25 iulie 2017

Generaţii în panouri

O tradiţie simpatică din vechea noastră lume liceeală pare a intra pe o inexorabilă pantă a declinului: panourile cu fotografiile care imortalizau absolvenţii unei clase de liceu. În Câmpina,  această modă era importantă pentru mica noastră lume, venind într-o continuitate de mai bine de două decenii. Mergând la ore, treceam prin holurile liceului pe ai cărui pereţi erau agăţate nenumărate panouri cu sute de tineri foşti absolvenţi. Cum ar veni, înaintaşii noştri. Nu exclud posibilitatea ca diverşi colegi să-şi fi văzut părinţii tineri în fiecare zi şi la liceu, nu numai acasă! Nu se aştepta „darea Bac-ului” pentru a şti dacă poţi avea onoarea de a fi agăţat de peretele liceului şi, în fond, orice clasă îşi avea şi oile ei negre (avuseserăm şi noi una: învăţând într-o clasă umanistă, fetele deţinând majoritatea zdrobitoare, inevitabil una dintre ele a fost surprinsă singură, după încheierea orelor, în clasa de curs, tocmai cu un băiat de la real - eterna poveste!) 
Fiecare clasă era obligată să-şi facă un tip standard de fotografii, probabil 3/4, pentru că spaţiul era limitat, în fiecare panou fiind nevoite să se înghesuie între douăzeci şi treizeci şi cinci de astfel de cartonaşe dreptunghiulare; în plus, în partea superioară erau ordonate chipurile dascălilor care ne predaseră de-a lungul celor patru ani. Dirigintele ocupa poziţia centrală, fiind pater et mater familiae. De regulă profesorii erau comozi şi nu-şi actualizau (adică nu recurgeau la update) fotografiile din tinereţe care migrau astfel de la un panou la altul, de la un an la altul şi chiar de la un deceniu la altul. Apărea astfel categoria profesorilor nemuritori, veşnic neschimbaţi, subiect de bune glume. În mod natural, doar un singur fotograf câştiga prin încredinţare directă contractul de a fotografia o întreagă generaţie de două sute de liceeni. Prezentase el cea mai bună ofertă? Mister. Cert este că celebra O.U.G. 34 din 2006 încă nu fusese adoptată. Fiecare clasă era programată într-o zi distinctă, abia mai chiuleam şi noi puţin. Norocos din fire, am fost nevoit să-mi îmbrac costumul bleumarin, din stofă grea, făcut pe măsură, la croitorie, să-mi strâng gâtul cu o cravată subţire tocmai într-o prea frumoasă zi de mai, când, la ora 11, soarele deja încingea atmosfera. Aveam întâlnire cu nemurirea! Nu am înţeles de ce fotograful ne-a obligat să ne înclinăm capul fie către stânga, fie către dreapta. Nu ne-a întrebat nimic despre simpatiile noastre politice, ne-a împărţit în două grupe anume pentru ca prima să-şi îndrepte capul către cea de-a doua. Două turme de tăuraşi. Sigur avea o justificare raţională. Fotograful, un tip slabuţ, tras la faţă şi cu chelie, cu o piele gălbejită de parcă toată viaţa şi-a fi trăit-o în sufrageria casei sale vechi, interbelice, unde-şi organizase studiul improvizat, bătrân cam pe la 45 de ani, ursuz, a fost impresionat doar când a auzit că printre noi se află şi fiul unui vestit avocat din localitate.  Şi-a dat ochii pe spate şi i-a acordat de două ori mai multă atenţie şi cadre decât nouă. Să fi mirosit o posibilă viitoarea celebritate? În fiecare clasă exista cineva care se ocupa cu strânsul banilor atât pentru panou cât şi pentru fotografii. După două-trei săptămâni ne-au fost înamânte trei fotografii format mare şi vreo cinci mici, pentru viitoarele diplome de bacalureat care, în acele vremuri, erau o certitudine nu numai pentru că nu existau camere de supraveghere, dar şi pentru că, nenicule, se facea carte, nu glumă. Căci toţi cei care au trecut acum ceva timp printr-un liceu nu au cum să scape de acest paradox şi stereotip: ehe, pe vremea mea se făcea carte (cu subsidiarul, nu ca acu’!) Cum pentru panoul clasei se lipea doar o fotografie mare, ne mai rămâneau două pe care le schimbam cu ceilalţi colegi. Făceam schimb de fanioane, cum ar veni.  Le ofeream cu multă atenţie fie iubitei/ iubitului, fie iubirii care nu se lăsa iubită sau celui mai bun prieten neuitând să scriem pe verso mesaje nemuritoare: versuri compoziţie proprie, versurile unor titani ai liricii moderne sau maxime şi aforisme. Oricum nu prea aveai spaţiu, trebuia să fii concis. 


Panourile promoţiilor erau expuse în vitrinele magazinelor de second-hand, agenţiilor de turism, alimentarelor, librăriilor  din centrul orăşelului etc. Clasa care avea în rândurile sale fiul unui privatizat-de-succes îşi punea panoul în vitrina celui mai scump şi select magazin de pe bulevard, lângă ţoale noi sau second-hand, covoare din Turcia, boxe şi radiocasetofoane Tehnotonic. Nu numai liceul nostru teoretic, singurul cu un astfel de profil din Câmpina, cunoştea această tradiţie, ci toate celelalte. În funcţie de profilul lor, puteam admira panouri care aveau ca fundal macarale, motoare, maşini (Liceul Mecanic), copaci, cabane sau poduri din lemn (Liceul Forestier care era avantajat din start în realizarea unor astfel de panouri din lemn!), electromotoare, generatoare electrice, bobine (Liceul Energetic) sau diverse sonde şi instalaţii petrolifere (Liceul de petrol şi gaze). Absolvenţii liceului teoretic erau mândri de inexistenţa acestor constrângeri industriale şi, mai mult, îşi considerau liceul puţin martir (un termen la mare modă imediat după 1989), căci suferise (cel puţin promoţiile de dinainte de 1989, nu noi) o transformare urâtă, devenind dintr-un tradiţional liceu teoretic unul industrial. Doar ţara avea nevoie de industrie, nu de teorie! 
Fotografia şi felul cum vrei să arăţi în ea pot spune mult mai multe decât am fi tentaţi să credem la o primă vedere: exprimă modalitatea cum dorim să fim receptaţi de comunitate, mai ales când expunerea ei era clară, directă, fie pe un zid stingher de liceu unde oricum ajungea să fie agăţată, fie expusă în centrul târgului pentru câteva săptămâni, devenind un eveniment social important, căci hrănea gura târgului. Din acest punct de vedere, cronologic-istoric, apar două perioade mari şi foarte clar departajate: panourile din regimul comunist care nu permiteau nici un fel de abatere de la morala pudică şi uniformizatoare a regimului liceal (nu degeaba uniformele pot fi regăsite în ciclul de filme Liceenii cu Ştefan Bănică jr. şi Oana Sârbu) şi panourile generaţiilor postdecembriste. 
Analizând stilul vestimentar şi dar şi atitudinile între perioada anilor 2000 şi cea comunistă apare şi un ev mediu, cel al primelor generaţii de după 1989 care au fost formate o bună perioadă de timp în comunism, dar au prins şi ani buni de studiu în vălmăşagul primilor ani de după 1989. Acestea sunt generaţii oarecum confuze, cu priviri care parcă exprimă surprinderea şi mirarea intrării într-un alt orizont, cel al libertăţii. Generaţiile de după anul 2000 (considerate în ansamblul lor) degajă siguranţă, rebeliune, frondă integratoare, tupeu, fiind îmbrăcate în concordanţă cu modele adolescentine fidel copiate după cea americană. Fiecare panou trebuia inspirat şi însoţit fie de un citat celebru, un proverb din înţelepciunea autentică a poporului român, dar şi mai bine, de un dicton latin. Muream dupa dictoanele latine de genul Per aspra ad astra etc. Înţelepciunea şi spiritul de frondă al clasei mele umanistice de limbi străine şi-a spus cuvântul şi în acest domeniu: am preferat să fim moderni, să abandonăm latinitatea găunoasă pentru un vers dintr-un celebru compozitor tehno, un anume Scooter, care într-una din ariile lui devenite celebre rostea, sentenţios, sintagma - dum-dum, It’s nice to be important but it’s more important to be nice, bum-bum, un joc de cuvinte a cărui stupiditate mă încântă şi astăzi, semănând atât de mult cu toate pozele postate pe Facebook în care se preiau, pe nemestecate, citate din Nietzche şi Kant, dar şi maxime rupte din pseudo-înţelepciunea poporului feisbuchiza(n)t de genul prietenii sunt..., iubirea nu a ajuns...., dar ce este viaţa decât...,oamenii cred că... dar de fapt. 
În ultimii ani nu am mai observat prin vitrine apariţia unor astfel de obiecte memoriale şi nici măcar panouri cu întregi generaţii (aceasta venind să demonstreze şi scăderea dramatică a natalităţii după 1989, căci feţele care nu încăpeau decât în cinci-şase panouri separate pot fi acum îngrămadite relativ uşor într-unul singur), semn că această mică tradiţie a fost profund deranjată şi deraiată de reţele de socializare şi noile manii electronice. Probabil că ceea ce era un panou din lemn, cu fotografii din carton, vopsea, protejat de un geam, s-a transformat într-un grup pe Facebook. Şi cum să atârni grupul de pe Facebook pe pereţii liceului? 
Codruţ CONSTANTINESCU

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu