12 septembrie 2017

O descriere a Câmpinei făcută de Nicolae Iorga la începutul secolului XX

„Câmpina nu se vede, ca şi cele mai multe din vechile aşezări româneşti, - şi aceasta e foarte veche, trecutul ei se coboară până în străvechile vremuri ale Slavilor, căci, cu toată aparenţa, numele de «Câmpina» n’are nimic a face cu câmpul. De la gară, o şosea bolovănoasă, plină de prund adânc, duce în sus, spre o culme de lut goală, pe lângă începuturi sărăcăcioase de fabrici, pe când la dreapta malul se rupe prăpăstuit, lăsând privirea să străbată în adâncul din care răsar gâturile negre ale sondelor uriaşe, ca turnuri cernite ale unei straşnice capişti a diavolilor răi. Din sus, vin şiruri de care încărcate, şi din jos, de la tren, suie altele, ducând mari cocioabe de lemn cu un rost nelămurit. Rar, câte un drumeţ pe jos face să scrâşnească boabele mari ale pietrei de râu, care nu se va preface lesne în drum uşor şi tare.
Un mare şi frumos pod se ridică la înălţime asupra cursului sfâşiat în şuviţi de oţel albăstriu al Prahovei, ce se zbenguie în pietriş, curată pare că nu s’ar revărsa în preajma ei duhorile negre ale păcurii care pătează totul, în marginea liniei, cu murdăria ei grasă, îndărătnică. Şi aici, afară de clădirile prundului pe drumul cel nou, trecutul a rămas stăpân pe drepturile sale şi stăpânesc încă vremile patriarhale, limpezi şi line. Deşi e o zi de lucru, sătenii cari-şi mână boii domoli au portul neatins de înrâuririle altei munci şi altor scopuri decât ale lor: fluturii scânteie în soarele puternic pe bătătura albă a cămăşii învoalte, în care e prins mlădiosul trup al fetelor.
Aici e încă lumea lui Dumnezeu şi, pe pământul nostru, lumea lui Grigorescu. 


Undeva, este o căsuţă cu două rânduri, cu cerdac deasupra pivniţii, cu coperişul de şindrilă ţuguiat, cu fereştile mici, vechi şi cu gardul de împrejmuire dărăpănat; e o casă, nu o vilă. Acolo şade singurul nostru pictor în adevăr mare. De câte ori se sălăşluieşte el în cămăruţa bătrânească, ea îi aduce, - cum e deprinsă de mult şi cum va face totdeauna, cât timp va fi aici un ochiu strălucitor, care vede, şi un cald suflet, care simte, - îi aduce din bielşug albastrul blând al cerurilor, fumuriul zărilor prăfuite, verdele amestecat cu mult albastru şi cu stropi de sânge al pajiştilor, veghea singuratecilor copaci, alaiul carelor călătoare, cu ochii sticloşi şi paşnici ai boilor albi şi tot cârdul de feţi-frumoşi sprinteni şi trandafirii, tineri ca floarea, al ciobanilor şi ciobăniţelor, cari sunt copiii de casă pe lângă acest Împărat bătrân al celei mai mari şi mai simple frumuseţi.
Şi la intrarea în orăşel nu vezi semnele timpurilor de astăzi. De pe culmea cu povârnişurile prăpăstuite, intri în lungi strade de sat mare, cu multe căsuţi mărunte, aţipite supt cuşmele sure de veche şindrilă, cu cerdacele scoase înainte deasupra ferestuicilor din faţă, care par nişte ochi mici de moşneag supt sprâncene stufoase; în curte văd pomi răzleţi de livadă lăsată în voia Domnului; clădirile gospodăriei sunt aceleaşi ca ale unui ţăran mai cu chiag; legături de ardeiu şi de pătlăgele atârnă din streaşină în salbe roşii şi vinete. Abia vezi câte un sătean mergând inimos către piaţă.
Dar din sus vin oameni cu pete unsuroase urâte pe cămaşa înfoiată; în câte-o căsuţă s’a oploşit muşteriul străin, care se anunţă, prin tabla prinsă de supţiratecii stâlpi de lemn, ca fierar şi lucrător de orice fel de unelte pentru sondaj; ba câte unul din oaspeţii aduşi de bogăţia ascunsă a păcurii şi-a durat pentru acest meşteşug, cu cât mai presus de vechea bătaie de ciocan a Ţiganului faur, o lungă magazie de scânduri, pe care, iarăşi, o împodobeşte inscripţia românească nouă-nouţă.
Strada centrală poate fi privită ca «un dar al petrolului». Şi tot aşa prăvăliile de haine gata pe care încep a le deschide Evrei moldoveni cu numele nemţeşti. Fabrica de bere Bragadiru are aici o sucursală, într’o casă pe jumătate ca de oraş, pe jumătate ca de sat, care trebuie să fie plină de lucrători din toate neamurile în zilele zgomotoase şi sălbatece de Duminecă şi de serbătoare, când cutare rege al rafinăriilor zvârle sute de lei în mâna Ţiganiilor lăutari, înebuniţi de bucurie.
Stăpânirea acestor cuceritori prin ban cuprinde un colţ întreg din Câmpina modernă, care se ridică din curăţirea de bogăţii a adâncurilor pământului nostru. Treci pe lângă încăpătoarea, chiar luxoasa clădire pe care e scris numai în nemţeşte, ca în Orientul turcesc sau asiatic, unde nu se ţine samă  de ţara găzduitoare: «Şcoala germană».

(Şcoala Germană, 1917)
Un drum care era până deunăzi o cărăruşă printre livezi, se deschide acum şi pe o lature a lui se înalţă un şir din cele mai frumoase vile, clădite de un German foarte bogat, vile care se adaugă la contrastele celelalte. 
Căci totul e alcătuit aici din contraste. La câţiva paşi de la aceşti pereţi în toate colorile, pe cari-i înfăşură iedera bogată şi-i înconjură grădina scumpă, se lucrează la o biserică a cultului catolic, pentru atâţia credincioşi pe cari i-a adus şi-i aduce tot vântul aventurii. Dar din acest loc se văd cele patru turnuri ale bisericilor noastre, dintre care una, cu stil frumos, se arată a fi veche, pe când cealaltă ar fi, mi se spune, numai un dar al unui localnic care a vrut să mulţămească astfel lui Dumnezeu pentru binele venit pe neaşteptate asupra lui. Un altul din aceşti aleşi ai norocului şi-a făcut numai o reşedinţă de prinţ, care şi ea se înalţă sus de tot peste umilele locuinţi ale târgşorului trezit din liniştea lui seculară de şuierul maşinelor şi de izbitura ciocanelor greoaie, de frigurile scormonirii pământului după zama neagră ce se preface în aur, în plăceri, în risipă şi în stricăciune, în strigătoare nedreptate pentru munca grea a săracului. 
Cine ar crede că un astfel de loc e, nu numai adăpostul unui pictor mare, care a descoperit aici altfel de bogăţii, din acelea ce aduc veşnica bucurie a oamenilor prin înălţarea sufletelor lor, dar şi odihna a doi oameni de ştiinţă, dintre cari unul e numai harnicul şi inimosul doctor Istrati, iar celălalt însuşi B.P. Hasdeu! 
Acestelalte vile, care vin după ale petroliştilor din străinătate şi din ţară, se descopăr mai greu. A bătrânului istoric, cugetător şi poet e pe o culme, la capătul unui şir de căsuţe, locuite de străini în haine de lucrători, cari s’au cuibărit în locul vechilor gospodării de ţărani. După grilajul de fier cu simboluri mistice, vezi o grădiniţă cu copaci înalţi şi faţada casei de o formă neobişnuită, pornită din mângâietoarea credinţă a unei lumi mai senine, mai curate, mai depline decât a noastră, unde albele fantasme ale morţilor trăiesc o viaţă de gânduri limpezi şi bune, din care trimet solie de cuvinte înţelese acelor ce plâng pe urma lor şi nu-şi află odihna în sălbateca părăsire desăvârşită a iubiţilor lor. Când se lasă, răcoroasă, suflarea sfântă a serii peste dealurile de lut, înfiorând verdeaţa ce mai trăieşte încă în Împărăţia oţelului şi fumului, când glasurile se desfac de tot limpezi în aerul învăluit de taină, când pe cărări sună clopotele celor din urmă turme din această lume a Iadului, când se potolesc în vale uriaşele turnuri ale celei mai moderne rafinării de petrol din lume, poţi vedea în pridvorul casei care vorbeşte încrezător de nemurire şi de frăţie între lumea celor ce vor muri şi a celor ce au murit, cum bătrânul, curăţit acuma de patimile ce l-au zguduit în viaţă, priveşte cu ochi obosiţi asupra podoabelor acestui pământ despre care a zis mai mult decât odată că el «nu-l atinge decât cu piciorul»”.


Din Câmpina „un tren încetinel, cu vagoane pitice, foarte înguste, duce, printre rupturi ale coastei lutoase, în câteva minute la Doftana, alt loc al «dohotului», al păcurii, după care s-ar putea chema, ca alt sat din aceeaşi Prahovă, şi «Păcureţi». 
Aici a fost odată o vestită ocnă, unde osândiţii se coborau pentru a desface lespezi din stânca de sare. Apa a năvălit cu timpul şi galeriile, fără de aceasta sărăcite, s-au închis. În prăpastia cea veche a intrat pământul, astupând-o în parte, pe când cea nouă se poate vedea încă în părăsirea ei desăvârşită. Iar «ocnaşii» sunt astăzi numai muncitori în deosebite ramuri, cari lucrează supt puşti sus pe deal acolo, unde, din bogăţia copacilor paşnici, se dasfac marile acoperăminte de tablă roşie. 


Altfel, Doftana are numai ulicioare ce suie greu pe dealul sfărâmicios, căsuţe cu ţărani săraci, ai căror copii rătăcesc după câte un gologan pentru orice fel de slujbă – unul, neputând face alta, îmi mângâia, sărmănelul, ghetele neprăfuite –, în preajma gării. Undeva, în vale, departe, e o biserică din vremuri. Şi, dacă este o mişcare în această gară, dacă linia nu e părăsită ca ocnele pustii, aceasta vine numai din faptul că la Doftana sosesc carele ce aduc păcura din alt imens rezervoriu al ei, Buştenarii – odinioară tăietorii buştenilor din munte – unde, peste căsuţe şi colibe, peste holde şi livezi, peste nevinovăţia curată şi multă milă, s-a năpustit acelaşi avânt de lăcomie care a prefăcut Câmpina”.

(Nicolae Iorga, „România cum era până la 1918. I. România «munteană»”, 1939, p. 265-269 şi 275. Tipărit acum în volum, textul a fost scris, în realitate, înainte de 1907).

Ion T. ŞOVĂIALĂ
(Din volumul „Câmpina, pagini dintr-o posibilă istorie în date, oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvenţe de viaţă”, lăsat în manuscris de cel care a fost Ion T. Şovăială, regretat avocat şi publicist).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu