasle puteau, iată, să înveţe într-un mod aparte primii paşi din marşul triumfal al istoriei. Erau paşi mici pentru unii oameni, dar mari pentru un sistem. Era, în fond, vorba de două închisori în care o mînă invizibilă de treierător arunca, unul la dreapta, unul la stînga, snopii. Scopul nu era diferit: tot arestarea gîndirii. 
Au trecut de atunci 60 de ani. O viaţă de om. Şi nimic din ceea ce a fost atunci nu e clar. Cum altfel am fi putut auzi o frază precum cea care este pretextul rîndurilor de faţă? Domnului Voicu i se părea foarte firească scena dezgropată din frageda (culinar epitet!) pruncie. Nu are dileme, interogaţii metafizice, ezitări. Are doar mîndrii. Infantile. A învăţa să mergi pe biroul regelui Ferdinand i se pare un fel de încărcare a bateriilor cu toate meritele istorice ale familiei regale. O transfuzie instantanee de sînge albastru. O răsplată cuvenită pentru meritele de artist (ale tatălui sau ale sale, nu e prea clar). 


Nu mai ştim dacă suntem la începutul sau la sfîrşitul unui ciclu istoric. Noi credeam, în naivitatea noastră de homines communis, că suntem la sfîrşitul unei ere istorice. Auzind însă replici precum cea de mai sus ne dăm seama că era nu s-a terminat. Că s-a petrecut o răsturnare care ne-a despicat țestele pînă la ultimul neuron. Am jucat tontoroiul pe simbolurile istoriei şi acum ne mirăm că istoria nu mai spune absolut nimic noilor generaţii. Nici un proces de conştiinţă, nici un regret. Doar o imensă neînțelegere. Poate cea mai mare neînţelegere din istorie. Istoria celor fără memorie. Căci au și ei o istorie, strict personală, fără ieșire în larg. O istorie de artiști amnezici. Distribuindu-și viața în închisori aurite de care sînt mîndri ca de palatele şeicilor petrolului. 
Într-o istorie a artelor noastre plastice din anii dictaturilor găsesc informația senzațională că, în tornada ideologică distrugătoare de după 1944, numai în două județe din Bărăgan s-au confiscat peste 800 de piane (!). Între tropăitul de picioare de pe biroul regelui întregitor și un concert de pian se desfășoară această cacofonică muzică a istoriei. Iar sunetele par și astăzi amestecate, chiar și în mintea unui muzician. Nu sunt dintre cei care cred că istoriei îi poate fi atribuit vreun sens (sunt, de altfel, un admirator declarat al lui Karl Popper), dar în fiecare secundă, pentru fiecare dintre noi, ea capătă un sens. 
Istoria nu este o săgeată cu vîrful îndreptat din trecut înspre prezent, ci, dimpotrivă, dinspre prezent înspre trecut. De aceea la întrebarea cutremurătoare care ne mai bîntuie pe unii dintre noi: cum a fost cu putinţă?, o frază cum este cea a violonistului politician poate aduce un punct de reper. Un punct, doar atît. Dar ştim de la semioticieni că, fără punct, sensul frazei nu este posibil. Ne aflăm aici, în spațiul acela atît de îngust încît pare invizibil, în care „istoria” (cu înțelesul de știință a ceea ce s-a întîmplat) se întîlneşte cu morala, adică se loveşte (căci de un impact este vorba) de judecata la care este supusă volens-nolens odată cu fiecare clipă a prezentului. Am trăit o vreme în care istoria a tropăit pe piane. Şi, aceeaşi vreme, în care unii pianişti au susţinut că marşul cizmelor este însuşi sunetul instrumentului. Căci fără adeverirea lor, cine ar fi confundat blacheul cu divinele sunete ale clapelor albe şi negre? Şi trăim în continuare o vreme în care ni se spune nostalgic: şi ce concerte minunate am dat în marşul nostru triumfal spre un viitor de aur! 
Subiectului nostru întîmplător poate să i se pară că a ajunge să te joci prin locurile electrizate de semnificaţie istorică este semnul cîştigării unei libertăţi absolute. În realitate, este doar indiciul orbirii istorice. Artistul romîn nu navighează, cum s-a spus, între oximoron şi pleonasm, ci, mai degrabă, între amnezie şi autism. Amîndouă, în fond, modalităţi de comodă aşezare în palatele aurite ale burghezo-moşierimii odioase şi asupritoare. Credeaţi că un asemenea mod de gîndire a dispărut de acum multe decenii? Au fost vremuri bune pentru artişti, se bucurau, după cum îşi aminteşte cu mîndrie personajul nostru, de toate „condiţiili”. Nu pot să scriu altfel, într-atît formula şi forma de rostire a analfabetului este deplin caracterizatoare. Sunt astfel de fraze, aparent anodine care ne deschid spre abisuri. Cel puţin, istoria ultimilor 15 ani cam asta ne-a arătat. N-am văzut pe nimeni întorcîndu-se din acest „dincolo” temporal. A învăţa să mergi înseamnă a intra în lume. Ce şansă, ar spune unii, să intri în lume baletînd împiedicat pe biroul unuia dintre puţinii conducători care binemerită de la ţară. Şansa îmi pare însă doar aparentă. Omul acesta s-a născut sub stele faste, era vremea lui, nimic nu i se refuza de către dama Istorie, ce i se oferea fără fasoane. În felul acesta ajungem să scriem despre fericire. Fericiţi stăpînii peste palatele regilor detronaţi. Mai ales cînd sunt dăruiţi cu fericitul har al lipsei de memorie. Aproape shakespearian.
Christian CRĂCIUN

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu