16 mai 2017

Câmpina - o istorie în date. NICOLAE GRIGORESCU - IN MEMORIAM

Un necrolog

1907, iulie 26. Nicolae Iorga tipăreşte în „Neamul românesc” (an. II, nr. 24) articolul necrolog „Moartea celui mai mare Român, Nicolae Grigorescu”. 
„Una din cele mai mari şi mai curate glorii ale patriei şi neamului, un mare erou modest al artei, un uriaş lucrător, un intim al naturii cu care vorbia de-a dreptul, fără învăţător şi tălmaciu, un suflet românesc de o energie şi lumină genială, a dispărut. Pot jubila elevii diplomaţi ai celebrităţilor apusene, dichisiţii şi decadenţii, profesorii, tehnicienii, diletanţii şi teoreticianii picturei: marele Grigorescu nu mai este. Şi-ţi pare în împrejurări de acestea ca şi cum o mână pizmaşă s-a răpezi asupra mantiei de glorie şi onoare a ţărei tale şi-ar smulge, pentru a nu-l mai da niciodată înapoi, unul din cele mai curate mărgăritare ce-o împodobeau.
Ce frumos bătrân, cu ochii de o strălucire minunată, de străbătător diamant negru! Ce aristocratică distincţie, ca de prinţ, de rege, în această faţă de fiu din popor, care nu era măcar boier şi care începuse ca zugrav de icoane! Ce siguranţă în mişcări, parcă ar fi fost un tânăr! Ce cumpănire a cuvintelor, luate totdeauna într-ales! Ce bunătate şi simplicitate desăvârşită în tonul blând al glasului său care nu se va mai auzi! Ce bucurie în a face bucuria, ce regală munificenţă în a răspândi darul minunilor ce-i răsăriau de la sine supt mâna magică! Ce însuşiri rare strânse din mila lui Dumnezeu în acelaşi suflet mare de simplu genial! 
Va veni o vreme când se vor scrie volume despre fapta lui, care a coprins jumătate de veac, din anii săi de încercare ca meşter, de rătăcire în Apus în căutarea tehnicei nouă, până la zenitul de siguranţă şi măiestrie, de armonioasă perfecţie a artei sale, până la seninătatea de idilă a bătrâneţei harnice care pe încetul jertfeşte contururile, formele, topeşte tot mai mult natura în albastrul visului, parcă ar fi coborât tot mai mult cer asupra pământului, până ce, el însuşi, marele singuratic, de mult fără nicio legătură cu oamenii, s-a deslipit de pe aceasta pentru a se pierde în lumina bună a aceluia, pe care era mândria sa s-o descopere, s-o urmărească, s-o redea. 
Se va spune însă oricând ceea ce se spunea ieri cu mândrie, azi cu durere peste mândria aceasta naţională: se va spune că prin voia unor puteri mai mari decât noi, s-a dat în el acestei ţări, acestui neam întreg, omul care să le înţeleagă în toată adâncimea şi nevinovăţia, în toată mândria şi duioşia, în toată frumuseţea şi simplicitatea, în toată castitatea şi poesia lor. El a ajuns astfel cel mai mare poet prin culori al Românimii adevărate, al vieţei ţărăneşti, al idilei păstoreşti milenare. Raza ce-i căzuse pe fruntea înaltă, inspirându-l pe vieaţă, raza aceea i-a luminat, până în ultima clipă de lucru, i-a luminat cu aureola de ideal pe cei mulţi, săraci şi nevinovaţi ai acestei naţii, cu cari toţi s-a simţit una şi al căror măreţ înălţător prin artă a fost.
Nu e nevoie să-ţi dorim, bătrâne, ca ţărâna să-ţi fie uşoară. Cui altuia i-ar putea fi mai dulce decât ţie, care ai fost prietenul cel mai călduros al acestei ţărâne, cu toate florile ei, cu toate podoaba ei, cu toata vieaţa ce s-a desfăşurat pe dânsa; pe cine l-ar putea ea învăli mai cu iubire, pe cine l-ar cuprinde mai larg în braţe de mamă, pe cine l-ar feri mai cu îngrijire de tot zvonul şi vălmăşagul zadarnic al celor ce aleargă deasupra pentru binele şi triumful micei lui fiinţe?


Pe malul înflorit al Prahovei, în faţa zărilor largi, supt cerul curat al verii,care a fost bucuria ta, în revărsarea de lumină a soarelui, care-ţi sărută veşnic pânzele, dormi, poete alb, dar fără bătrâneţă, dormi, muncitor neodihnit, dar fără oboseală. Nu-ţi trebuie fier şi bronz, lux şi mândrie, lucruri ale oamenilor, tu care te afli împreună cu zeii câmpului şi pădurii, tu care te-ai dus cu sufletul între geniile idilei româneşti. Crucea însă, să fie crucea datinei pe movilă şi numele tău singur pe dânsa face cât toate străluciriile gloriilor false laolaltă. 
În sufletele noastre ai lăsat însă o icoană pe care nimeni nu ne-o poate lua înapoi şi ea va fi o parte scumpă din comoara pe care n-o arătăm nimănui, dar din care hrănim zilnic munca noastră pentru scopuri cari au fost şi ale tale, pentru ideale cu gândul la care ţi s-au închis pleoapele asupra dumnezeieştii lumini a ochilor veşnic tineri!”. 

Devastatorii casei lui Grigorescu: Poliţia secretă germană

1919, octombrie. În numărul său din octombrie, publicaţia bucureşteană „Lamura” tipăreşte sub semnătura lui Al. Vlahuţă, însoţit de reproduceri fotografice, articolul „Devastatorii”. 
Textul, ultima apariţie tipărită de scriitor în timpul vieţii, este dedicat dispariţiei, mistuită de incendiu, a casei pictorului Nicolae Grigorescu şi a unei bune părţi a bunurilor de aici ale artistului, în vara anului 1918, când îşi avea aici sediul, în timpul ocupaţiei, poliţia secretă germană. Însuşi scriitorul vede, în vara anului 1919, la ultimul popas aici în timpul vieţii, ruinele lui.
 „Cu un sentiment de adâncă şi discretă pietate se păstra, la Câmpina, casa pictorului Grigorescu. Era mai mult decât casa unui om mare. Era un altar, prin viaţa de muncă tăcută şi nobilă care a sfinţit-o, iar prin frumuseţea şi raritatea lucrurilor de artă care o împodobeau, era un muzeu cald, intim, în felul muzeului «Mesdag» din Haga, unde casă şi lucruri exprimă atât de profund sufletul artistului care a trăit în mijlocul lor. Nepreţuită deci şi vrednică de tot respectul era casa aceea plină de tot ce munca şi gustul ales al marelui Grigorescu au putut strânge într-o jumătate de veac.
Dar au venit nemţii. Câmpina era acum sub neîndurata stăpânire a acestor sălbatici dresaţi. Au venit nemţii. Câtă groază în aceste trei vorbe! Li s-a spus cine a fost Grigorescu. Li s-a arătat că atelierul pictorului e menţionat şi în «Baedeker»-ul lor. Toate au fost în zadar. Acei care-şi adăposteau caii în bisericile noastre, acei care-şi făceau o voluptate din devastarea caselor şi din profanarea altarelor, nu puteau întâmpina decât cu răutate batjocoritoare implorările fiinţii duioase ce părea că nu mai trăieşte pe pământ decât pentru paza acelui sanctuar. 


Şi-au instalat acolo... «poliţia secretă». Nicio cruţare pentru casă, nicio consideraţie pentru văduva marelui artist al cărui suflet palpita îndurerat în lucrurile lui batjocorite. Sălbăticii, brutalităţi, spaimă de fiecare clipă, suferinţi până la nebunie – administrate toate cu acel rafinat sistem de a tortura, care a ajuns o specialitate germană – au sfârşit, fireşte, prin a înfrânge orice răbdare şi toată casa a rămas fără nicio pază în prada năvălitorilor. Foarte puţine lucruri şi cu nespuse greutăţi au putut fi luate de familie şi puse la adăpost. Trebuia să te faci tâlharul propriului tău avut ca să te mai poţi şi tu alege cu câte ceva din lucrurile ce-ţi erau aşa de scumpe. Ceea ce au făcut nemţii cu acel interior şi cu odoarele din el nu se mai ştie. Erau stăpâni, n-avea nimeni a le cere socoteală.
În vara anului 1918, din cauze ce nu se pot cunoaşte, căci poliţia secretă germană îşi păzeşte bine secretele ei, casa Grigorescu a ars. Ce s-a pierdut acolo, în focul acela mistuitor, e greu să precizăm. Într-o singură odaie din cele zece încăperi ale casei au ars 34 de covoare persane a căror valoare nu se poate socoti în bani. Au dispărut colecţii de monede, vase japoneze, mobile, ţesături şi alesături vechi româneşti, din toata casa n-a rămas decât o grămadă de moloz şi de cenuşă sub apărarea câtorva pereţi înnegriţi de fum. 
Era pentru ţara noastră, pentru cultura neamului nostru, o pierdere mare şi ireparabilă. Cu toate acestea, lucrul a fost trecut sub o inexplicabilă tăcere. Nici un cuvânt în presa capitală. Fiul pictorului a vrut să-mi trimeată ştirea pin ziarul «Lumina», dar... nu s-a putut. Nici un rând la mica publicitate!... Nu ştiu cine a spus, desigur nu un german, că arta este patrie condensată. Cel puţin din acest punct de vedere ar fi trebuit să arătăm că ştim ce a însemnat sanctuarul de la Câmpina şi ce am pierdut prin distrugerea lui. Dar a fost, se vede, ca în acele flăcări blestemate să se mistuie nu numai un tezaur al artei, ci şi o parte din demnitatea noastră naţională. (...)
P.S. Tot la Câmpina, castelul rămas de la Hasdeu şi casa doctorului Istrati au fost devastate de nemţi şi prefăcute în grajduri, aşa că azi nu mai sunt decât nişte ruini, cari te umplu de jale!
Al. V.”.
Ion T. ŞOVĂIALĂ
(Din volumul “Câmpina, pagini dintr-o posibilă istorie în date, oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvenţe de viaţă”, lăsat în manuscris de cel care a fost Ion T. Şovăială, regretat avocat şi publicist).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu