08 august 2017

Câmpina şi Rafinăria «Steaua Română» văzute prin ochii lui Geo Bogza

1934. Rafinăria din Câmpina. O secvenţă citadin-industrială interbelică în liniile câtorva tablouri suprarealiste parcă, dar totuşi de viaţă reală, adevărată.
„O privire..., de pildă, de pe dealul de la nord, ne-o dezvăluie (...) tentaculară şi fumegândă”. „Curtea e vastă, imensă, câteva sute de oameni care, ca furnicile într-un muşuroi, se văd alergând acolo, în curtea Rafinăriei”. 
„Cele două coşuri de cărămidă, proiectate pe fundalul mereu schimbător al norilor, parcă s-ar afla într-o necontentită călătorie. O dungă subţire de fum se ridică tot timpul din ele, ca din măruntaiele unor vulcani. Înşirate pe lângă ziduri, rezervoarele metalice de capacităţi fabuloase. În centru, instalaţiile în care se rafinează ţiţeiul; un conglomerat de cazane, de tuburi, de ţevi şi scări în spirală. Dedesubt ard focuri năpraznice. Ţiţeiul fierbe, duduie, înnebuneşte. E frumos. Câţiva oameni, cu capul gol, cu mânecile cămăşilor sumese, conduc tot infernul acesta. O singură greşeală, o singură neatenţie şi rafinăria sare în aer. Seara se aprind lumini. O constelaţie de licurici, când priveşti din depărtare. Într-un punct, un abur alb, uşor roşiatic se ridică în aer din cine ştie ce ţeavă al cărei robinet n-a fost bine închis. Rafinăria a intrat în noapte”. 
„Dacă te apropii şi mergi pe lângă ziduri, se aud dinăuntru zgomote ciudate, ca dintr-un submarin. Deasupra, strălucesc miile de stele. Câteodată un gâfâit enorm străbate tăcerea nopţii. E o locomotivă care urcă din gară, cu garnitura. Lumini roşii şi verzi. Abia se zăresc siluetele cilindrice ale vagoanelor cisternă. Locomotiva s-a oprit. Se aud strigăte răguşite. Începe încărcarea. În partea de nord a rafinăriei sunt zeci de linii de garaj. Din chiar inima ei pornesc şinele de fier ca nişte şerpi strălucitori. Pornesc asupra pământului, să-l înconjoare. Merg în noapte, prin întuneric, adânc, spre oraşele Europei. Ajung. Pătrund în ele, în somnul şi respiraţia lor continentală. La capătul de aici, hornurile rafinăriei fumegă tot timpul”.
„În rafinărie, focurile ard ziua şi noaptea. Se rafinează tot timpul. Prin hornurile care de aici par de-a dreptul gigantice, urcă valuri neîntrerupte de fum. În rezervoarele enorme, înşirate pe lângă ziduri, se strânge tot ţiţeiul pe care, de pe toate dealurile dimprejur, sute de sonde îl sug din măruntaiele pământului. E negru, spumos, năvalnic. Pompele îl iau în primire; îl trec prin nenumărate conducte, îl fierb, îl chinuie, storc din el tot ce se poate stoarce: benzina, parafina, petrolul lampant, până ce nu mai rămân decât reziduurile ale căror miros greoi invadează străzile Câmpinei. În dreptul fiecărui grup de cazane avertizează o firmă cu «Pericole». Pericol să fumezi, pericol să pui mâna, pericol să te apropii, pericol de a fi carbonizat, pericol de moarte. Pericol de a arunca rafinăria în aer. Şi totuşi printre aceste mii de pericole, oamenii se strecoară, închid şi deschid ventile, supraveghează mersul năpraznic al maşinilor. Dar această îndrăzneală este atât de extenuantă încât seara, pe scările în spirală, coboară năuciţi de căldură, de zgomot, de prea marea încordare a nervilor”. 
„La poartă, un ceas electric măsoară trecerea vremii. Arătătoarele negre se mişcă sub geam ca nişte păianjeni. Noaptea, cadranul e luminat. Într-o parte şi alta a ceasului începe zidul de beton al Rainăriei. E nesfârşit. Peste drum, pe toată lungimea lui, mici, pipernicite, locuinţele lucrătorilor. În partea aceea locul e mai jos decât nivelul străzii, încât par aşezate într-o groapă”. 
„Rafinăria e zidită chiar în oraş. Aici, cele două entităţi... fabrica şi locuinţele lucrătorilor stau faţă în faţă. Astfel fiind, ceasul enorm din poarta rafinăriei pare că priveşte ca un ciclop spre locuinţele lucrătorilor şi le supraveghează viaţa. El le conduce odihna, somnul, visele. Arătătoare negre înscriu în interiorul cadranului destinul câtorva mii de oameni. Viaţa tuturor e legată de mersul hipnotic al arătătoarelor pe cadran. În clipa în care arată orele schimbului, de zi sau de noapte, o sirenă începe să geamă pe acoperişul rafinăriei. Dar şi înainte de aceste ore, ceasul face să izbucnească semnale de alarmă în creierul lucrătorilor. Când arătătoarele ating o cifră cu rost fatal în viaţa lor, fără să-i fi trezit nimeni, sar deodată din somn. Ceasul de la poarta rafinăriei sfredeleşte inima oamenilor, întrerupe înghiţitura de pâine la jumătate, frânge în două un gând început, paralizează mâna întinsă să mângâie...”. 
„Cu mult înainte de mugetul sirenei, de pe toate străzile încep să apară lucrători mergând întins, neliniştit, căutând cu toţii din ochi cadranul ceasului. Când acesta i-a văzut, când au ajuns sub privirile lui severe şi le-a spus: «Bine, bine, nu sunteţi în întârziere», răsuflă uşuraţi. Dar porţile nu s-au deschis încă. Pe stradă, în faţa lor, aşteaptă câteva sute de lucrători. De partea cealaltă, o cârciumă cu mesele murdare, neocupate. Înşirate în lungul trotuarului, câteva femei bătrâne de la ţară. Au întins pe jos basmale pe care au format grămezi simetrice cu fructele sezonului: 10, 15 cireşe, câteva prune, două-trei mere. Un leu grămăjoara. Cumpără băieţii tineri, ucenicii. Lucrătorii se grăbesc să fumeze ultima iarbă adânc, cu sete. Înăuntru nu mai e voie. Mai mult decât într-o pulberărie, în acest lăcaş al benzinei nu e voie. Sirena scoate geamătul ei prelung peste întreg oraşul. Oamenii din faţa fabricii sting ţigările. Poarta se deschide larg, îi înghite pe toţi. În stradă au rămas doar vânzătoarele de fructe moţăind lângă marfa lor prăfuită, copii mai mici de 12 ani care nu sunt primiţi ucenici şi nevestele lucrătorilor ieşite după cumpărături. Jumătate de litru de untură, de doi lei boia, de cinci lei zahăr, o sută de grame de griş. În astfel de cantităţi cumpără de la băcănia promiscuă din colţ, nevestele lucrătorilor celei mai mari rafinării din Europa. Numai cele tinere de tot mai au o urmă de cochetărie, o fustă mai roşie, o buclă de păr potrivită în oglindă, un mers feminin. Celelalte, cu mâinile mari, împreunate peste pântec, cu buzele strânse, lipite amarnic, cu câte doi trei copii de o şchioapă ţinându-se de poalele lor şi mâncând din ochi borcanele cu bomboane, abia lasă să se audă un: «De doi lei arpacaş»”
(Geo Bogza, „Rafinăria din Câmpina” în volumul de reportaje „Lumea petrolului”, 1934).

1934. Într-o lume reală a vieţii petrolifere a vremii, „Câmpina - scrie tânărul Geo Bogza - se înscrie într-o hartă geografică şi morală, de forma unui romb, incluzând în celelalte puncte extreme ale sale Ploieştiul, Ceptura şi Gura Ocniţei, unghiul de nord al acesteia. Aici înăuntrul său – continuă acesta – se nasc, trăiesc şi mor iluziile, escrocheriile, întreprinderile petrolifere (...) se zbate toată viaţa petrolului de la prima lovitură de târnăcop pe locul unde se va pune o nouă sondă, până la tentacularele rafinării cu coşurile fumegânde. Înăuntrul acestui romb sunt situate toate punctele strategice din marea şi imorala lui bătălie!” 
„În unghiul de nord al rombului petrolifer e aşezată Câmpina. Pe lângă Ploieştii analfabeţi şi destrăbălaţi, Câmpina e catolica, iezuita vieţii petrolifere. Aici totul se petrece cu bunăvoinţă, cu smerenie, cu respect. Lucrătorul trebuie să fie respectuos din cap până în picioare, respectuos până în măduva oaselor atunci când vreo nulitate birocratică trece pe lângă el. Iar atunci când trece directorul trebuie să îngheţe de respect. Respect când i se taie din salariu, respect când e amendat, respect când e dat afară. Respect când moare de foame. Nicăieri ca la Câmpina, n-am văzut mai mulţi imbecili preocupaţi de respectul ce li se datorează”. 
(Geo Bogza, „Harta geografică şi morală a industriei petrolifere”, în volumul de reportaje „Lumea petrolului”, 1934).
Ion T. ŞOVĂIALĂ

(Din volumul “Câmpina, pagini dintr-o posibilă istorie în date, oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvenţe de viaţă”, lăsat în manuscris de cel care a fost Ion T. Şovăială, regretat avocat şi publicist).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu