31 ianuarie 2017

Primii mei paşi în învăţământul câmpinean

Am absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii ieşene în 1964, o perioadă în care Ministerul Învăţământului încetăţenise o practică pentru repartizarea tinerilor absolvenţi. În fiecare an, într-unul din marile centre universitare, erau adunaţi studenţii din toată ţara, care aveau licenţele în specialităţi umaniste. Pe vremea aceea, termenul de licenţă nu era în uz, se folosea expresia „examen de stat”, examen dificil, la care trebuia să prezinţi o lucrare de diplomă de circa o sută de foi, cu aparat critic şi bibliografie şi un examen oral la toate materiile principale din cei cinci ani de studii. Dacă nu promovai examenul în prima sesiune, aveai dreptul să-l mai repeţi o singură dată. Dacă picai şi a doua oară, încadrat în învăţământ, erai penalizat la salariu şi trebuia să aştepţi o sesiune de lichidare, cum i se spunea, când la intervale mari de timp ţi se mai dădea încă o şansă. 
În 1964, centrul de repartizare pentru Istorie a fost la Iaşi. Imaginaţi-vă că veneau absolvenţi din Bucureşti, Cluj, Timişoara, deci câteva sute de studenţi care, în ordinea descrescătoare a mediilor, intrau pe rând la o comisie şi primeau o adeverinţă de repartiţie pentru postul solicitat. Se afişau din vreme listele cu posturile libere din toate judeţele, dar nu prea aveai ce alege, deoarece era o regula nescrisă ca după absolvire să faci un stagiu de câţiva ani buni la ţară. Era perioada când se legiferase învăţământul obligatoriu pentru şcoala elementară (opt clase) şi în sate era o mare penurie de profesori cu diplomă. Multe posturi erau ocupate de absolvenţi de liceu care aveau titlul de profesori suplinitori. 
Pentru noi, prahovenii, posturile anunţate erau puţine. Îmi amintesc de câteva catedre libere la Nistoreşti, Cocorăştii Capli şi în satele din partea de sud a judeţului. Din motive subiective, eu am ales Şcoala nr. 2 – Plaiul Câmpinei, Şotrile. Din motive subiective pentru că, într-o vacanţă, cunoscusem în Câmpina un tânăr profesor care preda la Şotrile, frate vitreg cu actorul celebru atunci Cristea Avram. Habar n-aveam unde este şcoala, dar mă gândeam că voi găsi acolo un prieten. 

Sursa foto: bikemap.net
În oraş, capitala raionului Câmpina, funcţionau două secţii de învăţământ: una orăşenească, inspector şef fiind d-na prof. Botorog şi alta raională, condusă de prof. Boboc Visarion. În secţia raională mai erau câţiva inspectori pentru diferite specialităţi: inspectorul Călin pentru matmatică şi fizică, inspectorul Gramon pentru învăţători, inspectorul adjunct Anton. Erau totodată şi câteva funcţionare care duceau greul. Raionul fiind foarte mare, avea zeci de şcoli şi aici, la secţia raională, trebuiau aduse statele de plată, statistici ori diverse acte legate de procesul de învăţământ. Nu era o muncă deloc uşoară. O văd şi acum pe secretara şefă, d-na Jebeleanu (cumnata poetului Eugen Jebeleanu), care fuma ţigară de ţigară, foarte nervoasă, îngropată într-un maldăr de hârţoage. Era ajutată de două secretare tinere, drăguţe şi amabile, d-na Nicolae şi d-ra Chiriacopol. 
Îndrumat de un prieten care cunoştea localitatea Şotrile, pe la începutul lui septembrie m-am prezentat la post, iar surprizele au început să apară chiar de la plecare. Autobuzul mergea din oraş numai până la ferma Voila; nu avea voie să urce mai departe spre castelul prinţilor Ştirbey, care fusese transformat într-un preventoriu select pentru fiii celor din comitetul central. În jurul castelului se construiseră nişte pavilioane mari care erau folosite ca internat, cantină şi săli de clasă. Marii activişti nu aveau timp să-şi crească odraslele în familie şi se găsise această soluţie – un preventoriu (se motiva că, fiind plăpânzi, aveau nevoie de îngrijire medicală într-un preventoriu în care condiţiile erau excelente şi şcoala încadrată cu profesori foarte buni). De la ferma din Voila, prin pădure, trebuia să faci un drum pe jos de 5-6 km. În pădure era mascată şi o mare unitate de rachete, adusă din Uniunea Sovietică, iar cirulaţia pe şosea era interzisă pentru maşinile care nu erau legate de aprovizionarea localităţii. 
Comuna Şotrile avea o şcoală cu opt clase în centru, una în curs de amenajare în Plaiul Câmpinei şi şcoli de patru clase în Lunca Mare, Seciu, Vistieru şi Plaiul Corbului. Când am ajuns prima dată la şcoala din Plai, am găsit-o directoare pe d-na Danieleanu, trecută binişor de 70 de ani, care predase ca învăţătoare la ciclul primar şi printr-o iscusită manevră, când s-a luat decizia înfiinţării încă unei şcoli cu opt clase, care trebuia să funcţioneze în Luca Mare, a reuşit să schimbe locaţia, demonstrând că în Plai sunt mai mulţi copii, deoarece exista aici şi un cătun de ţigani rudari, cu multe progenituri ce figurau în recensământul făcut anual pentru înscrierea la şcoală. 
Şcoala avea o singură sală de clasă, dar mai era în construcţie încă una şi procesul de învăţământ se desfăşura în două cicluri: dimineaţa, clasele I – IV, după-amiaza, cele de la V – VII (încă nu se ajunsese la clasa a VIII). Decizia de a înfiinţa această şcoală a fost influenţată de faptul că între Plaiul Câmpinei şi centrul comunei era o distanţă de vreo 8 km, pe care copiii trebuiau s-o parcurgă pe jos în condiţii extrem de grele, în special iarna. 
Ghinionul meu a fost că, fiind singurul cadru cu studii superioare, inspectorul şef, un tip autoritar, m-a numit director cu toată împotrivirea mea (n-aveam de gând să rămân prea mult timp în acest post). Habar n-aveam cum se conduce o şcoală, nu ştiam ce înseamnă o şedinţă de consiliu pedagogic, completarea unor matricole ori supravegherea procesului de învăţământ. Am început cu o primă de instalare egală cu un salariu şi cu un spor de 100 de lei la salariu pentru condiţii grele (probabil pentru izolare şi naveta grea de făcut pe jos). Ca director am reuşit însă să-mi fac un colectiv plăcut, putând să angajez câţiva profesori suplinitori, prieteni din Câmpina care erau studenţi pe la fără frecvenţă. Aveam un grup care se bucura de simpatia sătenilor: prof. Mihai Oprea, şi el absolvent al Facultăţii de Georgrafie, care îşi găsise gazdă în sat; Lucian Băleanu, profesor de matematică; din sat aveam un secretar, care avea şi jumătate de normă ca profesor, Valer Tudorache, un băiat de toată isprava; o drăguţă domnişoară din Brebu, Mariluş Stănică; la chimie, Niki Orfanu; venise şi un învăţător foarte bun, calificat, dl. Rusu.  
În general formam un colectiv unit şi ne înţelegeam bine. Lecţiile se predau conştiincios, făceam şi excursii cu elevii prin împrejurimi, în locuri pitoreşti prceum Podul Şoimului (unde începuse amenajarea şantierului pentru barajul de la Paltinu), Râpa Gorunului ori pe la Mănăstirea Brebu. Erau în comună şi alţi dascăli pricepuţi: învăţătorul Vârforeanu, director peste toate şcolile din cele şase sate ale comunei. La Vistieru funcţiona un învăţător absolvent de şcoală normală, Florin Iordache (poet de talent), care într-o vreme a avut colegă în cancelarie, ca învăţătoare suplinitoare, o foarte drăguţă domnişoară, celebră astăzi, actriţa Monica Davidescu, originară din Vistieru. La Seciuri, învăţător a fost o vreme Toni Grigorescu. Nu pot să nu amintesc, cu tot respectul cuvenit, de veteranul învăţământului şotrilean, învăţătorul Vlad, rămas celebru cu o replică, când la o inspecţie făcută de un activist de partid ajuns din cizmar inspector în învăţământ, enervat de observaţia fără suport a acestuia, i-a spus: „Tovarăşe inspector, eu am scos din şcoala asta mai mulţi elevi decât cuie ai bătut dumneata în talpă!”
Am regăsit şi un bun prieten din copilărie, doctorul Dan Bohâlţea, care a lucrat ani îndelungaţi la dispensarul de aici. Uneori eram chemaţi la şedinţele ţinute de primarul Florea (un fost muncitor, destul de cumsecade) cu toţi salariaţii de pe raza comunei. La o astfel de şedinţă, când veniseră şi reprezentanţii lingurarilor din cătunul Rudari, unul din ei a început cu o frază care se voia, în opinia lui, a fi una de politeţe: „Dragi tovarăşi, naş Floreo şi voi fă!”, stârnind hohote de râs în sală. De remarcat mai era profesorul de matematică, un tip cu studii făcute în Belgia, la Liege, cu maniere de gentilom, dar care căpătase obieceiurile locului. Curgea ţuica prin toate ogrăzile, iar domnul Filipescu o aprecia din plin. El, franţuzitul şi bine educatul tânăr, nu ştiu cum de naufragiase în Şotrile, devenind un băutor de cursă lungă. 
Eu însumi, în lotul şcolar pe care îl aveam în Plai, făceam ţuică, cam un butoiaş, pe care îl ţineam în cancalerie şi din care îi cinsteam pe sătenii care veneau la muncă voluntară, să ajute la construcţia noii aripi a şcolii. Aveam legături strânse cu părinţii elevilor, pe care îi vizitam uneori. Din casă în casă, de la ţuică fiartă la ţuică rece, ne cam lua apa uneori. Localnicii erau însă oameni foarte harnici şi gospodari. La proprietara cazanului de ţuică, Niculina Iordache, care avea trei fete la şcoală, era o plăcere să mergi seara la cazanul aflat lângă un pârâu; focul se făcea cu lemne, în vatră se coceau cartofii şi ţuica curgea încet, picătură cu picătură. Gestionarul bufetului era un personaj de excepţie. Dl. Chivu îşi făcuse o situaţie bună mobilizând ţiganii din rudărie să culeagă cătină, pe care nemţii o plăteau cu sume foarte bune. Câte chefuri am mai făcut şi-n bufetul lui! 
Ar mai fi de amintit dl. Corcodel, care lucra la cooperaţie şi aproviziona satul, dl. Albu, care avea trei fete frumoase, din care una s-a căsătorit cu viitorul director al şcolii, venit în locul meu, dl. Vali Burloiu, cărăuşul Davidescu, al cărui  fiu, Costică, un elev eminent, este acum patron la o topitorie de bronz în Comarnic, ţaţa Mariţa, mama lui Valer, care ne ospăta de multe ori cu generozitate şi pe bunicul lui, care avea într-o livadă o stupină cu peste o sută de stupi arhaici, în buturugi de lemn şi care ne trata cu faguri scoşi direct din stup, picherul Bondoc, care avea mai mulţi copii în şcoală, între care Maria, fata cea mare, era o excepţională elevă.
Problemele grele veneau din partea ţiganilor. Aceştia îşi înscriau copiii la şcoală pentru că primeau oarece ajutoare, dar ulterior îi retrăgeau repede de la cursuri. Când am făcut primul recensământ în văgăuna în care îşi aveau casele, m-am îngrozit. Trăiau mai rău ca în Africa, într-o coşmelie făcută din pari şi vălătuci, o singură încăpere în care suprafaţa era ocupată de un pat (dacă nişte scânduri bătute pe patru pari înfipţi în pământ se poate numi pat); deasupra dormeau cei din familie, sub pat, iarna, caprele. O cărare din dosul casei era folosită pe post de wc. Găteau în curte, pe pirostrii. Trăiau în mizerie şi într-o sărăcie lucie, ceea ce nu-i împiedica să se dea mari, în câciuma lui Chivu, când făceau rost de bani. Aveau câte o gloabă de cal, o căruţă şubredă şi se ocupau cu confecţionarea de mături din nuiele de mesteacăn, copăi, linguri şi fuse de lemn. Plecau la câmp toamna cu căruţa plină de mături şi schimbau o mătură pe mai mulţi ştiuleţi de porumb. La întoarcere, primul loc unde poposeau era cârciuma. 
Secţia de învăţământ raională organiza lunar şedinţe de analiză cu toţi directorii, la care cei experimentaţi, veteranii, se lăudau cu succesele lor. Eu, neavând nicio pilă, eram mereu calul de bătaie, fiind dat ca exemplu negativ pentru neşcolarizare. Din păcate, era o misiune aproape imposibilă să-i convingi pe copii să urmeze şcoala şi să-şi mai şlefuiască comportamentul! Puţini au terminat ciclul primar şi numai unul-doi, cele opt clase. Acesta a fost şi cazul unui elev foarte inteligent, care prindea lecţiile din zbor, fără să repete nimic acasă, luând în schimb note foarte bune. Ţone Nicolae ar fi putut să ajungă departe dacă s-ar fi ţinut de şcoală. 
Am petrecut trei ani la Plaiul Câmpinei şi multe amintiri frumoase mi-au rămas din vremea aceea. Disperat de naveta pe care o făceam iarna, când mă întâlneam prin pădure şi cu lupii sau toamna, când începeau ploile nesfârşite şi ajungeam ud fleaşcă la şcoală, m-am transferat la Muzeul Doftana. Am păstrat însă legătura cu învăţământul, având ore răzleţe la mai multe şcoli şi câteva licee din oraş. Dar asta este altă poveste, în care ar merita amintiţi marii profesori şi directori pe care i-am întâlnit în şcolile câmpinene...
Alin CIUPALĂ

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu