20 iunie 2017

CĂLĂTOR PRIN LUME. Berlin, capitala renăscută din ruine

Berlin, noiembrie 1966. Am străbătut cunoscutul bulevard Unter Den Linden (Bulevardul Teilor) din dorinţa de a vedea Poarta Brandenburg, celebrul simbol al Berlinului. Mă opresc la circa 200 de metri de poartă, în faţa unei bariere. Mă aflu în Pariser Platz (Piaţa Pariser), la graniţa dintre Berlinul de Est (capitala Republicii Democrate Germane) şi Berlinul de Vest (parte a Republicii Federale Germane, cu capitala la Bonn). Atmosfera e dezolantă: piaţa pustie e păzită de grenicerii est-germani, în uniformele lor cenuşii, care fac atmosfera şi mai apăsătoare. Poarta Brandenburg, pe care doream să o văd, o zăresc doar în depărtare. În imediata apropiere a porţii trece celebrul zid al Berlinului ce desparte în mod artificial o naţiune. Nu pot vedea nimic dincolo de el şi mă întorc dezamăgit la hotel. 

Cum s-a ajuns aici
La origini aşezare de pescari şi vânători, prin unirea a două aşezări - Cölln şi Berlin (a nu se confunda cu Köln de pe Rin) - se formează un oraş menţionat documentar pentru prima dată în 1237. Aşezat în apropierea unui vad la traversarea râului Spree, unde se încrucişau drumurile comerciale ce străbăteau Europa de la est la vest şi de la nord la sud, oraşul se dezvoltă rapid şi în 1359 aderă la Liga Hanseatică. Un secol mai târziu, în 1486, devine reşedinţa principilor electori de Brandenburg din dinastia de Hohenzollern, iar în 1709 este capitala Prusiei. Oraşul devine din ce în ce mai important şi mai numeros, având în 1800, 170.000 de locuitori, pentru ca în 1880 să depăşească 1,3 milioane de locuitori, după ce în 1871 devine capitala Germaniei unite sub Bismarck. La sfârşitul primului război mondial, după înfrângerea Germaniei, revoluţia din 3 noiembrie 1918 proclamă Germania republică, iar un an mai târziu, republică sovietică la Bremen şi în Bavaria. În timpul celui de-al doilea război mondial, Berlinul este distrus aproape în întregime de raidurile aviaţiei aliate; în mai 1945, trupele sovietice intră victorioase în ruinele celui ce fusese o mare metropolă şi la 9 mai 1945 este semnat actul de capitulare necondiţionată a Germaniei în faţa aliaţilor (URSS, SUA, Marea Britanie şi Franţa), pentru ca în iunie 1945, Berlinul, ca şi întreaga Germanie, să fie împărţit în patru zone de ocupaţie sub administrarea celor patru mari puteri. În 1948, SUA, Marea Britanie şi Franţa hotărăsc să unească împreună trei zone, formând astfel Berlinul de Vest, în timp ce zona sovietică se va transforma, la 7 octombrie 1949, în capitala Republicii Democrate Germane. Din păcate, separarea aceluiaşi oraş în două părţi se va adânci şi mai mult câţiva ani mai târziu, în 1961, prin construirea faimosului zid al Berlinului.



Arc peste timp
Berlin, august 2016. Sunt din nou în Pariser Platz, lângă Poarta Brandemburg, între clădirile impresionante şi moderne ale ambasadelor SUA şi Franţei, înconjurat de o mulţime de turişti ori localnici ce petrec veseli acest sfârşit de săptămnă. Este doar un singur Berlin acum, capitala Germaniei unite din 20 iunie 1991, ca urmare a unificării Germaniei survenită pe 3 octombrie 1990. Din odiosul zid al Berlinului nu au mai rămas decât câteva pietre, lăsate pentru a aminti generaţiilor viitoare de zilele grele prin care au trecut înaintaşii lor. Autocarul ne lasă undeva în apropierea Porţii Brandenburg, în faţa Memorialului Holocaustului, monumentul dedicat celor 6 milione de evrei are au murit în timpul celui de-al doilea război mondial. Situat simbolic în proximitatea locului în care a fost bunkerul lui Hitler, monumentul este alătuit din 2711 lespezi din piatră gri, sub forma unor morminte cu cinci feţe de diferite înălţimi, fără avea avea inscripţionate vreun nume sau vreo dată. Ne aflăm pe teritoriul fostului Berlin occidental şi la câteva sute de metri de noi se află...

Poarta Brandenburg (Brandenburger Tor)
Când spui Berlin nu poţi să nu pomeneşti de această poartă simbol a oraşului, proiectată la cererea împăratului Wilhelm al II-lea, care i-a cerut arhitectului Carl Gotthard să creeze un monument al păcii, dar şi al victoriei, prin care se dorea totodată a fi evidenţiată forţa Prusiei. Arhitectul s-a inspirat din Propylaea - poarta de acces la Acropole, în Atena. Impresionanta construcţie, ridicată între 1778 – 1781, are 28 de metri înălţime, 65 metri lăţime şi este alcătuită din 12 coloane dorice ce formează cinci pasaje, dintre care cel din mijloc este mai lat. 


Deasupra pasajului central se află Carul Victoriei tras de patru cai şi condus de Zeiţa Victoriei, construit în 1793. Interesant este faptul că în 1806, când Berlinul a fost ocupat de francezi, Napoleon a ordonat ducerea carului la Paris, pentru ca mai apoi, în urma înfrângerii acestuia în bătălia de la Waterloo, acesta să fie adus înapoi la Berlin şi montat la loc. Monumentul, ca întreg oraşul de altfel, a fost grav avariat în timpul luptelor pentru cucerirea Berlinului în 1945; poarta a fost restaurată de RDG în 1958, întrucât se afla la graniţa dintre Berlinul de Est şi cel de Vest, în timp ce Quadriga a fost refăcută de Berlinul de Vest. După căderea zidului Berlinului în 1989, poarta a fost complet renovată în 2000 şi redeschisă în 2002. 

Reichstag 
Cunoscuta clădire cu cupolă rotundă a fost sediul Parlamentului german până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, revenit în această clădire după unificarea Germaniei. Traversăm o piaţă largă, de unde începe şi frumosul Bulevard 17 Iunie, un bulevard larg, asemănător Bulevardului Aviatorilor din Bucureşti. Paralel cu acesta, în apropierea Pieţei Republicii, într-o zonă plină cu vedeaţă, se vede clădirea impunătoare a Reichstag-ului, care la sfârşitul celui de-al doilea război mondial era doar o grămadă de fier şi dărâmături. Din vestita clădire nu mai rămăsese decât un schelet metalic, în vârful căruia, în primăvara lui 1945, un soldat sovietic ridica steagul roşu, simbol al înfrângerii Germaniei. Când Berlinul a fost împărţit în patru zone, Reichstagul „a picat” pe teritoriul Berlinului de Vest, fiind reconstruit parţial între 1958 – 1972. De menţionat faptul că până la unificarea Germaniei din 1990, Parlamentul se afla la Bonn (capitala RFG), dar parlamentarii vest-germani se întruneau o singură dată pe an aici, în Berlin.


Construită între 1884 – 1894 de către Paul Wallot, al cărui proiect a fost ales câştigător dintre alte 183 de proiecte, clădirea are o lungime de 137 de metri, o lăţime de 97 metri şi dispune central de un dom din sticlă, în care se poate urca. Ca o curiozitate, clădirea neorenascentistă a fost finanţată în special cu bani de la francezi, plătiţi drept daune de război în urma războiului câştigat de Prusia în 1871. 
O splendidă zonă verde mă desparte acum de această construcţie simplă, dar care emenă forţă. Două esplanade urcă din lateral către treptele largi ce duc spre intrarea principală, ale cărei coloane sprijină un fronton ce aminteşte de Grecia. Faţada de 137 metri este mărginită de două turnuri pătrate deasupra cărora flutură steagul german, iar între ele steagul UE. Edificiul, vizitat anual de peste 3 milioane de turişti, este dominat de domul din sticlă, adăugat deasupra sălii de şedinţe a Bundestagului (Parlamentul German), acolo unde parlamentarii se întâlnesc din 6 septembrie 1999. 
Dacă tot te afli aici, ai ocazia să faci o fotografie cu Angela Merkel, cancelarul federal a cărui reşedinţă se află în apropierea Reichstagului. Lângă un magazin cu suveniruri berlineze se află un panou cu silueta doamnei Merkel zâmbitoare, alături de care e conturată o altă siluetă, care are o nişă tăiată special în care îţi poţi introduce faţa astfel încât să pară că ai făcut o fotografie cu celebrul demnitar. 
Un alt monument de marcă al Berlinului, grav avariat în timpul războiului este...

Biserica Memorială Kaiser Wilhelm al II-lea
Situat într-un important cartier comercial din fostul Berlin de Vest, lăcaşul a fost construit între 1891 – 1895 drept simbol al unităţii Prusiei. Iniţial având o arhitectură neo-romanescă, îmbogăţită cu multe ornamente şi un mare mozaic reprezentând istoria Prusiei, biserica fost complet arsă în noiembrie 1943, în urma unui raid aviatic al britanicilor, rămânând în picioare doar un turn numit de berlinezi „dintele cariat”, unde astăzi se găseşte o expoziţie cu istoria bisericii. 


După război, turnul nu a fost demolat şi, mai mult decât atât, lângă el s-a construit o frumoasă biserică octogonală cu faţada din sticlă albastră, complexul dorindu-se a fi o amintire a trecutului, un memorial al distrugerilor războiului. De aici, din centrul Berlinului de Vest, mă întorc în Berlinul de Est, vechea capitală a RDG, pentru a vedea cea mai detestată construcţie de aici...

Zidul Berlinului
Mai mult decât un simplu zid, acesta a fost un simbol al „războiului rece” care a despărţit o naţiune, familii şi prieteni, cauzând adevărate drame şi victime omeneşti: peste 192 de oameni au murit în tentativa de a trece din Berlinul de Est în cel de Vest. Totul a început în noaptea de 12 august 1961, când s-a ridicat prima porţiune a acestuia, pentru ca mai apoi să fie prelungit pe o distanţă de 155 km înconjurând astfel Berlinul de Vest. 


Zidul înalt de 3,6 metri avea deasupra sârmă ghimpată şi, din loc în loc, 302 turnuri de pază, cu grăniceri înarmaţi, care aveau ordin să tragă în oricine încerca să fugă în Berlinul de Vest, parte a RFG. Scopul acestui zid a fost să stopeze exodul populaţiei din est către vest, deoarece între 1949 – 1961, aproape 2,5 milioane de germani au fugit în RFG. Cum spuneam, după cel de-al doilea război mondial, Berlinul, ca şi întreaga Germanie, a fost împărţit în patru zone de ocupaţie. În 1949, partea sovietică a devenit RDG cu capitala în Berlin, iar celelalte trei zone au revenit RFG cu capitala la Bonn, iar Berlinul occidental, oraş liber, înconjurat de RDG. Pentru a trece din Berlinul de Vest în RFG s-au creat câteva puncte de trecere printre care şi celebrul punct de control C – Charlie (Checkpoint Charlie), deoarece turiştii veniţi din vest trebuiau să străbată Berlinul de Est, capitala RDG. Zidul a fost distrus la sfârşitul anului 1989, când graniţa dintre est şi vest a fost desfiinţată. 


Până în Bernauer Strasse – locul de unde început dărâmarea lui – merg de-a lungul unor străzi pe care o linie ori câteva cărămizi mai amintesc de vechiul zid.  Unii au făcut din aceste resturi de zid o afacere, vânzându-le turiştilor, însă cei mai mulţi le păstrează cu sfinţenie pentru a le aminti de acele vremuri întunecate. De aici mă îndrept spre „Checkpoint Charlie”. 


Ajuns în faţa acestui punct simbol, mă opresc în faţa unor saci de nisip ce înconjoară o cabină a punctului de trecere, pe care e arborat steagul american şi unde sunt prezente semne ce-ţi amintesc că aici părăseai Berlinul de Vest. Lângă steagul american, un negru îmbrăcat în uniforma armatei americane, cu faimoasa cască albă pe cap, te îmbie să faci poze alături de el în acest punct de referinţă pentru istoria Berlinului, martor al unor incidente între cele două mari puteri, americană şi sovietică, cel mai cunoscut fiind cel din 1961, când tancurile americane şi sovietice stăteau faţă în faţă gata să deschidă focul. 
Privesc ceasul şi fug spre poarta Brandenburg pentru a mă reîntâlni cu grupul şi a străbate împreună...

Unter Den Linden – bulevardul din inima Berlinului
Mă întâlnesc cu grupul meu în Pariser Platz, în imediata apropiere a porţii Brandenburg. Suntem în partea ce odinioară a fost capitala RDG, de unde porneşte acest bulevard de tradiţie cunoscut în întreaga lume – Bulevardul Teilor. Piaţă este animată de oameni veseli cu feţe fericite şi de mulţi tineri gălăgioşi. În partea mea stângă este moderna clădire a Ambasadei Franţei, iar în dreapta Ambasada SUA, ce pare a se întrece în frumuseţe cu cea franceză. În spate am Poarta Brandenburg, refăcută şi strălucitoare, în timp ce în faţă se întinde acest bulevard larg, umbros, încărcat de istorie. Încerc să-mi imaginez cum arăta această zonă la sfârşitul celui de-al doilea război mondial: grămezi de ruine, fiare contorsionate, copaci calcinaţi din care au rămas doar cioturi, Poarta Brandenburg grav avariată, fără Quadriga Victoriei, nicio clădire rămasă în picioare, întrucât aici luptele s-au dat pentru fiecare stradă, pentru fiecare casă. Felul în care arată Berlinul astăzi, renăscut din propria cenuşă şi moloz, este un exemplu de hărnicie şi dorinţă de a şterge urmele trecutului.


Plecăm mai departe spre Insula Muzeelor, de-a lungul acestui bulevard, pe sub minunaţii tei pe care regretăm că nu i-am prins înfloriţi. La câteva sute de metri de Poartă, în dreapta, vedem clădirea impozantă din piatră de culoarea chihlimbarului, cu un gard înalt, tot din piatră, ce se întinde pe aproape 200 de metri: este ambasada Rusiei, a cărei frumuseţe nu e cu nimic mai prejos de cea a ambasadelor menţionate anterior. Zona poate fi numită şi a ambasadelor, căci pe străzile laterale mai vedem steagurile altor ţări precum Marea Britanie ori Ungaria. Bulevardul se remarcă prin multitudinea de spaţii dedicate galeriilor de artă, săli de expoziţii, sedii ale unor instituţii internaţionale sau ale unor fundaţii, cum ar fi cea dedicată lui Willy Brandt, fostul cancelar federal al RFG, a cărui poză zâmbitoare ne salută din vitrina fundaţiei. Magazinele sunt întânite mai rar aici, în schimb clădirile istorice sunt la tot pasul. Parcurgem câteva sute de metri şi ajungem în faţa Bebel Platz (Piaţa Bebel), o piaţă închisă pe trei laturi, unde se află...

Universitatea Humboldt
Celebra universitate, una dintre cele mai mari şi mai importante din lume, poartă numele ligvistului şi pedagogului german Karl Wilhelm Humboldt (1767 – 1835), care a fondat-o în 1810 şi al cărui bust poate fi văzut în curtea interioară. Aceasta funcţionează în fosta Bibliotecă Regală ce fusese iniţial construită între 1748 – 1753 ca palat pentru prinţul Heinrich, fratele lui Frederik cel Mare. Aici au studiat de-a lungul timpului fraţii Grimm, Karl Marx şi Frederik Engels, iar Albert Einstein a predat aici fizica între 1914 – 1932, după care a emigrat în America din cauza persecuţiilor rasiale. 


Piaţa Bebel a fost martora unui eveniment ce cu greu poate fi imaginat: din ordinul sinistrului ministru nazist al propagandei, Joseph Goebbels, pe 10 mai 1933, mii de cărţi ce aparţineau unor scriitori evrei, comunişti sau opozanţi ai lui Hitler au fost aruncate în foc de către nazişti. Pornind de aici, astfel de ruguri ale ruşinii au fost aprinse în întreaga Germanie. Pe latura opusă universităţii se află peretele lateral al Operei de Stat, a cărei construcţie se datorează regelui Frederik al II-lea cel Mare, mare iubitor de muzică. Edificiul cu aspect de templu grecesc a fost terminat în 1743 de către arhitectul Georg Wenzeslaus, cel ce a construit şi Palatul Sanssouci de la Potsdam. 
Ne continuăm drumul pe Unter Den Linden şi după câteva sute de metri ajungem în faţa unui alt punct de atracţie berlinez, vizitat de milioane de turişti anual...

Insula Muzeelor
Aici se termină Bulevadul Unter Den Linden. De la capătul podului pe care îl traversăm spre insulă începe Bulevardul Karl Liebknecht, numit astfel în memoria celui care în 1918 a proclamat prima republică germană. Insula Muzeelor este parte a patrimoniului universal UNESCO, datorită valorii excepţionale a celor cinci muzee ce compun acest complex, gândit ca un sanctuar al artei şi ştiinţei. 


Din păcate, asemenea întregului Berlin, muzeele au fost grav avariate (peste 70% din clădiri), dar au fost refăcute după cel de-al doilea război mondial. Ideea construirii acestui grup extraordinar de muzee a avut-o marele iubitor de artă şi de frumos de numele căruia se leagă numeroase construcţii din Berlin – regele Frederic Wilhelm al III-lea, care a domnit între 1797 – 1840 şi care a moştenit de la tatăl său, Frideric al II-lea cel Mare, pasiunea pentru frumos. Primul muzeu – Muzeul Regal, devenit astăzi Altes Museum (Muzeul Vechi), a fost deschis în 1830, în ideea de a pune la dispoziţia germanilor comorile de artă regale, pentru a fi admirate şi pentru a dezvolta în rândul oamenilor simpli mândria de a fi german. Totuşi, abia zece ani mai târziu, în 1840, apare propunerea ca insula să devină un adevărat centru cultural, propunere primită cu entuziasm. Astfel că, încetul cu încetul, apar aici şi celelalte muzee: Muzeul Nou (1859), Galeria Naţională (1876), Muzeul Bode - fost Kaiser Frederik (1904) şi Muzeul Pergamon (1930). 

Catedrala Berlinului (Berliner Dom)
Impresionanta clădire de 114 metri lungime şi 73 înălţime a fost ridicată pe locul unde anterior mai fuseseră construite alte trei biserici (1465; 1745 – 1747; 1816; 1822). Ultima a fost demolată în 1894 şi înlocuită cu cea pe care o vedem noi astăzi, care a fost la rândul ei distrusă de  bombă cu napalm în cel de-al doilea război mondial. 


Construcţia ei a durat 11 ani (1894 – 1905) şi s-a dorit a fi un răspuns la catedrala catolică Sf. Petru din Roma. După incendierea ei în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost refăcută în etape succesive (1975, 1984, 1993) şi sfinţită în 1996. În interior pot fi văzute numeroase ornamente, însă marele punct de atracţie îl constituie orga masivă cu 7000 de ţevi, construită în 1905, având o mare acurateţe a sunetului. Altarul principal, vitraliile deosebite şi mormintele familiei Hohenzollern întregesc acest tablou. 
Mergem mai departe spre interiorul insulei, trecem de o zonă în care este organizat un festival al berii de la care nu lipsesc berea spumoasă în căni mari de lut şi celebri cârnaţi albi nemţeşti, şi ne îndreptăm spre alte două cunoscute muzee: Pergamon şi Bode. 

Muzeul Pergamon
Este socotit ca fiind cel mai nou de pe insulă, apărut în 1930, deşi idea unui muzeu care să găzduiască exponatele găsite de către germani prin exacavaţii în întreaga lume apăruse încă din 1907. Au trebuit să mai treacă însă 20 de ani (1910 – 1930) până când acesta a fost deschis. Numele de Pergamon vine de la vechiul oraş Pergam sau Pergamus, din Grecia Antică, ce atinsese apogeul dezvoltării între 263 – 133 (î.Hr.), iar despre biblioteca sa se spune că era întrecută doar de cea din Alexandria. În Pergamon, arheologii germani au început săpăturile arheologice în 1878, scoţând la suprafaţă multe comori, printre care şi marele altar al lui Zeus, care adus aici ocupă o sală întreagă. În timpul celui de-al doilea război mondial, clădirea a fost distrusă aproape în întregime, dar multe dintre exponate au fost din timp depozitate în alte părţi. Cele mai mari, care nu au putut fi transferate, au fost zidite. După cel de-al doilea război mondial, muzeul - ca de altfel toate muzeele de pe insulă - au fost parte a Berlinului de Est, însă multe exponate au fost împărţite între Berlinul de Est şi cel de Vest. 
Muzeul are trei secţiuni importante: colecţia de antichităţi, artă islamică şi Orientul Apropiat. În prima secţiune, unde pot fi admirate antichităţi greceşti şi romane, piesa de cel mai mare interes este fără îndoială altarul lui Zeus din Pergamon, construit între 180 – 160 (î.Hr.). Dintre antichităţile romane se detaşează poarta de intrare în piaţa din Milet (astăzi în Tucia). Arta islamică prezintă exponate din secolele IX – XIX, bijuterii, ceramică, textile, în special din Egipt şi Persia. Cea de-a treia secţiune, a Orientului Apropiat, acoperă peste 6000 de ani de istorie, cu exponate din Babilonia, Persia şi Asiria, distribuite în peste zece săli. Dintre ele, se remarcă faţada din cărămidă smălţuită în culori vii a sălii tronului din palatul lui Nabukodonosor al II-lea (605 – 562 î.Hr.), cel ce a cucerit Siria şi Palestina. Tot aici poate fi văzută Poarta lui Iştar din Babilon, precum şi inscripţii cuneiforme, obiecte din sticlă şi ceramică. 


Nu departe de Pergamon se află Muzeul Bode (1904), care expune o amplă colecţie de sculpturi, picturi şi colecţii numismatice. În muzeul redeschis în 2006, după ce fusese şi el grav avariat, poate fi admirat în toată splendoarea un bust al reginei Nefertiti. Dacă doreşti să vezi şi artă germană din secoul XIX, trebuie să mergi spre Vechea Galerie Naţională (1876), iar în Muzeul Nou (1859) găseşti opere greceşti şi egiptene. În sfârşit, Muzeul Vechi (1830), cu aspectul său de templu grecesc, este gazda operelor de artă greceşti şi romane. 
Părăsim acest valoros complex cultural situat într-o zonă atât de frumoasă şi ne continuăm periplul berlinez spre...

Alexander Platz (Piaţa Alexander)
Vechea „Piaţă de tauri”, devenită Piaţa Alexander în 1805, după vizita ţarului Rusiei, Alexandru I, a reprezentat întodeauna centrul Berlinului. Grav avariată în urma bombardamentelor aliaţilor în timpul celui de-al doilea război mondial, piaţa care a fost centrul Berlinului de Est, a fost rapid reconstruită, fiind socotită la vremea aceea un model de arhitectură socialist. Spaţiile comerciale dimprejur, precum şi un ceas  (Weltzeituhr) ce arată ora în diferite oraşe din lume, sporesc atractivitatea zonei. 
Punctul cel mai important de atracţie este însă turnul tv înalt de 365 metri, construit în 1969, „alintat” de berlinezi „Scobitoarea”, datorită aspectului său. Turnul din beton are o platformă de observaţie aflată la 203 metri, o sferă din metal situată la 206 metri (care se roteşte şi găzuideşte în interior un restaurant de la fereastra căruia se deshide o panoramă de 360 de grade asupra înregului Berlin) şi desigur o antenă tv. 
Seara coboară uşor peste Berlin. A fost o zi extrem de plină, în care am văzut o frântură din istoria milenară a unui oraş refăcut din ruină şi cenuşă, asemenea păsării Phoenix. Am întâlnit şi locuri ce amintesc dureros de ororile create de război, un „remember” de altfel necesar. Dar, mai mult decât atât, am văzut ce pot face nişte oameni harnici din dragoste pentru oraşul lor. Am revenit în Berlin de mai multe ori şi mereu am văzut câte ceva nou, semn al progresului.
Alex. BLANCK

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu