07 februarie 2017

Editorial. REVOLUȚIA NETERMINATĂ

Generația mea participă în aceste zile la a doua revoluție română, după cea din 1989. Aceea a fost finalmente o revoluție neterminată, furată. Cum s-a văzut, nu ne-am desprins radical de tarele comunismului. Cauzele sînt multe, nu le pot nici măcar enumera pe cele principale, una trebuie reamintită: ratarea punctului 8 de la Timișoara. Pentru că el rezonează în a explica revoltele de azi. Faimoasele OG sunt ocazia, iar nu cauza profundă a revoltei, ca să-l parafrazez pe Bălcescu. Mă scîrbesc de aceea „raționamentele” de tip Alina Mungiu, că de ce nu au ieșit oamenii în ocazia x sau ocazia y. „Explicațiile” de tip sunt plătiți de Soros sau manipulați de servicii ar trebui să scufunde în rușine orice intelectual serios. Pur și simplu acum a fost ultima picătură care a umplut paharul, marile seisme sociale au ceva stihial, sunt mereu explicate a posteriori, dar niciodată nu pot fi prevăzute cu exactitate. Deja miza a devenit mult mai mare decît abrogarea OG sau chiar eliminarea patologicului Dragnea de la putere. Dacă iar ne mulțumim cu victorii punctuale, hidra se va reface rapid, ca în filmele cu alieni imortali. De mai bine de un deceniu am scris aici că PSD-ul (sau cum s-o mai fi numit pe atunci) nu se poate reforma. Este un partid toxic pentru democrație și punct. Tot ce face în ultimul deceniu e o dovadă peremptorie. Vulgaritatea și insuficiența intelectuală a oamenilor care au luat puterea în decembrie a scos toată mizeria la suprafață, ca o viitură. Nu se pune problema de a nega rezultatul politic al alegerilor, oamenii ajunși în funcții pot fi însă în modul cel mai democratic analizați. Că liberalii sau orice altă forță politică încearcă să adune capital politic de pe urma oamenilor care stau noapte de noapte în ger la manifestații este jenant. Nu există un partid de opoziție reprezentativ acum. Deocamdată nu există o forță politică în stare să reprezinte strada. Cît se poate merge așa? Este marea întrebare. 


Trebuie să fim recunoscători lăcomiei și prostiei lui Dragnea și slugilor sale acefale (Iordache, Grindeanu, Șevil, Olguța, Firea, Carmen Dan et alţii) că au coagulat într-un mod incredibil societatea în jurul unui țel comun. Totul este ca această victorie de etapă care se conturează să nu fie iar pierdută. Să schimbăm chipul profund al țării. Și asta e infinit mai greu decît a denunța o putere coruptă și abuzivă. Un pas succesiv al anulării legilor imorale ar fi demisia imediată a tuturor celor care le-au susținut: Dragnea (demisia din fruntea partidului și a Camerei), Tăriceanu, Iordache, Olguța, Carmen Dan, Constantin etc. De altfel, demisia Guvernului în întregime ar trebui să fie de la sine înțeleasă, deoarece a girat o asemenea ticăloșie. Cerința maximală ar fi organizarea de alegeri anticipate, întrucît puterea care le-a cîștigat pe cele din decembrie s-a dovedit profund imorală. Mi se pare legitim și moral. Dar, dincolo de aspectul politic, rămîne cel etic și social. 
Poate că am învățat ceva din toate astea, din mîndria și bucuria acestor zile și nopți: forța solidarității, faptul că nu trebuie niciodată să te lași copleșit de silă atunci cînd e vorba de țara ta, forța inteligenței împotriva grobianismului incult și mărginit. Toate astea trebuie sporite, fixate, să nu mai regresăm, cum s-a întîmplat după euforia din 1990. Democrația nu este doar o construcție juridică, ci, înainte de asta, una morală. Numai atunci ea se fixează irevocabil. Ceea ce se petrece în aceste zile, este o întemeiere morală  a unui nou mod de a fi în istorie. Ea poate fi reușită sau ratată. Grandomania bolnavă a lui Dragnea a pus în discuție însăși existența țării (nu sînt cuvinte mari, ceea ce spun Tăriceanu sau Norica Nicolai  ne separă de UE, de NATO, de tot ce înseamnă integrarea în lumea de azi). Există și un discurs de dreapta, anticapitalism, antioccidental, anti UE și anti NATO, antiamerican șamd, care discurs se întîlnește foarte interesant cu cel de stînga extremă. Dar asta ține de nuanțe asupra cărora este de reflectat mai tîrziu. Acum arde această belarusizare a României. Și ea trebuie împiedicată. Și, simultan, trebuie gîndit la pașii următori. Nu trebuie lăsați tot ei să facă istoria. Euforia minunată din aceste zile ține de faptul că simțim că acum noi facem istoria. Asta trebuie conștientizat și păstrat. E ca la punerea piciorului în ghips: atenție el rămîne cum l-ai pus! Deci este esențial cum punem „cap și începătură” noii țări care se naște în aceste zile. Este o distanță enormă între România din piețe (neviolentă, inteligentă, plină de umor și imaginație) și cea din unele studiouri de televiziune (cu oameni la limita indigenței intelectuale, fixați în idei, ilogici și antigramaticali). Nu mai vorbesc de defazajul față de clasa politică, care a primit prin sutele de  mii de demonstranți un cumplit vot de blam. Această sciziune poate însemna o limpezire, poate reușim să nu mai vedem seară de seară aceleași chipuri patibulare pe toate ecranele care să ne explice ceea ce trăim. Se dovedește că nu e nevoie de „explicațiile” lor. Ar fi una dintre urmările așteptate, să scăpăm și de ei. Nu numai de banda de răufăcători care ne conduc sub pretextul votării. Nu sînt euforic, greul abia începe. Monstrul rănit e și mai periculos.
Christian CRĂCIUN

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu