20 februarie 2018

Capitala ocupată

Printre multele personalităţi oarecum uitate azi se numără şi Constantin Bacalbaşa (1856-1931), care şi-a descoperit vocaţia de ziarist relativ repede, la numai 22 de ani, el renunţând la studiile de Drept pentru a se dedica unei cariere de ziarist, fiind apoi redactor principal sau colaborând la o serie de publicaţii importante în epocă. A întemeiat revista umoristică „Ghiţă Berbecul”(!), însă este recunoscut mai degrabă pentru două cărţi memorialistice: „Capitala sub ocupaţia duşmanului” (apărută în 1921) şi „Bucureştii de altă dată” (trei volume reeditate recent, în 2014, la Editura Humanitas, acoperind perioada 1871-77, 1878-84 şi 1885-88). A cochetat şi cu cariera de om politic, fiind ales deputat conservator în 1911 şi 1912, iar în 1919 a devenit preşedintele Sindicatului Ziariştilor.[1]
Readucerea lui în atenţia publicului este meritorie şi continuă cu publicarea amintirilor [2] sale din Primul Război Mondial, când a rămas în Capitala ocupată de forţele Puterilor Centrale . Nu ar fi stricat, e drept, un scurt cuvânt înainte, în care să se explice cititorului cine a fost Constantin Bacalbaşa. Precum şi în mărturia lui Vasile Cancicov [3], pe care de altfel Bacalbaşa îl menţionează atunci când a fost şi el arestat de nemţi, şi ziaristul bucureştean atestă primirea caldă de care s-a bucurat armata germană atunci când a intrat în Bucureşti, la sfârşitul lunii noiembrie 1916, după eşecul contraofensivei utopice de pe Neajlov. Miile de germani, austrieci, unguri şi chiar evrei [4] au întâmpinat cu mare bucurie venirea conaţionalilor lor, spre disperarea şi dezamăgirea românilor ne-germanofoni. „În aceste zile dureroase am avut în faţă spectacolul cel mai întristător. Am văzut multe zeci de mii de oameni ieşiţi în stradă, aclamând pe soldaţii care ne striveau, insultând cu entuziasmul lor patria care sângera. (...) Dar umilita populaţie românească sta ascunsă şi zăvorâtă, pe când în stradă ieşise toată populaţia duşmană atât de multă, din nenorocire. Nu cred că în altă ţară o populaţiune streină ar fi îndrăznit să facă atât de ofensatoare manifestaţiuni pentru ţara în care trăia. Ori în care altă ţară, această populaţiune ar fi fost pedepsită pentru necuviinţa ei. Dar poporul român este iertător”. Puţin mai departe, Bacalbaşa este mai nuanţat şi chiar filosemit, spre deosebire de Cancicov, care are câteva izbucniri complet antisemite în jurnalul său: „Am cunoscut foarte mulţi evrei duşmani ai germanilor, pe când mulţi români erau prietenii lor. Am cunoscut ziarişti evrei închişi ca ostatici, pe când ziarişti români scriau în gazetele germanilor. Am cunoscut evrei care au fost în Moldova, au luptat pe front şi s-au întors mutilaţi, pe când mulţi români s-au furişat în Bucureşti şi au rămas ascunşi sub ocupaţie. Se face, dar, o mare nedreptate când toţi evreii sunt acuzaţi că au fost agenţii şi instrumentele germanilor. Pot spune că, sub nenorocită ocupaţie,mulţi evrei au stat mai dârji decât mulţi români.”


Intrarea armatelor Puterilor Centrale în Bucureşti a făcut impresie, Capitala nemaifiind ocupată din 1848 de trupe străine (de cele otomane). Dacă trupele germane au lăsat o impresie de disciplină şi ordine („Băţoşenia trupei şi răsteala comenzilor fac impresie”), în schimb, cele austro-ungare şi turce i s-au părut nişte caricaturi de armate (cel puţin în viziunea autorului): „Ce mare deosebire între cele două armate! (cea germană şi cea austro-ungară - n.m.). Austro-ungarii se disting printr-o lăbărţare caracteristică orientalilor, se vede o armată pe care nici măcar doi ani de campanie n-au putut-o militariza pe deplin”. Iar turcii „se strecoară modeşti şi sfioşi printre trecători, niciodată nu le-am auzit glasul, niciodată o plângere nu s-a ridicat în urmă lor. Foştii noştri suverani seculari au conştiinţa sfârşitului lor ca rasă dominantă”. Bulgarilor le rezervă Bacalbaşa portretul cel mai negru (dar practic nu este memorialist român din Primul Război Mondial care să lase un altfel de portret), acuzându-i că de la intrarea în România  nu au făcut altceva decât să violeze toate femeile şi fetele întâlnite în cale şi să fure. Nu uită să menţioneze şi celebrul episod al furtului moaştelor Sfântului Dumitru de la Mitropolie (dar aveau şi bulgarii dreptatea lor, sfântul fiind la origine bulgar), ceata bulgară neajungând la Giurgiu doar pentru că maşina în care se afla sfântul s-a defectat, ei fiind ajunşi din urmă de ulanii nemţi, trimişi de Mackensen pentru a readuce racla înapoi, evitând o posibilă explozie a mâniei populare. Consilierii săi germanofili probabil că l-au avertizat să nu se joace cu pioşenia ortodoxă a maselor româneşti, care puteau îndura multe lipsuri şi rechiziţii, dar nu un asemenea afront.
Ziaristul bucureştean recompune condiţia grea, dureroasă a Capitalei sub ocupaţia germană (în principal) din Primul Război Mondial la patru ani de la evenimentele relatate, după cum mărturiseşte undeva, bazându-se pe fidelitatea memoriei, având în vedere că Bacalbaşa a încercat să documenteze regimul de ocupaţie şi jaf, strângând peste 200 de file care au fost confisacte în urma unei perchezitii la care a fost supusă casa autorului, el însuşi arestat. Bacalbaşa a fost deţinut totuşi în condiţii civilizate timp de doar o lună de zile în Hotelul Imperial. Ce diferenţă între atitudinea nemţilor din Primul Război Mondial şi faţă de cea a nemţilor din cel de-al Doilea! Alte personalităţi au fost deportate ori într-un sat din Ialomiţa ori prin Bulgaria, de care toată suflarea românească avea oroare. Portetul epocii este reprodus mult mai fidel şi în detaliu de către Vasile Cancicov, care a avut curajul să ţină un jurnal detaliat, în care a notat zilnic ceea ce se întâmplă în Vechiul Regat şi ce i se întâmpla lui personal, de aceea memoriile lui Cancicov sunt mult mai complexe şi au o forţă de penetrare mult mai mare faţă de ceea ce-şi aduce aminte Bacalbaşa. Imaginea regimului de ocupaţie la Bacalbaşa este identică celei creionate de Cancicov: nemţii, după doi ani de război au fost foare fericiţi să jefuiască aproape totul din cele două treimi de Românie ocupate în toamna lui 1916, de la alimente, petrol până la plăpumi, saltele,perne şi... clopotele bisericilor. Bacalbaşa subliniază şi corupţia regimului de ocupaţie, în ciuda aerelor de superioritate morală pe care şi le arogau nemţii (dar, să nu uităm, militarii germani erau disperaţi să trimită familiilor din ţară cât mai multe pachete cu alimente, haine etc. având în vedere lipsurile din ce în ce mai mari pe care le cunoştea Germania în urma blocadei Antantei). „Să nu se creadă că germanii s-au dat înapoi ca să câştige bani, ori pe ce cale li s-a oferit. Toată ţara ocupată era un vast câmp de exploatare. De la colonel, poate chiar de la general şi până la cel din urmă jandarm, în toate administraţiile, dar mai cu seamă la ţară, bacşişul, mita şi asocierea la afaceri veroase erau în floare”. 
Amuzant şi puţin cunoscut acum este şi faptul că germanofilii rămaşi în teritoriul ocupat, bucuroşi de înfrângerea lui Brătianu şi a regelui Ferdinand, a cărui detronare mulţi o voiau, nu erau nici ei uniţi, existând două tabere mari, cea care gravita în jurului lui Petre Carp şi cea din jurul lui Alexandru Marghiloman. Germanii au făcut tot posibilul să le împace, fără a reuşi. Aceşti germanofili priveau cu multă nerăbdare iminenta cădere a Moldovei din vara anului 1917, mai mult, împărţindu-se viitoarele beneficii: „Se împart prefecturile şi toate slujbele înalte din Moldova; germanofilii au început chiar să se certe de la pradă; la Ministerul de Interne [5] funcţionarii au primit ordinul ca să facă bugetul pentru ţara întreagă”. Mare a fost dezamăgirea când mii de răniţi germani au început să aflueze în spitalele din Capitală, o dovadă vie a aprigelor lupte care s-au dus la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Mai mult, ofiţerii germani supravieţuitori care reveneau în Bucureşti lăudau rezistenţa şi curajul trupelor române, pe care le comparau cu cele franceze, datorită artileriei, dar şi a căştilor primite din Franţa.
În vara anului 1918, situaţia a basculat dramatic şi oarecum neaşteptat, dar spre marea bucurie a celor care „au gustat” din beneficiile regimului de ocupaţie, victoriile din timpul ofensivei Aliate de 100 de zile, începută la 8 august 1918 cu bătălia de la Amiens (când au fost angajate 400 de tancuri şi 120.000 de militari britanici, din Imperiul Britanic şi Franţa) au dus la crearea unei breşe de 24 de km în liniile germane. Celelalte bătălii ce au urmat au dus la împingerea germanilor spre graniţele belgiene. Armata germană, chiar dacă ulterior s-a răspândit mitul cuţitului înfipt în spate (cei mai înfocaţi adepţi ai lui fiind chiar naziştii), era aproape de a se dezintegra şi nu avea cum să facă faţă ritmului Antantei (în fiecare zi soseau în Franţa 10.000 de militari americani care nu s-au dovedit atât de nepricepuţi precum bănuiau, cu aroganţa lor specifică, nemţii).  „După două luni de înfrângeri zilnice şi fără nici un succes, germanii din Bucureşti sunt foarte descurajaţi. S-au dus figurile lor joviale şi victorioase de până acum, le-au pierit ţănţoşia şi privirea dominatoare cu care apăreau în public. Acum se strecoară cam sfioşi pe străzi, prin localurile de consumaţie feţele lor sunt triste”. Armatele aliate spărseseră frontul din Macedonia, iar Bulgaria a acceptat armistiţiul, punându-şi teritoriul la dispoziţia anglo-francezilor. Mareşalul Mackensen, ameninţat şi de remobilizarea armatei române din Moldova, a decis să se retragă în grabă din România, spre a ajunge în Germania. „Ofiţerii germani au dispărut din circulaţie. Firmele germane au început să fie sparte, unele magazine evreieşti sunt atacate şi devastate”. Orgoliosul Mackensen nu a ajuns până departe, fiind capturat de francezii lui Franchet d’Esperey în Ungaria şi ţinut în captivitate încă un an.  
Amintirile lui Bacalbaşa, chiar dacă uneori repetitive, redundante, selective (de exemplu nu suflă un cuvânt despre cele trei uniri din 1918 şi nici nu menţionează intrarea triumfală a Regelui Ferdinand şi Reginei Maria în Bucureşti, la 1 decemrbie 1918 - dacă a asistat la ea, cu toate că, din ce scrie Cancicov, întregul popor bucureştean era pe străzi), folosind aproximări, zvonuri auzite prin târg, informaţii răspândite de ziarele germanofile, reconfirmă totuşi imaginea de ansamblu, în punctele sale esenţiale, a regimului de ocupaţie a Puterilor Centrale, dar şi informaţii preţioase despre colaboraţioniştii români şi despre numărul însemnat, poate mai mare ca la alte popoare, al cozilor de topor (au găsit bolşevici o groază, cum de s-ar fi întâmplat altfel cu nemţii?) gata oricând să profite de pe urma oricărui dezastru naţional. Judecata lor de după 1918 de către cei care înduraseră refugiul din Moldova, umilinţele şi acuzele, dar continuaseră să creadă în idealul Regatului Român extins, ne apare acum mai mult simbolică, dar dovedeşte că societatea românească interbelică avea o memorie foarte bună (spre deosebire de cea de dupa 1989), tocmai pentru că niciunul din germanofilii care s-au pus în slujba ocupantului nu a mai ocupat apoi poziţii importante (nici măcar Marghiloman).
Codruţ CONSTANTINESCU
Note:
1. Stoica, Stan (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008;
2. Capitala sub ocupaţia duşmanului 1916-1918, Editura Vremea, Colecţia Planeta Bucureşti, 2017;
4. Paradoxal este că mulţi evrei luptau şi în Armata Română, după unele surse 11% din minoritatea evreiască, procent mai mare decât cel din rândul românilor;
5. Credem că este vorba de o confuzie, fiind vorba de funcţionarii Ministerului Finanţelor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu