14 februarie 2017

Câmpina, tărâm de istorii şi de amintiri. PERIPEŢII DE NAVETIST

Industrializarea masivă din perioada comunistă a creat un fenomen nemaiîntâlnit în istoria noastră contemporană. În lumea satelor, bărbaţii au renunţat să mai lucreze în CAP-uri (cooperativele agricole de producţie) şi în IAS-uri (întreprinderile agricole de stat) din cauza retribuţiei foarte mici acordate pentru o muncă cu normă foarte mare de realizat. Românii noştri s-au adaptat însă, ca de obicei, uşor şi bărbaţii s-au angajat muncitori în marile întreprinderi aflate în zona lor. În agricultură au rămas să lucreze numai femeile, care erau motivate nu prin plata zilelor de muncă, mai multă simbolică, ci prin acordarea unui lot ajutător, pe care îl puteau cultiva asigurându-şi hrana pentru familie şi mai ales pentru că la sfârşitul zilei de muncă puteau să plece cu o traistă plină de porumb sau de alte produse luate de pe câmp. Aşa a apărut fenomenul navetismului de masă. Autogările şi gările erau luate cu asalt de la primele ore ale zilei. CFR-ul introdusese la aceste ore trenuri speciale, curse muncitoreşti, iar autobazele puseseră în circulaţie autobuze pentru toate traseele care aduceau în oraşe muncitorii. Erau condiţii mizerabile în privinţa confortului pe trenuri şi în aceste autobuze. Pentru cei care veneau din comunele cu drumuri proaste au fost confecţionate nişte maşini - camioane care aveau în spatele cabinei o carcasă din metal - numite de călători „carosate”. Solicitate la maxim, autobuzele şi carosatele se uzau repede, dând multă bătaie de cap şoferilor care le întreţineau şi care, de multe ori, le reparau pe banii lor, pentru a nu sta degeaba în garaj. Se produceau uneori accidente tragice. O astfel de maşină carosată, plecată din Câmpina spre Valea Doftanei încărcată de muncitori până la refuz, după ce a depăşit barajul Paltinu, s-a prăbuşit de la mare înălţime în lacul de acumulare făcând multe victime din cauza unei defecţiuni la sistemul de frânare.
Câmpina a fost un adevărat oraş al navetiştilor. Fiecare dintre cele şapte întreprinderi republicane depăşea 4000 de angajaţi. Forţa de muncă din oraş era insuficientă şi de aceea, din localităţile înconjurătoare veneau peste 20.000 de navetişti, în condiţiile în care oraşul avea atunci 40.000 de locuitori. Dar chiar şi aşa, forţa de muncă nu era suficientă. Când s-a construit Turnătoria au fost aduşi muncitori din judeţele Botoşani şi Neamţ. Navetiştii aveau facilităţi la transport, beneficiind de abonamente cu preţuri foarte convenabile atât pe calea ferată, cât şi cu autobuzul. Muncitorii calificaţi erau în general bine retribuiţi; unii dintre ei, care lucrau în acord (depăşeau norma), aveau salarii chiar mai mari decât ale directorilor. Când era ziua de salariu, îmi amintesc cum de la Neptun şi de la IRUE, coloane de salariaţi care umpleau strada ca la defilare, poposeau la cârciuma de pe malul lacului (la „Zbârlitu”, cum i se spunea datorită patronului care avea o freză cu ţepi ca de arici), unde din cauza aglomeraţiei se bea de multe ori în picioare. E drept că nu se bea numai în ziua de salariu. Muncitorii prinseseră năravul CAP-iştilor şi la ieşirea din serviciu mai plecau pe poartă cu câte o piesă sau cu ceva meşterit de ei în uzină. Muncitorii de la IRA, care luau câte o piesă în stare bună din motoarele maşinilor trimise la reparat, făceau primul popas la magazinul de piese auto, de unde plecau cu bani suficienţi în buzunar şi se opreau la o crâşmă ordinară, bufetul Expres de pe centru, denumit în bătaie de joc „Ţoiu jegos”. 

Amintiri personale de navetist

Plaiul Câmpinei. Am fost angajat în câmpul muncii, cum se zicea odinioară, aproape 50 de ani. Primii ani am lucrat ca profesor şi ulterior director la o şcoală dintr-o localitate pitorească, Plaiul Câmpinei, un mic cătun ce aparţinea de comuna Şotrile. Datorită drumului prost întreţinut, pe care rar se punea câte o maşină de pietriş, toţi navetiştii mergeau pe jos. Eram tânăr atunci şi vara nu mă deranja să merg prin pădure mai bine de o oră. Era o pădure aproape virgină, pentru că ascundea în adâncul ei o puternică unitate de rachete aduse din Uniunea Sovietică şi nu se făceau tăieri de arbori. Din primăvară până în toamnă, găseam tot timpul lucruri care să-mi încânte privirea şi să-mi facă drumul plăcut. Primăvara înflorea liliacul sălbatic şi toate florile primăverii. Din vară până spre toamnă se puteau culege, de pe lângă poteca pe care o străbăteam, diferite specii de ciuperci numite de localnici ciuculeţi, mânătărci ori vineciori. Iarna şi toamna, drumul nu mai era aşa plăcut. Într-o oră de mers prin ploaia care cădea în rafale mă udam până la piele. Aveam la şcoală o sobă frumoasă, din metal, adusă de la fostul castel al prinţilor Ştirbey de la Voila, în care turnam două găleţi de brichete de cărbune ca nişte ouă şi, cu toate că dădea căldură ca un cuptor, în timpul celor patru ore de curs nu reuşeam să mă usuc. Iarna, prin pădure, mă mai speriam uneori când, după-amiaza târziu, zburau prin copaci nişte bufniţe enorme sau când pe potecă zăream la distanţă câte un lup fugind grăbit. Când şi când, imprimate în noroi, puteam vedea chiar şi urmele enorme ale unor labe de urs. Sperietura cea mai mare am tras-o însă într-o primăvară, când înfloriseră salcâmii. Fusese instalată într-o zonă cu mulţi salcâmi o stupină. Întârziasem la o şedinţă ţinută la primăria din Şotrile, după care mai poposisem şi la „Vârful cu dor”, pitoreasca cârciumioară cu nume romantic din localitate. Am plecat după miezul nopţii şi, ca de obicei, am scurtat drumul, lung de vreo 12 km, prin nişte vâlcele prăpăstioase. Ieşit dintr-o astfel de vale unde nu pătrudea nicio rază de lumină, am ajuns la şosea, lângă stupină, când dintre stupi s-a ridicat un colos ce mi se părea că depăşeşte doi metri şi care cred acum că era la fel de speriat ca nebunul ce-i apărea în miez de noapte, când nu era ţipenie de om pe drum. Spaima cea mare am tras-o când i-am văzut ciomagul pe care îl ţinea în mână. 
Uneori, când treceam prin zona unităţii militare, mă întâlneam cu un ofiţer de securitate, tânărul atunci Lulu Marcoşanu, cu care fusesem coleg în liceu. Patrulând în zonă cu motocicleta, mă mai lua şi pe mine uneori şi mă ducea la şcoală. Odată mi-a povestit că, fiind în garda personală a lui Gheorghiu Dej, asistase la întâlnirea acestuia cu Hruşciov, care venise neanunţat în ţară, după declaraţia din aprilie 1964, ca să îl avertizeze pe Gheorghiu Dej în privinţa atitudinii antisovietice a acestuia. Lulu mi-a spus că, fără nicio reţinere, Dej l-a invitat pe Hruşciov să se întoarcă acasă deoarece nu avea nevoie de sfaturile lui.

Telega. Speriat de condiţiile grele din Plai, am găsit un post la Muzeul Doftana. Spre acest loc de muncă am făcut naveta mulţi ani de zile. Pe ruta Câmpina – Telega erau autobuze, era şi un tren din Gara Câmpiniţa în Gara Telega, dar mai puteai apela şi la maşinile de ocazie. În persoana şoferului de pe autobuz mi-am regăsit un vechi prieten, Bebe Blendărău, personaj arhicunoscut de câmpineni atât pentru statura lui uriaşă, cât şi pentru umorul său. Autoritar, Bebe făcea ordine când lumea se îmbulzea la uşile autobuzului pentru a prinde un loc pe scaun, strigând cu vocea lui de stentor: „Hai, comuniştilor! Hai, nemâncaţilor! Mergeţi în ordine, că-mi rupeţi maşina!” 


Între peripeţiile lui Bebe, s-a numărat şi un incident la care am fost martor şi care m-a amuzat copios. Mergând pe valea Telegii, acesta a prins sub roată o gâscă dintr-un cârd ce păştea pe marginea drumului. Gâsca era a viceprimarului, care furibund a sărit la Bebe ameninţându-l că-i ia carnetul. „Măi cimpanzeule, carnetul mi l-a dat un general, n-o să mi-l ia un prăpădit ca tine!” – a fost răspunsul memorabil al lui Bebe. 
Autobuzele aveau atunci taxatoare, care vindeau bilete în maşină şi controlau abonamentele. Un personaj pitoresc era o taxatoare de pe cursa de Telega, poreclită cu răutate de consătenii ei „Maria Chioara”. Corpolentă, având silueta asemănătoare cu a actriţei Draga Olteanu, Maria străbătea autobuzul împingând în stânga şi în dreapta şi în timp ce taxa făcea o adevărată revistă a presei, prezentând pasagerilor noutăţi din ziare sau fapte diverse petrecute în comună. 
O poveste care a făcut senzaţie în vremea aceea a avut ca protagonişti un şofer de autobuz şi a sa taxatoare, care la capăt de linie, pe traseul Câmpina – Azuga, au fost surprinşi într-o postură delicată de un călător ajuns prea devreme, care pentru a se adăposti de frig a intrat peste ei în autobuz. Păţania de tot hazul a făcut mult timp deliciul navetiştilor. 
Un alt zvon care a circulat multă vreme printre navetişi se referea la doi dintre şoferii de autobuz de pe ruta Câmpina – Telega. Aceştia muriseră de tineri, după revoluţie, când se spunea că ar fi adus din Germania deşeuri toxice pe care le-ar fi aruncat în lacurile foarte adânci din fostele saline. Personal, m-am îndoit de veridicitatea acestei poveşti, deşi a fost mult timp pe buzele oamenilor.

Sinaia. Din 1990, m-am transferat la Muzeul Peleş. Făceam naveta cu o cursă muncitorească ce aduna muncitorii de pe Valea Prahovei şi îi ducea la uzinele din Breaza, Sinaia ori Azuga. Foarte mulţi navetişti erau comărniceni. Bărbaţii mergeau în uzine, iar femeile în numeroasele hoteuri din staţiuni. Din nefericire, după revoluţie, navetiştii nu au mai primit abonamente. În condiţiile în care salariile erau modeste, dacă luai zilnic bilet, un sfert din leafă se ducea pe navetă. Oamenii s-au adaptat însă din nou şi mergeau, cum se spune, „pe blat”, în cursele muncitoreşti din toată ţara 90% dintre navetişti neavând bilet de călătorie. Manevra era să tratezi cu naşul, care primea o sumă modică şi nu mai cerea biletul. Comărnicenii, mai colţoşi de fel, dacă erau şi niţel abţiguiţi, refuzau s-o mai dea chiar şi pe aceasta. Am asistat la o scenă în care, intraţi în conflict cu naşul, aceştia l-au apucat de pulpanele mantalei şi au tras de ea până când au sfâşiat-o. Astfel de incidente erau însă destul de rare. Se stabilise chiar o înţelegere tacită: naşul venea cu chipiul plin de moned direct la pasagerii clandestini şi le cerea să-i schimbe mărunţişul în bancnote, deoarece în tren se urcase controlul civil (un funcţionar mai important din structura CFR) şi trebuia să-i dea şi acestuia partea sa (aceştia se lăsau, la rândul lor, corupţi). Nu se putea însă corupe controlul făcut cu poliţia feroviară. Trenul era oprit între staţii şi toţi pasagerii fără bilet erau debarcaţi. Îmi amintesc cum odată, supăraţi că sunt lăsaţi să meargă pe jos câţiva kilometri, comărnicenii s-au răzbunat bombardând trenul cu bolovanii de pe rambleul căii ferate, timp în care poliţiştii feroviari se străduiau să se ascundă pe sub canapele pentru a se feri din calea proiectilelor ce pătrundeau prin geamuri. 
Aveam un prieten care a făcut naveta ani de zile într-un mod foarte original, ajutat şi de pardesiul său bluemarin dintr-o stofă asemănătoare cu aceea din care era făcută uniforma CFR-iştilor. Când trecea naşul pe lângă el, spunea pe un ton flegmatic, plictisit: „Legitimaţie!”, iar statura lui impunătoare şi figura arogantă îl făceau de fiecare dată pe controlor să treacă mai departe fără a se gândi măcar să i-o ceară. Amicul meu avea câteva tovarăşe de navetă, cameriste pe la hotelurile din Sinaia, cu care se întreţinea în timpul drumului. Speriate de stilul lui, acestea l-au anunţat că nu-l mai însoţesc, deoarece naşul, speriat de alura lui de şef, nu le mai ia banii şi le amendează. Când mergea cu trenul accelerat, aplica o altă tactică: se instala cu mare îndrăzneală în vagonul – restaurant, punea în faţă un pahar gol din plastic, citea ziarul şi controlorul trecea fără să-l deranjeze. Cel mai frumos a fost odată când, la Breaza s-au urcat din ambele capete ale trenului mai mulţi controlori civili însoţiţi de militari din poliţia feroviară. El era instalat la clasa I, unde deşi ar fi trebuit să fie un confort sporit, aspectul vagonului era dezgustător, cu stofa canapelelor ruptă şi pătată, iar pe jos plin de coji de seminţe şi gunoaie. Văzând că pe la ambele capete intraseră controlori, s-a ridicat, şi-a luat mapa din plasa de bagaje şi fără să se piardă cu firea a început să le făcă morală echipelor de controlori, în timp ce se îndrepta către uşa trenului. „Ne cereţi nouă biletul, dar la ăştia care vând seminţe şi umplu trenul de gunoaie de ce nu-l cereţi? Pentru că vă luaţi dreptul de la ei?” Şi dând din gură cu invective, a trecut pe lângă controlori, trenul a oprit la Câmpina, iar el a coborât liniştit. 
Am avut parte şi de o întâmplare care se putea termina tragic, când obosit fiind, am adormit şi m-am trezit tocmai în momentul în care trenul, pus în mişcare, părăsea gara Câmpina. Buimac de somn, am fugit la uşă, am sărit şi am căzut între gardul ce mărginea peronul şi linia ferată. Văzând incidentul, mecanicul a pus o frână puternică şi a oprit trenul, crezând că m-a făcut praf; bănuind că urma să-i dau socoteală, m-am cules de jos şi am rupt-o la fugă cât m-au ţinut picioarele.
Timpul acesta petrecut timp de 43 de ani între staţii şi-a lăsat puternic amprenta şi m-a obosit. Le-am spus copiilor mei să-mi pună pe cruce ca epitaf un singur cuvânt - „Navetist”, ca o sentinţă implacabilă ce va marca un ultim drum fără de-ntoarcere.
Alin CIUPALĂ

3 comentarii:

  1. Da, triste amintiri si nemeritate ale unui popor inteligent dar fortat sa munceasca si sa se chinuie in cadrul unui sistem GRESIT si nu numai, CRIMA a fost odioasa sa consumi atata energie,materii prime din tara si import si sa nu produci un singur produs industrial ce ingloba inteligenta doar pt. faptul ca SISTEMUL nu dadea voie ,ne ocupam cu CARPACEALA si Copy-Paste a unor tehnologii vechi fara notiune de PROFIT si drumul a fost catre FALIMENT recunoscut pt.intregul bloc comunist .Eu sunt unul ce am incercat sa evadez din SARACIE si in 1989 cu inca 3 colegi din Rafinarie am plecat in Irak intr-un combinat petrochimic ce zacuse in soare si nisip in timpul razboiului Iran-irak,grozava aventura,ne-am alaturat unui grup de romani de 250 si munceam 12 ore pe zi ,dar cum ?nestiind limba engleza ,am furat un dictionar tehnic si invatam muncind.Doar inteligenta noastra de neam ne-a ajutat si am pornim Combinatul.Eram numiti SCLAVI DE LUX,dar nu in bascalie ci cu respect de irakieni .Revelionul 89-90 a fost organizat de americani ce au fost linga noi stiind ce momente grele traim ,revolutia in tara ,fara mijloace de comunicare ,primeam o scrisoare la o luna.Ne-am intors dupa concediu la un an combinatul functiona ,clientul ffff multumit dar hopa a venit INVAZIA in Kuweit si am fost repatriati dar cu ceva emotii normal pe cursa de evacuare Baghdad -Amann-Bucuresti.A fost o scoala a vietii dura dar am inteles ca se poate ,am invatat enorm de multe din noile tehnologii,am inteles ca eram tehnologic cu 30-40 de ani in urma tarilor din vest si am fost OPRITI cu buna stiinta sa mai stricam ENERGII si Materii Prime in zadar doar in numele unui SISTEM COMUNIST gresit si INUMAN.Asta a fost doar incalzirea apoi a urmat si alte tari ca :Nigeria,Oman,Emirate,Kazhkstan,Germania,Pakistan,Irak,Libia.Numai muncind se poate si invata si castiga cinstit din Munca,asa ca se poate ,sunt satisfactii profesionale si materiale .Romania are totusi capacitate de a avansa din pacate mai trebuie timp de REORGANIZARE e inca DEZORDINE dar acum sunt mai multe sanse de a trai DEMN decat in lagarul Comunist.Se pot spune multe dar pe cine mai intereseaza TRECUTUL ?pe NIMENI.Pot spune ca si eu am facut NAVETA pe Planeta si nu regret, cat de greu a fost e un semn ca se poate si nu trebuie sa CERSIM ,FURAM,PACALIM sau sa acceptam asa usor am lucrat cu multe nationalitati si pot spune ca nu suntem PROSTI si Taimpiti avem un IQ RECUNOSCUT ca BUN spre F.BUN.Eu cred in NORMALITATE dar mai trebuie TIMP.

    RăspundețiȘtergere
  2. Bebe a facut armata cu tatal meu.Adica au plecat impreuna dar pentru Bebe nu au gasit haine pe masura si nici ghete.Pacat ca s-a stins asa devreme.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. http://ziaruloglinda.blogspot.ro/2017/01/campina-taram-de-istorii-si-de-amintiri_17.html#more

      Ștergere